tag:blogger.com,1999:blog-27472420434629045242024-03-20T08:11:07.819-07:00Prezentare romane, cartiBradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.comBlogger30125tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-88278395587637979312010-06-15T09:41:00.010-07:002013-12-26T14:02:57.641-08:00DE VORBĂ CU CITITORII...<div class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<a href="http://roryta-de-suflet.blogspot.ro/" target="_blank"><b>Aurora Cristea</b> </a>scrie...</div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<br /></div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
În seara asta am beneficiat de mai mult timp liber sau mi-am făcut rost de el în mod deliberat. Încă nu-mi dau seama... </div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
Am constatat că am citit şi recitit cartea de zeci de ori, dar uite că am omis să scriu şi comentarii pe blog. Am vrut de mult să te întreb, Florin: ce s-a întâmplat cu Sandra şi Doru de nu au rămas împreună? Totul a decurs atât de frumos şi complet între ei încât senzaţia de contopire părea că-i va uni în eternitate... Cu toate astea finalul cărţii este altul decât cel aşteptat. </div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
Intervine un personaj nou - Clara - peste care dragostea lui Doru se revarsă ca un adevărat tsunami, de parcă abia atunci ar fi descoperit pentru prima oară iubirea. Bine, bine, dar o dragoste la fel de profundă a fost şi cea pentru Sandra. Sau nu? </div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
Unde s-a produs ruptura? </div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
Sau perseverenţa sentimentelor lui Doru asupra personajului Sandra a rezistat doar atât timp cât castitatea ei a constituit o stavilă impenetrabilă? Odată cu năruirea acestei purităţi, s-a stins şi iubirea lui, asemeni unui castel de iluzii spulberat de primii stropi de dezamăgire? </div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
Nu aş putea deduce asta... Şi totuşi... </div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
Dragostea lor atât de fierbinte s-a volatilizat odată cu maturitatea? </div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
Oare omul iubeşte mai profund odată cu trecerea anilor? Sau iubeşte... altfel? </div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
Dintotdeauna mi-a plăcut să afirm că dragostea este un lăcaş sfânt unde ne putem clădi catedrale de certituni, fiindcă încrederea trebuie să fie absolută şi reală.</div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
Se pare că tinereţea nu este întotdeauna un avantaj fiindcă, de cele mai multe ori, în această perioadă a junimii nu ştim cum să ne gestionăm emoţiile oricât am încerca să ne cercetăm universul sufletesc. </div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
Poate că acesta a fost şi motivul real al separării celor două personaje: Doru şi Sandra. </div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
Sau nu este aşa? </div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
Care dintre variante crezi că ar fi corectă, Florin? :)</div>
<u1:p _moz-userdefined=""></u1:p> <br />
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<br /></div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<br /></div>
<div align="center" class="MsoNormal" style="text-align: center; text-indent: 35.4pt;">
Răspuns la comentariile postate pe blog de unii cititori, referitoare la romanul de dragoste <i> </i><br />
<br />
<br />
<i>“<b><a href="http://www.samanatorul.ro/editura/2010/Florin_Bradu-Cand_merele_se_coc.pdf" target="_blank">CÂND MERELE SE COC</a></b>” </i><br />
sau<br />
<i>“<b><a href="http://www.samanatorul.ro/editura/2010/Florin_Bradu-Cand_merele_se_coc.pdf" target="_blank">BĂTĂLIA PENTRU DRAGOSTE</a></b>”.<u1:p _moz-userdefined=""></u1:p></i></div>
<div align="center" class="MsoNormal" style="text-align: center; text-indent: 35.4pt;">
<br /></div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify;">
<br />
<span lang="EN-US"> Cum am promis încă din momentul luării deciziei de a publica pe blog câteva din romanele mele, începând de astăzi încep o serie de comentarii adresate în primul rând celor care şi-au făcut timp să citească o parte din gândurile, ideile şi rezolvările pe care am căutat să le ofer cititorilor în legătură cu subiectele abordate. Precizez că am fost convins de la început de avantajele menţinerii unei strânse legături cu cititorii şi am urmărit cu atenţie şi răbdare părerile, nedumeririle lor, iar dacă au fost sau vor mai fi şi propuneri în beneficiul cărţii, le voi lua în considerare cu cel mai mare respect.<o:p _moz-userdefined=""></o:p></span><br />
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify;">
<span lang="EN-US"> Acum, la inaugurarea acestei serii mă adresez celei mai fervente cititoare, celei care mi-a fost de mare ajutor în perioada publicării romanului pe site. Comentariile ei dovedesc nu numai atenţie şi respect pentru personajele care populează lectura, dar şi o profundă înţelegere a ideilor care au stat la baza construcţiei lucrării. </span><br />
<span lang="EN-US"> Acestei <a href="http://roryta-de-suflet.blogspot.ro/" target="_blank"><b>superbe </b></a><u><b><a href="http://roryta-de-suflet.blogspot.ro/" target="_blank">femei</a></b> </u><u>vreau să-i mulţumesc</u> pentru sprijinul fără cusur pe care mi l-a acordat, ajutor fără de care demersul meu nu ar fi fost posibil. Cu această ocazie, mulţumesc tuturor celor care la fel ca ea au contribuit după dorinţa şi puterea lor la apariţia şi menţinerea constantă a interesului cititorilor pentru strădania mea. Şi nu în ultimul rând, mulţumesc tuturor celor care sacrificându-şi bunul lor cel mai de preţ - timpul liber - m-au onorat prin citierea romanului. Îmi exprim speranţa că în perioada următoare voi beneficia de aceeaşi caldă înţelegere pentru a putea continua să ofer cititorilor şi alte romane care îndrăznesc să visez că vor urma.</span><br />
<span lang="EN-US"><o:p _moz-userdefined=""><br />
Răpuns către <b><a href="http://roryta-de-suflet.blogspot.ro/" target="_blank">Aurora Cristea (Rory)</a></b></o:p></span><br />
<span lang="EN-US"><o:p _moz-userdefined=""><b> </b><br />
Am citit cu plăcută surprindere comentariul tău plasat la sfârşitul celei de a patra poveşti de iubire dintre Doru şi Sandra. El mi-a arătat că mai sunt cititori frământaţi de ceea ce se întâmplă în lecturile pe care le aleg. Şi aceştia, atâţia cât încă mai există, au tot dreptul să nu fie de acord cu nevolnicii autori dacă ei se abat de la logica obişnuită a iubitorilor de carte. <br />
Ai perfectă dreptate să te întrebi: Ce s-a întâmplat cu iubirea perfectă dintre Doru şi Sandra şi mai ales de ce el şi-a revărsat ulterior dragostea asupra unui nou personj: Clara, ca şi cum ar fi fost un amorez ratat, de duzină în goană după noi cuceriri şi nu înflăcăratul iubit al Sandrei? Aşa ceva pare împotriva firii şi a opiniilor despre iubire pe care le împărtăşeşte cea mai mare parte a speciei umană şi anume cea uşor infestată de un romantism cultivat în timp, dar din păcate acum pe cale de dispariţie. <br />
Continuându-şi nedumerirea, cititoarea se </o:p></span>î<span lang="EN-US">ntreabă pe bună dreptate: ce confuzie a întrerupt vechea logică a iubirii în ceea ce îl priveşte pe Doru şi l-a determinat să mai facă încă o cucerire, o noua “victimă” în amor, aidoma unei feline lacome de sânge în varianta reală, sălbatecă care pândeşte în hătişurile junglei sperând în apariţia iminente a unei prăzi?<br />
Răspunsul la această problemă poate fi axiomatic şi are ca origine un anumit mod de a vedea viaţa. Iubirea în circumstanţe normale este percepută de cele mai multe ori ca ceva trainic care dăinueşte veşnic şi nu se schimbă niciodată (ca şi cum iubirea însăşi ar putea fi vreodată normală, previzibilă, comandată ca un obiect decorativ la purtător).<br />
Astfel, căutătorul inocent al celor mai ascunse taine în cutele minţii omeneşti, dovedită de multe ori ca fiind întortocheată şi uneori chiar de neînţeles, devine pe nesimţite captivul poveştilor de iubire, eternele ecuaţii cu cele două veşnice necunoscute. Asistăm deci neputincioşi la jocul hazardului, acolo unde judecata limpede este înlocuită de o supremă bălăceală în neputinţă ce poate genera cel mult nesiguranţa unui prozaic suspans şi de o curiozitate nesatisfăcută ce încearcă fără succes să iasă la iveală dând energic din coate. <br />
Problema lor, a noastră, în ultima instanţă a tuturor, este dacă cele două persoanje: bărbatul şi femeia - singurele şi adevăratele realităţi ale vieţii noastre, aflate intr-o perpetuă mişcare browniană în lumea de astăzi plină de compromisuri - se vor cunoaşte vreodată aşa cum sunt. Sau dacă atunci, în acel timp, când minunea poate că se va întâmpla, printr-o tragică întâmplare, cunoaşterea lor reciprocă se va produce nu lângă noi pe pământ, ci undeva, în infinitul absolut, mult prea departe, atât de departe încât va putea rămâne veşnic o mare necunoscută.<br />
<br />
Această mică şi superfluă filozofie pare cel puţin nedreaptă pentru cei care sunt capabili să aştepte toată viaţa, în linişte, apariţia marii lor iubiri. Din această categorie fac parte şi cei care sunt siguri că au şi găsit-o, şi nu numai o dată, ci de mai multe ori. Iar dacă unora li se întâmplă ca ea să nu fi venit încă, ei o vor aştepta cu răbdare, în ciuda timpului care curge necruţător şi îi apropie de clipa în care trebuie să plece în mare grabă pe alte tărâmuri…de dincolo. Cine ne poate spune dacă acolo, vor fi la fel de stoici şi vor aştepta să se petrecă ceea ce nu au întâlnit pe pământ sau se vor schimba şi vor grăbi ei înşişi investigaţia? <br />
Toţi aceştia reprezintă grupa mare de indivizi cuminţi şi răbdători, dar şi a celor nestatornici de care astăzi este plină lumea. <br />
Doru nu este un astfel de personaj. El s-a născut prin excepţie cu o părere greşită despre lume; aceea că ea nu poate exista decât ca un spaţiu al fidelităţii, corectitudinii şi al perfecţiunii. <br />
De aceea autorul şi-a început cartea sa altfel decât este îndeobşte uzanţa: cu patru poveşti de iubire. Într-un firav preambul, el a avertizat cititorii că lasă la aprecierea lor să plaseze aceste poveşti în registrul pe care aceştia îl doresc; în ficţiune sau în realitate.<br />
Doru este un personaj copleşit de iubire şi dacă acest lucru nu a ieşit pregnant în evidenţă este numai vina autorului. Pentru Doru nimic nu este mai important în viaţă decât dragostea dintre bărbat şi femeie, pereche luată împreună ca un simbol. El este sclavul propriei lui mitologii care întruchipează osârdia Proniei divine care nu a vrut să îl lase singur pe stră-stră-străbunicul Adam într-o lume incertă şi l-a salvat de la singurătate confecţionându-i chiar din corpul lui ca tovaraşă de viaţă, jumătatea de care era lipsit, după care el tânjea fară să o ştie. <br />
Voit sau nu, conştient sau din întâmplare prin operaţiunea “geneza” Marele Creator i-a acordat lui Adam, primul bărbat al lumii în ordinea apariţiei, şansa de a eperimenta înaintea tuturor sensul celui mai mare pardox din istorie mai jos menţionat, cunoscut sau în curs de cunoaştere. Este posibil ca suprema, micuţa, delicata, nevinovata şi eterna Eva să aducă în viaţa omului cea mai fericită dintre marile lui nefericiri?....... <br />
Pentru <span lang="EN-US">Doru iubirea este un dar divin şi de aceea a căutat-o mereu sub presiunea obsesiei, cu disperarea celui nesigur de reuşita sa. Sandra este rodul propriei lui imaginaţii. Este “Femeia” aşa cum o visa el. Ea întruchipează căutările intense ale tuturor bărbaţilor, atât de preocupaţi de întâlnirea ei încât uneori ea poate părea că nici nu există, este ca o himeră, o fata morgană. <br />
Iată de ce calităţile Sandrei o fac să fie aspiranta fără rivală la rolul de “Femeia absolută”. Mai târziu, când Doru înnebunit de o iubire pe care vroia din răsputeri să o transforme în fapt, s-a maturizat în paginile cărţii, autorul a socotit că a venit timpul să fie adusă în luminile rampei o aşa zisă altă femeie, de data asta reală, pe nume Clara, nimeni alta decât alter ego-ul Sandrei. <br />
De data asta autorul nu a mai cedat impulsurilor şi ea, Clara, numai aparent o nouă iubită, nu a mai fost văzută ca o blondă ezoterică, un fel de Marylin Monroe devenită o obsesie mondială, ci o femeie în carne şi oase, mult mai meridională şi deci mai potrivită spaţiului geografic în care se desfăşoară acţiunea. De fapt în carte nu este vorba de două femei, ci de una singură, o contopire între vis şi realitate. Să ne amintim măcar un fapt care deşi mărunt în economia romanului ar trebui să ne pună pe gânduri. În timp ce Sandra se pregătea să devină medic, Clara deja era. <br />
Suntem deci martorii reîncarnării unei femeii virtuale în una adevărată. Dacă uneori Sandra depăşeşte spaţiul iniţial în care a fost destinată de autor să se mişte, să funcţioneze şi să pară o fiinţă vie, această eroare reprezintă una din marile lui limite, căreia nu i s-a putut sustrage, aidoma lui Pigmalion, sculptorul din miturile vechii Elade, îndrăgostit până peste poate de propria lui creaţie, frumoasa Galateea. <br />
Numai că el, nefericitul autor, nu a avut şansa să o întâlnească pe Afrodita şi prin urmare viaţa lui s-a desfăşurat în limitele cenuşii ale cotidianului mărunt, fără să aibă parte de strălucirea şi fastul unui happy-end perpetuu, de neuitat. <br />
<br />
<b><a href="http://www.samanatorul.ro/editura/2010/Florin_Bradu-Cand_merele_se_coc.pdf" target="_blank">Bradu Florin.</a></b> </span></span></div>
</div>
Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com11Rory, Galaţi, România45.438410599504529 28.05169753483198745.396596099504528 27.962215034831988 45.48022509950453 28.141180034831986tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-4332339535621198412010-02-25T20:00:00.000-08:002010-06-14T20:06:24.848-07:00Cuvânt de deschidere al blogului<b>Poveşti despre o frumoasă adormită: ţara în care trăim</b><br />
<br />
<div style="color: red;"><b>ASTĂZI 16 NOIEMBRIE 2009</b></div><br />
<br />
Înainte de toate, aş dori să explic succint titlul pe care l-am atribuit acestui ciclu de romane. <br />
Ţara mea – România, este frumoasă şi bogată. Cel puţin până de curând a fost bogată. Frumoasă a rămas, pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Atât de frumoasă şi bogată încât după un fel de revoluţie, toţi corbii, ulii şi hienele de aici sau de aiurea, s-au năpustit asupra ei smulgând-i hălci întregi din trupul obosit.<br />
Speriată şi orbită de apariţia ei bruscă în lumina orbitoare a libertăţii, năucită de tot ce i se întâmplă, rămasă fără busolă şi fără apărare, slăbită de viaţa dură pe care adus-o în perioada comunistă, frumoasa mea ţară a cedat. Visele ei au fost de scurtă durată şi a intrat într-un somn letargic din care încă nu s-a trezit. Ea doarme şi acum somnul lung al refacerii. Dar într-o zi, când hărmălaia iscată de clanurile lacome pentru ciolan o va trezi, înfuriată, ea va opri măcelul asupra celor jefuiţi şi va face dreptate pentru toată lumea. <br />
Dacă într-o zi, oricare din cetăţenii de bună credinţă, născut, crescut şi educat pe aceste meleaguri binecuvântate - atent mai mult la treburile mărunte ale existenţei sale şi prin urmare ignorând transformările prin care trece ţara - s-ar opri o clipă din sarabanda ameţitoare a vieţii cotidiene şi ar privi în jur, s-ar putea întreba nedumerit:<br />
- Doamne, unde mă aflu? A cui mai este ţara asta acum: a noastră, a lor, cine mai poate şti? Doamne, cui i-ai luat minţile şi de ce ai pedepsit o ţară întreagă pentru câteva grupuri de nemernici?<br />
Cu puţină răbdare, puteţi afla mai jos; dacă nu cui aparţine acum ţara, cel puţin cine este autorul poveştilor, după propria lui mărturisire. <br />
<br />
<br />
Numele meu este Bradu Florin şi am descins în această lume incertă pe la mijlocul secolului trecut. Deşi de atunci a trecut o bună bucată de vreme, îmi este greu să apreciez dacă auspiciile sub care m-am născut pot fi considerate norocoase sau dimpotrivă. Desfăşurarea vieţii mele până în prezentul în care ne aflăm adânceşte această dilemă.<br />
Cea mai mare parte a existenţei mele am trăit-o în glaciaţiunea comunistă, mereu cu sabia lui Damocles deasupra capului; perioada aceea, în care teama că oricând ceva rău ni se poate întâmpla mie sau familiei a fost o constantă a vieţii mele. Situaţia amintită se datorează în primul rând erorii de neiertat pe care am comis-o odată cu naşterea mea. Totuşi, mă îmbărbătez şi consider încă şi acum că circumstanţele atenuante nu îmi lipsesc. <br />
În acea vreme, ca prunc în devenire, pluteam undeva, într-un univers încă neprecizat, iar stadiul de preconcepţie în care mă găseam nu îmi permitea să-mi influenţez cu nimic viitorul şi cu atât mai puţin să îmi aleg părinţii.<br />
Totul a pornit de la încăpăţânarea de care a dat dovadă cel pe care destinul mi l-a hărăzit să îmi devină tată - atunci când a venit vremea ca el să-şi aleagă misiunea pe pământ. Dând dovadă de o consecvenţă pe care eu am considerat-o mult timp ca dăunatoare, el a hotărât să urmeze exemplul înaintaşilor săi şi să dea curs vocaţiei duhovniceşti. <br />
Pe scurt, a urmat teologia, s-a făcut preot, sau "popă" cum se spunea atunci în timpul de tristă amintire şi chiar acum, fără prea mult respect faţă de slujitorii Domnului pe pământ. Mama mea, deşi a urmat studii universitare, a preferat să rămână casnică şi să se ocupe de educaţia celor doi copii ai familiei - dintre care eu eram cel mic - în spiritul adevărului, al corectitudinii şi al dreptăţii. Viaţa a dovedit că biata femeie, animată de bunul simţ al românului nu şi-a dat seama cât de nefolositor era acest fel de educaţie atunci, dar mai cu seamă ce urmări dureroase a avut în perioada actuală pentru mine. <br />
Fără ca ea să vrea - prin o educaţie în spiritul unei corectitudinii desăvârşite - mi-a acoperit ochii cu o pereche de ochelari de cal care m-au facut să urmez în viaţă numai drumul drept. Aceasta a fost cea de a doua mare greşeală pe care o datorez familiei mele, pentru că fiind aşa cum m-au crescut părinţii mei, nu am avut nici un folos de la viaţă. Nu am învăţat nici acum să fur din avutul obştei şi consider că acesta este blestemul vieţii mele. Dimpotrivă, am fost permanent o vacă bună de muls. M-au înşelat toţi care au vrut să o facă, posesorii unei educaţii mai realiste, din care nu au lipsit lecţiile datului din coate pentru a ieşi în faţă, profitând de buna credinţă a celor ca mine.<br />
Cum spuneam, pentru lipsa de vigilenţă de care am dat dovadă la vremea naşterii mele, ilustrată prin incapacitatea de a-mi asigura nişte părinţi mai potriviţi cu sarcina de construire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, trebuia să plătesc un preţ. Astfel, am plătit şi am tot plătit şi îmi e teamă că încă am rămas dator, fără ca prin aceasta, societatea românească să progreseze. <br />
Spaimele şi angoasele m-au urmărit încă din copilărie. Tot timpul eram stresat că tatăl meu, de altfel un om foarte bun căruia şi acum, după atâţia ani de când nu mai este printre noi, îi port un respect şi o dragoste filială curată, fără resentimente - putea fi arestat pentru vina de a vorbi prea mult despre Dumnezeu şi prea puţin despre Gheorghiu Dej şi mai apoi despre Ceauşescu & family. Mai târziu mă îngrozea ideea că într-o zi o să fiu dat afară din liceu şi din facutate. Duceam cu mine crucea celui vinovat de ceva neprecizat de nimeni care mă diferenţia ca un cal breaz de fericiţii copii, cei aleşi, cu origine muncitorească. Cuvântul «hăituit» mi se părea că exprimă atunci cel mai bine starea de spirit în care mă aflam ca elev şi apoi ca student. Eram stigmatizat şi duceam în spate tot complexul de vinovăţie al neamului românesc, scos la vedere de focul luptei de clasă şi nu ştiam dacă voi scăpa vreodată de el. <br />
Pentru că mă consideram un paria, mereu culpabil, în prima parte a junimii mele nici nu am reuşit să am o relaţie densă de amor, aşa cum am visat-o. Nu eram un timid şi îmi plăceau fetele. Era atâta sete de iubire în mine încât aş fi putut iubi cu ochii închişi pe oricare dintre fetele lumii. Mi se păreau atât de frumoase, de delicate, de minunate încât am ajuns să am îndoieli în legătură cu misiunea lor pe pământ. Nu ştiam dacă ele au fost lăsate de Dumnezeu să ne facă fericiţi sau să ne pedepsescă pe noi, bărbaţii, pentru bădărănia, mârlănia şi nesimţirea noastră.<br />
Realitatea ne arată că: fie din rea credinţă ori din cauze legate de o proiectare sau o construcţie greşită a bărbaţilor, aceste defecte nu au fost niciodată înlăturate sau ameliorate de nimeni. Nici măcar de Cel de sus. <br />
În schimb, era imposibil să nu te îndrăgosteşti de fete, cel puţin aşa cum le vedeam eu, mai ales dacă era cu voie de la partid (voi reveni la momentul potrivit cu explicaţii despre această inepţie).<br />
Cer iertare pentru paranteza făcută involuntar, dar nu am putut să mă opresc să evoc aceste amintiri odsedante.<br />
Culmea este că relaţiile directe dintre copiii rezultaţi din părinţi clasificaţi în clase antagonice - aşa cum se străduiau să ne bage în cap cei care ne predau elucubraţiile din cursurile de socialism ştiinţific - deşi departe de a fi idilice, erau normale ca între tineri de aceeaşi vârstă, a inocenţei. Atmosfera degenera şi totul devenea suspiciune când intrai în contact cu autorităţile de orice fel.<br />
Mult mai târziu mi-a devenit limpede că asta făcea parte din stupida luptă de clasă. <br />
În legătură cu importanţa originii sociale în viaţa cuiva, pe timpul studenţiei mele circula o glumiţă care ar fi trebuit să ne pună pe gânduri în loc să ne distreze. O redau întocmai.<br />
<br />
“Se spunea că la un examen de admitere în facultatea de medicină, un tânăr candidat care în afară de origine sănătoasă, nu mai avea nimic altceva de arătat, a fost întrebat de comisie.<br />
- Ştiţi că uneori, ca urmare a abuzului de alimente nerecomandate, pot apare dereglări ale tubului digestiv care se manifestă prin constipaţii severe. Fiţi bun şi spuneţi-ne ce credeţi că trebuie să avem la îndemână în acest caz pentru a rezolva situaţia direct, fără medicamente sau prin alte căi, eventual intervenţii chirurgicale? <br />
Membrii comisiei care au ales întrebarea pe sprânceană - ca o pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă - se aşteptau să audă răspunsul: o clismă.<br />
În loc de acesta, candidatul cu ascendenţa în părinţi ceferişti (considerată atunci ca un loz câştigător), senin şi sigur pe el, a dat prompt un răspuns uluitor, ca o lovitură de bici.<br />
- Un cur, e bine? <br />
Speriaţi, membrii comisiei s-au uitat unul la altul, după care au schimbat subiectul examinării şi i-au pus o altă întrebare al cărui răspuns era imposibil să nu fie cunoscut de viitorul domn, tovarăş doctor.<br />
- Ce este tatăl dumneavoastră? <br />
- Ceferist, e bine?, a venit răspunsul lui care conţinea şi o întrebare de final care nu îi putea lăsa indiferenţi pe membrii comisiei”.<br />
Sigur că a fost bine, pentru el însă. Candidatul a fost declarat reuşit la examen şi a devenit mai târziu medic chirurg, campion naţional la malprasis.<br />
<br />
Până la urmă am reuşit să păcălesc şi eu sistemul şi am terminat o facultate. După multe peripeţii m-am făcut băiat mare şi am încercat să îmi croiesc destinul compromis iniţial de împărţirea arbitrară a oamenilor funcţie de descendenţă sau ascendenţă, depinde din ce unghi de vedere este privită evoluţia. <br />
Legat de acest subiect, ar trebui să ne amintim ca în lume predomină două concepţii despre ascendenţa umană. Una este susţinută de biserică, iar cealaltă a fost lansată de un englez cu ştaif, astăzi în lumea largă numit Charles Darwin. În ciuda imenselor deosebiri dintre ele, ambele au un numitor comun: la naştere toţi oamenii sunt la fel.<br />
Dacă ne îndepărtăm puţin de teorie, vom observa însă că şansele lor diferă foarte mult, funcţie de locul în care s-au născut. Aici părerea mea se suprapune exact pe aceea a distinsului profesor Bogdan Teodorescu a cărui firească indignare o împărtăşesc pe deplin: de ce omul trebuie să suporte consecinţele locului în care s-a născut? Situaţia cuiva care a văzut lumina zilei în Norvegia, aflată pe primul loc în privinţa şanselor la o viaţă normală, este diferită de a celui care cu mai puţin noroc s-a născut în România, clasată abia pe locul 63 în acest clasament. Dar ce părere or fi având cei care fără vina lor se nasc într-o ţară africană? <br />
“Fiecare cu norocul lui”, era una din lozincile afişate la intrarea în unele din lugubrele lagăre de exterminare naziste. O fi oare ceva adevărat în această lozincă macabră? Unii se nasc unde trebuie, iar ceilalţi născuţi aiurea, vor să emigreze acolo unde s-au născut cei norocoşi. Este o scurtă filozofie la care se rezumă toată viaţa planetei. <br />
Două lucruri pot schimba această tragedie a umanitţăii: educaţia şi alungarea cu pietre de la putere a celor care, în interesul lor îşi ţin propriile popoare în mizerie.<br />
Îmi aduc aminte că în timpul scurtei perioade romantice din zilele de 23-24 decembrie 1989 cineva, devenit ulterior vioara I în societate, se strofoca vorbind cu convingere că în România se va termina cu promovarea facută după dosare sau nepotism şi va învinge competenţa.<br />
Tot poporul a auzit, dar nimic nu s-a schimbat. Totul a rămas la fel. Dimpotrivă, dacă ceva s-a schimbat, atunci schimbarea a avut loc în mai rău. <br />
Sărmană ţară! Chiar asta ai vrut tu? Să mai fii păcălită o dată? Comunismul este orânduirea socială care, sub pretextul deplinei egalităţi între toţi membrii societăţii, a reuşit să creeze haos, mari nedreptăţi şi inegalităţi sociale prin cultivarea de false valori şi încurajarea incompetenţei.<br />
Judecând totul cu detaşare şi luciditate, acum după ce măcar în aparenţă comunismul este de domeniul trecutului, în această parte a lumii, privind la ce a rămas în urma lui, apare el însuşi ca o religie. De aceea, răstălmăcindu-l pe Lenin, putem spune pe bună dreptate; nu religia, ci comunismul este opiu pentru popor. Românii au fost atât de tare drogaţi de opiul comunismului, încât nici astăzi nu şi-au revenit şi se află în continuare în sevraj. <br />
Deocamdată atât. De dv. depinde dacă mă opresc aici sau voi continua. <br />
<br />
Să auzim numai de bine! <br />
<br />
Bradu Florin <br />
<br />
P.S. - Nemulţumit de tot ce am trăit, văzut şi auzit în ultimii 18 ani, ca să mă reechilibrez, am început să scriu, mai mult pentru mine, motiv care m-a făcut ca o vreme să nu public nimic.<br />
Mai târziu, urmând sfaturile prietenilor mei am început să public; la început în străinătate şi acolo am rămas. Pentru România, ţara mea, sunt un necunoscut şi am început să simt dureros această situaţie - ca o infirmitate. <br />
Prin conţinutul cărtilor mele, am căutat să aduc ceva nou în peisajul beletristic aflat în vitrinele librăriilor de pretutindeni. Principala diferenţă constă în abordarea temelor în care alegoria, fantasticul, himerele, iubirea şi umorul se împletesc cu aspectele jalnice, cunoscute din traiul omului obişnuit. Parcurgerea lor este o adevărată evadare din cenuşiul cotidian. Astfel, viaţa poate fi suportată mai uşor - devine chiar interesant să trăieşti aşa cum vor constata cei care vor avea curajul să le citească.<br />
Titlurile ultimelor romane sunt: "Viciul adevarului", "Când merele se coc" şi "Tase", iar dorinţa autorului este ca ele să fie publicate în ţară.<br />
Mulţumesc anticipat celor care vor dori să facă o primă lecturare a lor în mod gratuit pe Internet şi mai cu seamă celor care, prin poziţia lor au posibilitatea să le tipărească. <br />
<br />
Publicul cititor va fi cel câştigat.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com13tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-76528771884402195382010-02-25T19:30:00.000-08:002010-02-27T07:46:40.127-08:00Prefaţa romanului de dragoste "Când merele se coc"Stimate doamne, stimaţi domni, <br />
<br />
<br />
Începând de astăzi, paginile blogului vor găzdui publicarea unor fragmente reprezentative din romanul “Când merele se coc”, scris de Bradu Florin. Ca variantă, se propune pentru aceeaşi lucrare titlul alternativ “Bătălia pentru dragoste”. <br />
Din considerente care ţin de coerenţa temei, şi de evoluţia normală a lecturării, numărul de pagini va fi de cca 5 - 15 la fiecare apariţie. În toată perioada în care romanul se afla pe site- înainte ca el să fie încredinţat tiparului - autorul îşi arată disponibilitatea de a răspunde părerilor şi sugestiilor cititorilor în legătură cu tot ce este legat de carte. <br />
În speranţa că în parcurgerea paginilor vor fi tot atâtea momente de relaxare, dorim tuturor o lecturare plăcută.<br />
<br />
Roman: Când merele se coc/Bătălia pentru dragoste. <br />
<br />
Moto: Poate că au avut dreptate că au pus dragostea în cărţi; se prea poate ca ea să nu poată exista în altă parte. ( William Faulkner ). <br />
<br />
Prefaţă/Cuvânt înainte.<br />
<br />
Cititorule, tu care dai viaţă slovelor scrise cu gândul şi cu inima, opreşte-te cu îngăduinţă asupra acestei încercări pe care autorul nu o face mânat de dobândirea unei false glorii, ci din dorinţa de a evada împreună cu tine, fie şi numai pentru câteva clipe dintr-o lume nebună.... nebună.... nebună. Oare se va mai face ea bine vreodată? <br />
<br />
Subiectul cărţii - un amestec de ficţiune şi realitate - este o alegorie în care o fată tânără şi frumoasă, dar singură, cade victima unui dramatic accident de circulaţie. În urma acestei tragice întâmplări destinul îi acordă o mare compensaţie. Îi scoate în cale iubirea la care visa. <br />
Tema generică a romanului este iubirea dintre bărbat şi femeie. Fermecat de frumuseţea femeii, autorul a încercat de multe ori să o prezinte indirect, prin efectul pe care îl are ea asupra celor din jur. De aceea, poate cel mai delicat şi dificil examen pe care el l-a trăit împreună cu eroii săi a fost strădania de a înfăţişa eleganţa şi frumuseţea femeii. <br />
Niciodată nu s-a sfiit să o omagieze, de fiecare dată când a crezut că trebuie să o facă. Este greu să poţi descrie frumuseţea cuiva şi să ai pretenţia că ai reuşit să fii convingător. În ultimă instanţă, ea este o problemă de gust a fiecărui individ, o opţiune a lui. O veche şi înţeleaptă vorbă din bătrâni ne spune “nu-i frumos ce place lumii, e frumos ce-mi place mie”. Această învăţătură, deşi pune pe primul plan subiectivismul în aprecierea frumuseţii, l-a condus pe autor de-a lungul paginilor cărţii - de fiecare dată când s-a încumetat să o abordeze. <br />
Cu toate că personajele romanului îşi trăiesc viaţa într-o lume a lor, de multe ori a himerelor, departe de realităţile lumii înconjurătoare, sau amintind numai în treacăt de ele, în unele capitole sunt prezentate cu îngrijorare diferite opinii despre viaţa societăţii. <br />
Ele nu aparţin unor genii naţionale după cum nu sunt nici ale conducătorilor, politicienilor sau făcătorilor de opinie. Sunt luările de poziţie ale unor intelectuali oneşti care îşi plătesc taxele şi impozitele şi se aşteaptă ca statul, la rândul lui, să funcţioneze fără discriminare, în favoarea tuturor cetăţenilor săi. Poate că tocmai aici intervine în mod nedorit ficţiunea în forma ei cea mai controversată, ideea că statul chiar poate să o facă. <br />
Unii cititori vor găsi poate, că este nepotrivit ca în paginile unui roman dedicat aproape eminamente dragostei dintre bărbat şi femeie să îşi găsească locul şi unele aspecte sociale. La o privire atentă vor constata însă, că cea mai mare parte din ele sunt atât de reale şi <br />
dureroase, încât autorul nu a putut să se sustragă lor şi nici să le ascundă.<br />
Mesajul pe care el s-a străduit să îl transmită contemporanilor este îndemnul de a gândi bine şi a hotărî ce vor să facă cu viaţa lor; să o trăiască într-o societate tot mai violentă şi mai îndepărtată de simţăminte omeneşti sau doresc ca lumea să devină un loc în care îşi pot regăsi fericirea şi bucuria de trăi. <br />
Ce se întâmplă însă astăzi în societatea nostră este halucinant; dacă un individ crescut şi educat teoretic într-o seră - departe de lume - ar plonja direct în mijlocul ei fără să fie pregatit în prealabil, primul aspect de care va fi îngrozit este înspăimântătoarea lipsă de civilizaţie care îmbracă toate secvenţele vieţii: individual - domestică, stradală, colectiv-socială. Peste tot se va confrunta cu o insuportabilă violenţă fizică şi de limbaj.<br />
În situaţia în care cetăţenii, sătui de starea actuală de lucruri ar dori să o schimbe - să facă figurativ vorbind atmosfera respirabila - singura cale de rezolvare o reprezintă educaţia. <br />
Parafrazând, educaţia joacă în viaţa omului acelaşi rol ca al dresurii din lumea animală. Dacă pornirile instinctuale ale unui animal pot fi înfrânte prin dresaj, în cazul oamenilor care sunt fiinţe inteligente dotate cu raţiune, instinctele primare pot fi stăpânite şi şlefuite prin educaţie - singura activitate umană care generează cultura. <br />
Numai aşa pot fi vindecate rănile pe care omenirea, prin o atitudine sinucigaşă, le-a <br />
selectat, însuşit şi cultivat în decursul timpului. <br />
În contextul reconcilierii oamenilor între ei pe de o parte şi toţi împreună cu natura pe de o altă parte, autorul, Bradu Florin, cere scuze tuturor vieţuitoarelor pământului pentru că, respirând necontenit de mai mulţi ani, a contribuit fără voia lui la poluarea planetei prin emisii de dioxid de carbon.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-10094109663648465782010-02-25T19:00:00.000-08:002010-02-27T08:08:12.963-08:00Capitolul I. Povesti de iubire - selectia I<b>Capitolul I. Cine este Doru Dragu?</b><br />
<br />
Moto: Fiecare este făuritorul propriului lui destin. (Salustiu/Historia rerum in republica romana gestarum ) <br />
<br />
Ca structură psihică, Doru Dragu este un romantic, un visător calificat, antisistem. Existenţa lui se desfăşoară sub semnul unei bătălii permanente de adaptare într-o lume pe care o consideră nepotrivită pentru el. <br />
Dupa felul cum arată, se poate spune că este o combinaţie cam aiurită pe care a moştenit-o luând de la fiecare dintre strămoşii lui câte puţin. Modestia dovedită la preluarea genelelor străbune a făcut ca toate generaţiile trecute să fie prezente în înfăţişarea lui, astfel că în final să fie un autentic rezumat ambulant al caracteristicilor morfologice ce au aparţinut antecesorilor săi. <br />
Pentru a cunoaşte principiile după care şi-a organizat viaţa, cea mai bună metodă este răsfoirea memoriilor lui, strânse cu grijă într-un dosar intitulat “Colocviu privat”, sub care a adăugat ulterior subtitlul “de vorbă cu mine însumi”. Primind acceptul, autorul ridică un colţ al vălului care le acopera. <br />
De la început, în mod greşit sau poate că nu, eroul nostru şi-a făcut un punct de vedere propriu în legătură cu viaţa sentimentală. El a împărţit această parte secretă a vieţii în două părţi; iubirea şi amorul - dacă nu neapărat distincte şi ireconciliabile măcar ca doua faze diferite ale eternei relaţii dintre doi parteneri heterosexuali. <br />
În concepţia lui iubirea la care visa era de origine divină. Prin ea ridica femeia pe un piedestal a cărui înălţime se pierde undeva în ceruri, acolo unde nu poate fi atinsă de murdăria vieţii cotidiene. <br />
Celălalt aspect, al iubirii fizice era considerat de el inevitabil atunci când vraja momentelor de intimitate învăluia în egală măsură atât bărbatul, cât şi femeia. Pentru simplificare şi evitarea unor confuzii, Doru a preferat să definească această faza prin cuvântul amor, evitând un altul care prin modernismul lui îi repugna - sex.<br />
Cu toată această împărţire, niciodată nu a fost convins că între cele două forme ale relaţiilor dintre un bărbat şi o femeie există bariere ce nu pot fi trecute. <br />
Dimpotrivă, a ştiut întotdeauna că limita de separare între ele este o pojghiţă subţire care se poate rupe oricând, iar trecerea dintr-o parte în cealaltă se face în mod natural, ca o simplă păşire de la starea de vis la realitate sau ca de la un vis la altul. Nimic nu l-a împiedicat însă ca în confesiunile sale să-şi împartă astfel viaţa: sfânta iubire la care visa şi amorul. Separarea arbitrară a vieţii sentimentale în două nu a micşorat cu nimic respectul pe care l-a purtat întotdeauna femeii. <br />
Uneori filozofa pe această temă evadând din lumea confuză în care trăia. După ce rătăcea prin metafizică, locul de unde aştepta să afle răspunsul la întrebări păstrate numai pentru el, nespuse niciodată, nimănui, obosit se întorcea în orizontul lui cu un imn în suflet închinat femeii. Întotdeauna a văzut-o ca «partea luminoasă a omenirii, fără de care viaţa nu ar fi fost posibilă». Dacă se oprea la această viziune, filozofia lui nu era terminată. Îi lipsea o urmare, o concluzie pe care în cele din urmă a găsit-o în gândurile lui: «dacă prin absurd viaţa ar fi fost posibilă fără femei, atunci eă nu merita să fie trăită ». <br />
Abia acum conceptul lui despre cele doua sexe - condamnate să nu poată trăi decât împreună - devenea complet. <br />
În acest stadiu, autorul a primit permisiunea inginerului Doru Dragu de a face cunoscute cititorilor câteva din secvenţele vieţii lui particulare în care se îmbină aleatoriu atât legăturile amoroase temporare, cât şi viaţa lui secretă, cea de visător neobosit, împătimit, veşnic în căutarea femeii iubite. <br />
În paginile următoare sunt puse în faţa cititorului un număr de patru selecţii din amintirile de iubire şi două selecţii din amorurile care i-au pigmentat existenţa. Pentru consecvenţă, în toate poveştile de iubire, numele personajelor vor fi aceleaşi ; tânărul se va numi Doru, eternul visător, iar fata: iubita, crucea şi obsesia lui, va purta mereu numele de Sandra. <br />
Respectându-i dorinţa, nicăieri nu se dezvăluie dacă întâmplările prezentate sunt ficţiuni, sau aspecte reale, ori combinaţii între ele. Iniţiativa de a descoperi şi discerne felul lor, aparţine numai cititorilor. <br />
<br />
<b>«Poveşti de iubire» - prima selecţie </b><br />
<br />
“Apariţia unui înger în viaţa tânarului romantic şi visător. Cum s-au cunoscut doi tineri şi începutul unei iubiri. Curajul, dar şi riscul celui care îşi caută iubirea. Doru îndrăzneşte să atace o redută considerată inexpugnabilă şi reuşeşte acolo unde nici el nu se aştepta”.<br />
<br />
Se întâmpla în timpul examenelor de admitere la facultate în vara anului …Atunci destinul, marele combinator, a pus faţă în faţă doi tineri. <br />
Într-o zi, la cantina studenţească Doru a fost surprins de o fată aflată la câteva mese distanţă de el. A remarcat eleganţa naturală a fetei, mişcările ei fine şi precise, fără ostentaţie de parcă în mod voit nu voia să se faca remarcată. <br />
Judecând după atitudine, foarte curând, ea a dat semne că a mâncat destul. Deşi farfuria i-a rămas pe jumătate plină, s-a ridicat de la masă şi în drum spre ieşire a trecut pe lângă el. <br />
Abia acum Doru a văzut-o în toată splendoarea ei. Mai presus de toate, a constatat înmărmurit, cu ochii cât cepele, cât de părtinitor poate fi uneori destinul. <br />
<br />
Se ştie că, de obicei, soarta dovedeşte cel puţin neatenţie şi lasă la îndemâna dimorfismului sexual latitudinea să stabilească neîngrădit diferenţe uriaşe între băieţi şi fete. De data asta, a exagerat în mod nedrept şi cu o uluitoare complicitate a avantajat în mod vădit subiectul admiraţiei care îl lăsase pe Doru cu gura căscată şi faţă de celelalte muritoare. <br />
Aşa s-a trezit el că prin faţa lui trece o desăvârşită frumuseţe blondă cu ochi albaştri, o adevărată unealtă a destinului. Figura şi silueta ei, ideal proporţionată, purtau amprenta norocului de fată pe care ursitoarele grăbite au răsturnat coşul cu daruri fără să mai reţină nimic pentru următoarele urmaşe ale Evei. <br />
Fiind excesiv de frumoasă, în jurul ei roiau în permanenţă mulţi admiratori. La fel ca ei, puternic impresionat de fată, Doru nu a găsit în el curajul necesar să o oprească chiar atunci şi să stea de vorbă cu ea; măcar să încerce să afle cum o cheamă. <br />
În timp ce o privea ca pe o minune şi se lupta cu nerăbdarea de a o cunoaşte, a decis în mintea lui că trebuie să-şi încerce norocul. Reţinuse ora la care ea a venit la cantină şi a urmărit a doua zi să vadă dacă îşi respectă programul de masă. Aşa a fost. Fata era organizată. <br />
După masă, cuprins de un curaj pe care l-a atribuit disperării sau unei nebunii temporare apărută pe neaşteptate, a făcut marele salt. S-a apropiat de fata frumoasă ca un vis şi s-a înclinat în faţa ei cu respectul pe care cavalerii îl arătau pe vremuri domniţelor. <br />
Uitându-se mai mult într-o parte, şi străduindu-se din răsputeri să evite bâlbâiala de rigoare, aproape inevitabilă în asemenea situaţii, i-a adresat primele cuvinte. În acele momente lui îi era clar că măcar o parte din organele de simţ l-au trădat; nu ştia dacă vorbea fără voce sau i se defectaseră urechile şi drept urmare nu îşi mai auzea cuvintele. <br />
În această conjunctură incertă pentru el, ea a auzit o întrebare plină de sfială rostită de o voce plăcută, trecută de chinurile schimbării. Spre deosebire de ea, Doru nu şi-a auzit însă glasul. Se pare că surditatea lui instalată brusc era destinată numai uzului său intern. <br />
- Nu vă supăraţi pentru că îndrăznesc să vă reţin puţin atenţia. Vom fi colegi aici aproape o lună. Vreau să vă cunosc. Dacă vi se pare o îndrăzneală prea mare din partea mea şi nu doriţi, deşi îmi va părea foarte rău, vă asigur că nu o să vă mai deranjez. Dar dacă acceptaţi, îmi veţi face o mare bucurie şi atunci o să vă rog să îmi permiteţi să vă spun pe numele mic, a turuit el dintr-o suflare. <br />
Efectul sutelor de cărţi citite era vizibil. Deşi tânărul i-a cerut cumva să intre în intimitatea ei, modul în care a făcut-o şi exprimarea lui plină de politeţe trăda multe ore petrecute în bibliotecă şi asta ii plăcea. Nu s-a putut abţine să reflecteze asupra realităţilor din lumea mizerabilă pe care o cunoştea: în care măgăria şi obrăznicia erau considerate acte de curaj, politeţea se confunda cu slăbiciunea sau lipsa de hotarare; cinstea cu prostia; hoţia şi eludarea regulilor cu deşteptăciunea. <br />
Norocul de a găsi în asemenea condiţii pe cineva atent şi politicos i s-a părut a fi o performanţă şi vroia o confirmare. A întors capul şi l-a vazut pentru prima dată pe posesorul vocii; un tânăr înalt, cu alura atletică de om puternic şi sănătos stătea drept în faţa ei, puţin stânjenit, dar hotărât să nu plece până când nu primeşte un răspuns limpede la întrebările lui. Imaginea lui plăcută a făcut-o să se uite cu mai multă atenţie la el să-i poată reţine şi fizionomia. Explorând-o fugar şi mulţumită de ce a vazut şi-a spus că tipul merită puţină atenţie. <br />
- Desigur, cu plăcere, a răspuns ea amuzată de tonul amabil şi conţinutul politicos al întrebării. Mă cheamă Sanda şi poţi să-mi spui aşa, i-a răspuns ea pironindu-şi cu îndrăzneală privirea albastră în ochii lui. Hipnotizându-l parcă, l-a obligat să nu îşi întoarcă privirea în altă direcţie şi să-şi fixeze lumina ochilor direct în ochii ei.<br />
- Mulţumesc mult. Atât a putut să îngăimâne fâstâcit Doru. <br />
Curajul lui se dusese de mult pe apa sambetei. Căzuse într-o stare de leşin cald şi plăcut ca în apa unei lagune tropicale. Trăia intens o senzaţie stranie; simţea cum se pierde, sub privirea ochilor ei într-un imens orizont albastru ca cerul de vara, adânc şi misterios.<br />
Ca în vis gândea din ce în ce mai pierdut; aceeaşi senzaţie trebuie să o simtă şi cel care murind fără durere, alunecă pe un drum neştiut de nimeni, grăbit să ajungă la izvorul cunoaşterii celei mai misterioase taine - aceea a dedublării şi a separării - prin care viaţa devine spirit, iar moartea ia în stăpânire materia inertă. <br />
Numai că fata era atât de frumoasă încât el nu a vrut să o lase singură pe pământ. Atunci cu graba disperării, a refăcut în viteză drumul înapoi pe acelaşi traseu şi schimbând sensul deplasării, spiritul său a reîntâlnit proaspăt părăsita materie înainte ca aceasta să se rîcească. După încheierea acestui periplu, revendicându-şi dreptul la viaţă, a rămas lângă ea. Cu o ultimă tresărire a jurat că în viitor, nu va mai combate teoria reînvierii din morţi. Socotea că această concesie este oricum prea mică şi ea o merita din plin.<br />
<br />
În prima săptămână după ce şi-au vorbit, proaspetele cunoştinţe s-au întâlnit de câteva ori la cantină, să zicem întâmplător. În realitate lucrurile nu stăteau câtuşi de puţin aşa. El o pândea zilnic, măcar să o vadă când venea la masă, dar nu ieşea din ascunzătoare de fiecare dată. Deşi fata se arătase deschisă, firea lui prudentă îl făcea să-şi refuze bucuria de a sta zilnic de vorbă cu ea. <br />
Întotdeauna era la fel în relaţiile cu fetele, dar acum când întâlnise pe cineva care cu o singurî privire îl topea ca pe o lumânare, prudenţa lui se transformase în boală. <br />
Suferea la gândul că poate o deranjează şi nu voia ca aşa ceva să se întâmple. De aceea, la început i se înfăţişa foarte rar, la fel cum Duhul Sfânt a procedat cu Moise - fondatorul mozaismului - în vremurile de demult când prinzându-l în capcană pe muntele Sinai. l-a înarmat cu cele zece porunci. <br />
Înainte de a-şi relua înfăţişarea omenească şi să-şi facă cunoscută prezenţa, Doru trebuia să se convingă că şi ei, la fel ca lui, îi face o reală plăcere să fie împreună. După fiecare întrevedere avută cu ea, căpăta mai mult curaj, mai ales că Sanda nu făcea economie de zâmbete când îl vedea. Adunând aceste zâmbete şi nu numai, cu fiecare zi care trecea, creştea în el speranţa că şi fata abia aştepta să îl vadă. <br />
Foarte aproape de fericire, după două săptămâni el a îndrăznit mai mult, ba chiar a dat dovadă de temeritate când a invitat-o la o întâlnire în toată regula: cu oră, cu loc dinainte stabilit - ce mai, o întâlnire adevarată între un băiat cu o fată. <br />
Aventura lor a început în seara unei zile călduroase de vară. Când Sanda a sosit la punctul de întâlnire, el se afla de mult acolo şi o aştepta cu un boboc de trandafir roşu în mână. Când a văzut-o lângă el, fie din cauza emoţiei aşteptării, dar mai mult a felului în care arăta, Doru a simţit dintr-o dată că îl scuturau frigurile. Ea arăta ca un înger coborat chiar atunci din ceruri şi împrăştia în jurul ei lumina, splendoarea şi parfumul Raiului. Ar fi vrut să o ia în braţe, să se lipească de ea ca ventuza de spatele bolnavului, să-şi apese buzele lui arse de febra aşteptării pe buzele ei.<br />
În loc de fierbinţeala sărutului unor iubiţi, el nu a îndrăznit nici măcar să o pupe frăţeşte pe obraz sau pe frunte, dar în compensaţie o privea prostit. Relaţia lor încă nici nu exista, măcar la nivel declarativ. Nimic nu era oficializat între ei. El nu îndrăznise să-i facă declaraţii de dragoste pentru că spaima incertitudinii îl măcina şi îl îngrozea ori de câte ori încerca să înceapă cu ea o discuţie lămuritoare despre acest subiect. <br />
După un salut relativ rece de bun venit şi înmânarea bobocului de trandafir, ca un simbol al patimii ce îl ardea, au plecat împreună pe jos, într-o lunga plimbare fără ţintă. Pe drum Doru tăcea şi iar tăcea, cu gura încleştată, fiind preocupat de ce va urma.<br />
Pentru a sparge gheaţa care se formase între ei, Sanda a luat iniţiativa şi a deschis o discuţie pe care el nu era capabil să o înceapă. <br />
- Mă bucur ca m-ai invitat să ne plimbăm şi îţi multumesc pentru asta. Chiar simţeam nevoia de mişcare. Dar unde mergem? Te-ai gândit la ceva anume, sau ne deplasăm spre o ţintă care duce către nicaieri?<br />
- Vreau să văd cum arăţi tu de aproape, dacă eşti…. pământeană. De departe ştiu, eşti … hai că ştii, nu îţi mai spun şi eu, a venit răspunsul lui în care se simţea mai mult decât tristeţe, se simţea o melancolie de lungă durată care tocmai se instala.<br />
“Ciudat“, şi-a pus el un semn de intrebare. “De ce pe unii frumuseţea îi bucură, în timp ce pe mine perfecţiunea ei mă întristează? ” După o nouă tăcere, menţinută de el preţ de câteva secunde, a continuat cu vocea răguşită a unui tânăr care îşi forţa vădit coardele vocale ca sunetul lor să vireze mai mult către bas, sau cel puţin spre bariton. <br />
- Invitaţia pe care ţi-am făcut-o înseamnă mult pentru mine. Mă gândeam că o să mă refuzi. Cine ştie ce combinaţii poţi să ai şi eu te încurc. <br />
Doru era mai mult decât îngrijorat la gândul că o fată aşa frumoasă şi inteligentă, cum se vedea că este ea, nu se putea să nu aibă un prieten şi a strecurat în discuţie o mică aluzie la eventualitea că el ar putea să o încurce cu insistenţa lui. <br />
- Dacă aveam o combinaţie, nu acceptam să ies cu tine. Dar de ce eşti asa de moale astăzi, pari mai moale ca de obicei. Nu cumva din cauza căldurii?<br />
El s-a simţit atins de remarca făcută şi a sărit ca ars negând violent presupunerea ei.<br />
- Nici vorbă! <br />
Atunci a ştiut că trebuie să îi spună fetei ceva concret, adevărat, nu gargară de salon de care cu greu se desprindeau tinerii fluşturatici. Altfel, îi întăreşte bănuiala că l-a moleşit căldura. El ştia foarte bine că povestea asta cu căldura nu era chiar o vorbă goală, era adevărată. Numai că ea nu venea de la soare, era căldura lui internă care îl ardea mereu când se afla lângă ea. Ori el tocmai asta vroia - ca ea să nu cunoască adevărata lui sursa de căldură - era prea devreme pentru relaţia lor care nici măcar nu începuse. Mai tarziu da, poate că îi va spune chiar el, dar nu acum. Aşa s-a simţit obligat să reia discuţia a cărei greutate o simţea ca o uriaşă cruce de lemn verde pe care şi-o pusese singur pe umeri. <br />
- În realitate sunt preocupat, de ce să nu recunosc, sunt preocupat de tine. Nici eu nu ştiu exact ce să îţi spun acum. Este complicat pentru mine să mă fac înţeles în stadiul în care suntem. Nu cred că asta depinde numai de mine, ci şi de tine. În sfârşit, eu vreau să spun că tu meriţi mai multă atenţie decât se acordă de obicei unei colege, fie ea şi de cantină. <br />
S-a uitat din nou la ea şi i-a trecut prin cap că ar fi mai bine să schimbe subiectul, devenea prea fierbinte şi secretul lui ar putea ieşi la iveală. Ca un făcut, de câte ori se uita la ea, amuţea. În aceste condiţii gândea că amplificarea fenomenului îl poate face să rămână mut pe vecie în faţa ei. Cu această perspectivă în faţă, pentru a-şi ridica moralul s-a concentrat atât cât îi mai permitea nivelul lui de dependenţă faţă de ea, a tras mult de el reuşind să revină în discuţie, ba chiar să-şi dezvolte teoria. <br />
- Cuvântul “colega” are în el ceva impersonal, nedefinit, imprecis care se poate potrivi oricărei persoane din o masă mare de cunoştinţe, în final o străină cu statut de colegă. <br />
- Frumos spus. Înţeleg că tu vrei să îmi schimbi statutul faţă de tine. Am înţeles bine? Ce îmi propui în loc?<br />
Era prea de tot. El voia să o ia pe departe cu înflorituri şi ea îl forţa să îi răspundă clar la o întrebare pe care tot el i-a sugerat-o. Asta dacă voia să fie luat în serios şi el asta îşi dorea din tot sufletul, dar îşi pierduse busola. Fără să fie mulţumit de randamentul creierului său, şi-a adus aminte de o vorbă populară potrivită pentru asemenea situaţii “Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o !” Întotdeauna mergea vorba asta când cineva făcea o greşeală tactică şi preopinentul lui îl punea cu botul pe labe. Faptul că a putut să emită un raţionament, l-a facut să aprecieze că totuşi, creierul lui lucra şi capul nu îi era chiar gol. S-a îngrijorat însă teribil când şi-a dat seama că el se goleste vizibil şi încă repede. <br />
În tot acest timp, ea îl privea într-un fel pe care el îl considera ca fiind dovada unei neîndoielnice compătimiri. Poate că ea punea în privire şi puţină simpatie, sau altceva, mai duios, dar el nu avea cum să vadă. Mergea mecanic, punând pas dupa pas ca un robot şi timp de câteva minute nu a mai scos nici o vorbă. Era din ce în ce mai nemulţumit de prestaţia lui şi convins că nu mai poate prelungi tăcerea, şi-a zis: “Fie ce-o fi!”, după care a deschis gura reînnodând discuţia, dar nu de unde o lăsase, ci din altă parte. <br />
- Cred, de fapt sunt sigur că ce vreau eu te priveşte şi pe tine. Când te-am invitat să ne plimbăm, aveam o altă stare de spirit, mă refer la pierduta mea exuberanţă. Atunci credeam că pot să-ţi spun tot, şi am multe de spus. Între timp, fiind aşa de aproape de tine mi-am pierdut siguranţa. De asta am tot tăcut, am încercat să îmi explic ce se întâmplă. Sunt sigur că acum ştiu. <br />
Când a tăcut, s-a uitat ţintă la ea. Atât de intensă, de arzătoare era privirea lui de parcă ar fi vrut să îi dea foc. Sanda a simţit-o că o arsură. Ea îi spunea despre el mai mult decât putea să o facă prin cuvinte. Parcă toate visele şi speranţele, toată viaţa lui şi-au dat întâlnire în ochii din care ţâşnea. Ei începuse să îi fie teamă de felul cum o privea. Un gând fugar a liniştit-o. “Poate că se înşela şi el era cuprins numai de o febră trecătoare, fără motivaţie. Ori poate răcise şi era febril. Dar dacă temperatura îi crescuse periculos de mult şi trebuia să îi aplice clasicul tratament cu aspirină?” <br />
Odată cu invocarea acestei posibilităţi, îngrijorarea a pus din nou stapânire pe ea. Ca să-şi verifice ipotezele şi să pună o pauză în desfăşurarea evenimentelor, eventual să îl facă să se simtă mai degajat, s-a apropiat de el şi i-a susurat ceva în ureche o frază aparent fără legătură cu discuţia lor, dar de care ea era sigură ca îi va dezlega limba. <br />
- Dorule, nu ştiu dacă tu ţi-ai dat seama singur sau poate că ţi-a şoptit cineva, dar tu chiar îmi placi. <br />
Respirându-i în ureche, gest care după unele informaţii primite de la o colegă mai mare îi înnebunea întotdeauna pe băieţi, s-a îndepărtat din nou de el şi a aşteptat puţin, să vadă ce efect are asupra lui semnalul dat de ea. În timp ce îl privea atent, ea şi-a dat seama că el nu era bolnav. Din punct de vedere clinic arăta ca un om sănătos. Dacă aşa stăteau lucrurile, alta trebuia să fie cauza stării lui. <br />
Sanda, care se uita din când în când în oglindă şi era conştientă de felul cum arăta, bănuia ea ceva, dar cum el nu îi destăinuise încă nimic despre “suferinţa” a cărei cauză spera să fie ea însaşi, nu era sigură cu privire la motivul stării lui. Ei îi trebuia o certitudine şi ea întârzia să apară. <br />
Cufundat în propriile lui introspecţii, el nu a avut nici o reacţie şi făcea mai departe ce ştia atunci mai bine: tăcea. Atitudinea lui de câine bătut se transforma rapid în starea de blegeală clasică a băieţilor prinşi cu mâţa în sac în faţa iubirii pe care nu aveau curajul să o dezvăluie. De aceea, Sanda nu era mulţumită şi chiar o nedumerea figura lui imobilă pe care din lipsă de inspiraţie o punea mai mult pe seama lipsei evidente a farmecelor ei asupra lui.<br />
<br />
Se ştia atrăgătoare, mai mult decât este necesar să trezească atenţia unui băiat şi în mod sigur se aşteptase ca până acum el să fie deja doborât de frumuseţea ei nepământeană. Odată ajunsă la această concluzie supărătoare pentru ea, uşor iritată a adăugat informaţiei de mai înainte o semiîntrebare care putea fi luată foarte lesne şi ca un mini avertisment.<br />
- Este suficient ce ţi-am spus ca să putem discuta mai departe? Sau continui tot eu dacă tu nu poţi suporta o convorbire sau, mă rog, crezi că nu are sens să discutăm. <br />
Precizarea ei dovedea - dacă mai era cazul - că ea se instalase cu autoritate la cârma jocului şi stăpânea pe deplin terenul, dirijând conversaţia în direcţia pe care o dorea. <br />
- Uite, de pildă, a continuat ea, eu sunt capabilă să tac şi m-aş mulţumi numai să privesc persoana lângă care sunt, dacă ea îmi place.<br />
Pe Doru, acest ultim supliment de frază l-a scos din transă şi, astfel, a redevenit el însuşi. Gândind raţional, putea să-i placă Sanda, să o iubească oricât de mult fără ca această simţire să ducă la pierderea cumpătului său a independenţei lui de acţiune. Lecţia asta o învăţase astăzi, cu puţin mai înainte. Reconstituind în minte toate sincopele lui şi-a amintit simptomele avute: în primele momente când s-a văzut singur cu ea, a fost copleşit şi aproape nu putea să respire, iar de vorbit nici atât. După ce a trecut peste şocul iniţial şi a văzut că şi ea este un om, de fapt o fată infinit de dulce, şi-a revenit şi a fost capabil să îşi pună diagnosticul şi chiar să-şi imagineze tratamentul. <br />
“Fire sentimentală, tendinţe de romantism desuet, suspect de sindrom cu declanşare de febră la vederea unei femei frumoase. Boală gravă pentru un tânăr de 19 de ani, dar recuperabil. Tratamentul recomandat: schimb de opinii cu Casanova şi bărbaţii uşuratici locali, care au sfârşit mâncând din palmele nevestelor; practicarea sportului în aer liber constând în alergarea după himere până când se obţine trezitul la realitate. Ca dietă, se recomandă înghiţirea gălbenuşului propriu de trei ori pe zi.”<br />
Acum, când ştia că boala lui are leac, simţea din nou acea relaxare şi detaşare care i-a adus multe avantaje în firavele lupte duse până atunci cu sexul opus. Era din nou tot el, cel vechi, cu bunele şi relele lui, cu emoţiile şi senzaţiile lui. Îi venea să se sărute singur de bucurie că a reuşit să se desprindă din leşinul admirativ în care se cufundase. <br />
Reintrarea în propria piele nu a fost chiar simplă. L-au apucat furnicăturile la încheieturi şi îl mânca o ureche destul de tare, ca de fiecare dată când simţea că se află pe un teren alunecos. De câte ori se afla în încurcătură şi de data asta chiar era, îl apucau furnicăturile la încheieturi şi îl mânca o ureche. <br />
Încurcătura lui era reală şi îşi avea originea în felul în care l-a provocat Sanda. L-a surprins cu afirmaţia ei directă şi de aici venea starea lui. Nu era puţin lucru ca o fată cum este ea, să îi spună neprovocată de el că îl place. Era bucuros că a spus-o; auzise el ceva de la o colegă de a ei pe care o vedea stând de vorbă mai des cu Sanda, dar nu era convins că aşa şi era. Credea mai mult că este miza unui joc de-a pescuitul, pe care îl joacă fetele aruncând undiţa în apă, ca peştii cei proşti să se repeadă la momeală şi să rămână prinşi în cârlige. <br />
Confirmarea venită chiar de la ea, a avut darul să îl nedumerească într-atâta că aproape i-a luat minţile. Acum se vedea în situaţia celui care visând că a câştigat la loterie, refuză să se trezească, de teamă să nu afle că adevăratul câştigător este altcineva. Sau că un tânăr în căutarea iubirii unice, care ajuns pe un vârf de stâncă, s-a trezit în faţa unei mari dileme; nu ştia ce să facă şi oscila între tentaţia de a se arunca fără parapantă într-un abis din care se auzea o voce dulce care îl ademenea cu promisiunea unei fericiri viitoare, sau să fugă de acolo cât mai repede. <br />
<br />
<br />
<br />
<br />
Starea lui nu a durat mult. Este drept, ştia că Sanda este o fată directă şi vorbeşte fără ocolişuri dar - aici i-a apărut un mare semn de întrebare, o îndoială ca un junghi în inimă - nu era sigur la ce se referea exact când i-a spus că îl place. <br />
Făcând o comparaţie între ce simţea el pentru ea şi o iluzorie reciprocitate, se vedea dezavantajat. De exemplu, lui îi placea Sanda foarte mult, poate prea mult, era sigur de asta. <br />
Dar dacă ea înţelege prin “plăcut” numai ceva care nu o deranjează? Oricum, la cât de mult doreşte o relaţie cu ea, i-ar fi plăcut să audă ceva mai consistent şi voia să se asigure dacă ea crede că vor putea fi implicaţi într-o relaţie sentimentală adevărată, ca doi iubiţi. “Este prea mult?“, s-a întrebat în sinea lui, şi a decis să continue discuţia, dar să ia el iniţiativa. <br />
Stăpân acum definitiv pe emoţiile lui, a început să joace tare - nu avea încotro: trebuia să afle cum este poziţionat în inima ei. <br />
- Dragă Sanda, tu ai facut o afirmaţie pentru care îţi multumesc, dar ea nu te angajează cu nimic. Indiferent ce înteles dau eu spuselor tale în legătură cu mine, totul este numai pe riscul meu. Oricum, sunt sincer bucuros că îţi plac. Nu ştiu dacă eu ţi-am spus vreodată, dar fără ca ăsta să fie un simplu schimb de amabilităţi, şi tu îmi placi, poate prea mult.<br />
- Se cunoaşte că eşti mort după mine, i-a răspuns ea - exploatând din plin ultima parte a replicii lui şi a zâmbit într-un fel anume. <br />
Ca Doru să nu aibă nici o scăpare, s-a uitat la el dintr-o parte, aşa cum priveşte întotdeauna o femeie pe un bărbat pe care vrea să-l facă praf. Acest gen de privire a rămas din cele mai vechi timpuri până astăzi un mister nedezlegat de bărbaţi. Nimeni nu cunoaşte exact ce semnificaţie are. Poate că nu are nici una şi este aruncată ca o nadă pentru romanticii moleşiti de perspectiva unei iubiri arzătoare. Sau poate că scopul ascuns era scurtarea drumului pâna la îngenunchierea lor definitivă, de cele mai multe ori ireversibilă. <br />
Poziţia ei în debutul amoros care se prefigura, era diferită de a lui. Poate că ea era mai grăbită decât el să ajungă la un deznodământ fericit, ori poate că voia să se convingă dacă el este cel pentru care merită să accepte un statut de monogamă.<br />
Oricât ar fi fost Sanda de dulce, de sinceră, nimeni nu putea face abstracţie că şi ea era o femeie - dacă nu de facto cel puţin una de perspectivă - şi era dotată cu aceleaşi organe şi simţuri ca oricare alta. Din aceste motive, nici ea, ca fiinţă garantat raţională nu se putea elibera complet de sindromul feminin. Iată de ce tăcerea lui prelungită care ameninţa să devină permanentă ca şi şahul etern pe care îl juca, a agasat-o precum o arăta limpede revenirea ei în discuţie pentru compensarea unui răspuns inexistent din partea lui. <br />
- Ce vrei, Doru? Vrei luna de pe cer, vrei o jucărie? Poţi să îmi spui cât de clar trebuie să se exprime o fată despre un băiat, chiar în faţa lui, ca el să priceapă ce trebuie şi nu ce vrea el? Nu înţeleg de ce judeci aşa de puţin matur situaţia în care ne găsim, ca să nu spun copilăros. Ai putea să te superi şi nu vreau.<br />
Aşa a înţeles Sanda să arunce fără milă mingea în terenul lui. În faţa unui asemenea răspuns din care se putea înţelege orice, atât de precis era, Doru a simţit imediat că intensitatea furnicăturilor din încheieturi şi mâncărimea din ureche se înteţesc şi nu putea nici să se scarpine de teamă ca ea ar putea afla slăbiciunea lui. Mai mult, lucru nou, a început să tuşească - deloc discret încât fata s-a îngrijorat. După ce s-a liniştit puţin, el a ştiut - la fel ca din primele momente ale întâlnirii lor - că nu trebuie să întârzie cu replica, scorul era deja 2:0 pentru ea şi simţind că îi revine nesiguranţa, a mormait precaut. <br />
- Hm, nu cred că vreunul dintre noi are nevoie de clarificarea unor înţelesuri şi nici nu sunt sigur că trebuie să o facem acum. Trebuie mai întâi să aflăm răspunsul la o întrebare de care depinde totul. Fii, te rog atentă, este importantă. <br />
Doru s-a oprit din mers si tintuind-o cu o privire plina de neliniste a lansat in sfarsit cea mai chinuitoare intrebare care il preocupa. <br />
- Eşti implicată acum într-o relaţie, te mistuie vreun dor arzător pentru cineva, sau altfel spus, eşti prizoniera vreunui sentiment năvalnic dar delicat, duios şi înălţător, te afli în situaţia să cânţi cu cineva aria iubirii? <br />
La auzul întrebării, Sanda nu a găsit altceva mai bun de facut decât să râdă în hohote. Doru nu ştia dacă râde de el sau de răspunsul lui şi chinul cu mâncărimea a continuat, devenind de nesuportat. Socotind că a pierdut destul timp cu râsul, ea s-a simţit datoare cu o explicaţie. <br />
- Ştii ce m-a făcut să râd? Nu alocuţiunea în sine care poate fi interpretată drept dorinţă <br />
legitimă ca fiecare să ştie în ce se poate băga, deşi sub această umbrelă poate fi ascunsă şi o încercare perfidă de imixtiune în viaţa personală a cuiva. Băieţel, lucrurile astea de obicei se simt, nu se trâmbiţează. <br />
În timp ce el, întors de replica ei la începuturile adolescenţei, nu ştia ce atitudine să mai adopte, ea şi-a încheiat tirada. <br />
- Ce m-a făcut să râd a fost stilul pe care l-ai folosit; bombastic, desuet şi ironic, sau din toate câte ceva. În orice caz, mi-a placut şi îţi mulţumesc pentru emoţia estetică pe care <br />
mi-ai provocat-o. Poţi să mai faci încercări din astea, dacă te simţi în stare. <br />
Spunând asta, ea l-a lăsat ca la început, nedumerit, sau mai exact spus - şi mai nedumerit. “De fapt, încă o dată, ea a răspuns nimic”, a tras el concluzia numai pentru el şi a continuat să se consulte cu el însuşi, în interiorul fiinţei lui, sperând să câştige timp pentru încropirea unui răspuns devastator. “Ce mă fac dacă discuţia continuă tot aţa? Sunt convins că amazoana asta are atâta creier, încât o să mă ţină tot timpul la un scor negativ. Şi o să mă termine mâncărimea din ureche dacă nu o fac să tacă cu un răspuns inteligent. Bine că măcar nu mă mai furnică încheieturile mâinilor”, şi-a zis, terminându-şi monologul destinat sieşi. <br />
Crezând că i-a venit inspiraţia, exaltat, a mai adăugat ceva, numai pentru el: “Acum este momentul, a venit clipa cea mare. O spun şi o să văd ce se va întâmpla: dacă trăiesc sau dacă mor”.<br />
- Ştii ce cred eu?, a început el contraofensiva. Că ne învârtim ca un câine în jurul cozii. Ce am spus amândoi aici, ar putea fi rezumat pe puncte cam aşa:<br />
1. Amândoi am declarat mai mult sau mai puţin clar că ne placem, deci ideea de bază este că ne putem suporta.<br />
2. Tu şi eu am dori să avem o relaţie împreună. Dacă am luat-o razna, te rog să mă opreşti punându-mi dulcea şi parfumata ta mânuţă peste gura mea de peizan neciolplit. Sau dă-mi o replică nimicitoare care să mă lecuiască definitiv de aprecieri sinucigaşe. <br />
Pentru că ea nu părea interesată să ia vreo atitudine din cele sugerate, sau oricare alta diferită, Doru a continuat asaltul.<br />
3. Natura relaţiei dintre noi şi profunzimea ei depinde de unele informaţii pe care fiecare este dator să le furnizeze celuilalt. Asta se va negocia.<br />
4. Nu am nici o relaţie cu o persoană de sex feminin în afară de mama mea pe care o iubesc foarte mult.<br />
5. Eşti nemaipomenit de frumoasă şi cred că o să te iubesc de-a binelea, dar altfel decât pe mama.<br />
6. Tot timpul te-ai fofilat şi nu mi-ai răspuns concret la nimic. Un singur cuvânt ar fi de ajuns ca răspuns la o ultimă întrebare. Crezi că mă poţi iubi? <br />
Sanda, directă cum se ştie a răspuns de data asta fără echivoc, cu un singur cuvânt aşa cum i-a cerut el. <br />
- Da. În plus vreau să ştii, a spus ea dorind să lămurească un alt capitol din informaţiile cerute de el, nu am încă nici o relaţie de dragoste cu nimeni. Sper să am una bună cu tine.<br />
Instantaneu şi mâncărimea din ureche, care-l chinuise pe Doru în ultima oră, a încetat.<br />
- Acestea fiind zise - a închis el discuţia, de data asta emoţionat şi grăbit ca ea să nu se răzgândească - nu ne mai rămâne decat să parafam acordul. <br />
Într-un iureş de nestăvilit, cei doi tineri l-au parafat imediat, într-un fel anume simţindu-se în altă dimensiune, în afara timpului şi spaţiului, în afara lumii întregi pentru că în afară de ei nimic nu mai exista. <br />
<br />
Trebuie precizat că în acel timp, aşa cum s-a prezentat ea, numele ei de botez era Sanda. Abia după ce s-au întâlnit de mai multe ori, s-au plăcut şi au rămas împreună, Doru şi-a materializat obsesia şi a convins-o că în particular i se potriveşte mai bine numele de Sandra. Pentru a fi convingător, s-a angajat să îl folosească numai el, în intimitatea lor, iar fata amuzată, a fost de îndată de acord. <br />
<br />
Respectându-le dorinţa, din acest moment până la ultima pagină a poveştilor lui de iubire, numele sub care va evolua fata - oricare ar fi fost el - va fi Sandra.<br />
Amândoi credeau că relaţia lor va evolua frumos. Ea chiar se amăgea la început că este posibilă dezvoltarea unei relaţii camaradereşti fără eterna problemă de cuplu. <br />
În ceea ce îl priveşte pe Doru, el era atât de copleşit de frumuseţea, simplitatea şi personalitatea ei, încât ar fi acceptat orice fel de relaţie dorea ea, numai să o poată păstra lângă el până când în mod natural, s-ar limpezi apele.<br />
Povestea vieţii lor nu va însemna numai fericire, vor veni şi vremuri grele, cu nori negri deasupra capului, dar ei îşi vor trăi viaţa cu demnitate şi vor fi fericiţi că s-au întâlnit.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-78325130951085129852010-02-25T18:30:00.000-08:002010-02-27T08:08:32.393-08:00Povesti de iubire - selectia a II-a<b>«Poveşti de iubire» - a doua selecţie</b><br />
<br />
Din nou singur. Departe de iubita lui, Doru cade în consideraţii şi alunecări ironice privind geneza speciei umane. Istoricul obsedantei chemări - Sandra. <br />
<br />
Se întâmpla în vara anului….. într-o vacanţă după terminarea anului II.<br />
De pe dealul aflat la marginea satului Ulica, cu mărăcini crescuţi într-o dezordine parcă studiată, cu iarba verde măcinată insistent de oile costelive ale vecinilor, în zare se vedea liziera de sălcii de pe malurile Dunării, crescute strâmb, haotic, ca în basmele cu pitici şi barbă-cot. <br />
Mângâiat de razele blande şi îngăduitoare ale soarelui de 9 dimineaţa, Doru stătea întins pe un preş ţărănesc vărgat ţesut de mama lui din cârpe din bumbac şi se gândea la prietena sa, Sandra. <br />
Afară era cald şi plăcut, arşiţa sufocantă de amiază era încă departe. Simţea cum atmosfera calmă şi senină din jur îl cuprinde într-o dulce îmbrăţişare şi îl îndeamnă la visare. Tânărul de 20 ani era din partea locului şi fusese de multe ori la Dunăre. Privind în zare îşi imagina cum în bălţile mâloase apărute în urma revărsşrii din matca fluviului a apelor crescute, înoată cu disperare peştii prinşi ca într-o capcană în ochiurile de apă stătută, din ce în ce mai mică, din ce în ce mai caldă şi mai săracă în oxigen, victime sigure ale stârcilor de baltă, berzelor sau pescarilor întâmplători.<br />
Ca de fiecare dată când era în vacanţă, ocupaţia şi totodată unicul lui divertisment era lectura. Citise biblioteci întregi de cărţi, în special romane ale căror titluri şi număr nu şi le mai amintea cu exactitate. <br />
Singurătatea şi firea lui înclinată puternic spre romantism îl făceau vulnerabil în lumea reală. Din acest motiv se refugia în lumea cărţilor unde viaţa i se părea mai bună, mai curată, şi mai demnă de trăit decât cea adevărată. În mod deosebit îl atrăgeau domnişoarele din cărţi, acelea pe care majoritatea autorilor le descriu ca făpturi minunate, frumoase, delicate şi romantice al căror prototip rămâne peste veacuri Julieta lui Shakespeare. Desigur ca în paginile cărţilor el a întâlnit şi reversul lor; femei adevărate scorpii, otrăvitoarea Lucreţia Borgia fiind numai unul din exemple.<br />
Pe aceste inchizitoare în fustă nu le-a considerat niciodată femei adevărate. Dezbrăcate de rochiile fastuoase rămâneau goale atât pe dinăuntrul lor, cât şi pe dinafară - numai cu caracterul lor malefic şi trupul plin de păcate, adevărate maşini de stârnit diversiuni şi de ucis, camuflate în ambalajul seducător de femei frumoase. <br />
Sensibil la bunătate şi frumos, el a ales ca modele pe suratele Julietei şi căuta să concentreze într-un mic rezumat toate calităţile lor pe care mai târziu - când o va găsi - le va transfera fetei pe care o va iubi mereu, din ce în ce mai mult. Cu toate acestea, el nu a absolutizat niciodată calităţile nimănui şi deci nici ale femeilor. De aceea, cu toată deferenţa, a păstrat şi în privinţa lor un mod critic de a judeca, chiar dacă părerile lui s-au format mai mult din cărţi decât din realităţi trăite. <br />
Iată de ce, vorbind despre cărţi şi literatură în general, indiferent dacă tratau subiecte romantice; erau drame sau tragedii; abordau subiecte despre religie şi ateism; erau romane S.F. cu poveşti despre călătorii de anticipaţie sau retro, el a tras concluzii pe care le-a menţinut toată viaţa. Una din ele se referă la femei, în general. El ştia ca în viaţa reală sunt fel de fel de femei. Cum o bună parte a literaturii nu prezintă femeia ca un înger, ci mult mai lumeşte, în apărarea ei, Doru a elaborat propria lui teorie.<br />
Ca să fie un avocat bun, trebuia să înceapă cu începutul, adică geneza femeii şi să-şi transforme teoria într-o strălucită pledoarie pentru apărarea ei. <br />
Un tânăr ca el, înfierbântat de lectură, nu se putea sustrage unei teme mereu dezbătute: apariţia omului şi deci a femeii pe pământ. La elaborarea conceptului său de apărare cunoştea că din multitudinea de idei, nu putea fi luată în considerare decât una din cele două alternative care au fost zeci de ani subiectul unor lupte crâncene în plan ideatic: lucrările ştiinţifice «Descendenţa omului» şi «Originea speciilor» ale savantului englez Charles Darwin şi Biblia.<br />
Oricine are o minimă instruire, cunoaşte din simpla alăturare a celor două alternative că între ele sunt deosebiri fundamentale. Conştient de poziţia incomodă în care s-ar fi aflat dacă lua o poziţie partizană faţă de una din cele două variante, a căutat să se menţină în limitele unei neutralităţi comode ştiind că o poziţie publică l-ar fi expus riscului de a fi denunţat ca suporter al uneia sau alteia din cele două tabere. Odată riscul asumat, sub căldura binefăcătoare a soarelui de dimineaţă, Doru a început să alunece, din ce în ce mai mult, în zona în care amorţeala fizică se suprapune cu starea de semitrezie şi căderea în visare cu ochii deschişi. Ajuns acolo, zâmbind, a continuat să dezvolte în stilul său propriu, strategia de apărare a femeii. După ce a cunoscut-o pe Sandra, această preocupare a atins cote atât de înalte încât nici el nu le mai zărea vârful. <br />
Cunoscând acest adevăr, nu-i de mirare că lui i se părea că este mai cavalereşte să fie de acord cu dogma biblică - a originii divine a femeii - decât să accepte teoria cu maimuţe a domnului Darwin. Englezul, înfruntând biserica şi corul femeilor frumoase, a lansat teoria potrivit căreia omul şi, prin urmare, femeia ar avea ca strămoşi nişte maimuţoi care au evoluat necontenit până au devenit oameni. <br />
Imparţial, Doru a socotit că se cuvine ca susţinerile lui Charles Darwin să fie prezentate pe scurt înainte de a fi contrapuse Bibliei. «Procesul de transformare al unor maimuţe de tip special - botezate de el ”primate” - în oameni, s-a derulat cu mari greutăţi şi s-a întins mult în timp, în perioade care pentru sublinierea duratei exprimată în milioane de ani, au fost numite ere geologice. <br />
În decursul lor, strămoşii omului au pierit rând pe rând; care de bătrâneţe sau boli, care din cauza cataclismelor sau pentru că nu au putut face faţă unor schimbări climatice, ori în lupte cu alte jivine. Astăzi nu se mai găsesc exemplare intermediare vii - să se poată face un schimb de informaţii cu ele sau eventual să fie împăiate şi plimbate prin circuri pentru a se argumenta teoria. Ea se susţine numai prin câteva fosile găsite pe ici, pe colo prin Europa - la Neanderthal şi Cro-Magnon - şi apoi în Africa sau Asia. <br />
În ciuda tuturor vicisitudinilor, oamenii în devenire nu au fost singurii care au traversat cu succes timpurile. Generoasa lor familie mai cuprinde şi niste verişori primari, actualele maimuţe antropoide. Volens-nolens, gradul de rudenie dintre oameni şi maimuţele contemporane, a făcut ca între aceste grupări să existe unele asemănări. Din lipsă de timp însă, acestea sunt lăsate nespuse - cititorilor revenindu-le surpriza şi plăcerea de a le descoperi singuri. Totodată nu se poate ca marile deosebiri pe care fiecare le datorează ascendenţilor, să scape unei priviri atente. <br />
Tot domnul Darwin a dorit să convingă lumea că a existat o perioadă la început, în care din aceiaşi părinţi au plecat cele două ramuri de strămoşi. În timp ce strămoşii oamenilor au fost băieţi deştepţi şi au descoperit la timp direcţia corectă în care să evolueze, cei ai verilor noştri mai puţin dotaţi la minte sau poate mai puţin norocoşi, au cam greşit socotelile şi din eroare sau din grabă au greşit drumul şi intrând într-o fundătură, au rămas maimuţe». <br />
Ideile lui Darwin îi deranjează şi astăzi pe mulţi, la fel ca şi pe cei care ajunşi boieri la oraş, când au invitaţi îşi ascund rudele de la ţară, sau ca să fie mai siguri le încuie în debara. Mai mult, unii nu văd cu ochi buni nici unele zone din grădinile zoologice în care vizitatorii, mai cu seamă cei miloşi, nu se simt prea confortabil când îşi văd rudele închise în cuşcă şi prostindu-se pentru o coajă de banană. <br />
Nici Doru care se considera un om citit, cu mintea luminată şi chiar era, nu prea aprecia teoria darwin-istă. Reţinerea lui se datora mai ales gândului că minunatele frumuseţi cântate de poeţi care sunt: mamele, surorile, iubitele şi fiicele noastre - într-un cuvânt femeile, fiinţele cele mai dragi din lume, printre care strălucea minunata lui Sandra - pot să aibă ca strămoşi comuni acele maimuţe urâte, păroase şi murdare, care au impresionat istoria mai mult prin talentul imitaţiei. <br />
Pe cale de consecinţă, trebuia să accepte ideea că ele sunt descendente din femeia supremă, numită Eva. După cum se ştie, ea a făcut o carieră strălucită după ce a devenit publică informaţia că a fost creată de însuşi Dumnezeu dintr-un os şterpelit de la defunctul Adam. Dacă tot a ajuns la legenda creării Evei, scăpat de constrângeri, Doru s-a simţit liber să lanseze anumite informaţii despre acest subiect. Veştile cu pricina i-au ajuns la urechi în timpul lungilor sale călătorii în lumea viselor. Mii de ani s-a crezut că ele s-au pierdut în negura timpului. Din fericire, au fost regăsite întâmplător în deşertul Sahara cu ocazia unor săpături arheologice. <br />
Istorioara de mai jos, scrisă pe un papirus vechi, îngălbenit de vreme, este relatarea unui martor ocular, povestită chiar de el unui grup de muncitori sezonieri angajati pentru săparea grădinii Raiului. <br />
Naratorul, era un paznic blajin la livada de meri şi făcea parte din clasa şerpilor primordiali, fără nici o legătură cu faptele reprobabile ale unui alt şarpe celebru apărut mai târziu pe piaţa bârfelor. Acesta din urmă, devenit un personaj negativ, cu mintea tulburată de modificările genetice suferite, a fost considerat ca primul ispititor al lumii şi a rămas în istorie ca prototip al vicleniei, şi al intrigii. <br />
Iată povestirea, redată exact cum era scrisă pe papirus: <br />
“La început nu a fost nimic. Totul a fost creat din voinţa Stăpânului meu. Să nu mă întrebaţi cum, că nici eu nu ştiu. Nimeni dintre muritori nu va şti vreodată. Ştiinţa noastră, a celor care au avut norocul să fie lângă El, începe de la pomul cunoaşterii. Acesta este mărul. După cum ştii, femeia a fost făcută de Creator manual, dintr-o coastă a lui Adam. Ca să nu îşi bată prea mult capul, El l-a folosit ca model pe cel de la care luase coasta, pentru că oricum era la îndemâană”. <br />
Terminând misterioasa introducere în tainele acestui miracol, paznicul şarpe s-a oprit pentru că avea conform ştiinţei zoologice capul mai mic şi deci creier mai puţin şi nu atingea nivelul de inteligenţă al animalelor cu capul mare, cum sunt omul şi boul. În plus, avea memoria slăbită şi atinsă de o boală modernă apărută pe pământ şi propagată până în Rai, boala lui Alzzzheimer, a sâsâit el numele americanului tradus în limba şerpească. După o pauză, şi-a reluat povestirea, dar numai când a considerat că i-a revenit memoria. <br />
“În timp ce lucra, şi-a dat seama că exista riscul ca noua făptură să fie confundată cu modelul. Atunci a luat hotărârea să nu facă o copie identică şi înainte de a sufla peste ea să îi dea viaţă, i-a adus câteva modificări”. <br />
Sosise momentul culminant al expunerii şi pentru a-i da importanţa cuvenită, şarpele paşnic, paznicul, s-a oprit şi a privit iscoditor să se convingă că cei din jurul lui sunt atenţi şi reţin tot ce spune el. <br />
“În acea vreme, Creatorul era permanent în criză de timp pentru că era singur şi trebuia să facă totul cu mâna Lui. Tot gândindu-se cum să evite asemănarea dintre model şi noua Sa creaţie, privirea i-a căzut pe pomul cunoaşterii - adică pe măr - aflat chiar în faţa Lui. Acesta i-a furnizat şi inspiraţia. Înveselit brusc de găselniţă, a adus trei modificări machetei celei care urma să devină prima femeie. Pentru aceasta, s-a oprit în zona mediană a corpului: în dreptul pieptului - faţa - şi a fundului sau popoului cum îi spuneţi voi cuprinşi de o jenă inexplicabilă. <br />
După ce a terminat lucrarea şi i-a dat viaţă cum se ştie, ca să finalizeze lucrarea şi să poată fi trecută în evidenţe, i-a dat noului locatar al Raiului numele de Eva - femeia supremă. În concluzie, a făcut femeia, având ca modele pe Adam şi fructul de măr. Că aşa stau lucrurile, aduc patru argumente. <br />
“Primul argument. Femeia seamănă foarte mult cu bărbatul. Diferenţa de talie se explică prin încăpăţânarea lui Adam care nu a vrut să cedeze mai mult de o coastă şi asta cu mare scandal. Creatorul, neavând mai mult material la dispoziţie, femeia a ieşit mai mică. În continuarea acestui argument vă reamintesc că astăzi sunt: barbaţi cu părul lung şi femei cu părul scurt; femei care poartă pantaloni şi bărbaţi care poartă fuste”. De asemenea, sunt bărbaţi care îşi bat nevestele, dar şi femei care îşi altoiesc bărbaţii. Nu aş dori să mă bag şi în alte obiceiuri, de fapt abateri de la concepţia iniţială a Creatorului, ca să vă dovedesc cât de mică a ajuns diferenţa dintre cele două sexe. Un exemplu tot o să vă dau; în ultimul timp creşte numărul bărbaţilor cretini care se însoară între ei, ca şi al femeilor nebune care o fac între ele”. <br />
Rotindu-şi ochii mici şi miopi, a privit asistenţa şi, satisfăcut de interesul dovedit prin gurile căscate ale ascultătorilor, a decis să continue. <br />
“Cred că sunteţi de acord să mă opresc aici cu exemplele. Mulţumesc”, mai zise paznicul şi fără să aştepte răspunsul, a început să înşire celelalte trei argumente. <br />
“Al doilea argument şi prima modificare adusă Evei faţă de Adam. Luaţi două mere din un anumit soi roşu mai bine crescute, de exemplu Red delicios şi ridicaţi-le la înălţimea pieptului unei femei normale. După ce le lipiţi de el, veţi avea imaginea sânilor primordiali, cu mult înainte ca deşertăciunea oamenilor să îi transforme în titluri de glorie, fală şi criterii de atracţie sexuală şi să-i mărească prin implanturi cu silicoane şi sutiene false.<br />
Al treilea argument şi a doua modificare adusa Evei faţă de Adam. Dacă tăiaţi un măr exact în două şi aşezaţi jumătăţile una lângă alta cu coaja în sus, aveţi imaginea în miniatură a feselor femeii: mai rotunde, mai moi - plăcute la atins, mai jucăuşe şi mai apetisante decât ale tăntălaului de Adam”. <br />
Nu se ştie de ce, dar parcă şi paznicului i-au sticlit ochii la acest pasaj al istorisirii. Şi-a dat seama la timp că atitudinea lui putea fi interpretată, mai ales că lângă el se aflau şi adolescenţi, aşa că a tuşit discret şi a abordat o figură nevinovată. Calm, şi-a reluat povestirea ca şi cum el nici nu ar fi fost de faţă când s-a vorbit despre acest subiect. <br />
“Totusi, Creatorul nu a fost mulţumit de a doua diferenţă. Ea nu a ieşit cum a dorit. Ca să scape însă mai uşor de bombănelile lui Adam - aflat în convalescenţă după extracţia coastei, dar prezent atunci, de faţă - El a catalogat-o ca fiind neesenţială. În sinea Lui, a hotărât să se concentreze pe diferenţa următoare, să o facă cât mai vizibilă, să sară în ochi. <br />
Al patrulea argument şi a treia modificare adusă Evei faţă de Adam. Priviţi o jumătate de măr tăiată perfect. La interior, în mijlocul fructului, o să vedeţi o anumită alcătuire care este gineceul mărului copt. Creatorul a preluat ce a văzut ca model, de altfel un desen stilizat al viziunii sale, şi l-a aplicat viitoarei Eva în zona în care se găseşte şi astăzi. Ca această ultimă modificare adusă faţă de Adam să fie cât mai evidentă, Şeful cel Mare a practicat acolo şi un orificiu, făcut mai mult din distracţie, fără un scop precis. Se pare că Eva, plină de iniţiativă şi inspiraţie i-a găsit repede o întrebuinţare de care se bucură şi astăzi toate urmaşele ei şi nu numai ele”. <br />
Pentru a da mai multa substanţă demonstraţiei sale, bietul şarpe/paznic îmbătrânit de secole şi încolţit de vârstă a crezut că este bine să facă “mea culpa” în locul Creatorului. Atitudinea lui dovedeşte ce se ştia de mult. Cei mici trebuie să-şi asume întotdeauna greşelile sau nereuşitele celor mari, pentru că aceştia precum se ştie nu pot greşi, sunt infailibili. <br />
“Acum vă mai spun că este posibil ca nici lucrarea numărul trei să nu semene prea mult cu jumătatea de măr luată iniţial drept model. Trebuie însă să întelegeţi că Cel de Sus a lucrat singur, se cam grăbea şi era obosit. Dar îndurare! Nimic nu iese perfect de prima dată. Chiar dacă nu este o copie fidelă a modelului, în orice caz este o mare diferenţă faţă de Adam, ceea ce El a urmărit”. <br />
După ce şi-a sters o ipotetică transpiraţie de pe fruntea care nu exista, paznicul, din ce în ce mai obosit, s-a apropiat de final. Se vedea clar că se grăbeşte. <br />
“Aş vrea să vă mai spun ceva despre măr - pomul cunoaşterii. La început în Rai exista un singur exemplar care făcea mere roşii. Stăpânul a interzis cu străşnicie tuturor să îi mănânce fructele. Numai că într-o zi, un nepot de al meu care avea mintea plecată cu sorcova, nu a avut ce face şi i-a îndemnat pe Adam şi Eva să mănânce câteva mere. Ce a urmat cunoaşteţi numai parţial, ca toată lumea”. <br />
Toată atitudinea paznicului bătrân - precum s-a spus, un şarpe paşnic - arăta că nu îi cădea bine să facă aceste precizări, dar în spiritul adevărului trebuia, nu avea ce face. <br />
“Că Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai ştie toată lumea, dar că pe nepotul meu, după ce i-a luat complet minţile, i-a tăiat picioarele şi l-a lasat apod, după care l-a făcut genţi şi pantofi - ştim numai noi, rudele lui. La beleaua asta s-a mai adăugat şi blestemul că şerpii să se târască pe pământ fără picioare, să sâsâie în loc să vorbească, drept caracter să le fie atribuite: perfidia şi viclenia, iar ca ocupaţie să practice intriga”. <br />
După expunerea acestor precizări care demonstrau originea divină a femeii, şi deci a Sandrei - în calitatea ei de urmaşă în linie dreaptă a Evei - Doru a hotărât să disjungă dosarul ei în două cauze mai mici. <br />
Prima cauză a format «Dosarul genezei» şi se referea la inventarea femeii, dosar pe care l-a închis cu hotărârea definitivă arătată în paragrafele anterioare. A doua cauză a format: «Dosarul pierzaniei la care te duce femeia» şi se referea la aventurile ulterioare ale Evei. Pe acesta l-a suspendat pentru a aduna noi probe, cu intenţia de a-l amâna până la calendele greceşti sau dacă tribunalul hotăra altfel, până la Paştele cailor sau la Sfântu’ Asteaptă. <br />
Dacă dosarul nu se pierdea între timp, era hotărât să strămute judecarea lui la tribunalul din Craiova – România, unde ştia că funcţionează un complet de judecată cam ciudat.*<br />
După ce a terminat, cum am văzut, partea cea mai grea a misiunii lui de apărător al femeii, Doru a plecat urechea la zvonurile care mai circulau în legătură cu acest subiect prin cercurile foarte înalte de sus. Acolo se mai spunea pe şoptite, că distinsa doamna Eva ar fi fost expulzată împreună cu numitul Adam dintr-un loc unde stăteau fără chirie şi beneficiau gratuit de hrană şi întreţinere. <br />
Totodată un mecanism de informare fără greş numit bârfă - vechi de când lumea, dar care modernizat funcţionează şi astăzi în lumea civilizată - se face vinovat de răspândirea informaţiei că alungarea lor s-ar datora unei greşeli grave săvârşite în alimentaţie. <br />
Astfel, se spune că ei s-au lăsat convinşi - de un element declasat, strecurat în rai sub formă de şarpe - să consume nişte mere vitaminizate la care nu aveau dreptul, ele făcând parte dintr-un lot experimental. Sustinerea că fructele incrimnate au fost mâncate din greşeală se bazează pe informaţii demne de crezare preluate şi însuşite de religia creştină care recunoaşte că a fost o eroare, adică inculpaţii au mâncat din greşeală ceva care le-a fost fatal. <br />
Nici astăzi nu se ştie ce căuta în Rai acel ofidian din generaţia a doua de şerpi, care a influenţat toată istoria lumii. Cine l-a adus şi cine l-a tolerat în locul acela fără de prihană tocmai pe el, un individ lipsit de caracter care în loc să-şi vadă de ale lui se ocupa cu ispititul. În timpul acela biblic nu se cunoştea încă vorba înţeleaptă potrivit căreia «nu este vinovat cine mănâncă şapte pâini, ci cel care i le dă». <br />
Dacă aceasta zicală se cunoştea, toată vina ar fi căzut pe şarpe sau in extenso, poate pe cel care l-a adus acolo - pentru că ispitindu-i, practic el le-a dat, iar proştii au mâncat. <br />
Când a ajuns la această concluzie, Doru a hotărât că este bine să se oprească aici cu deducţiile sale privind greşeala de nutriţie săvârşită de cei doi şi nu întâmplător. El şi-a adus aminte că potrivit unei spaime populare cârtitorului sau celui care pune la îndoială cele sfinte, îi taie popa limba. <br />
Gestul de «pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă» al cuplului Adam & Eva a rămas cunoscut în istorie ca marea greşeală care a degenerat în păcatul originar. În alte condiţii, enoriaşul Adam şi roaba lui Dumnezeu Eva ar fi rămas bine merçi în rai şi omenirea păcătoasă de azi nu mai apărea.<br />
Partea proastă este că atacul la merele din livadă a continuat şi după izgonirea celor doi deveniţi între timp adevăraţii inventatori ai lumii de mai târziu. Din lipsă de interes sau neglijenţă, prădătorii livezilor nu au fost identificaţi nici până astăzi - sau nu s-a dorit deconspirarea lor - aşa că dosarele de cercetare a pagubei s-au închis cu menţiunea «autori necunoscuti». <br />
Trecând cu vederea acest aspect, în lucrările unor istorici de seamă apăruţi mai târziu, se spune că Cel de Sus, s-a consolat repede cu privire la pierderea suferită în livadă. Chiar s-a gândit că pentru a evita situaţii asemănătoare, să stropească recolta cu un insecticid puternic sau în cel mai rău caz - dacă acest procedeu nu dădea rezultate - să pună bromura din belşug în apa de băut sau în mâncare. <br />
Din păcate, istoria nu a putut consemna din lipsă de probe nimic din veridicitatea acestor presupuse măsuri. <br />
Uitându-se din când în când pe pământ - obicei devenit din ce în ce mai rar, cu şanse mari de dispariţie completă în secolul XXI - şi văzând ce poate face femeia din globul pământesc, Creatorul s-a felicitat că a scăpat aşa usor de Eva şi de prostănacul de Adam. Abia atunci, după ce s-au convins că supărarea Atotputernicului a trecut, savanţii lumii au putut constata că singura consecinţă vizibilă a greşelii celor doi a fost apariţia popoarelor. <br />
La puţin timp după schimbarea domiciliului, bietul Adam a început să fie din ce în ce mai strâmtorat de costurile vieţii luate pe cont propriu. Situaţia lui era agravată şi de obligaţia de a o întreţine şi pe Eva care în loc să apere bugetul familiei, începuse să cheltuiască excesiv, fără justificare şi manifesta din ce în ce mai mult aptitudinile cucoanelor de mai târziu. <br />
Pentru ca beleaua acoperirii costurilor de întreţinere în noua locaţie a căzut tot pe capul lui şi neştiind să facă nimic altceva decât urmaşi, s-a gândit că ar putea câştiga ceva punând iarăşi pe tapet, vechea problemă a osului rămas în istorie sub numele de coasta lui Adam. Celebritatea acestui os se datorează faptului că a servit la fabricarea doamnei Eva, care culmea, în loc să fie recunoscătoare ca îi datorează viaţa lui Adam, prin cheltuielile ei îl aducea la sapă de lemn. <br />
După o analiză şi gândire temeinică, primul bărbat al lumii (fireşte, în ordinea apariţiei), a ajuns la concluzia că ideea nu este rea şi că salvarea lui poate veni într-adevăr de la osul acela mic căruia iniţial nimeni nu i-a dat mare importanţă, aproape toţi evaluatorii locali atribuindu-i o valoare de întrebuinţare exclusivă pentru ros. <br />
În concluzie, primul lui gând a fost să ceară reabilitarea osului cu pricina: să fie scos din grupa oaselor fără valoare şi să fie reevaluat la preţul pieţii din România.** <br />
În logica lui primitivă a apreciat că sunt motive temeinice să apeleze la justiţia divină şi să ceară despăgubiri pentru prejudiciile suferite de el. Cum nu cunoştea legile şi era neştiutor de carte, adică era un analfabet, Adam ca să fie sigur că nu greşeşte din nou, mai ales că nu uitase cât l-a costat eroarea făcută acolo sus terminată prin alungarea lui şi a Evei, s-a hotărât să îşi tocmească avocaţi. <br />
În întâmpinarea făcută de aceştia în numele lui, s-a cerut ca o comisie de experţi să facă o evaluare corectă a coastei care i-a fost şmecherită, la preţul pieţei, iar valoarea ei să fie reactualizată în funcţie de numărul de ani de când există sexul femeiesc, care: a trăit, a iubit, a înnebunit bărbaţii, a asigurat perpetuarea speciei şi a contribuit la propăşirea ei, a inventat pamperşii, dar a şi provocat războaie, a curvăsşrit şi multe altele. <br />
Totodată bine sfătuit de echipa de avocaţi, a mai cerut cotă parte din câştigul realizat în decursul timpului din afacerile dezvoltate exclusiv pentru promovarea deşertăciunilor inventate pentru satisfacerea orgoliilor sexului numit pe bună dreptate, frumos. <br />
O listă anexă cuprindea principalele articole incluse în această categorie: bijuteriile, cosmeticele, tocurile înalte, fustele scurte, desuurile, chiloţii bikinii, moda absurdă, animalele de companie, tipii gigolo şi striperii, operaţiile estetice în general şi implanturile cu silcon în special, liposucţiile, şedintele Spa, regimurile alimentare de slăbire scumpe şi stupide, şedintele de psihologie, vrăjitoarele, vopseaua de păr, etc. <br />
În final, a mai cerut să primească 50% din câştigurile încasate de toţi cei care au legătura sau s-au ocupat de “cea mai veche meserie din lume”: peşti, patroane de bordel, prostituate stilate, curve proaste, poliţişti, medici ginecologi, parlamentari, etc. <br />
Trezit din visare de căldura care a început să se instaleze Doru, revenit la realitate, a scuturat din cap, s-a aşezat în capul oaselor şi s-a recuplat la literatura citită. Dintre toate cărţile citite îi rămase întipărit în minte un roman scris de un autor american - din el mai cu seamă principalul personaj feminin. <br />
Tresărise când a întâlnit-o prima dată în paginile cărţii pe Sondra, fata cu păr auriu, ochi albaştri şi trup de zână. Felul în care autorul a descris-o l-a fermecat imediat. În roman, ea era centrul universului - puţin arogantă, dar nehotărâtă cu privire la viitorul ei şi insuficient apreciată la valoarea reală de un anturaj bezmetic. Personajul Sondra, aşa cum i-a apărut din carte îl obseda şi îl urmărea în permanenţă. Era atât de îndrăgostit de imaginea ei încât a hotărât ca iubita lui, încă ipotetică, dar pe care era sigur că o va gasi pentru împlinirea viselor sale romantice, trebuie să se numească la fel ca ea. Era idealul imaginat pentru iubita lui căreia voia să îi ofere întreaga lui viaţă, în respectul sfânt al unei fidelităţi de care era convins, dar care nu îi fusese încă pus la încercare. <br />
Mult mai târziu, când a întâlnit o fată de care s-a îndrăgostit până la limita imposibilului, el a înţeles că numele de botez nu are prea mare importanţă. Dacă ar avea, atunci pentru ce ar mai exista numele de alint pe care şi-l şoptesc iubiţii? Cu asta s-a mai potolit, dar nu de tot. Cu toate că fata pe care o iubea se numea Sanda, printr-un artificiu i-a apropiat numele de obsesia lui şi l-a transformat în Sandra. Nu era chiar Sondra - dar era tot fata cu păr auriu, ochi albaştri şi trup de zână. Ce mai conta o literă când el era convins că a tras lozul cel mare la loteria vieţii? A câştigat fericirea. Fata de lângă el nu mai era o himeră, era o realitate în carne şi oase. <br />
- Şi-ar dori cineva mai mult?, s-a întrebat el retoric. <br />
O întrebare retorică poate naşte uneori un dialog. În timpul vacanţelor Doru avea timp destul pentru conversaţii, dar rar găsea un partener pe măsură. Acum, singurul care s-a arătat dispus să răspundă provocării lui a fost ecoul propriei voci: o idee de personaj care îi reflecta ca o oglindă visele, speranţele dar şi nesiguranţa împreună cu toate îndoielile lui. Aşa a început un dialog absurd îintre Doru şi ecoul parşiv al spuselor lui care din răzbunare pentru rolul subaltern pe care soarta i l-a rezervat, dorea să încurce cât mai mult lucrurile.<br />
- Nu, nimic, nimeni nu şi-ar dori altceva, i-a răspuns ecoul care încă dormita, adăugând nemulţumirii lui şi neplăcerea că a fost trezit din somn. <br />
Apoi, alungându-şi lenea, a adăugat, mai mult să-l pună la încercare pe Doru, cel care emitea sunetele articulate pe care el trebuia să i le restituie. <br />
- Poate, nemurirea. Şi tot ecoul viclean a completat din dorinţa de a-şi pune mentorul în încurcătură. Dar oare mai este actuală nevoia de nemurire în sens biologic? <br />
- Nicidecum, ajunge nemurirea în sens poetic; fenomenul a fost verificat de zeci, de sute de ori pe pielea mea, a strigat sigur pe el Doru. <br />
- Dar cine murea de fiecare dată când ea pleca şi cine învia de câte ori revenea?, a insistat ecoul, hotărât să câştige bătălia. <br />
Aluzia lui cu privire la complexul de nemurire avut odata de Doru, era stravezie. <br />
- Tot eu, Doru, eu sunt eternul visător! Veşnicul îndrăgostit de himere, acum nebun după Sandra. <br />
De data asta ecoul a tăcut. Iubirea stăpânului său pentru fata asta era atât de evidentă încât chiar el, ecoul, un slujbaş umil, dar cu tupeu, s-ar fi făcut de râs îngânând şi acest adevăr. <br />
O scurtă paranteză retrospectivă în viaţa lui o prevesteşte pe Sandra cu mult înainte de a o întâlni. S-a întâmplat când el era încă un copilandru ceva mai răsărit, cu pretenţii de semiadult. În una din zile, a venit în vizită la părinţii lui fratele mamei, un domn profesor, tânăr, citit, holtei, cu un fizic atrăgător, un tip chiar frumos. <br />
Povestind acesta la masă mai multe istorioare hazlii, la un moment a descris o tânără femeie, probabil una din aventurile lui, ca avănd un trup de fee. <br />
Deşi aparent nu era atent la discuţie, Doru a ridicat deodată ochii mari şi a privit cu intensitate către povestitor. Acest cuvânt nou l-a intrigat, dar i-a crescut şi pulsul. L-a făcut să tremure de emoţie. Unchiul şi-a dat imediat seama ce anume a trezit un declic în mintea băiatului şi l-a întrebat ce a înţeles el prin trup de fee. <br />
Aspirantul de mai târziu la adolescenţă, eliberat de presiuni psihice şi de temeri i-a răspuns imediat cu răsuflarea tăiată, “nu ştiu, dar trebuie să fie ceva foarte tulburător”. Remarca lui a stârnit râsete şi priviri cu subînţeles, dar în mintea băiatului care începuse deja să viseze frumos, se făcuse puţină lumină. În sfârşit, aflase singur ceva despre înfăţişarea unei zâne. <br />
La toate acestea se gândea el în acea zi de vară. Era conştient că o iubea atât de mult pe Sandra, încât numai gândul la ea fără să o vadă, îi făcea rău şi îl durea fizic. Îşi aducea aminte că el încă din timpul cursurilor i-a propus să nu îşi scrie zilnic pentru că despărţirea temporară să fie mai uşor de suportat. Gândul lui ascuns şi nemărturisit a fost altul; să verifice cât de acceptabilă sau nu poate fi fiecare zi petrecută în absenţa ei. <br />
Drept urmare au hotarât să îşi scrie săptămânal, nu zilnic şi acum ros de dragoste el se întreba dacă ce au stabilit a fost bine sau nu. Grea dilemă. <br />
Nu putea comunica cu ea în nici un alt mod. În sat exista un singur telefon la primărie, care funcţiona pe bază de manivelă şi magnetou. Astăzi ar putea fi un demn exponat de muzeu, unul din modelele arhaice datând de la începuturile telefoniei. Mai mult, din ordinul primarului, telefonul nu putea fi folosit pentru convorbiri particulare, ci numai dacă în sat izbucneau epidemii umane, epizootii sau incendii. Singurele distractii disponibile erau cititul cărţilor şi ascultatul pieselor de teatru la un radio cu galenă pe care şi l-a confecţionat singur, din auzite de la alţii şi aproape fără bani. Pentru punerea lui în funcţiune a cheltuit o sumă minoră numai pentru căşti şi o mică piatră care dacă îşi aduce bine aminte se numea atunci - mai mult ca sigur şi astăzi la fel - pirită. <br />
Dacă primele zile au trecut cum au trecut, după două săptămâni tristeţea îl ucidea. Şi totuşi mânca bine, cu poftă. Poate că din cauza că tocmai se sculase de la masa şi era sătul, simţea un fel de dezgust faţă de el însuşi. I se întâmpla mereu de câte ori mânca bine, mai ales că ţinea la supleţea lui şi avea impresia că putea pierde uşor lupta cu kilogramele. <br />
- Cum poţi să iubeşti atât de mult şi totuşi să trăieşti fără să îţi vezi iubita lângă tine, fără să o atingi?, se întreba revoltat Doru. Cum poţi să mesteci cu nesimţire mâncarea cea de toate zilele cu mentalitate de ierbivor rumegător, să leneveşti şi uneori să te şi îngraşi în aceste conditii?, s-a întrebat din nou Doru din ce în ce mai supărat pe el. <br />
În cărţile citite de el, cei care cădeau în patima iubirii, de obicei nu aveau poftă de mâncare, slăbeau, deveneau jegăriţi, iar unii dintre ei, din exces de zel, chiar mureau. De aceea nu înţelegea cum se pot împăca cele două contrarii. Iubeşti, dar iubita este departe şi totuşi mănânci de spargi şi chiar te îngraşi. Cum vine asta? <br />
Revoltat, a început să deplângă toată generaţia lui din care nu s-a exclus şi a învinuit-o de toate relele, făcând o lungă lista de defecte pe care a terminat-o cu blazarea şi nesimţirea. <br />
- Oare noi, tinerii de astăzi, suntem numai nişte amărâţi, nişte epigoni incapabili să ne ridicăm la înălţimea sufletească a eroilor din romane şi ne mulţumim numai să îi admirăm până la idolatrizare? Sau mintea noastră perversă, ne păcăleşte din nou şi ne face să credem că există două feluri de suferinţă: una nobilă, înălţătoare - adică suferinţa altora - al cărui singur efect pentru noi este de cele mai multe ori emanaţia unor lacrimi de crocodil şi alta - suferinţa reală - care ne priveşte personal de care ne ferim ca dracu’ de tămâie? <br />
Întrebări de acest fel îşi punea el zilnic sau de mai multe ori pe zi, dar se întâmpla ca un facut, dupa ce îşi satisfăcea mici plăceri omeneşti şi numai dacă reuşea să se detaşeze de prezentul nenorocit. Ele îl invadau întotdeauna după ce suferinţa era ostoită lăsând în urmă regrete şi hotărârea niciodată respectată ca slăbiciunea să nu se mai repete. <br />
<br />
Nota bene ! <br />
<br />
*) La Craiova a funcţionat într-o perioadă de timp un tribunal ale cărei sentinţe au stârnit în toată ţara cel puţin nedumerire sau, spus altfel, au uluit prin neaşteptatul lor absurd. Poveştile cu Păcală şi Tândală par simple însăilături nefericite şi lipsite de inspiraţie comparativ cu isprăvile acestui vajnic tribunal. <br />
<br />
**) România, brand de ţară…..ca la moară! <br />
De ce evaluarea oaselor trebuie făcută la preţul pieţii din România şi nu din altă ţară?, l-au întrebat surprinşi avocaţii pe cel care le ceruse ajutorul. <br />
Fără să se grăbească, cetăţeanul expulzat din rai le-a răspuns astfel încât iscusiţii avocaţi şi-au dat seama că domnul respectiv, în ciuda neştiinţei de carte nu era chiar tâmpit. <br />
Iată răspunsul lui.<br />
«România ajutată cu entuziasm şi hotărâre de conducătorii ei, a ajuns ţara cea mai săracă din Europa. Aici toată lumea bună fură într-o veselie. De sărăcie şi foame s-a ajuns la o situaţie unică; în această ţară oasele care în alte ţări nu se valorifică pe piaţă, fiind considerate fără valoare, se vând populaţiei la preţuri incredibil de mari.<br />
Pentru a întări cele spuse, le-a prezentat avocaţilor săi o nouă creaţie populară. <br />
Un poet de ţară, cu studii zero la fel ca păgubaşul, după ce s-a înscris la şcoala populară de arte, a început să facă folclor fără să ştie. El se plânge codrului cam aşa: <br />
- Fură şefii cu justiţia,<br />
fură administraţia şi poliţia,<br />
iar populaţia,<br />
rămâne cu frustraţia, <br />
şi cu alegaţia,<br />
că dispare naţia….. <br />
……………………<br />
Asta e situaţia ».Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-88032271569694037232010-02-25T18:00:00.000-08:002010-02-27T08:08:52.265-08:00Povesti de iubire - selectia a III-a<b>«Poveşti de iubire» - a treia selecţie</b><br />
<br />
Clipe de spaimă şi declaraţii de iubire. Doru înaintează neabătut şi plin de speranţe în jocul pe sârmă numit dragoste - mereu capricios, plin de suspans şi făgăduinţă - rămas neschimbat de generaţii, de la începuturile lumii până în zilele noastre. <br />
<br />
Au trecut mai bine de trei ani de când Doru şi Sandra s-au cunoscut. Acum, amândoi sunt studenţi la facultăţile pe care şi le-au ales. <br />
Astăzi este sâmbătă şi el, plin de emoţia întâlnirii, s-a grăbit şi a ajuns cu 5 minute înainte de ora 16:00 , mai mult în fugă, la locul de întâlnire cu îngerul blond aşa cum s-au înţeles. De emoţie, dar şi ca urmare a efortului făcut, inima îi zvâcnea dureros în gât. Nu era el prea priceput în anatomie, era specialitatea Sandrei cum spunea el, dar locul inimii în corp îl ştia bine şi el nu era în gât. <br />
- Atunci de ce o simt zvâcnind chiar acolo?, s-a întrebat el mirat. O să îi cer explicaţii, cred că o să mă lămurească ea, şi-a zis şi nu s-a mai gândit la asta.<br />
Chiar dacă între timp s-a făcut ora stabilită, nu s-a mirat că ea încă nu ajunsese. Cunoştea cochetăria infantilă care făcea parte din practica doctrinară a căministelor înainte de întâlnirile pe care le aveau cu băieţii. La loc de cinste figura ideea că întârzierea la întâlniri mărea suspansul, determina creşterea nivelului de adrenalină şi odată cu el nerăbdarea şi dorinţele amorezilor. <br />
Dar Sandra nu era o fiinţă oarecare ca să se preteze la astfel de jocuri ieftine, de-a întârziatul numai ca să mărească farmecul întâlnirilor, ea era ditamai iubita lui. Nu era însă neliniştit. Starea aceasta se instala numai dacă ea întârzia peste limitele rezonabile ale cunoscutului sfert academic. Cu toate că se afla încă în cadrul acestui interval, ceva nedefinit, punea încet stăpânire pe el; îi strângea inima într-o gheara şi îl făcea să aibă un gol în stomac. <br />
<br />
Gaura din stomacul lui era chiar mai mare decât golul de aer în care dacă intra un avion, pasagerii încep să-şi facă sute de cruci în mare viteză. Se cunosc cazuri în care bărbaţii cei mai viteji au atins performanţa de a mima aproape trei cruci pe secundă, ceea ce nu este puţin, înseamnă 180 pe minut, cifra foarte apropiată de ritmul bătăilor de inimă precursoare infarctului. <br />
Este ciudat cum gândul izvorât din mintea celui care iubeşte, reuşeşte să shimbe imediat percepţia şi îl transformă pe un tânăr raţional şi lucid într-un ins speriat, ca un copil care se teme că cineva vrea să îi ia sau îi strice jucăria favorită. <br />
O stare de nelinişte şi nu numai îl acapara încet-încet, tot mai autoritar. Şi-a privit ceasul de la mână fără prea mare încredere. I se părea că stă sau merge prea încet cuprins de o suspectă îndărătnicie. Se uita cu ură la cadranul lui din secundă în secundă de parcă prin mişcarea asta se hotăra soarta omenirii. Se făcuse ora 16 şi 10 minute şi ea tot nu a apărut. <br />
Peste alte 5 minute, când se îndeplinea sorocul celor 15, el nu ar fi ezitat să o ia în galop către căminul ei, dar odată venit acest gând l-a şi înlăturat. Din ce în ce mai îngrijorat, a început să dialogheze cu propria lui singurătate. <br />
- Nu, nu trebuie să plec de aici. Dacă ea vine pe alt drum şi nu mă găseşte, poate crede că nu am ajuns, sau mai rău că am păţit ceva, un accident. Ce alternativă tâmpită am putut să-mi imaginez!, şi-a zis el scuturându-se ca de friguri. <br />
“Aştept aici chiar dacă ar trebui să stau până mâine, trebuie să vină“, vorbea el de unul singur şi făcându-şi curaj şi se uita tot mai abitir la ceas, cu spaima în creştere. <br />
Se întâmpla să fie o zi friguroasă de sfârşit de noiembrie şi bătea un vânt tăios, copleşitor de insistent. Era vântul rece de toamnă, specific zonei Bărăganului, cel care se simte cu atât mai neprietenos şi mai adânc în oase, cu cât eşti mai aproape de apă. <br />
El ceruse să se întâlnească pe malul Dâmboviţei din mai multe motive. Fiind dunărean se simţea la el acasă pe malul unui râu - dar nu într-o zi ca asta, s-a persiflat singur. Argumentul suprem care le bătea pe toate în alegerea locului era singurătatea care îi asigura intimitatea dorită la întâlnirea cu Sandra. <br />
- Aici am nimerit-o bine. Cine era atât de zănatec încât să se plimbe pe malul râului pe un asemenea timp?<br />
S-a uitat din nou la ceas şi s-a îngrozit. Ceasul înnebunise. Mergea acum prea repede. Arăta ora 16 şi 20 de minute şi Sandra tot nu venise. <br />
- Ah, a exclamat el îngrijorat, sper că ea nu păţit nimic. Doamne ajută-mă, ajut-o pe ea. <br />
Numai acest gand îl făcea să tremure mai tare decât de frig. Aşa se ruga el înainte să cadă în panică. Ca să se protejeze de spaime inutile, s-a hotărât să nu se mai uite la ceas, motiv pentru care l-a desfăcut de la mână şi l-a arestat în buzunar. <br />
După o perioadă de timp care i s-a părut că a durat secole nu a mai rezistat, şi-a reabilitat ceasul, l-a scos din buzunar şi căutând să şi-l facă complice l-a privit din nou. Degeaba, ceasul probând o nesimţire rece, i-a arătat că mai trecuseră încă zece minute. Se făcuse ora 16 şi jumătate.<br />
Pe Doru au început să îl treacă acum din creştet până în tâlpi justificate sudori reci. Cuprins de o disperare mută, nu se putea opri să se gândească şi la eventualitatea unei renunţării eroice la iubirea ei în schimbul certitudinii că Sandra nu a păţit nimic rău.<br />
Ea devenise în ultimul timp cea mai importantă fiinţă din viaţa lui, mult mai importantă decât el, de aceea ca orice bun creştin când dă de necaz, a început să se roage. <br />
- Te rog Doamne, dacă exişti fă în aşa fel ca ei să nu i se întâmple nimic rău. Dar dacă tot vrei să pedepseşti pe cineva, poţi să-mi faci mie ce vrei. <br />
În acest fel căuta el să suporte situaţia propunând chiar un troc şi invocând cu disperare divinitatea. Sincer vorbind, dacă Dumnezeu i-ar fi auzit ruga şi avea puţină mândrie, mai întâi l-ar fi mustrat pentru îndoiala arătată faţă de existenţa lui, după care l-ar fi liniştit spunându-i. <br />
- Fiule ! Ţine-ţi firea, femeia tot femeie este şi în ziua de Paşte. O să vina ea, fii fără grijă, dar nu acuma, mai întârzie un pic, nu cunoşti obiceiurile femeilor? Văzut-ai tu vreodată o femeie care să facă ce vrea bărbatul înainte ca ea să termine ce şi-a pus în cap? <br />
Fără să se proclame un ateu, Doru, de regulă nu îşi făcea prea multe probleme cu partea religioasă a vieţii. Treaba asta, considera el, îi priveşte mai mult pe cei bătrâni mult mai aproape de momentul desprinderii de cele lumeşti în aşteptarea lor tăcută cu întâlnirea de taină de la judecata de apoi.<br />
Dar de data asta, când se vedea atins în mod direct de unele posibile necazuri ale lumii neveşnice, nu a stat prea mult pe gânduri şi a întors armele încercând o alianţă de ultima oră cu Cel de Sus. El ar fi mers mai departe încercând să îl linguşească pe cel de existenţa căruia nu se arătase prea intersat până atunci, numai să-şi vadă iubita.<br />
Unui om mai trecut prin viaţă, poate mai puţin inamorat şi sigur mai puţin prăpăstios, situaţia de care el era atât de îngrozit nu i s-ar fi părut la fel de disperată. În definitiv, sunt sute de motive pentru care un om poate întârzia sau nu poate veni la o întâlnire fixată anterior, fără ca să se fi întâmplat o nenorocire.<br />
Poate o parte din acest fel de judecată i-a trecut până la urmă şi lui prin cap. Atunci, s-a uitat iarăşi în direcţia din care credea că trebuie să vină Sandra şi, brusc, s-a frecat la ochi, ca să fie sigur că nu visează.<br />
Cine venea cu un mers de săltat de zeiţă, unduitor şi ademenitor ca însăşi păcatul? Cine altcineva decât Sandra, care trăgea după ea o sacoşă voluminoasă pe roţi. Venea zâmbind cu gura larg deschisă ca pentru a primi un sărut franţuzesc şi în câteva secunde s-a aruncat în braţele bietului Doru.<br />
Prinzând-o în braţe ca într-un cleşte - să nu i-o poată lua nimeni - el a murit şi a înviat de zeci de ori, când a văzut-o veselă şi frumoasă, mai frumoasă decât oricând, mai frumoasă decât se poate descrie. <br />
În câteva minute, ea i-a explicat de ce a întârziat, atrăgându-i cu delicateţe atenţia că telefoanele mobile nu fuseseră încă inventate şi ăsta a fost motivul pentru care nici nu a avut cum să îl avertizeze că nu poate ajunge la timp. Tot ea i-a explicat şi motivul întârzierii. Văzând că este foarte frig şi fiind sigură că el nu a ajuns încă la înţelepciunea să se protejeze singur, a apreciat că este bine să meargă mai întâi acasă la o prietenă a ei, să împrumute pentru el o haină din piele îmblănită, să îi fie şi lui cald şi bine cât stau împreună. <br />
Cu o astfel de haină era îmbrăcată şi Sandra. În faţa acestei dovezi de iubire, Doru a adăugat iubirii lui şi admiraţia pentru fata care a cumulat în beneficiul amândurora farmecul şi inteligenţa a două zeiţe venerate de grecii antici: Afrodita, ca o veşnică întruchipare a frumuseţii femeii şi Atena, deţinătoarea trofeului pentru înţelepciune. <br />
Pe deplin liniştit, a trecut cu nerăbdarea tinereţii de la disperare la fericire şi a început să soarbă cu nesaţ din atmosfera plină de farmec creată de ea. Descheind nasturii ambelor haine el şi-a lipit corpul de trupul ei cald şi plin de curbe ameţitoare, într-o îmbrăţişare la care participau împreună într-o deplină armonie a simţurilor, ca o orchestră a paradisului: braţele, buzele, corpul, toată fiinţa lor. <br />
Atât de dulce, atât de nepământeană era această comuniune de simţuri şi de sunete divine pe care numai ei le auzeau, încât au crezut că peste ei s-a prăbuşit cerul cu tot corul de îngeri, cântând simfonia dragostei. <br />
Ameţit de fericire, Doru a început să se spovedească, descoperindu-şi sufletul din ce în ce mai mult şi dându-se legat în mâinile ei. Dar nu îi mai păsa. Sandra era aici, iar el se îmbăta încet de ea ca de o dulce otravă.<br />
- Te iubesc, Sandra! Cred că te iubesc prea mult, peste puterile unui muritor. <br />
Odată ieşită la liman mărturisirea, nu se mai putea opri şi a continuat fără reţinere o tiradă prin care şi-a pus sufletul pe tavă în faţa ei. <br />
- Te iubesc din clipa în care m-ai acceptat lângă tine, mai mult, uneori cred că mă iubeşti şi tu şi ameţesc numai la acest gând. <br />
Vorbea şi se îneca în cuvinte. Ar fi vrut să spună totul deodată. Nu mai putea să ţină nimic în el. I se părea nedrept ca el să o iubească atât de mult şi ea să nu ştie, să nu o audă iarăşi şi iarăşi. De aceea, se încurca în vorbe şi nu mai avea răbdare, trebuia să-i spună totul, atunci, pe loc.<br />
- Se întâmplă asta de peste trei ani. Am ştiut de la început că o să te iubesc mai mult decât poate să-şi permită oricine şi la fel simt şi astăzi. De fapt, tu mi-ai schimbat tot sistemul genetic şi nu aş putea trăi fără să te iubesc. Starea asta eu nu pot să o mai controlez. <br />
Ca un jocheu care îşi îndemna bidiviul cu cravaşa să se autodepăşească, tot aşa şi el exaltat şi biciuindu-şi sufletul, se desprindea tot mai mult de pământ, de cele cotidiene, în incercarea de a-i arăta profunzimea iubirii pe care o simţea pentru ea. <br />
- Să nu îmi ceri să-ţi explic ce numesc eu iubire pentru că nu aş putea. Este mult mai uşor să poţi furniza explicaţii despre foame, sete sau durere care sunt senzaţii pământeşti. Nu pot să explic însă în nici un fel un sentiment de natura divină cum este iubirea şi nici nu pot să îl cuantific. <br />
Vorbele lui repezite îi ţâşneau din inimă, nu din minte. Spunea ce simţea fără să exagereze şi devenise poet fără să ştie. <br />
- Pot numai să spun că îmi este o foame cumplită, permanentă de tine. Subiectul Sandra mă îmbolnăveşte de bulimie, iar setea de tine este mai mare decât setea adunată în toate deşerturile pământului. <br />
Cu ochii arzând, mai mult mort de fericire decât viu de realitatea existenţei lui, se uita la ea dar nu o mai vedea. Nici nu era important pentru el să o vadă. O ştia, îi cunoştea fiecare părticică din trupul şi fiinţa ei. Mult mai important era să o simtă. <br />
Dintotdeuna a făcut ierarhizări ale simţurilor şi a aşezat mereu pe primul loc combinaţia dintre tactil şi miros. I se părea că aceste simţuri sunt cele mai adevărate, că ele nu înşeală niciodată. Omul poate avea vedenii sau senzaţii auditive false, dar niciodată nu va fi trădat de impresiile uluitoare pe care le datorează acestor simţiri dumnezeieşti care sunt atingerea şi mirosul. Ele sunt singurele care definesc şi desăvârşesc intimitatea şi îţi dau mai mult decât atât, te învaţă ce înseamnă nemarginirea.<br />
Numai prin ele putea să o simtă pe Sandra în sângele şi în corpul lui, ca o parte din el, ceva ce nu îi poate fi luat de nimeni niciodată, nici de moarte. Este puterea vieţii asupra morţii, a muritorilor care devin nemuritori prin taina de neînţeles a iubirii - înţelesul tuturor lucrurilor de la naştere până la moarte, de la începuturile lumii până la apocalipsă. Dacă trebuia să moară vreodată, acum era momentul. Era pe deplin fericit, nu îi mai trebuia nimic, era cel mai bogat om, avea totul. <br />
O avea pe Sandra, iubita lui dintotdeauna, cea care i-a înfrumuseţat viaţa când el şi-o vedea inutilă şi goală, cea pe care a visat-o şi a iubit-o înainte de a o cunoaşte: avea tot universul lor şi pe Dumnezeul amândurora alături. <br />
Trezit din visare, venit din alte zări, din depărtările de mii de ani lumină în care plecase, la fel precum luceafărul poetului naţional, s-a întors şi a privit-o pe Sandra ca pe ceva nou. Ce a vazut, l-a emoţionat: <br />
- Nu cred că undeva în univers, a iubi ar avea un alt sens, mai profund sau mai adevărat. <br />
Exaltarea care a pus din nou stăpânire pe el l-a făcut să-şi continue ca în transă imnul de iubire. <br />
- Simt că mă topesc în braţele tale. Când te sărut, când te strâng în braţe şi îţi simt tot trupul fremătând lângă al meu, când în lungul corpului te simt pe tine toată, nu mai exist, simt că mă lichefiez. <br />
Doru, ameţit ca în pragul unui delir care îl apropia de o fericire atât de intensă încât devenea aproape insuportabilă, continua şi continua, vorbea şi iar vorbea.......... <br />
- Nu vreau să spun că aş fi un unicat. Dimpotrivă, istoric vorbind această simţire cred că a existat la toţi masculii de orice origine încă din cretacic sau cuaternar. <br />
În acelaşi spirit şi-a continuat declaraţia de dragoste care ar fi făcut să se înmoaie şi pietrele. <br />
- Nu doresc să mai exist ca individ separat de tine. Fericirea mea ar fi absolută dacă aş putea să fiu mereu aproape de tine, atât de lipit de tine încât să nu existe nimic între noi care să ne separe, nici un spaţiu, nici măcar aerul pur pe care îl respiri. Iubire sfântă, aş vrea să faci parte din mine sau să fac eu parte din tine, acum şi în veci. <br />
Privirea lui rătăcită în ochii ei căuta cu disperare un suport de care să se agaţe. Vorbea cu patos, iar pasiunea pentru ea ţâşnea din fiecare cuvânt rostit, ca o coloană de apă fierbinte ce izvorăşte din gheizerele neverosimile ale pustiului rece din nordul întunecat. <br />
- Când te văd, a continuat el, simt prin toţi porii că trebuie să mă ating cumva de tine, altfel îmi pierd minţile, înnebunesc de dorul tău chiar dacă eşti lângă mine. Nu pot să stau când eşti cu mine, fără să mă obsedeze gândul că trebuie să mă ating de tine: de mâinile tale, de obrazul tău, de gât, de păr, de toată superfiinţa care eşti tu, Sandra. <br />
Copleşită şi speriată de intensitatea iubirii lui, ea se strângea tot mai mult, din ce în ce mai tare lângă el în timp ce îl asculta fără măcar să îndrăznească să respire de teamă că vraja de care era cuprinsă se va risipi. <br />
Era fericită, mai mult decât fericită încât simţea cum fericirea o doare. Nu ştia că şi fericirea poate să te doară. <br />
El vorbea şi nu mai termina, ea se simţea din ce în ce mai fericită şi cuprinsă de o revelaţie şi-a dat seama că nu fericirea doare, ci intensitatea ei. <br />
Mai târziu, când va fi singură, va căuta să îşi explice de ce a simţit durere în clipele de fericire. Atunci va afla că, probabil, a depăşit limitele fericirii programate prin codul genetic. Dar această explicaţie o va găsi mai târziu. Acum ştia că trebuie să îl aducă pe pământ şi de aceea în loc să intre în paradisul lui, i-a pregătit o replică prozaică. <br />
- Ah, ce linguşitor fără pereche eşti. Aş fi şi mai fericită decât sunt - în cazul în care ar fi posibilă o fericire mai mare decât simt eu acum - dacă aş avea siguranţa că nu exagerezi, numai ca eu să mă simt bine. Ştiu că sunt frumoasă; uneori mă gândesc că acest dar primit de mine fără ca eu să am merite personale, poate funcţiona ca un fel de pedeapsă pentru lăcomia bărbaţilor. Acesta să fie singurul motiv pentru care îmi baţi clopotele, că se aude sunetul lor până in rai? <br />
- Ce ai vrea să mai spun?, a răspuns el coborât din ceruri de replica ei pământeană. Că îmi place caracterul tău frumos, bunătatea, altruismul tău, că respiri prin toată fiinţa ta numai fidelitate şi să debitez în continuare asemenea podoabe ale spiritului. <br />
Aflat în mare formă, Doru şi-a comentat afirmaţiile. <br />
- Hai să fim serioşi. Dacă ţi-aş spune acum aşa ceva, ai gândi despre mine că sunt un mincinos periculos şi m-ai îndepărta. Desigur, dacă în loc să ne lăsăm vrăjiţi de atmosfera tainică care ne înconjoară vom căuta să îţi scoatem la iveală calităţile morale, le vom descoperi fără prea mult efort şi vom fi probabil uimiţi de adâncimea lor, dar e păcat. <br />
De neoprit, exaltat, convins că nu spune decât ceea ce simte, cu sinceritatea la cotele cele mai înalte, s-a uitat cu teamă şi atenţie în ochii ei ca într-o oglindă în care îşi vedea viitorul, şi nevăzând acolo nimic de care să îi fie teamă, şi-a reluat delirul. <br />
- Dragă Sandra, priveşte stelele în noapte, a hotărât el să-şi reia zborul către infinitul galaxiilor. Arată-mi o singură stea mai strălucitoare decât tine şi renunţ să te mai preamăresc. Dar nu numai o stea, ai dreptul, cel puţin ţi-l acord eu, să te compari cu luna care tocmai a răsărit, cea mai frumoasă, misterioasă, controversată şi perfidă planetă.<br />
- Dacă spui despre lună că este frumoasă, misterioasă sau controversată, înteleg prea bine. Dar perfidă, de ce? <br />
- Pentru că exercită o atracţie iraţională, irezistibilă pentru unii oameni pe care îi domină şi îi determină să intre în transă la vederea ei, să-şi piardă temporar luciditatea, capacitatea de a fi ei înşişi. De exemplu, lunatecii sau somnambulii îţi spun ceva? Dar de maree, când în anumite faze ale lunii, milioane de metri cubi de apă înaintează spre uscat şi apoi se retrag, ai auzit? Ce forţe uriaşe se ascund aici, bănuieşti?<br />
- Sigur că da, a răspuns el în locul ei. Numai că aceste influenţe ale lunii asupra pământului şi apelor, a muritorilor, sunt efecte care ţin mai degrabă de magie, aproape oculte. Deşi lucrurile stau cam aşa cum le-am arătat eu, puţini sunt cei tentaţi să le atribuie caracterului perfid al lunii. Cei interesaţi de lună preferă în locul acestei variante care implică un anumit curaj şi responsabilitate, o explicaţie ştiinţifică, decât una poetică. <br />
- Prea bine, domnul meu, am înţeles demonstraţia, dar dacă eu aş fi luna, tu cine ai putea fi? Reţine că nu vreau să mă depărtez de tine, i-a răspuns Sandra plină de cochetărie, făcându-l pentru a infinita oară K.O. cu privirea ei albastră de înger evadat din ceruri. <br />
Dupa ce i-a recepţionat privirea ca pe o lovitură dată în plex care l-a lăsat temporar fără respiraţie şi-a luat câteva secunde de pauză, chipurile să-şi revină. În realitate, el s-a folsit de pauză să-şi poata formula răspunsul. <br />
Greu şi neinspirat, acesta până la urmă a sosit, s-a prezentat şi s-a făcut auzit. <br />
- M-ai pus în dificultate. Nu am luat în calcul că aş putea să fiu un astru ceresc. De aceea, am să-ţi răspund altfel. Voi face câteva comentarii în care sper să găseşti şi răspunsul pe care îl aştepţi. Prima dată vreau să îmi clarific poziţia şi poate să corectez puţin din ce am spus mai înainte. Tu nu poţi fi luna pentru că eu îmi menţin punctul de vedere cu privire la caracterul uneori perfid al ei. Tu nu eşti şi nu poţi fi perfidă. Face parte din însăşi individualitatea ta, din genele tale biologice. Pe de altă parte, nu ai voie să fii perfidă. Tu eşti un înger, ai un alt statut. Lipindu-se de ea ca iedera de casă, el a continuat să-şi expună ideile. <br />
- Acum, te rog să fii atentă. Să presupunem că eu aş fi reprezentantul canidelor pe pământ, al celor care se trezesc noaptea lătrând la lună. Dacă ai cunoaşte cât de cât psihologia lor, ai cunoaşte că lătratul lor la lună este unul întrebător care exprimă nedumerire şi nu are nici o nuanţă de agresivitate, ci mai degrabă de respect. <br />
Luat de valul speculaţiilor, domeniu în care numai imaginaţia lui îi dădea acest drept, Doru mânat de instincte ancestrale, fabula în continuare. Nu trebuie să îl condamnăm. Ce făcea el era numai o reacţie a farmecul ei. Nimeni nu îşi putea păstra cumpătul dacă privea minunea din faţa lui. <br />
- Pur şi simplu, ei se întreabă fascinaţi de strălucirea ei ireală; cine este sau ce este luna şi se manifestă cu acest stereotip de mii şi mii de ani, pentru că scotocind prin instinctele lor nu au gasit ceva mai potrivit. Milioane de ani rasa canină începând cu strămoşii lor lupii, au privit intens şi stăruitor la lună, dar până acum nici o potaie nu a dezlegat misterul ei. <br />
Dorind să confirme adevărul spuselor lui şi-a terminat demonstraţia însoţind-o cu un gest energic cu mâna îndreptată în sus, uşor ameninţător către locul în care se afla luna, mişcare din care ea nu a înţeles nimic. Ştiind că se rătăceşte pe cărări necunoscute, Doru a căutat o ieşire, un liman şi intuindu-l, s-a îndreptat rapid către el, trăgând concluzia: <br />
- Adoraţia şi fascinaţia lor pentru lună poate fi comparată cu situaţia în care într-un mediu de băieţi apare deodată o fată superbă şi toţi flăcăii încep să fluere admirativ ca în filmele americane. <br />
Considerând că acordase deja prea mult timp şi spaţiu pentru exprimarea unor idei, altele decât focul care îl mistuia, a trecut imediat la ceea ce îl preocupa mereu şi devenise esenţa vieţii lui. <br />
- Frumuseţea unei fete aşa ca tine nu poate fi descrisă, ea este aşa cum spun poeţii, nemăsurată. Noţiunile de frumoasă, foarte frumoasă, nemaipomenit de frumoasă, ajung să nu mai însemne nimic. Mult mai potrivit ar fi dacă s-ar putea spune ceva şocant ca de pildă: indecent de frumoasă sau nepermis de frumoasă. <br />
Nebun de iubire a continuat să-şi descarce sufletul şi într-un elan de nestăvilit, i-a facut o nouă profesiune de credinţă. <br />
- Pentru mine tu eşti însă Sandra şi nimeni, niciodată nu ar putea să te iubească mai mult decât mine, pentru că fiinţezi într-o alcătuire anatomică de carne şi oase sub denumirea de Sandra, eşti indescriptibil de frumoasă şi dacă aş fi marele inchizitor te-aş condamna la închisoare veşnică în braţele mele pentru vina de “port ilegal de frumuseţe”. <br />
- Iubitule, m-ai convins, a răspuns ea în timp ce privirea i s-a topit în ochii lui, uitând pentru o clipă că se afla pe pământ. <br />
Era copleşită de senzaţia că se afla undeva în spaţiul iniţial din care s-au născut toate. <br />
- Sunt sigură că niciodată nu aş putea iubi pe altcineva cum te iubesc pe tine. Îţi mulţumesc pentru că mă iubeşti, sunt fericită că nu uiţi să mi-o spui mereu, că ţii treaz acest sentiment. Aşa n-am să uit niciodată că mă iubeşti şi eu voi şti întotdeauna, în toate momentele că te iubesc, că ne iubim. Îţi mulţumesc încă o dată pentru iubirea ta, îţi mulţumesc din nou că mă faci să mă simt minunat cu ea, a continuat ea, după care, dintr-o dată aducându-şi aminte de ceva, a tresărit. <br />
- Dar cât este ceasul?, a întrebat ea deodată. Căminul nostru se închide devreme astăzi pentru că mâine vine în zonă preşedintele să vadă ce clădiri istorice mai poate demola pe acolo şi au fost luate măsuri dureroase de securitate, inclusiv închiderea porţii la orele 22,00.<br />
Oricine s-ar fi aşteptat ca această bruscp şi prozaică trezire la realitate să întrerupă idilica visare a celor doi tineri şi să îi aducă din nou pe pământ. În cazul lor, ea nu a avut loc. Vraja a continuat să-i menţină prizonieri şi deşi era frig şi se înserase demult, prin întuneric ei se vedeau la fel ca într-o zi luminoasă şi caldă de vară, prin alte simţuri decât văzul, prin senzaţii venite pe căile inexplicabile şi neştiute de nimeni ale deplinei compatibilităţi între două fiinţe care se întregesc înainte de a cădea în păcatul primordial, aşa cum probabil şi-a dorit-o Creatorul la facerea lumii. <br />
Dacă cineva ar fi trecut mai târziu pe acolo, ar fi fost mirat să vadă două trupuri nemişcate, blocate ca într-o îmbrăţişare de statuie sculptată de marele Brâncuşi, fără nici o urmă de ostentaţie sau trivialitate, o înlănţuire care le conferea înainte de toate o aură de puritate. Era o privelişte plăcută fie şi numai dacă bănuiai fericirea pe care o exprimau în îmbrăţişarea lor, Sandra şi Doru.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-27315606021736284042010-02-25T17:30:00.000-08:002010-02-27T08:09:19.628-08:00Povesti de iubire - selectia a IV-a<b>«Poveşti de iubire» - a patra selecţie</b><br />
<br />
O poveste de dragoste brevetată şi autentificată de hazard. <br />
<br />
<br />
Iubirea se naşte mereu, altfel pentru fiecare; ea se aprinde, arde în vâlvătăi şi nu se stinge niciodată. Partenerii se pot schimba, dar nevoia de iubire rămâne în fiecare, ea nu dispare chiar dacă în unele cazuri, se transferă. Dragostea încălzeşte pământul mineral şi rece, îl luminează şi îi dă viaţă. Dispariţia fizică a perechilor de îndrăgostiţi nu înseamnă sfârşitul iubirii, ci continuarea ei prin urmaşi, copii născuţi din dragoste - proiecţia părinţilor în viitor. <br />
Cine a iubit devine nemuritor. Iubirea este eternă în timp şi infinită în spaţiu. Numele ei adevărat este nemărginirea. <br />
Sandra şi Doru s-au cunoscut în primele zile ale vieţii de studenţi. Apropierea lor s-a produs ca urmare a fulgerătoarei atracţii fizice împotriva căreia au ştiut din prima clipă că nu pot face nimic. Ei s-au îndrăgostit de cum s-au cunoscut şi s-au iubit aşa cum au gândit, fără păcat până în momentul în care începe povestea lor. Iubirea lor a apărut simultan şi a fost acceptată ca o fatalitate chiar din clipa în care privirile lor s-au încrucişat pentru prima dată şi nu s-au mai putut dezlipi. Aşa au rămas ca sudate pe vecie, devenind prizoniere reciproce, incapabile să se mai elibereze vreodată. Puternicul fulger lui Zeus şi fragilele săgeţi ale lui Eros au lovit concomitent şi devastatator inimile celor doi fără să le ceară consimţământul. Zeus şi Eros, cei care au provocat acest mic abuz nu erau la prima lor ispravă de acest gen; ei mai practicaseră sistemul fără a urma un calendar precis. Zeus mai mult sporadic, în timp ce pentru Eros el a devenit o adevarată profesie sau «job» cum o numesc astăzi partizanii unui internaţionalism lingvistic cărora limba naţională a început să le miroasă a vechi. <br />
Învăţând ce este iubirea, Doru şi Sandra au simţit în ei imensa bucurie, dulce-amăruie, a universului comun alcătuit din un bărbat şi o femeie precum şi toată povara pe care o duc în spinare de milenii. În acest univers ei au intuit de la început atât fericirea, cât şi durerile speciei umane şi la fel ca alte milioane de perechi, au fost conştienţi că atracţia lor se va transforma în iubire pătimaşă. <br />
În istoria omenirii asemenea situaţii s-au produs încă din cele mai vechi timpuri, se întâmplă şi astăzi şi sunt numite ca şi la început: dragoste la prima vedere. <br />
Un lucru le-a fost clar din prima clipă. Iubirea este darul cel mai preţios primit de oameni încă din momentul biblic al izgonirii din rai. După această întâmplare nimeni nu s-a mai simţit împlinit cu adevărat fără să o cunoască. Chiar dacă iubirea este unilaterală, neîmpărtăşită, faptul că omul poate iubi este dovada supremă că el s-a detaşat de forma vegetativă dominată de nevoi materiale primordiale şi a trecut într-o altă etapă, a spiritualităţii, unde sentimentele precumpănesc asupra impulsurilor ancestrale.<br />
Dragostea celor doi a debutat fără dorinţe sexuale manifeste şi chiar în momentele lor de exuberanţă atingerile fizice se mărgineau la mângâieri şi săruturi delicate, prudente evitând cu bună ştiinţă zonele intens erogene. Ei se menajau reciproc pentru a evita situaţiile de “supraîncălzire”. Pe măsură ce s-au cunoscut mai bine au înţeles că au devenit dependenţi unul de altul. Atunci a început lupta lor disperată împotriva tentaţiei de a contopi şi a-şi desăvârşi iubirea cerebrală, conştientă, cu cea a trupurilor. În sinea lor au ştiut dintotdeauna că nu se vor limita la iubirea admirativă, contemplativă şi la fel cum în legenda sculptorul grec Pigmalion a dobândit de la zeiţa Afrodita dreptul de a-şi iubi fizic modelul, pe frumoasa Galateea, şi ei, asemenea tuturor cuplurilor vor parcurge până la capăt plăcuta lor intimitate. Acel “ceva” care trebuia să se producă va veni; de la sine, sau provocat de nerăbdarea unuia sau a ambilor parteneri, din conştiinţa faptului că sunt pregătiţi pentru acest pas care nu mai poate fi amânat. În subconştientul lor erau siguri că se va întâmpla, singurele necunoscute erau când şi cum.<br />
Deşi nu au abordat niciodată explicit acest subiect, pentru amândoi era limpede că alegerea momentului depindea numai de Sandra; nu numai pentru că aşa simţeau ei, dar pentru că aşa considerau că este firesc.<br />
Femeia este singura care poate pune capăt aşteptărilor şi o va face numai atunci când va fi deplin pregătită să accepte în intimitatea ei ceva ce pentru început poate fi perceput ca un corp străin de alcătuirea sa biologică, dar care ulterior poate deveni dintr-un vizitator surpriza, locatarul privilegiat al unui tainic lăcaş.<br />
Între timp, cei doi îşi vedeau cu inocenţă de viaţa lor în care idila pe care o trăiau li se părea singurul lucru important şi adevărat. Amândoi erau studenţi în ultimul an de studii, locuiau separat cu chirie în acelaşi cartier, în apropiere de campusul universitar şi se pregăteau pentru viitoarea profesie. El ca inginer constructor, ea ca medic. Oboseala acumulată în anii de studii dublată de incertitudinea rezervată de viitor, îi făcea irascibili, mai puţin dispuşi să accepte o companie străină în intimitatea lor. Fără să fie individualişti, se separau din ce în ce mai mult de lumea înconjurătoare. Se aveau unul pe altul şi li se părea că cea mai potrivită densitate a populaţiei pentru aşteptările lor de la viaţă era de doi locuitori pe Terra. <br />
Nu îşi doreau nici un fel de aglomeraţie lângă sau aproape de ei. Erau în faza de iubire absolută, egoistă în care cu greu acceptau pe cineva în preajma lor în afară de persoana iubită. Învăţau pe rupte, cu disperare şi încăpăţânare, uneori stând împreună, la unul din ei, alteori separat, fiecare în garsoniera lui. <br />
Sâmbăta era însă numai ziua lor. Indiferent de perioada anului, în această zi nu învăţau, nu făceau nimic altceva decât să fie împreună. Uneori nici măcar nu îşi vorbeau. Se priveau cu intensitate, cu lăcomie făţişă şi de fiecare dată făceau noi descoperiri în persoana celuilalt care îi legau şi mai mult unul de altul. <br />
Cum se poate înţelege din informaţiile de până acum, cei doi erau fericiţi numai împreună. Nu îşi puteau imagina cum au putut trăi înainte de a se cunoaşte şi de aceea nu îşi puteau închipui viaţa de mai târziu trăind separat. <br />
Câteodată sâmbăta lor se încheia la un restaurant cu muzică de lângă gradina Cişmigiu unde puteau să danseze. De obicei, mâncau puţin şi beau numai câte un pahar de Campari cu apă minerală şi lămâie - băutura lor preferată. Ce-i drept, limitarea consumului de Campari la numai un pahar nu se datora virtuţii lui Doru, ci mai mult veşnicei penurii financiare în care se zbătea. <br />
Din aceste motive, meniul principal şi motivul pentru care mergeau acolo era dansul cu toată nebunia lui antrenantă şi beţia inconfundabilă a simţurilor. <br />
Acest gen special de beţie - fără alcool - se instala întotdeauna în timpul dansului când aveau prilejul unic de a se lipi unul de altul, în văzul lumii, fără ca această ipostază să deranjeze pe cineva. În timpul tangoului trupurile lor erau atât de unite că păreau a fi unul singur. Amândoi se topeau în acest dans şi simţeau că se pierd într-o stare de ameţeală divină care ar fi dorit să nu se mai termine. Nimeni şi nimic nu mai exista în afară de ei. Totul era al lor, totul le era complice la fericire. Se întâmpla mai ales când dansau în ritmul melodiei “feelings”, un tangou sentimental la modă, tulburător şi dureros de dulce. Cântecul îi răscolea de fiecare dată când dansau. Atunci simţeau cum lumea materială din care făceau parte, începe să se subţieze şi să se destrame până la completa dispariţie, iar noul spaţiu imaginar care se deschidea în faţa lor cu dimensiuni în creştere către infinit, devenea unica lor raţiune de a exista pe un pământ care dispărea, undeva, în ceaţă, fără păreri de rău. Atunci credeau că au atins suprema fericire, o stare de beatitudine căreia nimeni nu a putut să îi dea vreodată o definiţie exactă. Era starea aceea indescriptibilă de detaşare completă, de tot şi de toate, ca o religie a spiritului şi al simţurilor, un sfârşit al tuturor neliniştilor, o pace deplină, ancestrală, de dinaintea tuturor lucrurilor. <br />
Fiecare individ care îşi ia inima în dinţi să citească aceste rânduri va constata că mai devreme sau mai târziu se ajunge tot la un fel de beţie; dar nu cea provocată de alcool care blegeşte trupul şi tâmpeşte minţile, ci la o beţie nobilă, subtilă: a simţurilor provocată de magnetismul biologic - o ispititoare chemare pe care de mii de ani femeile îl exercită asupra bărbaţilor. Puţini au fost aceia care au rămas indiferenţi faţă de arsenalul semnalelor la care recurg femeile când vor să-şi adjudece o colecţie cât mai strălucitoare de bărbaţi: un surâs şăgalnic, o privire intensă, un gest cu mâna, o poziţie de aşteptare pe o canapea, un mod de a păşi, o unduire anume a corpului când trec prin faţa unor potenţiale victime, un ciripit dulce, sunt tot atâtea semne care-i fac pe bărbaţi să se simtă cuprinşi de un val de căldură internă, asemănător unui început de leşin. <br />
Pe scena vieţii această piesă a fost jucată din cele mai vechi timpuri. Cu toate că vremurile, obiceiurile şi hainele diferă de la epocă la epocă, efectul a fost mereu acelaşi. Bărbaţii au manifestat tendinţa de a se regăsi în vodevilul arătat, mai mult în roluri subalterne. Este un lucru dovedit de istoria umanităţii că acestei stări de inferioritate plăcută nu i s-a putut opune nimeni dintre vajnicii purtători ai pantalonilor. Ea vine încă de la facerea lumii ca un strigăt de ajutor lansat în disperare de cauză de sexul masculin, aşa zis cel tare, cel care situat pe oricare treaptă a evoluţiei în scara civilizaţiei, treptat-treptat devine sclav. Starea de sclavie sexuală, căci asta este ea, poate fi uneori acceptabilă şi chiar plăcută, după cum prost administrată şi cu exagerări devine un dezastru pentru cel coborât la această subdemnitate. <br />
Unii privitori, poate nemultumiţi şi chiar cârcotaşi - pot fi şi din aceştia, deoarece dreptul cititorilor de a fi martori activi în viaţa celor doi tineri nu a fost îngrădit - văzând iubirea lor atât de apropiată de perfecţiune, se pot întreba.<br />
”Oare pentru ei va veni o vreme când această stare de beţie continuă, asemănătoare cu euforia pe care o dă consumul de substanţe halucinogene s-ar putea transforma într-o stare de mahmureală suficientă, permanentă? Ce se va întâmpla când îşi vor spăla rufele, vor economisi cu zgârcenie banii pentru impozite şi taxe, vor fi poate bolnavi ei sau copiii lor? Dar când se vor rândui la baia comună pentru nevoi inexorabile care fac din om un exemplar nefericit cu deficienţe de construcţie?” <br />
Ultima posibilitate a născut o nouă întrebare fără ţintă, adresată către nimeni, deci retorică. “Cui trebuie să i se reproşeze că omul nu este numai poezie, ci este totodată un sclav al metabolismului?” Ei bine, dacă cineva ar fi tentat să dea dreptate îndoielilor cititorilor nemultumiţi, răspunsul următor îi poate lămuri şi pe aceştia. “În ciuda tuturor servituţilor pe care omul le are faţă de natură, el a reuşit să se desprindă de latura sa extrem de prozaică - de care de altfel nu se face vinovat - şi s-a avântat în lumea imaterială, spirituală a sentimentelor şi artelor. Această detaşare reprezintă ea însăşi un act de curaj şi demonstrează puterea lui de a evada definitiv din capcanele biologicului pur, pe care le-a redus strict la ceea ce îi permite să trăiască aşa cum a fost construit, fără nici un resentiment”. <br />
<br />
Viaţa mergea înainte şi în preajma ultimului examen Sandra s-a hotărât. Era decisă să pună capăt unei situaţii care avea tendinţa să se insinueze perfid între ei şi fără voia lor putea să genereze tensiuni şi pierderi greu de recuperat. <br />
Mai mult, se simţea pregatită să cunoască tot ce viaţa îi putea da, în bine sau în rău. Ştia că hotărârea ei era şi pentru Doru o provocare pe care el o aştepta cu răbdare, dar el fiind aşa cum îl ştia ea, înţelegător, plin de gingăşie şi atenţie, i-a lăsat ei toată iniţiativa.<br />
Drept urmare, în prima sâmbătă renunţând la orice sfială şi fără false inhibiţii voia să îi dea dovada supremă a iubirii şi încrederii în el - pe ea însăşi. <br />
Ca un preambul, ea concepuse un mic plan. Îl va invita pe Doru la restaurant pentru porţia lor săptămânală de destrăbălare cum numeau în glumă nevinovatele ieşiri pentru o cină frugală urmată de o partidă de dans până la epuizare. După restaurant vor merge la ea acasă şi apoi .… mai apoi….. va vedea funcţie de circumstanţe şi inspiraţie. Acesta era planul ei, simplu la prima vedere, dar cu câtă nelinişte şi înfiorare l-a conceput. Şi acum, când decizia ei era luată, numai gândul la ce se va întâmpla o cutremura din creştet până în tălpi. <br />
Nu i-a destăinuit iubitului hotărârea luată întrucât voia ca sacrificiul ei să pară nepremeditat. Pentru punerea lui în practică, i-a cerut să o scoată la restaurant, “…deoarece - i-a susurat ea la ureche lipindu-se de el ca o pisică hoaţă şi linguşitoare care atunci când vrea să obţină ceva începe să toarcă - era, sau va fi ceva de sărbătorit.”<br />
Nemultumiţii şi cârcotaşii care au mai avut o intervenţie în viaţa acestor tineri au acuzat-o imediat pe Sandra invinuind-o de exagerare. Ei au reclamat că nu poate fi vorba de sacrificiu, motivându-şi punctul de vedere prin două argumente. “Acest deznodământ - gestul la care se referă Sandra - chiar dacă îl face pentru prima oară nu este un sacrificiu. El se va produce oricum, mai devreme sau mai târziu. Hotărârea ei este mai mult anticiparea unei scadenţe de care nu poate scăpa, iar gestul ei reprezintă numai un acord pentru devansare.”<br />
Situaţia este comparabilă cu a unui bolnav care multă vreme, nefiind hotărât în privinţa unei intervenţii chirurgicale, se decide deodată să o facă fără întârziere. <br />
Dacă sunt compatibili şi nu există niciun motiv să se creadă că va fi altfel, atunci plăcerea ce va însoţi unirea lor va compensa cu vârf şi îndesat actul de ei curaj. Nu trebuie uitat că nu numai Doru se va simţi împlinit, mulţumit şi fericit dar şi ea va avea de câştigat de pe urma întâmplării. Având în vedere aceste argumente, gestul Sandrei nu poate fi încadrat de cârcotaşi în categoria “sacrificiu”, ci în aceea de deschidere a unor noi orizonturi de bucurie şi plăcere. <br />
Unul din martori, participant neutru la discuţie, fără să le accepte stilul şi argumentele pe fond, le-a dat cârcotaşilor dreptate, mai nuanţat însă şi cu mari rezerve. “Hotărârea Sandrei nu poate fi considerată un sacrificiu, ci mai mult un act de curaj care o eliberează de prejudecăţi şi temeri.” Ea îşi cunoaşte bine partenerul, iar cei doi se iubesc într-atât încât ea este convinsă că dincolo de legi scrise sau nescrise, dincolo de orice, amândoi trebuie să fie un singur trup, o singură fiinţă. În fapt, noţiunea de sacrificiu - eticheta care se aplică uneori acestui caz - este o figură de stil teoretică şi reflectă influenţa unui anumit gen de literatură care a abuzat de clişee. Schimbarea ce se va produce în urma deciziei luate de Sandra este totuşi una de substanţă. Prin ruperea unui sigiliu biologic fecioara devine femeie şi astfel se modifică încadrarea ei socială. Departe de a fi o dramă, drama himenială a fecioarei, actul respectiv poate fi interpretat numai funcţie de circumstanţele în care are loc. <br />
Este definitoriu ce se întâmplă câteodată între doi adulţi la care iubirea nu este atât de mare încât să îi dea afară din casă. Perechea formată din întâmplare se trezeşte în pat atât datorită impetuozităţii bărbatului, cât şi al acceptului tacit dat de femeie. Nefiind vorba de viol, se poate spune că din motive necunoscute ea a facut un sacrificiu şi acum se aşteaptă la o recompensă, cum ar fi bunăoară, o cerere reparatorie în căsătorie. În acest caz, sacrificiul ei derivă din incertitudine, din ideea că la data când s-a produs evenimentul, nu ştia dacă reparaţia va avea loc sau nu. <br />
Din păcate, astfel de cazuri sunt similare cu ceea ce se întâmplă în lumea mercantilă unde totul are un preţ, iar gestul devine un troc: membrană contra inel, sau mai negustoreşte spus, serviciu contra serviciu. Dacă însă actul este aşteptat şi dorit cu ardoare fără ca să se urmărească obţinerea unui beneficiu - ca în cazul Sandrei - el nu este un sacrificiu, ci o dovadă de iubire, o nouă recunoaştere a supremaţiei vieţii. <br />
Legat de acest subiect ar mai fi de comentat măcar tangenţial, o situaţie deosebită care poate avea consecinţe grele, chiar tragice pentru unele familii şi societate. Ea este determinată de curiozitatea şi graba bolnăvicioasă a unor tinere pseudoemancipate de a intra în lumea adultă pe uşa din dos şi se manifestă prin acte sexuale voluntare care se petrec prea devreme, într-un forţat avans biologic. Aventura are loc datorită imitaţiei şi este consecinţa spiritului de turmă hipertrofiat prezent în lumea adolescentină şi chiar mai devreme. <br />
Ea poartă un nume sinistru - deflorare. În acest caz, viaţa tinerelor este pusă în pericol într-un fel sau altul, iar gestul lor nu se încadrează în nici o categorie raţională, fiind un act inconştient şi iresponsabil care are puncte comune, de vecinătate cu suicidul. <br />
Fără să se mire, Doru a îmbrăţişat cu bucurie propunerea ei de a petrece împreună la restaurant. Oricum fiind sâmbătă, intra în programul lor obişnuit. Presimţind un eveniment fericit la orizont el se bărbierea în baie şi cânta, conform obiceiului bărbaţilor multumiţi de ce li se întâmplă.<br />
Se hotărâse să îmbrace costumul lui de zile mari, cel maron cu irizaţii discrete până la a fi indefinite; un amestec de culori: verzui, portocalii, albastre, roşii şi negre. Acest costum, o adevărată feerie, îi plăcea mult Sandrei. Era cel pentru care Doru a trebuit să “facă foamea“ timp de un trimestru anul trecut când la îndemnurile ei l-a cumpărat din banii puşi deoparte pentru întreţinere. <br />
Grija arătată în alegerea tinuţei trăda dorinţa lui de a apare în ochii ei ca cel mai bine bărbat pe care l-a vazut Sandra. <br />
Tentativa îi va reuşi, în fapt el bătea la o uşă deschisă; de când îl văzuse prima dată ea a simţit că nu îşi mai aparţine, se pierduse în el. <br />
Cu cei 1,85 m. cât îi măsura înălţimea, bustul musculos, umerii largi şi mijlocul subţire, părea un tănâr zeu picat din Olimp pe locul câştigător la întrecerile de atletism. Figura lui era chiar mai plăcută decât vederea generală. Părul castaniu, tuns scurt, faţa de culoare deschisă, mai mult ovală, pomeţii de tip mongoloid uşor ridicaţi, sprâncenele negre puţin depărtate de axul central al feţii, nasul acvilin, şi gura cu buze roşii frumos arcuite, senzuale, erau puternice argumente pentru ca femeile să vadă în el pe bărbatul lângă care ar dori să se afle dacă eşuau pe o insulă pustie. Dar nu s-a spus încă tot despre persoana care o cucerise pe Sandra. Ochii lui erau sarea şi piperul. Căprui - verzui cu punctuleţe aurii care creşteau în dimensiune când râdea şi îi punea întotdeauna în dificultate pe cei care se ambiţionau să descifreze misterul adevăratei lor culori. Pleopele care îi acopereau ochii se terminau cu gene lungi şi întoarse ca ale unei femei ce părea mai preocupată de înfăţişarea ei decât de treburile gospodăreşti. <br />
Toate acestea împreună formau imaginea unui tânăr cu o figură unică, interesantă, imposibil de uitat sau de evitat. Oricare femeie îl privea, în clipa în care voia să-şi întoarcă privirea, era reţinută de ceva pe care nu şi-l putea explica, dar o determina să-şi menţină treaz interesul pentru el. Colegele Sandrei o bârfeau prieteneşte şi cu invidie nedisimulată îi spuneau că în calitate de iubită oficială a lui Doru, a dat lovitura. Pentru a păstra un asemenea tip mai spuneau ele, ar fi fost dispuse să facă de mult ceea ce Sandra tocmai se hotărâse si iniţieze. <br />
Trecând în tabăra Sandrei remarcăm că şi ea era în toiul unei activităţi neobişnuite. Se pregătea pentru cel mai important eveniment din viaţa ei de până atunci: să devină femeie. Prin hotărârea de a se dărui iubitului, ea şi-a învins temerile de fecioară şi aşa cum o crisalidă închisă în cocon rupe învelişul captivităţii şi iese la lumina transformată într-un fluture neasemuit de frumos, tot aşa şi Sandra va ieşi în lume transformată într-o spendidă femeie, conştientă că aceasta este menirea ei. <br />
Pentru acest eveniment a pregătit tot ce putea să transforme o seară banală într-o noapte de basm. A cumpărat flori ca să fie răspândite în toată garsoniera, lumânări cu parfumul cel mai insinuant pentru a fi aprinse la momentul potrivit şi a pus în frigider tot ce a crezut ea că trebuie: fructe, sucuri, aperitive fine, şampanie şi multe altele. Trecând la lucruri ce o priveau direct, ea voia la rândul ei să fie cea mai frumoasă fată pe care el o văzuse vreodată şi dorea din răsputeri ca această seară magica precum şi misterioasa noapte ce va urma să rămână de neuitat pentru amândoi. <br />
Şi-a ales cu grijă toaleta pe care o va purta, concursul pentru rochia norocoasă fiind câştigat de aceea care se potrivea cel mai bine adorabilelor ei calităţi fizice. Pentru că venise pe lume ca o blondă naturală cu ochi albaştri, a ales în mod firesc o rochie bleumarin strâns mulată pe mijloc, dar lejeră în rest, nici scurtă nici lungă cu un decolteu discret mai mult pentru a sugera perfecţiunea bustului decât pentru a scoate ochii. Ţinuta ei era întregită de o eşarfă albă, imaculată, pantofi albi cu toc moderat potrivit cu înălţimea ei de 1,75 m., conştientă că trebuie să păstreze proporţii armonioase între ei, iar o poşetuţa tot albă completa ansamblul. Ca bijuterii îşi potrivise o pereche de cercei şi un medalion reprezentând o madona, toate din aur. <br />
Acum când se îmbrăcase şi îl aştepta pe Doru, ea arăta ca niciodată. <br />
Privind-o, oricine încremenea şi nu se putea sutrage impresiei că în faţa lui nu se afla cineva anume, ci însăşi frumuseţea universală a femeii aşa cum şi-o doresc toţi bărbaţii şi cum o văd în imaginaţia lor poeţii. <br />
Sandra a fost întotdeauna o fată de o frumuseţe deosebită, dar a spune despre ea numai atât, mai ales acum, în această seară când strălucea ar însemna să o nedreptăţeşti. Nu ştiai ce să admiri mai întâi la ea. Totul te ducea cu gândul la perfecţiune: figura, silueta, curbele caracteristice oricărei femei păreau la ea mai ameţitoare, făcute nu numai să le admiri, dar să şi doreşti să le atingi, să le mângâi, să te asiguri că nu visezi. <br />
Iminenţa trecerii voluntare a hotarului în spatele căruia a stat neclintită timp de 22 de ani i-a trezit curiozitatea aflării misterului vieţii şi ca o hiperbolă, a descătuşat în plan ideatic luceferii universului care în semn de omagiu i s-au aşezat cu blândeţe pe faţă, pe mâini, pe corp, peste tot, acoperind-o cu lumina lor celestă. Hotărârea de a se dărui iubitului în noaptea care va urma îi mărea strălucirea şi prefigura adevărul universal al frumuseţii femeii şi al maternităţii senine şi eterne.<br />
Ah, cârcotaşii! Ce soi de oameni or mai fi şi ei?<br />
Tocmai acum când admiraţia pentru femeia supremă întruchipată strălucit de Sandra a devenit copleşitoare, mânaţi de o nefericită inspiraţie ei au întrerupt poezia momentului debitându-şi comentariile lor răutăcioase. “Să le înghiţim şi pe astea?”, ar trebui să fi fost primul gând al milioanelor de oameni de bună credinţă, personaje revoltate de neruşinarea lor; sau să îi lăsăm în pace, să vedem ce trăsnăi mai scot. <br />
Înţelepciunea lor a învins şi astfel cârcotaşii au primit liber să-şi verse comentariile otrăvite, ceea ce au şi făcut cu cinism şi obrăznicie. “După cum se vede, în statutul Sandrei au avut loc schimbări rapide, scurtări de perioade precum şi salturi peste unele etape, au început ei cârcoteala. Zâmbind cu subînţeles, s-ar putea spune chiar maliţios, au continuat să sape în jurul ei şanţuri adânci pline cu apă stătută şi urât mirositoare, plină de râia broaştei, căutând să batjocorească atmosfera de puritate în care Sandra îşi aştepta iubitul. De fapt, suntem martorii unei evoluţii accelerate, evidente pentru recuperarea timpului pierdut la lucrările practice privind tehnologia amorului”, au rânjit ei în continuare.<br />
Odată începută “aria calomniei”, cu o insistenţă demnă de o cauză mai bună au înfipt şi mai adânc cuţitul în rană, insinuând cu perfidie. Aşa se face că Sandra primeşte încurajări extrapământene şi se gândeşte la rezultatele escapadelor ei, cochetând cu starea de maternitate, înainte de a întreprinde acţiunile premergătoare acesteia. <br />
Oamenii de bună credinţă ar fi protestat cu violenţă la părerile exprimate de cârcotaşi în paginile cărţii, dacă ei ar fi fost o prezenţă fizică, reală. Dar cum erau numai personaje ipotetice care se mărgineau mai mult la răutăţi de o ideologie îndoielnică, răbdători, prietenii Sandrei s-au mulţumit să le asculte trăncăneala într-o tăcere dispreţuitoare, comentând sec. “Să-i lăsăm împreună cu neputinţa lor de a avea emoţii şi să urmărim cum evoluează această seară.” <br />
<br />
La ora stabilită, 7 seara, cu o precizie de metronom a apărut Doru. Înainte ca unul din ei să spună ceva, s-au privit adânc câteva secunde parcă pentru a se redescoperi, fără ca privirile insistente pe care şi le aruncau să îi stânjenească. <br />
Erau atât de impresionaţi de felul cum arată fiecare încât au prelungit momentul preferând să rămână nemişcaţi ca două stane de piatră. <br />
Binenţeles că amândoi aveau şi motive suplimentare pentru această stare de expectativă. Ea ştia ce hotărâse că va urma, el numai bănuia că ea i-a pregatit o surpriză de proporţii. <br />
Cârcotaşii - care aşa cum s-a văzut se bagă în viaţa semenilor mai ales când oportunitatea comentariilor tinde către zero - şi-au zis că nu ar trebui ratat prilejul de a interveni a patra oară în viaţa celor doi. Au şi făcut-o prin schimbarea registrului, încercând să contrapună imaginii lor de tineri superbi un tablou caricatural. <br />
Ei au pus în antiteza frumuseţea, demnitatea, orgoliul tinereţii şi al iubirii lor pe timp de pace sentimentală cu neliniştea furtunii premergătoare trecerii hotarului pe care şi l-au impus atâta vreme. Cu ochii minţii şi intenţii diabolice în cuget ei şi-au imaginat spectacolul transformării acestor splendide exemplare umane în personaje stânjenite, nepricepute şi neajutorate de soartă, aflate după un drum lung şi obositor atât de aproape de iubirea deplină. <br />
Aceste personaje veşnic nemultumite de tot ce se întâmplă în lume, au folosit cu rea credinţă situaţia de nonbeligeranţă sexuală tinerilor şi i-au învinuit formal că - indiferent de hotărârea lor - le lipseşte cultura actului făcut anterior, adică experienţă şi se vor descurca greu, anevois, chiar neinspirat. Mai mult, ei au lăsat să se înţeleagă că văzându-se pentru prima dată goi, cei doi o să o rupă la fugă. <br />
Se poate ca până la un punct să fie adevărat ce susţineau cârcotaşii, dar concluzia lor este greşită şi răutăcioasă. Aceste făpturi mândre care nu au experienţa iubirii fizice, pot să se simtă stânjenite şi chiar să arate puţin caraghios la un moment dat; când se vor descoperi altfel decât se ştiu. <br />
Un lucru este absolut sigur. Îşi vor rezolva repede nelămuririle şi vor trece peste starea de jenă specifică debutanţilor, descoperind la fel ca Adam şi Eva că mai ales fără haine arată mai bine decat îmbrăcaţi.<br />
- Bună seara, iubito!, a murmurat după un timp Doru şi i-a înmânat Sandrei un superb buchet de flori de câmp ascuns până atunci cu discreţie la spate. <br />
El a profitat de momentul transferării florilor şi aplecându-se uşor a sărutat-o pe gât, dar parcă altfel decât până atunci; mai pătimaş, mai insistent. <br />
- Arăţi ca de obicei, magnific, i-a susurat el grăbindu-se să îşi recapete poziţia verticală.<br />
După acest preambul neprogramat, analizându-şi actul rebel s-a simţit stânjenit. Se gândea că a procedat neinspirat şi poate că a supărat-o. Nu şi-ar fi putut ierta o vreme greşeala dacă aşa a fost perceput gestul lui. Era mai bine să o fi sărutat ca de obicei, pe gură - drumul cunoscut de el care îl umplea de fiecare dată de o înfiorare anume. În plus, ştia gustul de sălbăticiune al buzelor ei pline, calde şi moi, plăcut mirositoare care îi plăceau nespus. Nu trebuia să procedeze ca un hoţoman care îi fură intimitatea. Toate acestea i se învălmăşeau în cap şi se simţea din ce în ce mai vinovat. <br />
- Mulţumesc dragule, pentru vorbele tale galante, pentru flori şi pentru sărut. Ţi-ai ales cu multă perfidie locul unde să îţi lipeşti buzele tale roşii, lacome şi cărnoase.<br />
Sandra simţise altfel decât până acum contactul dintre epiderme în noua zona aleasă de el, aproape ca o electrocutare la un voltaj şi intensitate medie. Ca să nu pară stânjenită acum după ce el a surprins-o cu mică libertate pe care el şi-a luat-o, s-a lansat în explicaţii nu pentru că erau necesare, ci ca să fie.<br />
- Ştii că eu am o sensiblitate deosebită în acea zona şi tu profiţi cu neruşinare de asta. <br />
Era evident că ea se străduia să treacă peste momentul neaşteptat pe care i l-a provocat gestul lui. În acelaşi timp căuta să imprime o notă glumeaţă conversaţiei în speranţa că trăgând de timp el nu va observa că se înroşise de plăcere. <br />
- Dar te rog stai puţin jos până pun eu florile în vază. Intenţia ei de a câştiga timp să îşi revină din emoţia căreia îi căzuse victimă a devenit vizibilă, mai ales după ce a adăugat.<br />
- Uită-te şi tu la ele ce frumoase şi mândre sunt. La fel ca acum câteva sute de mii de ani când au apărut. Au un parfum special, sălbatic din care parcă răbufneşte nu numai orgoliul răzvrătitului, dar şi o sete de răzbunare împotriva celor care prin selecţii neghioabe şi manipulări genetice făcute contra naturii vor să le modifice după criteriile şi poftele lor.<br />
Ascultându-i comentariile, Doru s-a liniştit. Se vedea cât de colo că Sandra nu este supărată. Nu avea de unde să ştie că ei îi plăcuse gestul şi ar dori ca el să fie repetat cât mai des. Deşi se cunoşteau de aproape 5 ani şi se iubeau mai mult decât se poate povesti, cum s-a mai spus, nu îşi făcuseră prea multe favoruri privind latura fizică a iubirii lor. Aşteptau cu răbdare ca ceva deosebit să se întâmple. Vremea aceea va veni curând, mai repede, mult mai repede decât credea el. Încurajat de aceste gânduri şi de faptul că Sandra se dovedea o dulce constantă, <br />
Doru a continuat să întindă plase şi nade. <br />
-Dacă aş spune că astăzi arăţi mai bine decât de obicei, aş minţi, a continuat el şi a mutat astfel subiectul discuţiei de la flori la ea. Tu arăţi grozav întotdeauna. Nu ştiu cum faci, dar este nedrept să arăţi aşa. Compromiţi şi descurajezi perpetuarea speciei, omori spiritul de concurenţă, a declamat el cu un aer teatral în care se îmbinau gluma cu aprecieri pentru adevărul cărora era capabil să bage mâna în foc. <br />
- Vreau să mă explic puţin, a mai adăugat el. Individul ăsta cu buze lacome şi cărnoase, prezent aici de faţă, consideră că tu eşti într-atât de frumoasă încât spargi toate tiparele fireşti existente de secole şi instaurezi o incontestabilă dictatură a frumuseţii. De aici vin multe influenţe negative asupra perpetuării speciei. <br />
- Stai un pic că nu înţeleg cum vine asta, l-a întrerupt ea zâmbind-i cu un aer nevinovat.<br />
- Foarte simplu, i-a răspuns tânărul. Dacă toţi bărbaţii s-ar îndrăgosti de tine, restul fetelor pot rămâne nefertilizate ca urmare a lipsei potenţiale de parteneri. <br />
- Eu o să aleg din toată teoria ta ce îmi convine. Foarte bine că imi spui asta. Mă încurajează să cred că cel puţin eu nu o să rămân fată bătrână. O să mă gândesc la ce mi-ai spus şi s-ar putea să-ţi fac o surpriză.<br />
Deşi direcţia în care ea dirija discuţia începuse să fie străvezie, el s-a prefăcut că nu a înţeles nimic şi a continuat să joace teatru şi să-şi dezvolte monologul.<br />
- Acum când te privesc, nu îmi rămâne decât să constat încă o dată cât de săracă în cuvinte este limba noastră, incapabilă să diferenţieze prin vorbe anumite stări de fapt, de la o zi la alta. Dacă tu arăţi magnific în fiecare zi cum aş putea eu să definesc înfăţişarea ta de astăzi şi să o diferenţiez de cea de ieri? Dar mâine, dar poimâine, sau peste secole cum aş putea să o fac? Iubito, nimeni nu va putea arăta vreodată ca tine. <br />
- E clar, observ că ai luat-o pe drumul scurt al linguşelii neruşinate şi crezi în naivitatea ta, că asigură un succes rapid. Totuşi, îţi mărturisesc că nu mă satur să te ascult când îmi spui că arăt bine. Apropo, cred că în cazul nostru, al legăturii noastre vreau să spun, felul cum arătăm noi a jucat rolul cel mai important. Teoretic n-ar fi trebuit să fie aşa. Ştii povestea cu frumuseţea sufletească… <br />
Pusă iarăşi pe tapet chestiunea nu era nouă pentru ei. O atacaseră de nenumărate ori din unghiuri diferite. Conştienţi de farmecul lor şi extrem de multumiţi că se găsiseră în lumea asta mare, s-au întrebat de multe ori speriaţi ce s-ar fi întâmplat dacă unul din ei nu arăta aşa cum arăta şi nu se plăceau din prima secundă. Sau din secunda doi, cum se exprima domnul Boc de România fost prim-ministru al guvernului şi mare specialist în editarea de fraze savante, cum a fost caracterizat de o domnişoară celebră a timpului, faţă de preşedinte-marinar care nu ierta nimic şi recidiva permanent în greşeli de exprimare ca şi cum ar fi lipsit din clasă la orele de gramatică, sau nu i-a intrat în cap nimic din această materie. <br />
Dacă viaţa nu i-ar fi pus faţă în faţă îşi vor fi putut găsi oare aşa zisul suflet pereche în condiţiile în care perechile se formează în primul rând pe baza atracţiei fizice? <br />
- Frumuseţea spirituală, repeta Doru mai mult pentru el, da o cunosc, o cunosc prea bine din păcate şi aici tonul lui a crescut în intensitate semn că vorbea iarăşi ca pentru un spaţiu public: mereu îmi spun că frumuseţea sufletească trebuie să conteze cel mai mult într-o relaţie sentimentală. Dar ce să fac? Te-am vazut pe tine şi am uitat pe loc toată filozofia asta. Pe de altă parte cred că teoria ascunde în afară de falsitate şi multă ipocrizie.<br />
- Astăzi mă omori cu ideile tale. Cum poţi să negi cu atâta siguranţă rolul calităţilor sufleteşti într-o relaţie?<br />
- Aşteaptă, te rog, puţin. Nu neg nimic. Încerc numai să pun în ordine firească, pe priorităţi, atracţia fizică şi calităţile morale.<br />
- Bine. Te ascult. Dă-i drumul, dar să nu dureze prea mult că trebuie să plecăm. <br />
Cu bariera ridicată şi verdele semaforului în faţă, Doru a continuat să-şi dezvolte ideile în faţa publicului select alcătuit din tot ce iubea mai mult.<br />
- Dacă am fi o specie care să se înmulţească pe cale asexuată, să zicem prin înmugurire, lăstărire sau altcumva, mai că aş da crezare teoriei privind prioritatea calităţilor sufleteşti în realizarea unei legături durabile, perora Doru plecat în mare viteză pe panta unei filozofii erotico-juvenile. <br />
Furat de imagine şi încurajat de cuminţenia ei neobişnuită, cu ochii închişi, ocupat cu descrierea a ceva ce numai el vedea, filozofa fără ruşine. <br />
- Când eşti însă tânăr, visezi la o femeie frumoasă pe care îţi place să o priveşti, apoi să o atingi, să o simţi cum poţi mai bine, să te stimuleze în tot ce faci, ba chiar să te laşi dominat de farmecul ei. <br />
Vorbea rar, căutându-ţi cuvintele ţi ca să fie mai convingător a socotit necesar să se ajute cu imaginea ei. Deschizând în sfârşit ochii, privea acum la modelul despre care vorbea. Când a terminat fraza a rămas cu gura căscată admirându-i atât de primitiv frumuseţea încât până şi Sandra care era cauza stării lui de zăpăceală s-a simţit jenată şi a intervenit. <br />
- S-a intamplat ceva? Închide te rog gura să nu răceşti, l-a apostrofat ea. <br />
Trezit ca sub un duş rece el a apreciat diferit de ea ce anume trebuia să facă cu gura aşa că mai întâi a sărutat-o pe gât şi apoi a terminat ce începuse să spună. <br />
- Cât timp vor funcţiona normal toate simţurile, criteriile de alegere nu pot evita în primul rând aspectul persoanei. De aici se pleacă întotdeauna, fie că se recunoaşte sau nu.<br />
Aşa a împins el discuţia pe un făgaş normal şi acum curgea leneşă la vale. Următoarea rundă de discuţii a început-o ea, evident mulţumită de oferta lui de pace.<br />
- Bine, ştiu, am înţeles că de acolo se pleacă. Dar cine ar trebui, sau altfel spus, ar fi îndreptăţit să aibă iniţiativa?<br />
- Femeia trebuie să îţi trezească interesul să vrei să o cunoşti mai bine, să o aduci lângă tine, după care poate veni şi partea cu frumuseţea sufletească. <br />
- Deci, femeile trebuie să fie frumoase, să stea cuminţi într-o vitrină iar bărbaţii să treacă pe acolo, eventual să strâmbe din nas şi să se hotărască sau nu să aleagă pe una din ele? Sau de ce nu? Dacă sunt perverşi şi nestatornici să aleagă mai multe, un harem întreg. <br />
Dându-şi seama că a intrat pe un teren nisipos şi se putea afunda fără şanse de scăpare, el a preferat să dea impresia că nu i-a auzit replică şi a continuat sperând că schimbând direcţia dar păstrând tema, o va face să uite ascuţimea observaţiei lansate de ea care prin generalizare lovea în toată tagma bărbătească.<br />
- Importanţa frumuseţii spirituale nu este o vorbă goală, dar ea nu se vede imediat, apare la orizont întodeauna pe locul doi.<br />
Acum el simţea nevoia să-i răspundă ceva legat de întrebarea ei anterioară în legătură cu vitrina.<br />
- Deşi unele aserţiuni mai vechi susţin că bărbatul alege femeia, aceasta este un mare fals istoric. Întotdeauna femeile aleg bărbăţii. <br />
Încercând să o îmbuneze, el s-a gândit să supraliciteze rolul femeii. Nu făcea altceva decât să recunoască un adevăr pe care îl descoperise mai demult din lecturi. Era prea tânăr pentru a pretinde că experienţa lui de viaţă l-a dus la această concluzie. <br />
- Femeile se maturizează înaintea bărbaţilor şi au adânc înrădăcinată în subconştientul lor o responsabilitate mai mare pe acest nenorocit de pământ. Faptul că lucrurile stau aşa nu este până la urmă tragedia bărbaţilor, ci norocul lor. Tocmai de aceea omenirea a progresat cât a făcut-o până acum - pentru că la timona vieţii, cârmaciul a fost femeia. <br />
Din ultimele propoziţii, Sandra a înţeles că el a ajuns foarte aproape de momentul terminării conferinţei şi se pregăteşte să o încheie cu o actualizare referitoare la relaţia lor. Drept urmare, s-a pregătit să asculte cu atenţie ce va spune el în continuare. Fără să aştepte altă invitaţie, în mare formă Doru a început să se plimbe imperturbabil prin cameră gesticulând pentru a-şi întări argumentele în timp ce îşi continua cu avânt discursul. Se vedea limpede că el nu era un discurs mic cum sperase Sandra, ci unul destul de consistent. Din ce în ce mai uimită de tenacitatea lui, ea s-a întrebat îngrijorată. <br />
- Ce o fi mâncat astăzi la prânz? Nu cumva s-a intoxicat, nu se simte bine şi aiurează?<br />
Se pare că Doru s-a antrenat bine pentru acest “speech” sau era în cea mai bună formă deoarece a continuat fără a da semne de oboseală.<br />
- Cred că felul în care arătăm noi, doi combatanţi insignifianţi în aventura numită viaţă, şi faptul că fiecare dintre noi este frumos de pică, a fost declanşatorul simpatiei iniţiale şi a determinat o curiozitate interesată. <br />
Sandra s-a felicitat pentru premoniţie. A primit confirmarea că el va actualiza expunerea lui teoretică referindu-se la relaţia lor.<br />
- Eu de exemplu - şi aici Doru a început să se bâlbâie şi să-şi piardă coerenţa de parcă era la sfârşitul unui chef prelungit - după ce te-am vazut……de fapt puţin mai târziu….. dar nu prea târziu…… să zicem aproape în acelaşi timp……. sau poate ar fi mai prudent să spun că aproape imediat…… dar nu mai târziu de câteva minute, am realizat că am şi capitulat. <br />
Pregătindu-se să emită judecăţi infailibile, el şi-a recăpătat tonusul şi logica discursului. <br />
- Deci repet, când te-am văzut am capitulat ruşinos şi iubeam deja profund înainte de a şti că sunt sau am fost îndrăgostit. <br />
- De unde scoţi tu toate astea? Din pălărie? Ştiu că nu porţi. <br />
- Dacă vrei să ştii de unde, îţi spun. Din inimă. Dintr-un minim de calităţi umane cu care se naşte orice om care nu a văzut lumina zilei într-o peşteră. După câte ştiu există un decalaj între cei doi termeni. Mai întâi te îndrăgosteşti, după care iubeşti. Iar eu te iubeam la câteva clipe după ce te-am cunoscut. Stranie situaţie. Nici nu ştiu cum să o calific. <br />
Cu figura unui om care a pierdut la masa verde, el căuta acum să explice că înfrângerea lui s-ar fi datorat altor cauze decât unele naturale. <br />
- Cred că nu te-ai mulţumit numai să îmi etalezi frumuseţea ta nepământeană, dar ai umblat şi cu niscaiva vrăji, iar eu, o persoană naivă şi neexperimentată, din motive necunoscute am devenit o victimă şi neavând ceva mai bun de făcut te iubeam deja ca un nebun.<br />
Ca să întărească ideea că ar fi fost victima unei malversaţiuni pusă la cale de forţe oculte, el a exploatat în glumă pista pe care alerga. <br />
În astfel de situaţii, în popor se spune că eşti “deocheat de femeie”. Oare aşa să fie? Te trezeşti deodată legat prin farmece de cineva şi de cele mai multe ori, dacă ai curaj, nici nu îţi pare rău.<br />
- Văd că tu ai plecat un pic cu sorcova. Dar eu sunt o ingenuă dispusă oricând să ascult tot ce merită să fie ascultat. M-am înarmat cu răbdarea necesară. De aceea m-am gândit să te supun unui test. Ce ar fi dacă te-aş lăsa să îţi continui speech-ul fără să mai intervin?<br />
- Ar fi foarte bine. Nimeni nu poate da dovadă de mai multă înţelepciune.<br />
Spunând aşa ceva, el a făcut o gafă pe care din fericire Sandra nu a băgat-o în seamă, sau nu a luat-o în serios, deşi greşeala lui nu era chiar mică. Practic a invitat-o indirect să tacă, insinuând că îi sunt aplicabile tot felul de învăţături izvorâte din înţelepciunea populară: “Tacerea este de aur” sau “Dacă tăceai, filozof rămâneai” şi chiar una cu iz de mahala “Gura bate fundul.” <br />
Nefiind semnalată nici o reacţie din partea ei, el a considerat că nu a intervenit nimic care să-i bareze drumul spre logoree. <br />
- Ce voi spune eu în continuare cred că va revoluţiona teoriile despre arhicunoscutele iubiri şablon, din păcate prea des pomenite de cei care bat la poarta amorului neîmpărtăşit fără să cunoască parola de intrare.<br />
- Ei bine sunt numai ochi şi urechi, a declarat Sandra şi voind să demonstreze că în fapt era preocupată de altă parte anatomică decât cele de care vorbise mai înainte, a început să îşi coboare încet deliciosul ei fund către fotoliu, fiind foarte clar că nu se va opri decât atunci când se va asigura ca acesta nimereşte exact în ţinta aleasă. <br />
În timp ce se aşeza în pomenitul fotoliu ea nu a uitat să folosească eternul argument - picioarele de femeie pe care şi le-a dezgolit până la limita maximă la care oricare muritor de sex bărbătesc poate rezista fără să se simtă nedreptăşit de soartă. <br />
Doru căsca ochii mari şi nu ştia ce să facă. Să se holbeze la picioarele ei sau să se uite în altă parte. Dacă nu se uita pierdea ocazia să-şi clătească ochii cu o privelişte de care numai un prost se lipsea. În acelaşi timp nu credea că rochia ei s-a ridicat din întâmplare. O ştia bine pe Sandra şi respingea ideea. Dacă era şi ceva intenţie la mijloc şi el întorcea ochii în altă parte nu cumva îşi jignea iubita demonstrându-i lipsa lui de interes pentru toată strădania ei? Până la urmă a ales o cale de mijloc. Să se uite pe furiş, dar ea să vadă că el o face şi să-şi continue discursul fără să ţină seama de acest incident.<br />
Cum nu îi dispăruse tulburarea, Doru nu a putut să renunţe imediat la preocuparea cu privire la picioare. De pildă, se gândea atunci, dacă el şi le-ar fi dezgolit pe ale lui până la nivelul la care ea a făcut-o, era convins că manevra nu interesa pe nimeni. Plecând de aici a tras o concluzie descurajantă care îl va urmări toată viaţa şi va pune în ochii lui un veşnic semn de întrebare în legătură cu egalitatea deplină a sexelor. <br />
“Să fie oare ..... adevărat că picioarele unei femei ascund mai multe mistere decât ale unui bărbat?“ Fără ca această deviere teoretică să îl îndepărteze de pasiunea recent dobândită pentru conferinţe, el ar fi continuat să-şi facă ideile cunoscute, dar obosit de atâta efort cerebral, a socotit că mai înainte trebuie să se relaxeze. <br />
Întocmai ca celebra lebădă în agonie, înainte de a părăsi pupitrul ipotetic de conferenţiar, a vrut să probeze şi el talente muzicale, dar în loc să cante, a rostit o frază cu cântec. <br />
- Întotdeana când iubeşti este de bine. Nu cred că există cineva care din clipa în care i s-a întâmplat să iubească, ar dori să încerce mersul glorios al racului în march-arriere.<br />
Nu mai ştia dacă ce a spus el mai înainte are legătură cu subiectul discuţiei în care se ambalase. Atacase prea multe teme şi credea că reuşise să le încurce pe toate. De fapt, el venise aici pentru iubita lui nu pentru conferinţe. <br />
Trezit de adevărata motivaţie a prezenţei lui aici, a învăluit-o de sus până jos cu o privire lumească şi a văzut-o ca pe lucrul cel mai de preţ de care să se ocupe, cu mult mai demnă de interesul lui decât orice filozofie. Ca să recupereze timpul pierdut, s-a aşezat lângă ea pe amintitul fotoliu, dar nu degeaba, a vrut să profite de ocazie, repetând încă o dată gestul acela cu gâtul care iniţial îi indusese o stare de panică la gândul că a greşit. <br />
Sandra, căreia aşa cum s-a mai arătat, i-a plăcut iniţiativa lui şi dorea repetarea ei cât mai des, l-a cuprins, s-a lipit de el strivindu-şi sânii de bustul lui, i-a încolăcit braţele în jurul gâtului într-un gest care arăta limpede că el este proprietatea ei şi nu există nici cea mai mică îndoială în legătură cu drepturile pe care le are asupra lui.<br />
Sărutându-l dulce pe ureche, noua ei descoperire de la care aştepta confirmarea că se afla pe drumul cel bun, i-a replicat printre alte sărutări cu destinăţii variate: obraz, ochi, gură, urechi, nimic nu îi scăpa din anatomia lui aflată la îndemână. <br />
- Totdeauna mi-a placut felul tău de a gândi. Pare un mod sănătos de a vedea lucrurile, fără complexe de superioritate masculină. Dar treaba cu vrăjile, las-o baltă. Să nu crezi în ea. Nimic ocult nu face parte din relaţia noastră. <br />
Acestea fiind zise, alergarea ei cu paşi catifelaţi pe cărările sufletului lui a continuat menţinând acelaşi ritm care îl robea şi îl înnebunea în acelaşi timp.<br />
- Eu sunt vraja ta reală şi nu ai putinţă de scăpare. Eşti prins pe viaţă în ea şi nu poţi să o negi sau să o nesocoteşti. Eşti fixat de mine pe vecie ca vâscul pe brad. Nici eu nu sunt departe de sentimentele tale. Te iubesc mai mult decât o pot spune prin cuvinte. Eşti singurul meu ţel în viaţă. <br />
Sărutându-l iarăşi şi iarăşi ea şi-a continuat cu convingere mărturisirea. <br />
- Fără tine nu vreau să trăiesc şi atât timp cât accept să o fac, am să te sufoc cu dragostea mea naturală şi nepoluată de influenţa pseudoculturii moderne şi neghioabe care confundă iubirea cu sexul şi plăcerea de a fi lângă persoana iubită cu nevoia de a face shopping.<br />
Ce putea să facă oricare alt muritor - nemuritor în acele clipe - dacă ar fi fost atât de copleşit de tandreţea ei scrisă cu “t” mare? Nimeni nu ar fi putut face nimic altceva decât să se lase cuprins de vraja creată de această splendidă fată. <br />
Aşa că Doru, la fel ca alte miliarde de tineri îmbătrâniţi între timp şi deveniţi bunici în amintire, precum şi alte miliarde de tineri care vor urma în această morişcă a evoluţiei, nu a pregetat să răspundă cu aceeaşi monedă la noua ei politică de perfecţionare a intimităţii. <br />
În timpul liber rămas şi între pauzele de respiraţie el îi răspundea sacadat. <br />
Timpul de răspuns era însă mai mare decât cel necesar pentru parcurgerea lui prin rostire şi este lesne de înţeles de ce. Băiatul avea treabă, era ocupat, lucra la două războaie. Trebuia să îşi termine ideile dar nu voia cu nici un chip să-şi lase dulcea pradă din braţe şi să nu îi verifice temeinic, cu gura înfometată toată suprafaţa ei corporală aflată la discreţia lui. <br />
- Complexul de superioritate masculină a continuat el după o pauză pe care ar fi dorit-o mai lungă, provine întotdeauna din lipsa de cultură. El se instalează în gândirile primitive, acolo unde predomină instinctul şi mai puţin raţiunea. Nu vreau să spun că teoria mea susţine superioritatea femeii, nicidecum. <br />
Aici s-a oprit pentru moment. Organul lui de vorbire se afla într-un blocaj împreună cu buzele şi limba ei şi nu voia să se despartă de senzaţia divină pe care i-o producea acest incident. Cu multă părere de rău s-a detaşat de această ventuză dătătoare de senzaţii afrodisiace şi ameţit de plăcere a mai avut puterea să continue un discurs, devenit de mult inutil. <br />
- Vreau numai să spun că nu atribui nimănui existenţa reală sau bănuită a unei superiorităţi. Până la urmă aceasta este o caracteristică de individ şi nu de sex. Accentuez că sexul este una şi encefalul care este sediul gândirii logice este altceva. <br />
Cu toate că spusele lui conţineau mult adevăr, în sinea lui era confuz şi nesigur. Nu se abandona prima dată în braţele ei, dar acum ea se dovedea a fi mai puternică decât oricând. Îi transmitea puterea ei de a iubi pe căi senzoriale pe care el nu reuşea să le perceapă cu claritate. Semnalele ei erau mult mai puternice decât puterea lui de recepţie şi deşi îşi dădea seama de inferioritatea lui, nu şi-o reproşa. Se străduia din răsputeri să scoată la iveală tot ce putea da el mai bun pentru ea însă toate eforturile lui nu ajungeau. <br />
Dacă şi în aceste condiţii pe scara valorilor se situa mai jos decât ea, nu era vina lui individuală. Era limita sexului masculin pe care el ar fi vrut să o depăşească sau să o ascundă. Dacă nimeni nu a făcut-o până atunci, nici el nu a putut să meargă mai departe. <br />
Blocat în neputinţa lui şi a tuturor generaţiilor de bărbaţi, singura alegere era laşitatea. Ca să nu iasă în evidenţă diferenţa de veacuri existentă dintre ei şi ele să echilibreze cât de cât situaţia, nu îi rămânea decât să bată câmpii cu succes. Ceea ce a şi început imediat, reluându-şi locul la pupitrul pe care îl părăsise. <br />
- Dimorfismul sexual, a prestabilit rolurile viitoare ale partenerilor de viaţă încă din primele faze ale dezvoltării inteligente, a proaspăt apărutei specii umane. Masculul, mai bine dotat fizic - şi-a continuat el disperat prestaţia - în unicul sens că este mai musculos şi deci mai puternic, a trebuit să se ocupe de latura dură şi primejdioasă a vieţii, luptele pentru hrană şi protecţie, în timp ce femela s-a ocupat de lucrurile de perspectivă, care privesc viaţa însăşi în ansamblul ei. <br />
Reintrat în atmosfera de catedră devenită de acum familiară, din ce în ce mai încălzit el manifesta tendinţe certe de amplificare a discursului său invadând teritorii noi şi domenii din ce în ce mai savante. Înfierbântarea lui nu se datora nicidecum încălzirii globale şi nici intrării în stare de alertă roşie a creierului său. <br />
Recunoaşterea sinceră a unui adevăr pe care şi orbii l-ar fi putut vedea ar fi oferit cea mai bună explicaţie. <br />
Exaltarea care îl ridica pe cele mai înalte culmi de elocinţă, coroborată cu schimbarea vizibilă a pH-ului fetei şi trecerea treptată către atitudinea unui căţeluş care dă din coadă când i se arată osul cel gras, demonstrează că motivul schimbării lui dintr-un bărbat mândru către un simulacru jalnic, era prezenţa Sandrei însăşi, aproape peste el.<br />
Cu o insistenţă diavolească ea inventa în permanenţă noi căi de atac şi intervenţii asupra trupului zguduit şi lipsit de apărare al lui Doru. <br />
Prin acţiunile ei, atingea două obiective deodată: îi provoca delicii necunoscute până atunci în perspectiva partidei de lupte greco-romane pe care o planificase pentru seara aceasta şi totodată reuşea să îşi zăpăcească complet biata sa victimă. <br />
<br />
<br />
Disperată la rândul ei că el nu mai termina cu logoreea, cu un gest de renunţare, Sandra s-a retras din braţele lui cu convingerea că a făcut destul ca să îl scoată din atmosfera de respectabilitate care acum nu îi mai slujea intenţiilor ei şi i-a tăiat-o scurt. <br />
- Sunt foarte mulţumită de speech-ul tău dar te întreb, de fapt îţi dau un ultimatum. Tu nu vezi că sunt pregătită să plecăm imediat? <br />
Strâmbându-se drăgălaş şi uitându-se la el printre gene, i-a explicat motivul durităţii ei. <br />
- Eu sunt o fiinţă sensibilă, ţi-am lăsat destul timp să observi asta, o adevărată floare care dacă nu se alimentează se poate ofili, i-a spus ea cu o grimasă şmecherească care o prindea foarte bine, dându-i de înţeles totodată că glumeşte, dar nu prea. <br />
Cel puţin în privinţa plecării era foarte fermă, de aceea a simţit nevoia să accentueze.<br />
- Asta vrei tu? Hai să plecăm şi o să ne întoarcem aici mai târziu pentru filozofie sau pentru altceva de care să fii mai mulţumit decât de susţinerea unor conferinţe, mai trase ea un cartuş direct în inima lui făcându-l iaraşi K.O.<br />
Nedumerirea lui în legătură cu toate aluziile ei străvezii atinsese cote primejdioase vecine cu neînţelegerea cea mai odioasă şi îl lăsa tot mai încurcat, neştiind exact ce anume vrea ea să spuna şi pe ce poteci întortocheate voia să îl piloteze. Chiar dacă ar fi fost dotat cu o inteligenţă minimă şi tot ar fi trebuit să înţeleagă până la urmă unde bătea ea. Şi tocmai de aceea era şi mai nedumerit. <br />
A înţeles, dar nu credea că Sandra vorbeşte serios şi numai gândul că poate ea nu glumeşte l-a făcut să îi sară inima din loc cu perspectiva de a exploda în ritmul accelerat al bătăilor pe minut şi al unei hipertensiuni brusc instalate când a priceput în sfârşit că a sosit clipa cea mare. <br />
Rămas fără grai, după ce a reuşit cu greutate să îşi alunge nodul din gât, singurul lucru pe care mai putea să îl facă era să spună ceva banal, de complezenţă şi aceasta pentru că nu vroia să pară prostul satului care chiar dacă nu înţelege mare lucru, măcar nu era mut. <br />
Replica lui conciliantă - de altfel singura posibilă - în ciuda aparenţei de independenţă, a consfinţit supunerea oarbă în faţa dorinţelor ei: <br />
- Bine dragă, sunt de acord să îmi întrerup preţioasele învăţături despre viaţă adresate unui auditoriu plictisit de podoabele spiritului, mai degrabă doritor să-şi umple burta. Dacă tu vrei să plecăm acum, eu nu am ce face şi te urmez. <br />
Astfel a fost pus punctul unei situaţii, care pe de o parte l-a făcut pe Doru mai nerăbdător decât s-ar fi cuvenit, iar pe de altă parte a alăturat sentimentului lui de iubire nemărginită pentru Sandra un sentiment apăsător de recunoştiinţă. <br />
Discuţia fiind terminată, s-au luat de mână şi au plecat împreună. <br />
Au mers pe jos cca. 30 minute, ca o plimbare plăcută în doi, flecărind, ţinându-se de mână şi schimbând destul de des scurte contacte epidermice bucale - maximum permis de moralitatea socială a străzii. <br />
Când în sfârşit au ajuns la restaurant se făcuse ora opt şi jumătate. Era intervalul de timp cel mai potrivit pentru a găsi liberă unica masă plasată lângă ringul de dans a cărei aşezare strategică le asigura o discreţie cvasitotală, în spatele unei coloane care aproape îi ascundea de restul consumatorilor din local. Orchestra cânta deja în surdină de parcă nu ar fi dorit să se facă încă auzită, în aşteptarea clienţilor fideli de sâmbătă seara. <br />
Doru şi Sandra s-au aşezat la masă şi au continuat fără nici o grabă placută lor sporovăiala. <br />
Nu a trecut mult şi un chelner spilcuit, parfumat şi pudrat, cu un aer de cocotă masculină, s-a prezentat pentru primirea comenzii. Presimţind că această seară nu este una obişnuită şi se va dovedi specială pentru ei, Doru a hotărât că iubita lui merita mai mult decât meniul fix cu care o obişnuise în fiecare săptămână şi a dat semnalul începerii unei mici orgii.<br />
A comandat pentru debutul festinului cele două pahare clasice de Campari, după care a concediat chelnerul, cerându-i să revină peste câteva minte, timp în care ei se vor decide asupra comenzilor. <br />
După plecarea chelnerului, el i-a spus două lucruri complet diferite. <br />
- Primul: dragă Sandra, am impresia că tipul ăsta este homosexual. Separat de faptul că aşa arată şi miroase, când s-a uitat la mine am simţit nişte vagi furnicături în fund. Tipul ăsta este mai mult decât un metrosexual expus în vitrină. <br />
– Al doilea: te rog să comanzi absolut tot ce doreşti fără restricţii. În seara asta ne permitem orice; sunt în bani. <br />
- Cum?, a întrebat ea mirată cunoscând cumpătarea lui, desigur determinată de posibilităţile finaciare pe care le avea. <br />
- Foarte bine, a răspuns el. Am muncit două săptămâni la descărcat vagoane cu lemne şi am câştigat destul cât să ne permitem să ne simţim bine. Merită să o facem. Pentru tine iubito, nimic nu este destul. Tu meriţi orice efort. <br />
A luat apoi lista cu meniul oferit şi a început să îl studieze cu atenţie, invitând-o încă o dată să facă acelaşi lucru. După ce au comandat toate bunatăţile pe care şi le-au refuzat atât timp şi s-au ospătat, au mai întregit consumul cu câteva pahare de Campari spre bucuria chelnerului şi barmanului. <br />
Au păşit apoi pe ringul de dans şi au dansat, şi iar au dansat. Între pauzele de orchestră au încercat şi alte produse din meniu şi poate că ar mai fi consumat şi astăzi în alternanţă cu dansul - atât de mult le-a plăcut, dacă între timp restaurantul nu îşi înceta activitatea. <br />
<br />
<br />
Amândoi au simţit în acea seară magică nevoia nemărturisită de a sta cât mai mult la restaurant pentru a prelungi plăcerea dureroasă a unei aşteptări pe care soarta nu putea să o amâne pentru altă dată. Destinul hotărâse altfel. El a decis să nu mai lase pe nimeni să se amestece în viaţa lor. <br />
Doru şi Sandra au simţit că sunt singurii desemnaţi cu dreptul de a alege ce au de făcut.<br />
Ei au hotărât să se elibereze de toate inhibiţiile, convenienţele şi resentimentele acumulate de o societate falsă, clădită pe adevăruri mincinoase. <br />
Eliberarea aşteptată bătea la uşă, era prezentă în ei, în biologicul lor ca o iminentă descătuşare a tuturor energiilor pământului - a propriilor lor energii - pentru că în acele momente ei se simţeau stăpânii universului.<br />
Universul lor era iubirea lor, era tot ce aveau. Era mult sau era puţin? Depinde de visurile şi aşteptările lor, dar era adevărată şi era numai a lor; reciproc consimţită, neimpusă, nealeasă de altcineva decât de ei, directă, unică, pătimaşă, dintotdeauna şi pentru totdeauna. <br />
Din acest motiv considerau că ei sunt propriul lor univers în desăvârşirea căruia ignorau alte sisteme dacă acestea încercau să se interpună între ei şi nemurirea lor, nemurire garantată de iubirea lor veşnică, fără început şi fără de sfârşit. <br />
În aceste circumstanţe, ei simţeau că au puterea şi decizia unor adevăraţi demiurgi, siguri că nu le mai trebuie nimic să fie cu adevărat fericiţi şi proprii lor stăpâni, al universului lor şi prin urmare al întregului cunoscut sau presupus că exista până la ei şi mult mai departe, nemărginit în timp şi spaţiu.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-40762038860324218142010-02-25T17:00:00.000-08:002010-02-27T08:09:38.797-08:00Amintiri de amor - selectia I<b>Drumul sinuos şi plin de surprize al cunoaşterii. Trecerea Rubiconului.</b><br />
<br />
Aflat odată cu un grup de prieteni la invitaţia unuia din ei, localnic dintr-o celebră zonă viticolă, Doru a ajuns printr-o întâmplare să viziteze crama unei societăţi comerciale vestită în toată lumea pentru vinurile ei. Ajunşi în cramă, tinerii au rămas înmărmuriţi de varietatea produselor care se lăfăiau în butoaie sau pe rafturi, dar şi de dimensiunile cramei, un adevărat oraş subteran cu străzi care prin dimensiuni şi mod de întretăiere semănau cu bulevardele supraterane. Lipsea numai forfota obişnuită a străzii şi poliţiştii care să încurce circulaţia. <br />
Nu mai văzuse ceva asemănător şi nici nu îşi închipuia că poate exista aşa ceva înainte de a pătrunde în imensitatea şi răcoarea acestor beciuri. Nu ştia ce să admire mai întâi; butoaiele din stejar frumos rânduite, curate, pline cu vinuri premiate care arătau ca un sobor de uriaşi adormiţi în aşteptarea momentului trezirii; sau rafturile imense pe care mii de sticle cu vin lâncezeau ca un harem de cadâne aflate într-o abandonare incestuoasă, înainte de chemarea lor la sultan pentru o partidă de plăcere.<br />
În faţa atâtor bogaţii, băieţilor, mai ales a celor decişi să se ia la trântă cu tăria şi buchetul vinurilor alese, aproape li s-a făcut rău de poftă. Era evident că toţi se gândeau la o prelungită degustare. <br />
Şeful cramei, un reputat oenolog, ştia cum să procedeze în astfel de situaţii. Nu erau ei primii vizitatori care rămâneau înmărmuriţi în faţa spectacolului halucinant pe care îl oferea crama. Aşa cum arăta ea, părea o nesfârşită sursă de orgii bahice cum văzuseră odată într-un film despre grecul Ulisse din Elada. Pe feţele lor alungite de poftă îşi făcea loc o dezamăgire viitoare exteriorizată prin o omenească şi chinuitoare îndoială cu privire la şansa lor de a degusta asemenea vinuri. Din aceste motive, fizionomia lor se schimba treptat pe masură ce timpul trecea, devenind adevărate monumente ale nerăbdarii şi suferinţei. <br />
Disperarea care se citea pe feţele lor reprezenta pentru şeful de cramă o satisfacţie profesională. După ce s-a distrat discret pe seama lor, el a simţit nevoia să le acorde o compensaţie pentru chinurile îndurate. Intuind impresia covârşitoare făcută asupra acestor nefericiţi care băteau la poarta unei neruşinate pofte lumeşti, a ales eşantioane reprezentative de vin şi le-a trimis pentru degustare în sala de protocol a cramei. <br />
După ce vizita s-a terminat, oenologul le-a facut oştenilor din armata lui Setila generoasa invitaţie de a merge sus, la sală. Era şi timpul, de atâta aşteptare baieţilor le ieşiseră ochii din orbite. Aşezaţi comod în scaunele de stejar cu spătare înalte din sala lungă de protocol, cunoştinţele noastre s-au pus vârtos pe treabă. Lipsiţi de experienţă şi necunoscători în ale vinului, cei mai mulţi au ales din gama prezentată un vin demidulce, onctuos ca uleiul, cu aromă de struguri copţi, din soiul muscat-otonel.<br />
Şeful cramei a ţinut să le explice că un astfel de vin avea o lungă tradiţie în podgoriile din nordul ţării, fiind cunoscut încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare, domn al Moldovei, renumit pentru vitejia lui dar şi pentru deosebita lui aplecare către un anumit fel de necumpătare. Vinul i-a prevenit el, are o aromă deosebită, numită aroma zeilor, dar şi o tărie alcoolică care trece de cele mai multe ori neobservată. De acest lucru mulţi aveau să se convingă mai târziu, când vor încerca să părăsească sala. Intenţia de a se ridica în picioare a celor care au manifestat un interes special pentru acest sortiment de vin s-a dovedit zadarnică. Ei au fost surprinşi să constate că la plecare li s-a întâmplat un lucru ciudat. Deşi pretindeau că sunt pe deplin lucizi, nu se puteau ridica din scaune fără ajutor. Cei păţiţi, au rămas cu învăţatura ştiută de experţi: vinul bun, loveşte mai întâi la picioare şi după aceea, dacă nu te potoleşti, se urcă la cap.<br />
După aceasta trataţie generoasă, toţi au intrat într-o stare euforică făcând cunoştinţă pe pielea lor ce înseamnă consumul de vin fără moderaţie. O veselie tâmpă şi o limbariţă neobişnuită acompania micul grup. La fel ca la o nuntă de ţară toţi vorbeau tare şi râdeau fără să ştie de ce. Senzaţia de plutire într-o lume ce le fusese până atunci necunoscută era întreruptă numai de graba disperată pe care o dovedeau în căutarea izbăvitoarelor toalete. Erau parcă mânaţi cu biciul către locul cu pricina şi nu se puteau opune nicicum presiunii exercitate de dărnicia vinurilor adevărate. <br />
În această atmosferă, Doru care s-a ţinut departe de entuziasmul general pentru licorile bahice şi îşi păstrase intactă luciditatea, şi-a zis că acum este momentul potrivit să raspundă semnalelor pe care de un timp încoace i le tot trimetea Anca. Fata, mai mare cu câtiva ani decât el avea o experienţă de viaţă trăită din care nu făcea un secret. Şarmul ei îl constituia o frumuseţe exotică şi abilitatea uimitoare de a se împrieteni imediat cu orice persoană. În aceste circumstanţe, i s-a adresat fetei bâiguind ceva ce putea fi interpretat cu bunăvoinţă din partea celei căreia i se adresase că ar fi o invitaţie la o plimbare în doi. Spre bucuria lui, ea a fost de acord, lăsând impresia că asta şi aştepta. <br />
Dând dovadă de o viclenie care l-a surprins şi pe el, aranjase în prealabil cu “nenea” Marin - gazda şi totodată unul din prietenii lui, coleg de studii provenit de la o facultate muncitorească - să îi împrumute cheia de la locuinţa lui, a cărei adresă o cunoştea pentru că îl mai vizitase odată. <br />
A plecat cu fata pe jos spre apartamentul cunoscut, într-o lungă plimbare, timp în care spera să construiască un plan pentru a-şi pune în practică intenţiile. Pe drum, Doru care în alte condiţii suferea de limbariţă, tăcea fiind preocupat, chiar inspăimantat de hotărârea pe care o luase. Era convins că dacă ar fi deschis gura, Anca ar fi observat încurcătura lui şi ar fi putut să o pună pe seama unor intenţii ascunse şi nu ar fi fost departe de adevăr. Căutand să mascheze această teamă, dupa ce au schimbat câteva fraze de complezentă, el a reluat poziţia mutului pe care a menţinut-o până la locuinţa lui nenea Marin. <br />
Intraţi înăuntru, fata a cărei inteligenţă îi permitea ca măcar să bănuiască ce anume pusese la cale partenerul ei, nu părea nici surprinsă nici speriată, ci mai degrabă multumită de ce i se întamplă. Ca întotdeauna, şi de această dată, timpul a dovedit că poate fi un aliat preţios, sau un duşman redutabil. Cunoscând din experienţă că în situaţiile în care privirile au spus totul, nu mai au importanţă preparativele sau negocierile, Anca s-a uitat complice la el ca să fie sigură că a înţeles bine de ce se află acolo şi surâzand ca o promisiune, a schiţat intentia de a se dezbrăca. Tăcerea si privirea lui arzătoare au fost confirmarea pe care fata o aştepta şi eliberată de îndoieli a început sa se dezbrace încet, cu pedanterie.<br />
În timp ce se îndeletnicea cu această operaţiune, îl ţintuia cu privirea de parcă voia să măsoare pe faţa lui mărimea efectului de dezgolire a intimităţii ei. Nu era de loc stresată sau deranjată de întorsătura aparută în relaţia dintre ei. Dimpotrivă, părea că o dorise şi o căutase de mult. Acum părea preocupată mai mult de întrebarea: de ce se produce abia acum şi de ce nu s-a produs mai devreme? Întrebrea ei era justificată de fascinaţia pe care o exercita Doru asupra ei. În ciuda aspectului şi uneori a comportamentului său copilăros, Doru îi plăcea mult, sau poate că tocmai din această cauză.<br />
Anca era o fată frumoasă, de statură mijlocie cu trasături regulate. Ceea ce frapa la ea dintr-o ochire era părul de un blond excesiv. Era limpede pentru cei care o priveau că nuanţa nenaturală era rezultatul decolorării părului prin o metodă ce constituia un secret de familie. <br />
Acum, când urmărea descătuşarea ei treptată de inhibiţii şi odată cu ele de haine, el nu şi-a putut reţine sentimentul că se află în faţa unui miracol. Fata era o revelaţie; cu ochii de un albastru deschis, aproape bleu, pielea albă, netedă şi un corp pe care Doru îl privea cu o admiraţie mută, suplu, cu sâni care jucau permanent în ritmul mişcării corpului: elastici, libertini, neîngrăditi de sechestrul unui sutien, Anca arăta superb. Admirând-o fără rezerve, şi-a coborat privirea şi a văzut cum curba fină a şoldurilor alunecă in jos si se pierde firesc în lungul picioarelor de balerină ale Ancăi, fericita lor proprietară. <br />
Deşi până atunci mai văzuse femei goale, era pentru prima oară când se afla atât de aproape de o fată care se dezbrăca în faţa lui: încet, treptat, cu mişcări molcome şi precise. <br />
Ea îl privea la rândul ei fără falsă pudoare, conştientă de farmecul pe care îl exercită asupra lui. Dacă nu ar fi fost ţintuit de imaginea acestei splendori care era trupul strălucitor şi gol al fetei Doru, obsedat de sânii ei, ar fi vrut să-i mângâie sfios şi apoi să le imobilizeze jocul stăpânindu-i cu buzele. <br />
În faţa acestei dovezi de abandonare, el a fost cuprins de un sentiment de recunoştinţă pentru oferta ei mai mult decât generoasă, mai cu seamă că până atunci nu cunoscuse femeia în sensul amorului fizic. Trebuie spus că dintr-o infatuare masculină, specifică celor lipsiţi de experienţă el se lăudase cui era dispus să îl asculte că o făcuse de nenumarate ori şi că multe nefericite, victime ale bărbăţiei lui, aşteptau cu răbdare numai un semn ca să se arunce în patul lui de mascul feroce pentru a fi tăvălite.<br />
Inima îi bătea nebuneşte când s-a apropiat de patul pe care zâmbind, Anca îl aştepta. După ce la rândul lui s-a dezbrăcat şi a înaintat spre pat, spre mirarea, dar si spre spaima sa a constatat că trupul lui - de care dealtfel era foarte mândru - nu a reacţionat în nici un fel în faţa fetei care nu mai ascundea nimic. Prin faţa ochilor au început să defileze imaginile întâmplarilor ratate din trecut; fie din cauza timidităţii lui excesive, fie din cauză că a fost amăgit, femeile vrând numai să îl pedepsească pentru îngâmfarea lui şi s-au jucat cu el, sau din alte cauze pe care nu îndrăznise să le caute. Atunci, îşi amintea mereu cu tristeţe nu a reuşit să-şi dovedească barbaţia şi a stârnit regretele, dar şi compătimirea celor cu care încercase să facă amor. <br />
O banuială cumplită a pus stăpânire pe el, acum când situaţia se repeta ca trasă la indigou. Nu ştia ce să creadă. Era oare impotent şi nu îndrăznea să afle? Mintea îi era biciuită de dorinţe neîmplinite, iar amorul petrecut numai în imaginaţie, îl ucidea. Pradă unei incertitudini de nesuportat, şi-a dat seama că dacă vrea sa cunoască cu adevărat femeia, trebuie sa îi spună cu onestitate Ancăi totul despre aşa zisa lui experienţă. Mai corect spus, nu era vorba de experienţă, ci de eşecurile avute de el cu femeile. Numai aşa va putea afla adevărul despre el. <br />
Cuprins de o bruscă sinceritate i-a mărturisit fetei că este un mincinos şi că aventurile lui în care bravase şi voise să epateze, nu existau. Spăşit şi emoţionat, cu glasul tremurând, a rugat-o să îl ierte pentru exagerările lui, poate şi pentru aşteptările ei înşelate, iar dacă ea crede că poate să îl ajute cu ceva să o facă. <br />
Sinceritatea are întotdeauna mai multă trecere în ochii femeilor adevărate decât minciuna. De acest lucru s-a convins încă o dată, mai ales când Anca înţelegându-i situatia, s-a apropiat de el şi îmbrăţişându-l şi-a lipit corpul gol şi cald de al lui. L-a sărutat apoi de multe ori, cu o infinită delicateţe şi persuasiune în zonele erogene: să îl trezească, să-l facă să se simtă tare ca un bărbat adevărat, pe el tânărul visător, un biet băiat necunoscător care trăia în afara timpului său şi cunoscuse amorul numai în vise, tânjind mereu după cel adevărat. Când încurajările şi mângâierile ei experte au dat roade, l-a tras în pat, s-a aşezat sub el cu o dexteritate care îi trada practica şi sugerându-i mişcările şi traseul l-a dirijat să ajungă acolo unde se întâlnesc împreună barbaţii şi femeile deopotrivă în nemurire, într-un imens extaz, ca un imn închinat bucuriei de a trăi. <br />
Totul a fost pentru el o sărbătoare, o senzaţie de fericire amestecată cu o bucurie dureroasă cum nu credea că există, ce nu poate fi descrisă, ca un dar împărătesc pe care oamenii l-au primit odată cu întruparea lor din ţărână, ca singura compensaţie majoră pentru o viaţă plină de nelinişte şi chinuri. <br />
Era prima oară când toată neîncrederea lui a fost spulberată. Se simţea stăpân pe sine, mândru şi fericit că trăieşte această realitate - până atunci un vis. Atunci nu şi-a putut ascunde mirarea aproape de neînteles pe care i-a trezit-o proaspăta lui experienţă. O cascadă de întrebari i-au răsărit în minte. <br />
“Oare femeile ştiu ce forţă tainică zace ascunsă în corpul lor? De unde vine ea şi cine le-a dat-o? Sunt conştiente de ea? Cum pot ele să deţină o asemenea armă şi să o folosească în mod pasiv, să nu o exploateze mai eficient? Pe lângă forţa acestei arme, chiar bombele termonucleare par o joacă de copii”. <br />
Căutând răspunsuri şi negăsind nimic satisfăcător, şi-a amintit de legenda biblică potrivit căreia prima femeie a fost facută de însăşi mâna Creatorului. În vremea aceea El, impresionat de singurătatea lui Adam a hotărât ca îi trebuie companie. Aşa se face că a aparut Eva, prima femeie din lume. Nu se ştie dacă atunci El a plantat deliberat în corpul ei un mecanism care mai târziu a dărâmat civilizaţii sau a contribuit la apariţia altora, sau dacă din eroare, din lipsă de material, ori poate mânat de curiozitatea inventatorului, i-a lăsat o intrare in plus, ca să fie. <br />
Oricare ar fi fost motivul, tot ce se ştie cu exactitate este că mai târziu urmaşele Evei au profitat de configuraţia anatomică specială care a rezultat din nesiguranţa Făcătorului şi au exploatat-o în decursul timpurilor în alte scopuri decat cele ştiinţifice. <br />
Oricum, la fel ca pentru oricare lucru pe care nu îl pricepe, omul nu îşi bate prea mult capul să-l înţeleagă şi lasă deschisă problema rezolvării lui pentru generaţiile următoare. Aşa a procedat şi Doru. Viaţa, cel puţin aceea pe care o cunoscuse până la vârsta lui, s-a dovedit a fi prea complicată ca el să îi poată rezolva problemele. <br />
La iniţiativa şi dorinţa Ancăi, “iniţierea” lui a mai durat un an, timp în care s-au întâlnit frecvent în suprema evadare din lumea anostă trăită zi cu zi în lumea extazului, eliberând de fiecare dată energii de neimaginat. După un an de la această fericită întâmplare, rămas în mintea lui ca anul adevărului, Anca s-a mutat cu familia în altă parte a ţării. Deşi işi promiseseră ca vor ţine legătura şi se vor căuta unul pe altul, întâmplarea a făcut ca ei să nu se mai întâlnească niciodată. <br />
Trecuseră aproape doi ani de la plecarea ei şi el nu putea să o uite. Mult timp i-a păstrat un loc special în inima lui pentru sinceritatea şi lipsa de prejudecăţi cu care a intrat în viaţa lui. <br />
În tot acest timp, el nu a fost un sfânt. Cunoscând acum taina care leagă pe vecie barbaţii şi femeile, Doru a avut câteva aventuri. Nici una nu a fost însă atât de intensă şi copleşitoare ca cea avută cu Anca. În cazul lor nu se poate invoca fidelitatea pentru că ei nu s-au socotit niciodată legaţi altfel decât prin o compatibilitate organică, perfectă. De aceea se simţeau bine unul cu altul şi cât timp erau împreună nu îşi doreau nimic altceva. <br />
Cu timpul, Doru simţea că o uită şi gândindu-se că şi ei i se poate întampla la fel, a fost cuprins de păreri de rau. În sinea lui i-a purtat Ancăi o recunoştinţă permanentă şi nici astăzi nu a uitat că ei îi datorează faptul că l-a ajutat să treacă peste cea mai îngrozitoare situaţie în care se poate afla un bărbat. Din acest motiv şi acum mulţumeşte soartei că i-a scos-o în cale. <br />
<br />
Până la urmă cu ajutorul altei fete, Flora, a reuşit să o uite şi să scape de otrava inoculată cu atâta dibacie de Anca în corpul lui, otravă de efectele căreia nu credea că va scăpa vreodată, ca dovadă a tariei legăturii neobişnuite avute cu ea. Flora l-a pregătit pentru o relaţie de alt gen, creându-i o imagine specială despre femeie, imagine pe care nu a mai întâlnit-o nici înainte şi nici după ce focul lor s-a stins.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-59497968248514664852010-02-25T16:30:00.000-08:002010-02-27T08:09:57.452-08:00Amintiri de amor - selecţia a II-aDoru o cunoaşte întâmplător pe domnişoara Marina şi începe o legătură amoroasă cu un grad de periculozitate ridicat. Aproape însurat, el îşi revine la timp şi pleacă.<br />
<br />
Dintre aventurile trăite de-a lungul timpului, o amintire deosebită i-a lăsat-o legătura specială avută cu Marina. Într-o vreme chiar credea că se vor căsători. Dar nu a fost să fie şi el s-a oprit la timp. Căutând să-şi pună ordine în gânduri şi-a amintit că după ce au devenit amanţi, sau poate tocmai de aceea, ea a făcut o obsesie din ideea de se căsători cu el. <br />
Despărţirea lor s-a produs după ce Doru a început să creadă că Marina nici măcar nu îl iubea. Probabil, îşi spunea el atunci, o femeie ca ea nu putea iubi pe nimeni. Într-o vreme începuse să creadă ca este o fiinţă egoistă, mânată de ambiţia de a ajunge în topul femeilor “vedetă” folosind ca mijloace o drăgălăşenie prefăcută pe care la nevoie o consolida cu o tandreţe mânuită cu multă dibăcie.<br />
Mai târziu, Doru şi-a dat seama că a judecat-o greşit şi a regretat sincer eroarea lui. Regretele nu au durat însă mult timp. Şi-a găsit repede circumstanţe atenuante şi părerea lui de rău s-a estompat până ce a dispărut. Singura amintire stabilă rămasă din acea vreme, pe care o păstrează şi astăzi, este că el se ferea de căsătorie ca ucigă-l toaca de tamâie, în timp ce ea tocmai asta îşi dorea.<br />
În timpul legăturii lor, el a urmărit să se simtă bine, profitând de priceperea ei în amor şi de talentul ei înnascut de “om de lume”, foarte folositor în societate. Perioada în care au fost împreună a fost fastă pentru amândoi, toate momentele lor comune fiind consumate în ritm ameţitor. Cu toate acestea, erau prea diferiţi ca idila lor deşi a debutat cu un amor nebun, să se transforme în mult aşteptata lui iubire. <br />
<br />
S-au cunoscut la Ateneu, la un concert, când întâmplător s-au aşezat într-o pauză în acelaşi rând la bufet. S-au plăcut imediat. Marina Alexe, acesta era numele ei, o brunetă focoasă nu putea să nu-i atragă atenţia prin farmecul ei aparte, ca rezultat al unei îndelungate experienţe în arta flirtului de succes, al cochetăriei cu care ştia să se îmbrace, dar şi datorită priceperii ei în arta conversaţiei. <br />
Aşa cum s-au petrecut lucrurile, nu s-ar putea spune că el a agăţat-o pe Marina, dar nici vice-versa. A fost un declic la care au marşat amândoi. Factorul favorizant a fost căldura şi aglomeraţia de la bufet, unde în pauză toţi spectatorii încalziţi se înghesuiau să prindă un pahar de citronadă rece. <br />
S-a întâmplat ca el să fie mai aproape de bar şi cum Marina nu avea nici o şansă să îi vină rândul înainte de sfârşitul pauzei, îi examina atent pe cei din faţa ei cu speranţa că va găsi o cunoştinţă mai bine plasată în rând care să îi cumpere lichidul salvator. <br />
Doru a văzut figura ei disperată şi din cavalerism i-a facut un semn că poate să îi cumpere şi ei ceva, dacă doreşte. <br />
Fericită că cineva îi poate rezolva problema, a venit imediat lângă el şi a început sş ciripească dulce.<br />
- Ah! Ce drăguţ eşti că te-ai oferit! Muream de sete. Da, vreau şi eu un pahar de citronadă rece, te rog mult. Mă cheamă Marina Alexe. Stai să-ţi dau banii, mai spuse ea şi a început să se scotocească prin poşetuţă. <br />
- Nu te grăbi cu banii că am eu, i-a raspuns el. Aşteaptă-mă la o măsuţă că vin imediat. Mă numesc Doru Dragu. Mai vrei şi altceva, o prajitură sau un sandwich, mai am puţin şi îmi vine rândul?<br />
- Nu, nu mai vreau nimic. Te aştept la măsuţa din colţ. Atât a fost de ajuns pentru cei doi care s-au cunoscut la o coadă strigându-şi numele pentru a se face auziţi în hărmălaia voioasă a publicului gregar, ca la sfârşitul pauzei să pară că se ştiu de când lumea. <br />
Modul în care s-au cunoscut li s-a părut şi banal, dar şi ciudat. Oricum ar fi fost, i-a apropiat din prima clipă. <br />
Când el a ajuns cu citronada la măsuţa unde ea cuminte îl aştepta, soneria anunţa sfârşitul pauzei. Dupa ce şi-au dat mâna cei doi s-au privit pentru prima dată cu interes. Fiecare căuta să îşi dea seama dacă merita sau nu să adâncească relaţia lor până atunci datorită exclusiv întâmplării. Se pare că rezultatul scanării reciproce a fost pozitiv, ei căzând imediat de acord că ar fi de preferat să rămână în liniştea foaierului pentru a-şi savura citronadele în loc să intre în sala de spectacole. Cu atât mai mult, cu cât numerele biletelor îi plasa în zone diferite.<br />
- Ce întâmplare, a deschis repede discuţia Marina, vădit mulţumită de felul în care arată el. Aş vrea să îţi spun câte ceva despre mine ca să netezesc din asperitatea începutului. Stare civilă: necăsătorită, nu am un prieten acum, vârsta 27 de ani, am terminat ASE-ul, sunt şefă P.R. la o reprezentanţă straină şi locuiesc singură într-un apartament proprietate personală. Aşa şi-a prezentat ea, în numai două randuri, cel mai concis curriculum vitae pe care Doru l-a auzit vreodată. Ea nu s-a oprit şi a continuat să-i explice motivul pentru care se afla acolo. <br />
- Am venit singură la concert pentru că îmi place muzica şi mai ales pentru că astăzi am avut presimţirea că este de bine să vin. <br />
- Se pare că nu m-am înşelat, a mai adăugat ea şi l-a privit insistent, dându-i de inţeles că se aşteaptă ca şi el să-i facă apoximativ aceeaşi dare de seamă.<br />
În faţa stilului ei agresiv de a aborda o persoană pe care abia a cunoscut-o, Doru a zâmbit, semn ca nu-i displăcea viteza în care lucra domnişoara Marina. Drept urmare şi-a dezvaluit şi el telegrafic, aceleaşi date.<br />
- Am tot 27 de ani, sunt inginer constructor şi asociat la o firmă de profil. Nu sunt căsătorit şi, atenţie, nici nu intenţionez să mă însor curând. Am o casă cu doua niveluri, construită de mine.<br />
Urmare a informaţiilor primite, mulţumirea Marinei a crescut, la fel şi interesul ei pentru el aşa că a hotărât în sinea ei să nu îl scape. “Cât despre intenţia lui de a ramâne celibatar încă mult timp, vom vedea”, a gândit ea si a zâmbit şăgalnic.<br />
Abia acum s-au privit ca eventuali parteneri ai unui posibil cuplu de amorezi. Ce vedea fiecare? El avea în faţa ochilor o brunetă cu părul taiat scurt, supla, cu o înalţime de cca. 1,70 m., alură de sportivă practicantă, ochii negri, buze senzuale şi nas grecesc, energic. Frumoasă la faţă, nimic de zis, dar punctul ei forte era corpul, delicios proporţionat, dotat cu tot ce iî trebuie unei femei pentru ca barbaţii să întoarcă întotdeauna capul după ea. Privirea cercetătoare a lui Doru aţintită spre ea, a mai zăbovit insistând asupra a două din părtile anatomice considerate de el ca fiind cele mai importante la o femeie. Interesul lui special se localiza la picioarele şi sânii ei. După examinarea lor cu ochi de expert, a recunoscut că picioarele ei lungi cu glezne fine erau în standard, iar sânii l-au înnebunit de la prima privire pironită asupra lor. Erau ca nişte sfere cu dimensiunea ideală - cupa nr. 3 a apreciat el - răsfaţaţi, bine reliefaţi, elastici, aflaţi într-un permanent dans ametitor încât el se abţinea cu greu să nu-i atingă. Tot admirându-i, el se întreba dacă ea îşi facuse implanturi cu silicon - prea erau perfecţi - sau dacă purta sutien. Un gând năstruşnic nu îi da pace. Numai ca să afle raspusuri la aceste două întrebări, ar fi meritat să şi-o apropie în aşa fel, incât deveniţi intimi, sa aibă posibilitatea verificării directe a corespodenţei între ce se vede şi ce este în realitate. <br />
La rândul ei, Marina se uita la un bărbat de 1,85 m., cu o conformaţie altletică, şi o figură interesantă. Ceea ce a frapat-o de la început au fost: barbia energică, gura frumos desenată cu buze cărnoase şi ochii uşor migdalaţi de culoare înşelătoare, caprui spre verzui cu punctuleţe aurii. Ce mai, tipul îi placea de-a binelea şi avea avantajul că nu era căsătorit, iar pe deasupra, avea o situaţie materială bună spre foarte bună. Această părere era deocamdată numai o presupunere făcută după examinarea hainelor lui de firmă. Pentru asemenea calităţi, precum se vedea că interlocutorul ei le are, ea făcuse multe verificări în elita masculină a oraşului, dar a avut ghinion. Nu le-a întalnit până atunci pe toate la o singură persoană.<br />
Tot conversând despre una şi despre alta, la un moment dat au părăsit măsuţa şi au început să se plimbe alene prin foaier, admirându-i splendida arhitectură şi decoraţiunile interioare. Mişcarea era de bun augur pentru amândoi. Se puteau vedea şi admira în mărime naturală. În acelaşi timp, imaginaţia lor eliberaăa de prejudecăţi zburda liberă şi ei se putea dezbrăca din priviri căutând să ghicească cum arată celălalt fără haine. Marina, impresionată şi totodată hazardată, a început să-şi croiască planuri de viitor.<br />
- Este momentul să îmi joc şansa, a hotarât ea. Dacă ştiu să trag cartea norocoasă, atunci al meu este. Am să fac tot ce depinde de mine să îl aduc în faţa ofiţerului stării civile pe acest misogin încăpăţânat, şi-a jurat ea. <br />
Aşa a început ea asediul cetăţii rebele numită Doru. Pentru a-şi apropia clipa victoriei, Marina a început să se agite pe lângă el, demarând clasica sarabandă a ochilor dulci daţi peste cap, plus alte manevre în care era expertă desăvârşită. Hotărâtă, ea a continuat asaltul într-un ritm “crescendo” dând la iveală trucurile ei obişnuite; agitarea sânilor şi punerea lor în evidenţă prin plimbarea lor cu insistenţă sub nasul lui, desenarea cu corpul a unor mişcari atâtătoare al căror apogeu era atins de chemarea unduitoare a şoldurilor.<br />
Privind-o Doru, sensibil la farmecele feminine, a fost cuprins de părerea de rau că până atunci nu îşi facuse timp să cunoască îndeaproape asemenea minunăţii. Mai mult, simţea cum îl cuprinde un val fierbinte, semn că hormonii lui au luat-o razna. Nu ştia înca dacă experta în excitaţie care dădea spectacole de virtuozitate cu scopul ademenirii lui va fi şi cea aleasă, dar de un lucru era sigur; voia să o cucerească. <br />
Ce nu ştia el atunci era că hotărârea lui îl situa numai pe locul secund în clasamentul dorinţelor comune. Ea, mai grăbită, îl devansase din prima clipă când a luat decizia să intre cu el în pat cât mai curând.<br />
Odată cu trecerea timpului, cei doi se simţeau tot mai apropiaţi şi după un timp nu le ajungea numai să se privească şi manifestau tacit o dorinţă irezistibilă de a se atinge. La început o făceau ca din întâmplare, după care tresăreau şi se scuzau; atingerile devenind tot mai dese, era limpede că ele aveau loc sub impulsul intenţiei. Înainte de a căpăta curaj îşi atingeau numai mâinile, dupa care odată cu creşterea libidoului au trecut la o altă fază, mai avansată, în care îşi atingeau şoldurile, binenţeles - tot ca din întâmplare. <br />
Ca el să nu mai aibă nici o scăpare, expertă în amor, i-a aplicat imediat trucul numărul unu din arsenalul ei sexi-militar. Doru, foarte vulnerabil, l-a încadrat pe loc în grupa armelor extrem de periculoase şi anume, în categoria celor de distrugere în masă. Manevra a constat în simularea pierderii echilibrului, astfel ca pentru a se sprijini, Marina a trebuit să se lipească de el, iar sânii ei - cum se putea altfel - şi-au găsit în mod firesc cel mai bun plasament pe pieptul lui, de care s-au strivit ca boabele de struguri într-o gură însetată. Efectul a fost devastator. Doru, care cu puţin înainte examinase excitanta lor obrăznicie şi autonomie de mişcare şi se declarase satisfăcut de cele văzute, a avut acum prilejul să le simtă presiunea direct pe piept - obsesia lui în relaţia cu o femeie. Înfiorat, s-a jurat să acţioneze cat mai repede se putea, avansând în cucerirea intimitătii ei astfel ca să ajungă rapid la ultima redută, depăşindu-şi toate recordurile. <br />
După o vreme amândoi şi-au dat seama că pentru început au făcut destule, iar dacă voiau să înainteze în direcţia amplificarii senzaţiilor spre un erotism adevarat, locul în care se găseau nu era cel mai potrivit. <br />
Au mai sporăvăit puţin, după care au hotărât să meargă la un restaurant să sărbatorească ziua norocoasă a întalnirii lor. Judecând după aerul preocupat al fiecăruia, la plecarea de la Ateneu se poate spune că ei căutau separat răspunsul la o întrebare stăruitoare.<br />
Sintetizând, întrebarea comună dar gândită individual, ar putea fi formulată cam aşa.<br />
“Să prelungească aşteptarea, în limite rezonabile, până la prima partidă de sex, sau să acţioneze în baza unei strategii germane, dovedită ulterior falimentară cunoscută în istorie sub numele de “blitzkrieg“?” Compatibilitatea lor deplină, care în termeni populari se numeste potriveală, permanenta lor stare de excitare nerăbdătoare pe care o simţeau când se apropiau - ca o descărcare electrică între doi poli încarcaţi cu sarcini electrice diferite - le dădea dreptul la orice opţiune. Mai ales la cea de război fulger, cu atac frontal nepremeditat şi capitulare necondiţionată, direct în pat. <br />
Pentru petrecerea cât mai plăcută a serii, au ales un restaurant cu program de muzică şi ring de dans. Erau în starea cea mai potrivită pentru asta. Se gândeau că dansul este un excelent motiv să se lipească unul de altul, să-şi ameţească simţurile sau mai bine spus, să le răscolească pornirile năvalnice care îi copleşeau în drumul lor către etapa finală. Rar destinul a pus faţă în faţă doi tineri atât de dornici să se cunoască fizic atât de repede ca ei. După mai mult de două ore cât au dansat împreună, încordarea lor a atins paroxismul şi pentru că frecatul intens unul de altul le producea o stare de leşin, au decis să plece. <br />
Dar unde să plece? La el sau le ea? Normal ar fi fost la ea. Pretextul era vechi de când lumea. Cavalerul o conduce întotdeauna pe domnişoară în siguranţă la ea acasă. Dacă ar fi invitat-o la el din prima seară, ar fi făcut o greşeală ireparabilă. Oricât de amatoare de cuceriri era Marina şi poate dispusă să cedeze fără prea multe mofturi, totuşi există anumite limite pe care buna cuviinţă nu permite să le ignori. <br />
Invitaţia directă, acasă la el ar fi însemnat retrogradarea ei de la o damă bine şi stilată la o fufă oarecare, grabită să-şi ofere favorurile din prima seară când s-au cunoscut. În faţa acestui raţionament, ea a luat iniţiativa şi i-a făcut o propunere pe care el nu avea cum să o refuze. Ar fi fost un mare prost dacă o făcea. Era cea mai potrivită cale în vederea atingerii ţintei lui.<br />
- Dorule, iţi propun sa mă conduci acasă. Pentru efortul tău am să te răsplatesc cu o cafea, nu prea tare, cu frişcă şi îngheţată, numai bună pentru zăpuşeala din seara asta. Te previn că reţeta mea este unică şi dacă pierzi prilejul să îmi testezi talentul în tehnologia de preparare a unei adevărate cafele, nu o să ţi-o ierţi toată viaţa.<br />
Era clar pentru el că Marina nu îl va lăsa vraişte la uşa ei, întinzându-i mâna să i-o pupe după care să îl trimită acasă cu dureri de şale, ca să nu mai vorbim de alte dureri. Îl va băga sigur înauntru - după care, cum i-o fi norocul. Lansarea invitaţiei făcea parte dintr-un plan prin care ea schimba datele problemei, dar nu şi semnificaţia orelor de mai înainte. <br />
Dacă în alte ocazii Marina era binevoitoare cu alţi tipi de la care după prima intâlnire nu mai aştepta nimic, de data asta ea urmărea profitul maxim: atragerea lui Doru în capcană şi negocierea farmecelor ei, astfel că în scurt timp el să se predea legat în mâna ei şi să o ceară de nevastă. Planul ei întocmit în pripă, era construit pentru un termen mediu. Voia ca într-o perioadă de şase luni până la maximum un an să devină doamna Marina Dragu, lăsând-o uitării pe domnişoara Marina Alexe. <br />
- Cu plăcere Marina, i-a răspuns naivul Doru, fără să bănuiască ce plănuise ea. Chiar mă întrebam cum să fac să prelungesc puţin seara petrecută cu tine. M-ai scutit să caut o motivaţie inteligentă, mai ales ca nu eram sigur că găsesc una pe placul tău. Luăm un taxi, tu o să-i dai adresa şi astfel rezolvam împreună problema. <br />
- Aşa să facem. La mine nu deranjăm pe nimeni, stau singură, n-am pisică, n-am căţel.<br />
Au luat un taxi şi în 20 de minute au ajuns la ea acasă, în cartierul Dorobanţi. Locuia la etajul II, într-un bloc nou construit cu patru niveluri. Ca să facă atmosfera mai interesantă, în timp ce işi cauta cheile, ea l-a înţepat precum scorpionul care întorcându-şi coada cu acul mortal in vârf, voia sa îi facă o incizie prin care inoculându-i veninul să îl amorţească pentru a-l fragezi, înainte să îl consume. <br />
- Nu cumva blocul asta a fost construit de firma ta ?. Uita-te bine şi dacă este aşa, am să-ţi fac cateva reclamaţii, fără să te menajez. <br />
- Încep; chiar dacă are numai patru etaje, trebuia sa aibă lift. După aceea, holul de la intrare trebuia să fie mai mare, mai spaţios. Aşa cum este făcut, iţi dă senzaţia de zgârie brânză în gospodărirea spaţiului. <br />
Necunoscând se pare parabola cu scorpionul, Doru i-a raspuns absent.<br />
- Linişteşte-te dragă, poţi să critici orice. Blocul nu este construit de mine. În plus, ceea ce reclami tu depinde de finanţator şi de proiectant, nu de constructor. Eu, de pildă, nu accept în lucru orice proiect. Ca să mă apuc de ceva trebuie să îmi placă şi mie, altfel prefer să şomez.<br />
Între timp au intrat în apartamentul ei. Cât timp ea a trebăluit în bucătărie să prepare cafeaua, Doru l-a inspectat rapid cu ochi de cunoscator şi s-a mulţumit să fluiere admirativ, fără să facă nici un comentariu. Era un apartament mare, construit pe criterii funcţionale, mobilat simplu dar cu un gust desăvâarşit, până la pedanterie. Stilul Marinei se vedea în toate; nimic nu era în plus, nimic nu lipsea; de la mobila la zugraveli şi decorarea lui interioară - totul trăda pricepere şi o mână de femeie instruită.<br />
După un timp a apărut şi gazda cu cafelele. Işi shimbase rochia cu un capod comod, a pus ceştile pe măsuţă şi s-a aşezat lânga el, pe canapea. Arăta foarte bine în elegantul capot bej, cu marginile petrecute, închis cuminte la mijloc cu un cordon lat de culoare neagră. Impresia de cuminţenie a capotului s-a dovedit a fi însă iluzorie şi s-a stins imediat. <br />
Când Marina s-a aşezat pe canapea, capotul şi-a dat arama pe fată. S-a desfăcut permiţând nefericitului invitat vizionarea nestingherită a picioarelor gazdei până aproape de locul din care începeau. <br />
Doru a simţit că ia foc, dar degeaba. Bătălia începută între el şi perfidia capotului nu s-a oprit aici. În partea de sus această rochie de casă poreclită uneori pe nedrept capot - a manifestat aceeaşi lipsă de înţelegere faţă de suferinţele lui şi relaxându-şi cu neruşinare en-coerul-ul, a lăsat să se vadă un început al revoltei sânilor faţă de ideea coabitarii cu capriciile unui sutien tiranic. Oricine ar fi fost în locul lui ar fi rezistat cu greu şocului provocat de Marina şi capotul ei. Se poate imagina cu uşurinţă starea de animal hăituit pe care i-o provoca expunerea la vedere a «combinaţiei diavolului» formată din spendidele ei picioare împreună cu sânii, pe jumătate descoperiţi. Aceştia din urmă prin mişcările lor zburdalnice îi creau senzaţia că îşi bat joc de el. <br />
Ademenit de ofertă şi intrat în călduri, el îşi stăpânea cu greu elanurile, căutând să mascheze cât mai bine starea lui de încordare. Ca să iasă din clinci, a început să laude cafeaua. Nu trebuia să exagereze, cafeaua era într-devăr grozavă. Ceva asemănător ca aspect şi gust mai consuma el din când în când în restaurantele de top. Făcea parte din grupa sortimentelor pe care le găseşti în menu cu numele franţuzit de «café frappe». <br />
Ceea ce tocmai gustase se deosebea de toate cafelele similare băute peste tot prin fineţe, era ceva deosebit, cum nu mai băuse până atunci. <br />
- De obicei nu obişnuiesc să laud gazdele pentru trataţia facută musafirilor, dar trebuie să recunosc că m-ai dat gata cu cafeaua ta. <br />
Începutul fiind făcut, a continuat cu strategia musafirului samaritean faţă de o gazdă necunoscută pe care voia să şi-o apropie. <br />
- Dacă deţii un secret la prepararea ei, atunci acesta constă în dozarea componentelor, şi-a dat el cu părerea dorind să pară un fin cunoscător. <br />
Socotind că nu a spus destul despre calităţile deosebite ale cafelei, el a adăugat ceva menit să gâdile ambiţiile ei de gazdă.<br />
- Numai plăcerea de a bea zilnic o asemenea cafea devine un motiv serios să cauţi să te însori cu gazda, termina el în glumă ce începuse să spună serios. <br />
În timp ce Doru era cuprins de flăcările unui incendiu devastator, piromana care îl provocase, a continuat discuţia ca şi cum nimic deosebit nu se întâmplase. <br />
- Mulţumesc, eşti un draguţ. Te-am avertizat că ştiu sa fac o cafea nemaipomenită tocmai ca să nu fie o surpriză şi să leşini de plăcere. Fraza rostită era un răsfăţ pe care l-a însoţit cu o mişcare studiată care îi punea în valoare profilul şi bustul, mişcare spectaculoasă în sine, experimentată de multe ori până să ajungă la forma mortală pe care i-a destinat-o bietului Doru, transformat ad-hoc într-un om persecutat care înghiţea în sec, căutand să reziste reprezentaţiei de gală pe care gazda o dădea. Crezând că l-a dat gata, ea l-a mai privit o dată provocator, şi-a dat ochii peste cap şi a terminat discuţia cu aromă de cafea prin o mărturisire care se dorea plină de modestie. <br />
- În privinţa măritişului pe motiv de cafea, dacă ăsta ar fi singurul motiv care m-ar feri să rămân fată bătrână, cred că mai rentabil pentru mine ar fi să deschid o cafenea. <br />
În timp ce vorbea, pe nesimţite, dar cu siguranţă premeditat - să poată specula în favoarea ei momentele lui de stinghereală - s-a tot apropiat de el până a redus complet distanţa dintre ei şi şoldurile lor s-au lipit. Doru a intrat în panică. Nu că îi era frică de ce se întampla sau că nu îi făcea plăcere. Dimpotrivă, se simţea în al noulea cer. Problema lui era alta. Se afla într-un iminent pericol de explozie. Şi aşa se felicitase în gând pentru rezistenţa lui. Dacă ar fi procedat după cum îi cereau insistent hormonii şi masculinitatea lui, ar fi trebuit să sară de mult pe ea. <br />
Situaţia era neechilibrată; ea îl provoca fără milă, iar el trebuia să dovedească stăpânirea de sine a unui gentlemen.<br />
Aceasta este diferenţa dintre un bărbat şi o femeie. Femeia poate provoca uneori bărbatul cam aşa cum o făcea Marina, sau chiar mai explicit, dar în funcţie de interese işi poate recunoaşte sau poate nega intenţiile, cu aceeaşi şansă de credibilitate. Un bărbat adevărat trebuie însa să işi ţină firea şi să ia iniţiativa numai când este convins că tocmai asta îşi doreşte şi femeia. Nimic nu trebuie însă absolutizat. Trebuie să se ştie că mai vieţuiesc pe pământ şi simulacre; barbaţi care supuşi mai degrabă instinctelor primare decât raţiunii, în situaţii ca aceea în care se găsea Doru acum, ar fi reacţionat primitiv, până aproape de viol. <br />
Dar el a fost şi a rămas un domn, un gentlemen. De aceea, a tacut şi a răbdat cu stoicism toate avansurile şi provocările “made” Marina. Voia să vadă dacă ea va ajunge până la a-i da pantalonii jos. Atunci nu va mai avea ce să facă şi va trebui să dea dovada barbaţiei sale. <br />
Aşa se consola Doru - cu atitudinea unui câine fugărit de hingheri - dar nu şi gazda. <br />
Ea hotărâse să îl ia de bărbat cu orice preţ şi acesta era modul ei de a-l peţi. Cu toate aceste manevre, chiar un privitor imparţial al scenetei nu ar fi putut jura că Marina îl imboldea să facă amor cu ea. Ea numai îl ademenea, se expunea câte puţin să îl facă să saliveze şi să vadă până unde poate merge rezistenţa lui faţă de farmecele ei. Cu alte cuvinte, arta seducţiei pe care o practica nu se deosebea prea mult de tehnica rămasă aproximativ aceeaşi de la începuturile lumii.<br />
Acest joc poate fi practicat cu succes până şi de adolescentele virgine. El pare cu totul şi cu totul nou numai băieţandrilor sau bărbaţilor proşti, neexperimentaţi şi fricoşi, hămesiţi după sexul de care nu au parte prea des, sau pe care înca nu l-au cunoscut. <br />
<br />
Aşa cum se prezentau lucrurile la prima vedere, plus fiţele pe care amândoi le făceau ca să pară detaşaţi de slăbiciunile omeneşti, ea încă nu putea să aprecieze în ce ape se scaldă el şi de aceea nu ştia dacă să facă pe puritana sau pe libertina. <br />
<br />
Nota bene. Marina se considera nevinovată faţă de proaspetele aventuri ale capotului ei de care se dezicea hotărât invocând cunoscutul principiu « usturoi nu am mâncat, gura nu îmi miroase ». <br />
<br />
Dacă ea i-ar fi făcut avansuri clare pentru care se şi pregătise, cu grad de subtilitate zero şi el nu ar fi reacţionat pozitiv la ele, rămânând de lemn- tanase, pentru o femeie care luase deja hotărârea cea mare, ar fi însemnat un eşec. Prevăzătoare, ea se gândise şi la asta. Decisese ca dacă va juca.....cartea femeii emancipate, pregatită oricând pentru toate şi nu va avea succes, singurul efect negativ asupra ei ar fi fost înregistrarea unei minore şi temporare pierderi de imagine. Nu se va lăsa însă doborâtă. În planurile ei figura şi varianta în care dacă pierde preliminariile, va merge în recalificări şi va câştiga neîdoielnic marea partidă finală, pe care o va juca “live” în pat. Acolo se manifesta marele ei talent, cel mai mare pe care l-a avut vreodată. Era expertă şi nu işi făcea nicio grijă. Putea să comande verighetele de acum. <br />
Aceasta era atitudinea celor doi într-un moment în care, oricare altă pereche, aflată în aceleaşi condiţii ar fi avut preocupări mai lumeşti. De fapt, ei intraseră într-un blocaj din care nu vedeau cum să iasă. <br />
Cititorul trebuie să işi amintească ultima secvenţă; ei stăteau cu şoldurile lipite, iar el se holba pe furiş la picioarele ei şi din când în când îndrăznea să se uite şi mai sus, în decolteul dumneaei, dar numai atât. El era exasperat, ea îl controla şi îl domina. Cum credeţi că ar putea evolua relaţia lor in următoarele minute?<br />
Până când cititorul îşi va fi format părerea, să vedem care sunt reacţiile şi intimitatea gândurilor celor doi - poate că reuşesc să iasă singuri din impas. <br />
<br />
Teoria lui Doru pentru uzul său intern. <br />
Lui îi venea aproape să plângă. Intuise exact în ce a intrat. O fată ispititoare se dădea la el, dar nu era hotărâtă să facă un gest decisiv. Drept urmare a început să filozofeze.<br />
“Dacă ea dorea o relaţie serioasă de iubire, statornică, asemănătoare cu cele din filmele romanţioase, de ce îşi arăta cu atâta insistenţă picioarele chiar de la locul în care sunt ataşate de trunchi şi de ce se tot freacă pe lângă mine cu apucături de femeie uşoară? În alternativa că vrea să facă sex cu mine chiar în seara asta, de ce nu s-a dezgolit mai mult şi de ce nu şi-a aruncat în luptă arma fatală - sânii - preferând numai să le facă prezenţa cunoscută. Şi de ce îi ţine în rezervă şi nu îi scoate la înaintare? De ce nu mi-a dat nimic de înţeles prin vorbe, că doar nu sunt prost şi aş fi înteles orice aluzie, cât ar fi de mică? De ce nu m-a sărutat şi nici nu mi-a lăsat impresia că ar dori să o facă?”<br />
Aceste întrebări îl macinau pe Doru şi îl făceau să pară mai nehotărât şi mai încurcat decât era în realitate. Pe când se lamenta el în fel şi chip, blestemându-şi soarta, o idee i-a străfulgerat prin minte.<br />
“Dacă prin atitudinea mea i-am sugerat că nu sunt atras suficient de farmecele ei?......sau dacă, Doamne fereşte, ea crede ceva mai grav despre mine: că aş fi homosexual sau impotent? Dacă aceste ultime tâmpenii îi trecuseră şi ei prin cap, atunci fie ce o fi, va trebui să o contrazic. Cum nu poţi convinge întotdeauna interlocutorii numai prin vorbe, atunci va trebui să trec la fapte, să o pun efectiv in situaţia de a se răsturna. <br />
Teoria Marinei pentru liniştirea spaimelor ei. <br />
La fel de încurcată ca el era si Marina. Apropo de planurile croite de ea, acum le punea succesul sub semnul întrebării. Se vedea în situaţia de a medita asupra adevăratului înţeles al unor proverbe vechi; “socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”, sau “unde dai şi unde crapă”. Îndoielile au început să o framânte. În primul rând a căutat să se privească autocritic, punându-şi câteva întrebări; discret, numai pentru ea, să nu mai afle nimeni răspunsurile, ele ar putea să nu-i fie în avantaj.<br />
“Dacă el s-a plictisit de mine înainte de a mă cunoaşte cu adevărat? Dar dacă acum, când a vazut oarecum mai mult din anatomia mea, nu îi mai par la fel de atrăgătoare? L-am lăsat să vadă prea mult sau prea puţin? Dacă a văzut prea mult, înseamnă că mă priveşte ca pe o boarfă? Sau dacă a văzut prea puţin, cine ştie, poate crede că sunt o puritană.” <br />
Această interpretare a făcut-o să râdă. Nu prea credea în ultima ipoteză aşa că a <br />
înlăturat-o imediat. Aducând ca argumente experienţele anterioare avute cu barbaţii si consultările dese pe care le avea cu oglinda mare din hol - în care se privea zilnic, goală din cap până în picioare - s-a linistit şi a exclus “look-ul” ei de pe lista motivaţiilor pentru starea lui de pasivitate. Ea se considera o femeie mai mult decat atrăgătoare şi nimeni şi nimic nu putea să îi schimbe părerea.<br />
“Dacă e ceva in neregulă cu ce se întamplă, atunci numai strategia mea este de vină şi nimic altceva. O să o schimb imediat, chiar acum”, conchise ea şi s-a simţit deodată mai puternică, mai sigură pe ea. “Ar mai fi o posibilitate”, s-a speriat ea, după ce a terminat lista cauzelor subiective. “În ultimă instanţă, este posibil ca vinovatul să fie chiar el. Nu cumva este homosexual, sau mai rău impotent?”<br />
Nici nu voia să ia în considerare asemenea posibilitate. Să se fi înşelat atât de mult încât el, singurul bărbat cu care ar fi vrut să se vadă măritată să-i fie inaccesibil ca urmare a acestor mizerii? Aşa ceva nu se poate accepta nici măcar ca idee. “Vreau să-mi scot din cap această stupizenie, chiar acum”, s-a înverşunat ea. “Mă culc cu el imediat, o să-l fac eu să vrea şi am să văd dacă îl mai menţin pe lista favoriţilor, sau îl exclud complet.” <br />
<br />
Iată cum fără ca nimeni să poată anticipa, suntem martorii unei minuni. Gândurile lor secrete, nespuse, precum şi teama de a se confrunta cu adevăruri supărătoare i-au aruncat imediat pe unul în braţele celuilalt. Nu a fost iniţiativa unuia sau altuia dintre ei. Nu mai era nevoie. Era deja consens. Este greu de stabilit cine a făcut prima mişcare. Respingând orice calcul, plan, prudenţă, orice putea fi legat de prejudecăţi, raţiune sau pudoare, amândoi s-au trezit deodată îmbrăţişându-se şi sărutându-se cu o patimă pe care nimic nu o anunţa, înainte ca ea să explodeze la unison. <br />
Bravo lor!!<br />
Au reuşit ca în câteva secunde să ajungă goi în pat. Din acest moment nu a mai fost nevoie de nici o logică sau îndemn. <br />
Sângele fierbinte vorbea în locul lor, şi vorbea coerent, judecând după icnetele, gemetele şi suspinele lor de satisfacţie. Într-un fel, se poate spune că atunci, în pat se auzea limba universală a unicei tehnologii biologice fără de care omenirea nu ar exista. Aceea a perpetuării vieţii pe pământ.<br />
<br />
Doru a rămas peste noapte la Marina. A doua, a treia zi şi niciodată nu au comentat în nici un fel noaptea care a trecut; nici între ei şi nici faţă de terţe persoane. De asemenea, nu au făcut o aluzie cât de mică, fie ea şi nevinovată cu privire la aventura lor. Era totuşi o performanţă rară ca doi tineri de calibrul lor să ajungă în pat încă din seara când s-au cunoscut. <br />
Mulţi dintre indivizii fără lipici la sexul complementar - cărora li se potriveşte mai curând poziţia de moralişti - ar fi tentaţi să spună că cei doi s-au cam grabit. Această categorie nefericită de “puritani”, care în loc să trăiasca o viaţă adevarată aleg să o chibiţeze pe a lor, nu au nici o şansă să înţeleagă ce s-a întamplat cu Doru şi Marina. <br />
Adevărul este că dacă nu procedau în felul în care au făcut-o, relaţia lor nu ar fi existat. Ea s-ar fi limitat la cunoştinţă de o seară şi se termina înainte de a începe. În zilele următoare, conform algoritmului modern erau înghiţiţi de multitudinea mărunţişurilor cotidiene. Astfel, încet-încet, amintirile se vor fi diluat în memorie, chipurile lor îşi vor fi pierdut conturul şi personalitatea până ajungeau întocmai ca desenele făcute cu degetul pe un geam îngheţat. Treptat, treptat, imaginile ar fi început să se topească, să se deformeze dispărând, ca şi cum nu ar fi existat niciodată. <br />
<br />
La începutul relaţiei lor, ori de câte ori de câte ori îşi petreceau nopţile împreună, înţelegeau să o facă altfel decât pentru a se odihni. Luptau din greu unul cu altul, şi totul li se părea un vis. Doru era un tip puternic, iar Marina odată ajunsă în pat, întra în elementul ei, ca o sirenă sau ca peştele în apă. De multe ori, înainte de a o cunoaşte, Doru cucerit de farmecul poveştilor cu sirene, femei fabuloase care au deturnat imaginaţia atâtor generaţii de visători şi-a pus întrebarea. <br />
“Ce este o sirenă? O femeie cu coadă de peşte sau un peşte special cu cap şi corp de femeie? Poate fi funcţională o astfel de combinaţie? Unde se termină femeia şi unde începe peştele?” Aşa se comporta Marina în pat. El nu a aflat niciodată când şi de unde începea fiorul transmis de ea şi cum şi când se va termina. Era ceva fără început şi fără sfârşit.<br />
În tot acest timp el, sponsorizat de tehnica ei, survola teritorii necunoscute până atunci şi plutea ca ameţit, suspendat între vis şi realitate, între cer şi pământ. <br />
Marina era o surpriză de sorginte nepământeană care în momentele lor de intimitate se transforma pe nesimţite în zeiţa dragostei; o femeie unică, a cărei măsură adevărată a valorii numai acolo şi numai atunci o puteai cunoaşte. Fără să fie un crai, el mai avusese relaţii amoroase, să zicem cu destule femei, dar ce se întâmpla cu Marina era cu totul altceva. Ea îl înnebunea de fiecare dată, era mereu nouă şi trăia atât de intens momentele lor de intimitate, de parcă ar fi ultimele ei clipe de viaţă. <br />
Atingerile, mângâierile şi senzaţiile transmise de ea îl electrizau, dar îl şi umileau mai cu seamă că el, un simplu muritor, un om, nu putea, nu avea cum să i le întoarcă la fel de înfocate. Ea stăpânea întregul lui univers şi ţesea o vrajă ce părea că nu poate fi adevarată. Şi totuşi era, era mai adevarată decât tot ce ştia el despre amor. Era arta seducţiei dusă până la prefecţiune şi dincolo de ea. <br />
Doru, sclavul acestei puteri împotriva căreia nu îşi putea închipui că ar putea lupta cineva, oricine ar fi fost acela, se amăgea ascultându-i vocalizele la festinul dragostei. La auzul lor, suspicinile lui că ea s-ar preface numai ca el să se simtă mândru de virilitatea lui dispăreau. Gândea că ar fi imposibil ca o persoană să se prefacă într-atat, încât nu numai să îşi înşele partenerul, dar să se şi păcălească singură. <br />
La rândul ei, Marina s-a lasat antrenată o bună perioadă de timp în jocul lor frumos cu amoraşi rozalii şi fără griji, a pierdut din vedere intenţiile ei iniţiale. Minimalizând perfidia timpului - un călător capricios care nu se întoarce niciodată înapoi - ea şi-a trădat nu numai planurile pe care le-a ascuns într-un ungher al conştiinţei, dar s-a aruncat cu ochii închişi în această aventură în care alături de trupul ei miraculos şi-a luat ca tovaraşă de drum, adormita ei luciditate. <br />
Nu se mai gândea la ţinta urmărită din prima seară când l-a cunoscut pe Doru. Şi o astfel de ţintă nu era o noutate, era destul de veche. Era data încă din timpurile în care femeile frumoase şi deştepte, dotate cu papuci pe masură, învăţau la şcoala vieţii cum să îi ţină pe bieţii lor soţi sub aceste încălţari de casă, moi şi plăcute la purtat. <br />
În filozofia Marinei, aşa trebuia să se întâmple mereu. Femeia, după ce îşi punea la lucru mintea şi trupul talentat, alcătuit special pentru a ieşi mereu învingatoare în lupta inegală dusă de veacuri între sexe, putea obţine tot ce vroia. După ce se folosea incorect de acest avantaj natural şi victima era zăpăcită complet, trebuia anesteziată şi transformată într-un soţ robot pe care să îl învârtă după degete. Soţului, teoretic capul familiei, era de la sine înţeles că femeia devenită între timp nevastă, îi lăsa ca o mare concesie rolul de furnizor, adică sursa ei legală de lux şi trai bun.<br />
<br />
În primele săptămâni după prima lor noapte, erau mereu nervoşi la serviciu; pentru ei zilele treceau într-un singur sens, pline de o lungă aşteptare. Timpul se scurgea prea încet şi îşi ascundeau cu greu nerăbdarea de care erau cuprinşi în perspectiva venirii serii. Ea aducea odată cu răcoarea şi parfumul ei, izbăvirea prelungitei stări de frustrare din timpul zilei. Seara de vară, călduţă şi parfumată reuşea să schimbe o zi plictisitoare într-o dulce fericire domestică. Magia începea întotdeauna după căderea nopţii. <br />
Programul lor era permanent acelaşi şi parcurgea invariabil aceleaşi etape: întâlnirea de seară, duşul, o cină frugală, urmată de o noapte fierbinte în doi. Se iubeau cu înverşunare, făceau un amor disperat, dezordonat urmat de câteva ore de somn. Dormeau cu grijă de parcă a doua zi devreme trebuiau să plece într-o călătorie. Când unul sau altul din ei se trezea, îl provoca pe celălalt. Nu au ţinut niciodată seama de oră. Întotdeauna exista un ceas care ticăia pe undeva, dar ei nici nu se uitau la el. Îl programau numai să îi trezească dimineaţa. Zbârnâitul soneriei lui era ca goarna apocalipsei. Îi îngrozea şi abia când el îşi termina ingrata misiune, realizau că iarăşi au dormit prea puţin. Spre deosebire de ziua în care s-au cunoscut, când au exagerat conversând, nu îşi vorbeau prea mult şi nici nu simţeau nevoia să o facă. Li se părea că a se lipi unul de altul, a se atinge în diferite feluri - era modul cel mai plăcut de a privi scurgerea nisipului din clepsidră.<br />
Doru şi Marina păreau mai preocupaţi de intensitatea legăturii lor care se consuma ca un foc violent, decât de durata ei. Patima lor poate că era imprudentă, dar ei simţeau mai mult căldura ei binefăcătoare decât pârjolul care o însoţea. <br />
O perioadă de câteva luni s-au lăsat duşi de val, fără să-şi pună întrebări despre viitor, când deodată, fără preaviz, acesta le-a bătut la uşă şi i-a trezit din amorţeală. Marina a reacţionat prima şi a încercat să pună amorul lor sub control. Convingerea ei era că elevul Doru - ucenic în arta amorului - a avut destulă recreaţie şi a venit timpul să îl bage la clasă. Nu i-a limitat niciodată accesul la ea, dimpotrivă şi-a dat toată silinţa sa fie o superamantă si credea că a reuşit. Sosise însă momentul ca el să mai şi plătească ceva. Îşi calculase preţul pe care îl voia - pe el, de soţ - dar nu ştia cum să atace încăpăţânarea lui şi să înceapă negocierea. <br />
Întrebarea de debut îi stătea pe limbă. <br />
- Dorule, a început ea într-o noapte când se aflau într-o pauză totală, de orice. Încotro mergem noi? Ce crezi ca se va întâmpla cu viaţa noastră? <br />
- Nu m-am gândit la asta, şi nici nu vreau să o fac, a venit sec răspunsul lui. <br />
- De ce răspunzi aşa? Te-am întrebat ceva general. Poţi să dezvolţi putin?<br />
- Bine, dezvolt, a mormăit el ca o concesie. Nu ne îndreptăm încă spre nici o direcţie şi nu este rău. De ce să ne planificăm viaţa în amănunţime, să ne facem iluzii şi să nu o lăsăm pe ea să le aranjeze pe toate? Cineva, un filozof englez, Thomas Carlyle mi se pare, spunea odată; ”să nu-ţi faci niciodată iluzii, dacă vrei să nu ai deziluzii”. Ţi-am redat numai ideea, nu ţi-am spus textual pentru că noaptea am memoria în pauză.<br />
- Îmi place, a reluat el după o scurtă pauză, mi se pare că este o filozofie a prudenţei şi asta încerc să fac. Să fiu prudent. <br />
Dorind să accentueze ideea, să se facă mai bine înţeles, Doru a plusat ca la jocul lui Poker. <br />
- Mai mult, pot să-ţi spun şi o părere proprie, un fel de brevet al meu despre marea greşeală pe are o facem toţi în viaţă când sperăm: “speranţa este preludiul decepţiei. Este autopăcăleala care ne place”.<br />
Nemulţumită de răspuns, Marina a insistat îmbufnată. <br />
- Dorule, ce răspuns este ăsta? Eu nu sunt deloc mulţumită de el. Mi se pare că pluteşte undeva, deasupra lucrurilor şi sper că nu este modul tău de a privi viaţa. Oare noi suntem în bătaia vântului? Nu avem propriile noastre opţiuni? Pe lângă că nu îmi place ideea, mi se pare o abdicare de la lupta cu viaţa şi mă mir că vine de la tine.<br />
- Ah, ce dură eşti! Dacă nu îţi place stilul meu de înot, în voia curentului, mai mult dus de apă decât împotriva lui, te-aş ruga Măria ta, pardon Marina ta să îmi ciripeşti acum cu vocea ta cea dulce la ureche; ce punct de vedere împărtăşeşte domniţa? <br />
Ei nu i-a plăcut direcţia frivolă pe care el o imprima discuţiei şi a hotarât să mărească presiunea asupra lui.<br />
- Dorule, fii atent! Îmi încep a treia oară replica folosind ca prim cuvant numele tau. Ai putea să iei asta ca un avertisment; aş avea ceva motive să mă supăr. Răspunsurile tale mă fac să cred că nu mă iei în serios. Mai bine mă prefac că nu am auzit nimic din ce ai spus. <br />
- Am încurcat-o. Crezi că am spus tâmpenii şi te-am rănit? Dacă este aşa, iartă-mă, eu te iau întotdeauna în serios, şi cum aş putea să nu o fac. Te-ai uitat astăzi in oglindă? Dar ieri? Ce ai văzut în ea? Ai văzut că nu te-ai schimbat? Eşti o minune, ai tot ce îţi trebuie şi ştii totul ca să fii o amantă perfectă. <br />
- Ce mai vrei?, a reluat el retoric. Te declar cel mai plăcut lucru care mi s-a întâmplat până acum. Numai că te rog să nu îţi încarci căpşorul cu altceva şi să fii aceeaşi nebunatică de geniu pe care o ştiu. Dacă totuşi esti nemulţumită şi vrei o poziţionare mai hotărâtă de a mea, te rog lamureşte-mă. Spune-mi în clar ce vrei să afli de la mine şi o să-ţi răspund ca la carte. <br />
“Omul ăsta mă înebuneşte” şi-a spus în sinea ei Marina. “E prost, nu vede singur? Ce vrea, să îl cer eu de bărbat ? Aşa am ajuns? Eu vreau să mă mărit şi el îmi ţine teorii. Asta am obţinut de la el până acum. Dreptul de a asculta teorii şi frivolităţi”<br />
- Dorule, a reluat Marina după o scurtă pauză, semn ca starea de beligeranţă dintre ei continua nestingherită. Dorule, tu nici măcar nu mă asculţi. Eu nu vreau ca viaţa mea să fie un eşec, vreau să o trăiesc din plin. Vreau să fiu o femeie împlinită, măritată şi la casa mea. <br />
Pentru că tot o mânca limba, nu s-a lăsat până nu l-a făcut pe Doru să o privească altfel. <br />
- Vreau copii, mai spuse ea o minciună sforăitoare care spera să dea bine şi să-i atingă o coardă sensibilă.<br />
Biata de ea cât se înşela. Sub aparenţa unei patimi dogorâtoare Doru a văzut de multe ori în relaţiile lor fierbinţi priceperea şi participarea ei lucidă, controlată, dar a tăcut, nu i-a dat atenţie şi s-a făcut că nu înţelege. Mai ales în ultimul timp el căpătase certitudinea că nu este iubit, ci mai degrabă urmărit cu un scop precis. Şi pentru a-şi atinge ţelurile Marina făcea orice, chiar şi ore suplimentare. <br />
El a înţeles de mult ce voia ea, dar acum i-a spus-o răspicat pentru prima dată. Nu mai era o aluzie, ci aproape un ultimatum. “Ce mă fac?”, a încercat el să-şi plângă de milă. “Nu pot să o mai scald”. Căuta cu înfrigurare o soluţie care să o liniştească, dar să nu îl angajeze. Nu ar fi vrut în ruptul capului să întrerupă relaţiile cu ea. Era prea bună pentru ce-i lipsea lui, dar preţul cerut de ea - renunţarea benevola la libertatea lui - era prea mare şi nu putea să accepte schimbul. <br />
După ce a întors pe toate feţele situaţia la care au ajuns, s-a hotarât să ia taurul de coarne. Dacă tot au început această discuţie, considerată de el ca inevitabilă, mai devreme sau mai târziu, voia ca ea să aibă şi relevanţă. Nu era sigur care va fi efectul pe care îl va avea profesiunea lui de credinţă asupra ei, dar ca să-şi crească şansa de a fi înţeles corect, va căuta să îşi aleagă cuvintele cu grijă. <br />
- Marina, te rog, ascultă-mă cu atenţie şi după aceea vom mai putea discuta, iaraşi şi iaraşi. Nu aş vrea ca între noi să rămână lucruri nespuse care ne pot otrăvi viaţa. Sinceritatea este singura cale care ne poate salva pe amândoi dacă am luat-o pe arătură. Nu vreau să îi dăm dreptate diplomatului şi omului politic italian Machiavelli de la care a rămas până în zilele noastre expresia clasica a ipocriziei “omului îi sunt date cuvintele pentru a-şi ascunda gândurile”. Cu asta, ţi-am redat esenţa unui mod de a gândi, nu şi topica cuvintelor. Voi căuta să fiu foarte explicit - ca la carte cum ţi-am promis mai înainte, a continuat el explicaţiile supărătoare pe care era sigur că trebuia să le dea. Îmi placi foarte mult şi dacă am spus numai asta, am spus prea puţin, îmi placi mai mult decât atât. Eşti ca o rază luminoasă in viaţa mea. Până acum n-am iubit cu sufletul nici o femeie. Poate că odată o să am ocazia să îţi vorbesc despre constrângerile mele. <br />
Deşi îşi dădea foarte bine seama că devenea dur, aproape nepoliticos, Doru a continuat.<br />
- Nu am spus niciodată unei femei - te iubesc, şi încă nu pot să o fac. Este ceva mai presus de mine, ţine poate de prejudecăţile mele, poate de nişte idealuri greşite, dar asta este situaţia. <br />
În timp ce vorbea se uita cu coada ochiului la ea să îi surprindă reacţiile. Marina afişa însă o figură impasibilă, mimica ei era impenetrabilă, părea de gheaţă. Sau se stăpânea foarte bine, ori era obsedată de o idee fixă şi numai la ea se gândea. Aşa a interpretat el atitudinea ei statică. Întrucât nu vedea cum ar putea să o deturneze, să o aducă mai aproape de felul lui de a judeca, uşor nelinistit şi-a dezvoltat argumentaţia. <br />
- Tu eşti singura femeie de care m-am ataşat în mod special. S-ar putea ca ţie să nu îţi ajungă felul meu de ataşament, dar te întreb: noi ne iubim? Sincer, tu crezi ca noi ne iubim? <br />
Intrucât ea continua să tacă, răspunsul l-a dat tot el, dar pe alt palier. Sau numai ne placem; ne place să fim împreună, ne place tot ce facem amândoi. Mie da şi sper din tot sufletul că şi ţie. Nu am trait niciodată, cu nimeni senzaţiile pe care le-am avut cu tine când facem dragoste. Nici nu am crezut pâna te-am întalnit şi mi s-a întâmplat cu tine că ele pot fi atât de intense. Dar repet întrebarea obsesivă pentru mine. Tu eşti convinsă ca noi ne iubim? Dacă îmi răspunzi sincer, amândoi vom avea de câştigat. <br />
Ea nu s-a aşteptat la un astfel de discurs. Acum îi părea rău că l-a provocat. Simţea că a sosit clipa deciziilor mari. Nu ştia dacă este bine să-i răspundă cu sinceritate sau să încerce să câştige timp prin răspunsuri lunecoase. Atâtea planuri îşi făcuse în legatură cu el, atâtea ambiţii spulberate - era deja prea mult. Se simţea cu adevărat : încurcată, stânjenită şi neajutorată. Acum nici ea nu mai ştia cât adevăr şi câta prefăcătorie era în relaţia lor. Se tot codea să dea un răspuns, dar ştia că el trebuie spus, acum, nu mai târziu. În definitiv, se consola ea tot trebuia să se lămureasca odată. Nu are ce câştiga dacă o lungeste. Chiar dacă sorţii îi vor fi nefavorabili acum, poate cu timpul se vor schimba şi va răsări din nou soarele pe strada ei. <br />
Puţin remontată de acest ultim gând, Marina a început să contraatace la baionetă.<br />
- Dorule, ca un făcut în seara asta, nu era capabilă să înceapă altfel discutia cu el. Dorule, ce îmi spui tu mă sperie şi mă îngrozeşte. Vrei sa pui punct legăturii noastre şi nu ştii cum să o faci? Oare te-ai săturat de mine? Te-ai îmbolnăvit cumva?<br />
- Nu dragă Marina, i-a tăiat el imediat macaroana. Cred că nu ne potrivim atât de mult încât să ne căsătorim. Tu asta vrei, să te măriţi neapărat, iar eu sunt primul pe listă, cel mai în primejdie să devin soţul tau. Aminteşte-ţi te rog că ţi-am spus din prima clipă în care m-am prezentat - că nu sunt încă pregătit să mă însor, nu sunt în stare să o fac, cel puţin nu acum. <br />
Ajuns cu destăinuirile până aici, a făcut o pauză pentru respiraţie, dar de fapt pauza a fost luată intenţionat, pentru gândire. Ştia că ei îi vine foarte greu să accepte şi să digere până la capăt ce voia el să îi spună, dar trebuia tăiat în carne vie dacă voia ca lucrurile să devină limpezi în relaţia lor.<br />
- Am crezut că ai înţeles bine - a reluat el supliciul - şi dacă în condiţia dată ai acceptat să ai o legătură cu mine, eu îţi mulţumesc. Repet, ai fost, eşti şi încă poţi să fii femeia ideală pentru mine, dar nu şi nevasta potrivită.<br />
- Dorule, dar eu te iubesc, a strigat Marina într-un acces de furie, după care şi-a dat seama că a exagerat şi a lăsat-o mai moale. Cel puţin aşa cred.<br />
- Da Marina, ai făcut o obsesie din ideea de a te mărita cu mine şi de aici şi impresia că mă iubeşti, dar nici tu nu eşti sigură de asta.<br />
El s-a oprit puţin, pentru ultima oară înainte de a împinge sinceritatea către limita în care ea devine greu de acceptat. Pentru unele persoane mai ambiţioase chiar imposibil. <br />
- De fapt, lipsa iubirii este unul din puţinele lucruri care ne fac să fim incompatibili, să nu ne potrivim. Avem viziuni mult prea diferite despre viaţă şi ce anume aşteptăm de la ea. Amorul este bun, minunat, superb dar nu este totul. Este numai o parte din iubire şi nu cea mai mare. Pentru mine căsătoria nu este o încercare, este un angajament pe viaţă. Este dovada supremă de încredere între două fiinţe umane, între două universuri. <br />
Pe măsură ce se descărca de adevărurile lui ţinute până atunci ascunse într-un ungher, ferite de ochii lumii, se simţea tot mai mândru de el, de puterea lui de a se detaşa de laşitatea ascunsă a compromisului. <br />
- Iubirea fizică, numită mai nou peiorativ şi dezgustător sex, nu este chiar stâlpul căsnicei, şi nici măcar simbolul ei. Ceea ce face ca o casnicie să fie adevarată este responsabilitatea de a avea copii. Paradoxal, această responsabilitate este tot rezultatul iubirii fizice, dar nu privită ca un scop în sine, ci ca un mijloc de a avea urmaşi, de a fi propria noastră proiecţie in viitor. <br />
Nestăvilit şi descătuşat de falsa conceptie privind relaţiile dintre soţi, refulată în el atâta vreme, Doru şi-a continuat fără milă devastatorul discurs. <br />
- Un bărbat care îşi iubeşte soţia, în momentele lor cele mai fierbinţi, cele mai tandre nu poate susţine că face sex cu ea. El o iubeşte la modul acela sublim şi ea îi răspunde la fel. Nimic nu pare a fi şi nici nu este în afara normalului. De aceea, chiar dacă unuia dintre ei i se pare într-o zi ca fitilul lămpii care este simbolul atracţiei fizice începe să pâlpâie, nu se îngrijorează. Soţii adevăraţi se vor simţi în continuare la fel de uniţi ca întotdeauna.<br />
Rătăcit pe cărările lipsei de menajamente el i-a aplicat lovitura de graţie prin care a năruit definitiv speranţele Marinei - câte mai rămăseseră - într-o căsătorie devenită imposibilă. <br />
- Nimeni şi nimic nu poate distruge ceea cei doi soţi - un adevărat cuplu - pot construi în timp: nici vârsta, nici boala şi nici moartea. <br />
Sufocat de propria lui logică şi mirat de corectitudinea cu care a reuşit să traducă în cuvinte simţămitele lui cele mai intime, a conchis: <br />
- Mă opresc aici, deoarece m-am lansat în nişte teorii pe care nu eşti pregătită să le asculţi, sau nu te interesează. <br />
În timp ce Marina îl asculta împietrită, fără să reacţioneze în nici un fel, el a mai adaugat.<br />
- Mă întorc acum la ce se întâmplă cu noi. Mie mi-ar pare foarte rău dacă după discuţia asta destul de neplacută, tu ai dori să pui punct relaţiei noastre. <br />
Ea continua să tacă. Intuia exact dezastrul în care graba şi lipsa ei de tact aruncase relaţia lor. Tăcerea ei, de dincolo de lume, începuse să îl pună serios pe gânduri, aşa că hotarât, jucând rolul fatalităţii - fie ce o fi - a aruncat o utimă grenadă în grădina ei. <br />
- Aştept decizia ta şi dacă tu spui halt, mă opresc şi nu te mai deranjez. Dacă vei hotarî aşa, tot ce pot să îţi mai ofer este un premiu de consolare - mărturisirea mea finală; m-ai otrăvit şi m-ai făcut dependent de tine, m-ai îmbolnăvit de plăcere de fiecare dată şi mi-ai deschis orizontul unor senzaţii neştiute de mine cu pasiunea, priceperea şi arta ta de a face dragoste. Pentru tot ce ai însemnat tu pentru mine, nu o să te uit toată viaţa.<br />
După ce a ascultat ultima parte a celor spuse de Doru, îngândurată şi deprimată Marina a ajuns în sfârşit să înţeleagă că a pierdut definitiv marea ei bătălie cu Doru, încercarea de a se căsători cu el şi resemnată i-a raspuns. <br />
- Dorule, Doruleţ, Doruleţule, a ieşit ea din muţenie. Se pare că deşi simţim fizic la fel, vreau să-ţi confirm că avem multe puncte comune în care suntem compatibili cum spui tu; suntem nesăţioşi, ne săturăm greu de amor sau nu ne ajunge niciodată, dar gândim diferit, mult prea diferit. Eu zic să ne oprim deocamdată aici. După ce vor trece zile, să zicem luni, poate ani, putem sa reluăm această discuţie şi să vedem dacă mai putem face ceva, să salvăm măcar puţin din ceea ce eu începusem să cred că este “forever”. <br />
- O.K. draga mea, a spus el ca un fel de încheiere. Eu am să plec, dar îţi promit să fiu întotdeauna lângă tine când vei avea nevoie de ceva. Oricând vrei, putem sta de vorbă liniştiţi ca doi vechi combatanţi în bătălia unui amor eşuat. Căliţi, dar niciodată vindecaţi, participanţi la un razboi în care nu sunt învingatori, ci întotdeauna numai învinşi. <br />
Cu infinită părere de rău pentru sfârşitul previzibil al relaţiei lor şi convins că pierderea ei îl va costa, Doru a mai adăugat o frază care îi reflecta starea de spirit. <br />
- Timpul poate ameliora unele suferinţe, dar pe cele din amor niciodată, pentru că el provoacă o boală fără leac. <br />
Despărţirea lor find iminentă, putea cel mult să aibă o ieşire decentă din scenă. <br />
- Îţi mulţumesc pentru tot şi nu găsesc cuvintele potrivite să-ţi spun cât de răuî imi pare că s-a terminat aşa, deodată. La revedere, pe curând.<br />
- La revedere fostul meu iubit căzut în lupta nobila pentru apărarea puritaţii iubirii. Mi-a plăcut să fiu cu tine şi o să-mi fie foarte greu la început fără să te ştiu lângă mine. Am o rugăminte de final. Pentru că sunt totuşi femeie şi deci mai slabă prin definiţie, nu pot să pun punct chiar aşa unei relaţii. Dacă am să te rog ca din când în când să îmi faci o vizită de protocol, fără obligaţii, îmi promiţi ca ai să vii? <br />
- Desigur Marina, ori de câte ori mă chemi, am să vin. <br />
Cei doi, Doru şi Marina s-au strâns în braţe prieteneşte - fără fiorul cunoscut - s-au bătut cu palma pe spate şi s-au pupat pe obraz de trei ori ca doi pravoslavnici ruşi îmbătrâniţi de secole, cu lacrimile stând să explodeze în colţul ochilor. <br />
În clipa următoare Marina s-a zbătut, s-a smuls din braţele lui şi a fugit în casă fără să mai spună un cuvânt. El a rămas singur şi nehotărât în faţa uşii ei; la uşa unde a bătut de atâtea ori cu emoţia unui licean care merge la întâlnirea de taină cu doamna profesoară de amor, cea mai bună profesoară din liceu. <br />
S-a uitat în dreapta, apoi în stanga de parcă ar fi pierdut ceva pe care nu ştia dacă îl va mai regăsi vreodată.<br />
După câteva minute s-a urcat în maşină şi a plecat.<br />
<br />
Aşa s-a sfârşit un amor nebun, cum a şi început; din senin. Vâlvătaia pasiunii a fost prea mare şi a pârjolit fără milă orice pornire spre iubire. <br />
În urma incendiului a rămas numai cenuşa regretului. Doar atât.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-32764480047251074532010-02-25T16:00:00.000-08:002010-02-27T08:10:19.165-08:00Capitolul II. Cine este Clara David?Moto: Fiecăruia ce este al său. (Ulpian / Din perceptele dreptului roman)<br />
<br />
Din când în când, pe pământ apar adevărate miracole. Se nasc fete care uimesc prin strălucire, frumuseţe, graţie şi inteligenţă. Din păcate, natura dă dovadă de multă parcimonie când împarte aceste daruri; la nivel gobal, numărul fetelor superfrumoase şi inteligente este cu îngăduinţă, de cel mult una la un milion. Numai împrejurările sau norocul decid cum vor valorifica aceste fete atu-urile extraordinare cu care s-au născut. Câte vor străluci ca staruri, dive, supervedete sau top modele şi care dintre ele vor câştiga titluri de miss.<br />
Viaţa a arătat că de multe ori previziunile acestor aşteptări au aceleaşi şanse să se dovedească exacte câte sunt şi în ghicirea numerelor câştigătoare la loterie. De cele mai multe ori hazardul este acela care stabileşte ierarhia frumoaselor - la fel ca în orice joc de noroc cu miză mare. <br />
Dacă cineva ar avea curiozitatea să colecţioneze interviurile acordate de femeile care au reuşit cariere strălucite în lumina reflectoarelor, va avea surpriza să constate că cele mai multe din ele atribuie norocului reuşita lor. Norocul că se aflau la locul potrivit în momentul potrivit; că o divă s-a îmbolnăvit sau a fugit cu un iubit într-o vacanţă şi a trebuit să fie înlocuită; că au întâlnit un bărbat influent în lumea show-bizz-ului şi s-au căsătorit cu el; că un bogataş sensibil la farmecele lor le-a sponsorizat, precum şi multe altele. <br />
Există cineva în lumea asta mare care poate garanta că numărul de fete excepţional dotate fizic se reduce numai la ce se vede pe ecrane sau în presa scrisă? Categoric nu. Sunt fete care ar putea surclasa multe celebritaţi instalate pe diferite podiumuri, indiferent de domeniu, dar care au ales modestia şi au rămas într-un anonimat voluntar, preferând să rămână alături de dragostea lor; ele au iubit, au fost iubite şi au trăit o viaţă adevarată, fiind fericite ca s-au născut. <br />
Una din aceste fete este doctoriţa Clara David, eroina acestei carţi. <br />
La vremea când începe povestirea despre ea şi despre alţi tineri din generaţia ei, se gândea la viitorul ei profesional clădit pe muncă şi seriozitate, nu pe calitătile fizice cu care a avut norocul să se nască.<br />
<br />
Cine este şi cum arată în fapt Clara David? <br />
În accepţiunea curentă se spune că o fată este frumoasă dacă se încadrează în anumite tipare: o figură cu trăsături regulate şi armonioase, înaltă, zveltă, bine proporţionată. Culoarea părului, a ochilor, tenul, etc., sunt tot atâtea criterii după care evaluatorii frumuseţilor feminine stabilesc ierarhii. Aşa a luat naştere prototipul femeii a cărei frumseţe pământeană este în limitele puterii de înţelegere a bărbaţilor. <br />
Se întamplă, e drept mai rar, să apară şi fete a căror frumuseţe particulară, stranie sparge tiparele obişnuite şi uluiesc prin originalitatea lor. Frumuseţea lor este atât de deosebită, de strălucitoare încât de multe ori ea nu poate fi înţeleasă. Ele schimbă optica despre frumos şi dărâmă ierarhiile stabilite. Oricine le priveşte nu îşi poate reprima gândul că ele par venite de undeva de departe, dintr-o altă lume în care frumuseţea este obligatorie, ca un criteriu de supravieţuire. <br />
Dintr-o astfel de lume pare că a ajuns pământ şi Clara David. Părul ei la prima vedere mai mult castaniu decât roşcat, o califică în o categorie specială, aceea de şatenă răzvrătită. În cazul ei ursitoarele i-au hărăzit încă de la naştere un melanj coloristic nemaivăzut - aproape absurd, sub aspectul unicităţii. Imaginea amestecului de pigmenţi castanii cu cei ai ruginiului de toamnă, împraştiaţi aleatoriu de-a-lungul firelor de păr lucioase ca mătasea, pun privitorul într-o grea dilemă; care este în fapt culoarea lui? <br />
Tabloul creat de această combinaţie este exotic, cu trimitere către aberant. Cei contrariaţi de această culoare se consolează cu ideea că este o abatere genetică, o greşeală a naturii, cu atât mai mult cu cât percepţia asupra ei diferă funcţie de mediu ambiant. Uneori arată ca vâlvătaia potolită a unui foc de tabără privit înainte de a se stinge, când amestecul delicat al ultimelor pâlpâiri roşietice dansează deasupra jarului şi spuzei rezultate din arderea lemnelor de brad, paşii finali, haotici ai sfârşitului. Sau ca un covor din frunze ruginii de arţar căzute toamna pe alee pe care te sfieşti să calci de teamă că intensitatea culorii iţi va arde tălpile. <br />
Puţini sunt cei care se hazardează să încadreze părul Clarei în paleta culorilor standardizate folosite de frumoasele lumii pentru a corecta ceea ce natura le-a refuzat. Tenul ei alb sănătos cu nuanţe delicate de roz trandafiriu face trimitere la chipul îngerilor. Sprâncenele aproape negre frumos arcuite, sunt acompaniate de gene lungi şi dese ca o perie. Nestatornicia lor acoperă şi descoperă în clipiri dese ochii, punctul central al feţii. Ei sunt mari şi limpezi ca o veşnică enigmă pentru privitor. Culoarea lor nepământesc de pură, este a cerului de vară. Intensitea albastrului lor te înfioară ca şi cerul imens, de nepătruns şi necuprins. <br />
Privirea ei senină induce o teamă apropiată de timidatea unui elev premiant şi cu note mari la purtare, că încercarea de a pătrunde în tainele acelui albastru este un sacrilegiu. Dinţii albi ca într-o reclamă pentru o pastă de dinţi, sunt acoperiţi de buze pline şi roşii, dispuse să se întreschidă mereu pentru lansarea celui mai cuceritor zâmbet de pe planetă. <br />
Cu o înalţime de 1,78 m., Clara este considerată o femeie înaltă, cu un corp bine proporţionat şi bust generos. Sânii ei, tresăltând în ritmul paşilor trezesc în imaginaţia bărbaţilor, prin mişcarea lor înnebunitoare, ecouri asociate cu pierderea simţului realităţii. Ecourile lor se trensformă în dorinţe, iar ele străbat lumea cunoscută şi merg mai departe, fără să se oprescă alegând să se materializeze dincolo de ea, în o altă lume în care ar dori să rămână prizonierii celei care deţine vraja lor. Şoldurile frumos rotunjite se află într-un echilibru perfect cu umerii şi restabilesc o fermecătoare egalitate dimensională cu aceştia lăsând taliei de viespe rolul de arbitru pentru confirmare. <br />
Piciorele lungi şi elegante, cu glezne fine, stârnesc suspinele invidiei feminine pline de o omenească otravă şi au ca efect pervers, ridicarea şi mai sus a ştachetei admiraţiei bărbaţilor. <br />
Într-un cuvânt, Clara David arată ca o zână coborată din poveşti, iar dacă ar fi să se dea crezare unor admiratori fanatici, ea chiar este o superzână, epitet care a contribuit decisiv la încadrarea ei de către regimentele de admiratori, în categoria femeilor inaccesibile. <br />
În ciuda frumuseţii ei uluitoare Clara are aparenţa unei fete timide, meditative, puternic înclinată spre romantismul cu ştaif, acelaşi pe care din păcate lumea de astăzi l-a condamnat la uitare. Fără să fie o persoană melancolică, dimpotrivă debordează de optimism, este foarte rezervată, mai ales în privinţa vieţii ei particulare. Niciodată nu s-a hazardat în abordarea relaţiilor cu băieţii cu uşurinţa în care tinerele moderne excelează. <br />
Din punctul de vedere al opiniei colective în care a trăit, acesta era şi punctul ei nevralgic. În rest a fost mereu o bună prietenă cu toată lumea, foarte ataşată de colegii ei. Întotdeauna a privit relaţiile cu cei de vârsta ei cu detaşare refuzând să îi perceapă altfel decât ca parteneri de etapă în evoluţia ei spre maturitate. În liceu a evitat să încurajeze relaţiile particulare cu baieţii şi îşi aminteşte bine că atunci nu o interesa dacă anturajul ei era format din băieţi şi/sau din fete. Băieţii pe care îi cunoştea erau trataţi de ea la fel ca fetele, după principiul unisex.<br />
Mai târziu când a devenit studentă, lucrurile s-au schimbat. Mai matură, a început să se orienteze altfel în sistemul de relaţii cu lumea înconjurătoare. A înţeles foarte limpede demarcaţia dintre sexe şi sub presiune hormonală a început să aibă vise de iubire. Maturizarea ei s-a putut observa mai ales în preocuparea pentru felul în care arată. Deşi nu era obsedată de aspectul ei, aprecia cosmeticele de calitate pe care le folosea cu discreţie, fără stridenţe şi se îmbrăca îngrijit urmând linia modei. <br />
Din curiozitate, a acceptat uneori iniţiativele unor tineri de a intra în viaţa ei, dar din câte îşi aduce aminte, toţi au dezamăgit-o din diferite motive. Unii erau frumuşei, dar mărginiţi, alţii erau grabiţi şi voiau de la ea ceea ce nu era încă dispusă să ofere; sau se dovediseră a fi nişte bădărani care îşi bazau reputaţia de bărbaţi puternici pe obrăznicie. <br />
Mai funcţionau atunci un fel de bărbaţi - aşa zişi dintr-o bucată - dar ea a avut ghinionul să întâlnească numai pe cei confecţionaţi din materiale de slabă calitate. Plictisită de puţinele experienţe avute, a hotărât să mai aştepte, poate că odată şi odată va apare acel Făt-Frumos care este ursitul ei şi atunci i se va preda lui cu toată ardoarea de care este capabilă o fată cu porniri romantice. <br />
Uneori, gandeşte cu amărăciune că frumuseţea ei nefirească, i-a adus mai multe necazuri decât avantaje.<br />
Rezumând neplăcerile avute în ultima perioadă, îşi aminteşte că în facultate a trebuit să facă faţă asalturilor neruşinate ale colegilor şi asistenţilor tineri, iar pe stradă sau în locuri publice era în permanenţă ţinta curiozităţii impertinente a bărbaţilor care o dezbrăcau cu priviri hămesite - ca şi cum ea, Clara David, ar fi rămas ultima reprezentantă pe pământ a de mult dispărutei stră-stră-străbunica Eva. Întrebarea cea mai insistentă de care erau preocupate cunoştinţele ei era: cum arată fericitul ei iubit şi cine este el? <br />
Deşi s-au făcut multe speculaţii, numai cei din anturajul ei ştiau că ea nu avea încă pe cineva pentru care să simtă altceva decât o prietenie generoasă şi sinceră care peste tot în lume se numeşte camaraderie. <br />
În timpul facultătii a fost o studentă foarte bună. Singurul ţel pe care l-a urmărit a fost să termine facultatea în topul absolvenţilor pentru a-şi facilita viitoarea carieră. Nu pentru că ar fi carieristă, ci pentru că a fost întotdeauna o perfecţionistă. <br />
Pe scurt, avea ambiţia să ajungă un bun medic cunoscut ca un adevărat profesionist.<br />
La vremea când începe povestirea noastră Clara terminase facultatea de medicină şi urma rezidenţiatul la Institutul de endocrinologie. Alegerea specialităţii de medic endocrinolog nu a fost întâmplătoare. Ea era convinsă că pentru a fi un bun specialist în domeniu nu sunt suficiente numai experienţa, cunoştinţe medicale solide şi specializările în domeniu. În endocrinologie este nevoie şi de multă intuiţie. <br />
Un endocrinolog, credea ea, trebuie să aibă stofă de detectiv de investigaţie să reuşeasca în carieră. Cel puţin aşa înţelegea ea lucrurile. <br />
Acum se grăbea să ajungă la spital pentru a nu pierde vizita de prânz în saloanele bolnavilor a idolului ei în meseria de endocrinolog - doamna conferenţiar doctor Cimina Madălina Potecă. <br />
Vara acelui an se dovedea a fi una foarte calduroasă, caniculară chiar. Tocurile pantofilor îşi desenau amprenta pe asfaltul înfierbântat. Încă puţin şi ajungea la spital. La prima intersecţie trebuia să traverseze strada, după care la cca. 150 metri pe partea stângă era poarta spitalului. Aştepta liniştită la semafor schimbarea culorii roşii pentru a-şi continua drumul şi se răcorea făcându-şi vânt cu o revistă de modă. <br />
Când lampa şi-a schimbat culoarea în verde, a pornit în traversare, a făcut primii paşi pe zebră şi se apropia de centrul străzii. Nu a dat atenţie strigătelor alarmate ale unei femei grase, cu faţa rosie, parcă vopsită, care îşi agita disperată braţele scurte într-o mişcare care voia să sugereze semnale de avertizare asupra unui pericol iminent către care se îndrepta. <br />
Mai târziu, când a refăcut filmul întâmplării şi-a dat seama că biata femeie de bună credinţă, foarte atentă la trafic, a prevăzut nenorocirea care urma să se întâmple. Intuiţia ei nu i-a folosit Clarei, care adâncită în gânduri, traversa liniştită strada fiind asigurată de verdele semaforului. <br />
În următoarea fracţiune de secundă a auzit un scrâşnet infernal de frâne şi întorcând privirea în dreapta de unde venea zgomotul, a văzut cu groază cum un autoturism de teren - mare cât nenorocirea pe care i-o aducea - aflat la numai la caţiva metri, se năpustea asupra ei. Ca prin vis a mai apucat să vadă figura lividă, alungită şi descompusă de spaimă a şoferului înainte de impact.<br />
Concomitent, a simţit şocul mortal al loviturii, al contactului dur, disproporţionat dintre mastodontul apocaliptic din metal şi fragila ei construcţie umană, alcătuită din carne şi oase. În aceste împrejurări omul pierde întotdeauna fără drept de apel în faţa puterii colosale a cailor de fier scăpaţi de sub control. <br />
A fost lovită, azvârlită şi târâtă câţiva metri pe asfalt. Din acel moment lumea a încetat să mai fie percepută de ea, îşi pierduse cunoştinţa. În numai o clipă, o maşină criminală transformase un splendid exemplar de femeie într-un corp însângerat care palpita cerându-şi dreptul la o viaţă neconsumată. <br />
Maşina salvării propriului ei spital a cules-o imediat şi a transferat-o la reanimare. După două ore de luptă cu moartea - timp în care au fost rezolvate şi fracturile suferite la piciorul drept şi mâna stangă - eforturile doctorilor au dat rezultate. Funcţiile ei vitale au fost restabilite, iar şansele de supravieţuire au crescut spectaculos. <br />
Tot personalul spitalului a răsuflat uşurat, însă îngrijorarea mai persista. Clara era una din cele mai iubite doctoriţe din spital; nu datorită frumuseţii ei, ci mai mult a felului deschis şi prietenos în care vorbea şi se purta cu toată lumea. <br />
Buletinul complet al stării ei medicale urma să fie comunicat peste 48 de ore după ce o comisie alcătuită din cei mai buni specialişti îi va face un consult general. Până atunci, ca de obicei, medicii erau rezervaţi. <br />
Pentru Clara toate aceste zbateri nu însemnau însă nimic. Era sub puternica influenţă a anestezicelor, monitorizată de aparate şi cufundată în somnul artificial de refacere. <br />
<br />
După trecerea a 48 de ore de la accident doctoriţa Magda Păun s-a îndreptat glonţ către salonul în care era internată pacienta accidentată cu speranţa că echipa de medici care o consulta nu plecase. Cunoştea o parte din ei şi spera să obţină părerea lor despre starea reală a prietenei ei, fără precauţii şi vorbe meşteşugite; adevărate lecţii de minciuni spuse în scopuri umanitare; pentru încurajarea pacienţilor şi inducerea unei stări de optimism menit să îi întărească în lupta pentru vindecare. <br />
Avusese noroc, echipa tocmai terminase examinarea pacientei şi se îndrepta spre sala de conferinţe. Magda s-a ataşat grupului şi l-a însoţit fără să scoată o vorbă, cu inima zbătându-i-se dureros în piept. <br />
Îi dispăruse siguranţa pe care o afişa permanent şi simţea că îi lipseşte curajul să afle adevărul despre situaţia celei mai bune prietene a ei. <br />
După câteva momente de tăcere, profesorul Varlam, şeful catedrei de chirurgie s-a hotărât să vorbească. Ceilalţi medici tăceau din respect şi ca de fiecare dată l-au lăsat să tragă concluziile, mai cu seamă că ce va spune el, nu era informaţia pe care ar fi dorit să o audă Magda. <br />
- Ştiu prin ce treci acum, spuse el adresându-se direct ei. Ba îţi este cald, ba rece. Este starea specifică celui care vrea să afle ceva anume, numaidecât, dar căruia îi este frică de ce va afla şi doreşte cu exasperare ca acel ceva să fie lucrul pe care îl aşteaptă. Adevărul pe care tu vrei să îl cunoşti, gol-goluţ, sincer, fără menajamente, a continuat profesorul mângâindu-şi barbişonul de modă veche, este că nu pot să îţi pot spune acum nimic cu certitudine. Cât timp v-am fost profesor m-am străduit să fac din voi nu numai medici buni, dar şi oameni cu caractere tari. Am dorit să vă insuflu curajul de a privi viaţa în faţă aşa cum este ea. Cu părţile bune, frumoase dar şi cu negurile ei. Pe scurt, am fost la rândul meu impresionat de nenorocirea care a lovit-o nemeritat pe Clara. <br />
Acum vorbitorul şi-a luat a pauză mai lungă pentru a-şi îmbrăca mai nuanţat în cuvinte părerea despre situaţia medicală a fostei lui studente. Era limpede că îi era greu să se pronunţe fără menajamente, mai ales că ştia ce greutate au cuvintele lui în astfel de situaţii. <br />
- După cum stiţi toţi, a fost una din studentele mele favorite. Aş fi vrut să spun multe despre ea, dar opresc aici comentariile mele, printre altele şi pentru a scurta momentele de încordare. <br />
Întorcându-se spre Magda care, aflată lângă el îl privea stăruitor, i s-a adresat direct: <br />
- Am să-ţi spun ce cred eu despre şansele pe care le are prietena ta. <br />
Din lupta lăuntrică dusă între medicul Varlam şi domnul Varlam omul, nu a ieşit un învingător cert. Se pare că ori au învins ori au pierdut amândoi pentru că aşa cum i s-a adresat, a vorbit în numele ambelor ipostaze. <br />
Mai întâi a renunţat să pună floricele diagnosticului şi i-a spus părerea lui cu francheţea pe care ea o aştepta de el. <br />
- Realitatea este că din păcate a avut parte de un accident urât. Dacă aşa cum o cunosc eu o va ajuta tinereţea şi după ce se va vindeca va urma un program de recuperare extrem de dificil, atunci poate îşi va reveni complet şi va putea alerga la maraton. Dar ca reuşita să fie deplină, mai trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, şi poate că o va ajuta şi El. Minţile noastre nu au atins un asemnea nivel încât să putem face prognosticuri sigure în cazuri aproape disperate ca cel de faţă. De aceea este nevoie acum nu numai de slabele noastre puteri şi cunoştinte, dar şi de bunătatea Celui de Sus. <br />
Aşa şi-a încheiat profesorul diagnosticul său, spus nu atât în termeni medicali, cât mai ales tradus în simţăminte omeneşti. Spusele lui arătau clar ce părere are despre situaţia reală a victimei. Ele au dat măsura exactă a gravităţii urmărilor accidentului suferit de Clara. <br />
La auzul diagnosticului, care suna aproape ca o sentinţă de condamnare, Magda s-a scuturat ca de friguri şi simţea că o podideşte plânsul. Nu se aştepta la această sinceritate brutală din partea profesorului. O contraria mai mult realitatea crudă care transpare din vorbele lui, comparativ cu aşteptările ei, mult mai optimiste. Nu îi putea reproşa însă nimic profesorului. Ceruse o evaluare corectă şi o primise. Trebuia să o accepte fără rezerve ca venind nu numai de la cel mai autorizat specialist, dar şi de la un om a cărui bunătate era proverbială. <br />
- Am înţeles, domnule profesor, şi vă mulţumesc, îngăimănă ea într-un târziu. Vă mulţumesc încă o dată că nu m-aţi menajat. Ce a trebuit să aflu, acum ştiu. Vindecarea completă a prietenei mele nu este un lucru simplu. <br />
- La rândul meu, vreau să te rog ceva, încheie discuţia profesorul Varlam în timp ce îşi scoatea halatul. Când vei vorbi cu ea, mută toate şansele de vindecare pe pământ şi nu îi pomeni de sprijinul lui Dumnezeu aşa cum l-am evocat eu. Cred că pentru oricine, indiferent dacă este credincios sau nu, invocarea divinităţii nu dă bine şi poate în mod inconştient să ducă la un defetism nedorit în situaţia ei. <br />
<br />
După plecarea comisiei, Magda rămasă singură îşi frământa mintea de pe acum să găsească formulele cele mai potrivite pentru discuţia cu Clara, atunci când ea va avea loc. Trebuia să îi spună tot, dar de fapt să nu îi spună nimic din ceea ce ar putea să o influenţeze negativ şi să-i transforme un optimism prezumptiv într-o descurajare adevărată. <br />
<br />
Nefericitul conducător auto care produsese accidentul, un tânăr inginer constructor pe numele lui Doru Dragu, a fost preluat de poliţie pentru anchetă. <br />
Când a coborât din maşină, părea nesigur pe picioare, avea o stare pronunţată de nelinişte, o teamă exagerată şi era nefiresc de agitat, incoerent, incapabil să susţină o discuţie lucidă. Cu acest comportament, în primele momente de la producerea accidentului el a lăsat impresia că băuse, era grizat şi se afla ...încă sub influenţa băuturilor alcoolice. <br />
Spre surprinderea tuturor, rezultatele obţinute la testele de verificare ale alcoolemiei efectuate cu etiloscopul în aerul expirat, cât şi la analiza probelor de sânge recoltate imediat, au indicat lipsa alcoolului. Era confirmarea fără dubii că tânarul şofer nu consumase băuturi alcoolice şi, ca urmare în momentul producerii accidentului, nu avea cum să se afle sub influenţa lor. <br />
Situaţia era dramatică. Ofiţerul de poliţie care preluase cazul nu îşi putea explica agitaţia nefirească, trăsăturile feţei cu grimase necontrolate, nesiguranţa, incoerenţa, şi starea de anxietate a autorului accidentului. <br />
Nimeni nu ar fi putut anticipa atunci cum vor evolua evenimentele şi care vor fi urmările asupra celor doi tineri implicaţi; inginerul Doru Dragu autorul accidentului şi doctoriţa Clara David, victima lui.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-22362680417338108002010-02-25T15:30:00.000-08:002010-02-27T08:10:37.273-08:00Capitolul III. Oferta subconştientului: halucinaţiile ClareiMoto: A pleca înseamnă a muri puţin. ( E. Haraucourt / Rondel de l’adieu )<br />
<br />
În timp ce Clara zăcea nemişcată sub monitoare, subconştientul ei lucra febril. Amintiri fără legătură între ele, incoerente, se succedau în mintea ei decuplată de realitate, ca pe un ecran căutând să se fixeze pe un suport de luciditate şi să devină rezonabile. <br />
Din acest amalgam, a prins contur o imagine de demult, încă din adolescenţă…... <br />
Avea 18 ani şi terminase liceul. Arăta foarte tânară şi a fost cuprinsă de un val de compasiune pentru ea însăşi când s-a văzut cât de neajutorată părea în faţa vieţii. <br />
Stătea în curtea şcolii pe o bancă din lemn vopsită în roşu şi lângă ea se agita un tânăr adolescentin care o ţinea de mână.<br />
Presupunea că el trebuia să fi fost primul băiat care încercase să o sărute într-un moment în care se simţea vulnerabilă. <br />
Intrase pe nesimţite în adolescenţă şi era biciuită de vedenii erotice. Cu toate acestea, nu diferenţia cu claritate lumea bipolară alcătuită din bărbaţi şi femei în care era amestecată. Mai cu seamă nu descifrase natura particulară a relaţiilor dintre cele două sexe în comparaţie cu cea dintre ea şi prietenele ei. Era rămasă în urmă cu educaţia modernistă, studiul disciplinelor serioase de învăţământ îi ocupaseră până atunci tot timpul.<br />
Colocatarul ei pe bancă, un băiat cu alură de sportiv, cu părul blond tăiat scurt, a luat stângăcia ei drept încurajare şi a insistat, apropiindu-se de ea cu intenţia vădită să o sărute. Fata a reacţionat ferindu-se într-o parte, dar nu şi-a retras mâna din mâna lui.<br />
- Ce se întamplă cu tine?, a întrebat ea, trezită din visare. Mi se pare mie sau tu vrei să introduci o altă ecuaţie în relaţia dintre noi? Eu cred că ar trebui sa îţi ajungă că accept să mă ţii de mână.<br />
- Credeam că tu îmi cunoşti intenţiile. Vreau să fii prietena mea. Îmi placi foarte mult şi nu pot să mă astâmpăr când te văd. Să nu îmi spui că nu ai observat că apar întodeauna acolo unde eşti şi tu. <br />
- Dar pe mine m-ai întrebat dacă vreau să fiu prietena ta?<br />
Fără să ţină seama de întrebare, tânărul şi-a văzut mai departe de treabă. Ştia că dacă se opreşte nu mai poate relua discuţia, ca un motor capricios de automobil aflat în suferinţă care refuză să pornescă după ce a fost oprit; probabil că din lipsă de benzină sau ea are o cifră octanică prea mică. <br />
- Te urmăresc mereu cu gândul ca odată am să te găsesc singură, ca acum. Aş vrea să te sărut, dar te văd neliniştită şi mă gândesc că poate nu ai mai făcut-o. După felul în care arăţi am impresia că pentru tine ar fi o premieră. Chiar te sperie perspectiva?<br />
- Da, recunosc că nu am mai făcut lucrul ăsta, adică nu m-am mai sărutat cu un baiat. Şi nici nu sunt sigură că vreau să o fac acum. <br />
- Bănuiam eu ceva-ceva, dar nu eram sigur sută la sută, şi-a recăpatat el suflul.<br />
Era rândul ei să nu ţină seamă de întrerupere şi a reluat monologul exact de unde l-a lăsat. <br />
- Nu din cauza ta, ci pentru că îmi este frică de consecinţe. <br />
Absentă, cu ochii aţntiţi undeva, către nicăeri, Clara simţea nevoia să se explice. <br />
- Şi pe mine mă apucă uneori dorinţe ciudate care mă copleşesc şi deşi izvorăsc din mine, din individualitatea mea, nu le aprob. <br />
Judecând după atitudinea ei, reieşea că argumentaţia pe care o dezvolta nu îi era destinată lui. Direcţia ei era alta - era îndreptată către ea însăşi. <br />
- Probabil că vin de undeva, de departe, din filogenia mea, din informaţiile înscrise în genele mele. Mă gândesc mereu ce s-ar întâmpla dacă într-o bună zi nu o să mă pot opri şi merg prea departe. Ce întorsatură ar putea lua atunci viaţa mea? <br />
Cu o atitudine constantă de detaşare, ea arăta înca o dată dacă mai era nevoie că deşi formal i se adresa lui, din ce spunea cât şi după figura ei, reieşea limpede că el era numai aparent adresantul. De fapt, ea îşi explica cu voce tare propriile restanţe acumulate la capitolul relaţii cu sexul opus.<br />
Când în sfârşit părea că şi-a adus aminte de el, ceea ce a auzit tinerelul în continuare, ar fi trebuit să îl trezească din dulcele somn al iluziei. <br />
- Pe de altă parte, nu cred ca eşti băiatul, mă rog bărbatul pe care îl aştept. Eşti prea copilăros, îmi pari necopt. Nu vreau să te supăr cu nimic, îmi placi, dar nu deajuns ca să sar cu tine în pat. Îti propun dacă vrei, să fim numai prieteni, fără dorinţe nesăbuite, ca nişte camarazi. <br />
Şi ca toate să fie clare, ea şi-a încheiat mica ei dizertaţie cu o concluzie care în mod normal ar fi trebuit să îl răcorească definitiv pe înfierbântatul ei coleg. <br />
- În ceea ce mă priveşte, eu îmi mai aştept încă Făt-Frumos-ul, am răbdare. <br />
Descumpănit, în loc de răspuns, Tudor - acesta era numele băiatului, a scos din rucsacul care îi ţinea loc de ghiozdan două mere: unul roşu, mare, frumos, lucios, parfumat, ademenitor ca însăşi păcatul şi altul mai mic, galben, comun - ca un frate vitreg al primului. <br />
- Pe care îl alegi, a întrebat el şi i-a întins fetei ambele mere. <br />
Ea nu a ezitat şi l-a ales pe cel galben.<br />
- Aha, ţii cură de slăbire şi l-ai ales pe cel mai mic. Mărul roşu, în viziunea ta are prea multe calorii, a râs Tudor de ea, sperând că astfel a marcat şi el un punct în poarta apărată până atunci magistral de Clara.<br />
Din păcate pentru el şi de data asta, cea care a marcat un punct valabil, a fost tot ea. <br />
- Nu din cauza asta l-am ales pe cel galben. Mărul roşu m-a impresionat într-un fel anume, în spiritul celor pe care ţi le-am spus mai înainte: mi s-a părut prea excitant, aproape violent, lucru care m-a făcut să nu mi-l doresc acum. <br />
Nici nu a terminat bine ce avea de spus şi s-a anunţat că listele cu rezultatele examenului de bacalaureat au fost afişate. Grăbită să le vadă cât mai repede, ea a lăsat mărul pe bancă fără ca măcar să guste din el şi a plecat la afişier.<br />
Mai târziu, când s-a întors mulţumită că a trecut examenul cu note foarte bune, mărul galben de pe banca roşie dispăruse. <br />
<br />
În acel moment, în lumea reală de spital ea a gemut şi supraveghetoarea s-a precipitat să vadă ce s-a întâmplat. Nu se întâmplase nimic, Clara era în continuare inconştientă, funcţiile ei vitale erau susţinute de aparate, mai puţin partea din creier responsabilă cu visele, care se distra şi se juca cu ea fără milă. <br />
<br />
După episodul cu mărul galben şi tentativa de sărut, subconştientul i-a mai oferit o surpriză.<br />
Se făcea că era într-o grădină frumoasă care cu îngăduinţă putea fi închipuită ca fiind grădina Raiului. Era atâta ordine şi linişte acolo, încât o dureau urechile. Nu era singură în gradină. Dimpotrivă, erau prezenţi acolo bărbaţi şi femei care se plimbau perechi-perechi, toţi având aproximativ aceeaşi vârstă - cea de apoi - gândi ea cu sarcasm. Clara, care în vis îşi păstra vârsta pe care o avea în momentul accidentului, nu a dat atenţie ciudăţeniei şi a păşit mai departe. A început să bată cu pasul aleele frumos rânduite care şerpuiau prin livada de meri. <br />
Nu a fost greu să observe că livada era împărţită în trei sectoare: în primul erau numai puieţi aflaţi înainte de prima lor înflorire, al doilea cuprindea meri maturi, înfloriţi iar ultima parte, mândria Raiului, era plină de meri pe rod. Recolta era foarte bună şi crengile pomilor se aplecau sub greutatea fructelor. <br />
Uitându-se cu atenţie la merii aflaţi pe rod ea a constatat prezenţa a numai două feluri de fructe: mere roşii şi mere galbene. Oricât s-a străduit să descopere în livadă o altă culoare, sau măcar o combinaţie cromatică între roşu şi galben nu a reuşit - pentru că aşa cum s-a convins ulterior, nu exista. <br />
Deşi mii de albine, mari specialiste în polenizări încrucişate, zburau în linişte, fără zumzet, ea nu înţelegea cum polenul florilor din pomii cu fructe roşii nu a fost transportat de aceste insecte pe pistilul florilor din pomii ce fac mere galbene şi invers. <br />
Ce factori care scăpau înţelegerii omeneşti dirija acest sistem - perfect în imperfecţiunea lui? S-a mirat din nou, iarăşi şi iarăşi dar nu a găsit o explicaţie potrivită pentru ce vedea. <br />
Pentru o înţelegere corectă a modului de funcţionare al Raiului şi a tehnicilor de seducţie practicate în grădină cu scopul de a înlesni trierea locatarilor temporari şi a-i despărţi pe cei virtuoşi de cei păcătoşi, se impun anumite precizări.<br />
Prima dintre ele se referă la momentul apariţiei Clarei în Rai, vizită prilejuită de halucinaţia care i-a fost aranjată de destin. Era evident că ea se petrecea după ce Adam şi Eva au călcat pe bec. Gestul lor era acum numai o amintire, urmare precum se ştie a dispoziţiei obligatorii emisă de administraţie pentru părăsirea în mare grabă a tărâmului. Iar ei, făptuitorii neavând încotro, s-au conformat imediat. <br />
A doua precizare se referea la numărul de locatari din Rai. Clara a descoperit imediat că Adam şi Eva nu au fost singurii locuitori nespecifici Raiului. Apariţia lor este pusă pe seama vredniciei şi dorinţei de perfecţionare a Creatorului care a recidivat în temerara acţiune de confecţionare a primilor oameni şi a mai fabricat câteva serii. <br />
Aşadar în Rai mai existau fiinţe omeneşti. Fără ca densitatea lor să fie mare, numărul acestora era suficient ca ei să poată constitui un eşantion reprezentativ pentru testarea celor rămaşi după prima debarasare, respectiv - izgonirea creaţiilor originale care greşiseră dieta. <br />
Cum era firesc, după acest incident, care a stat la baza păcatului originar, a urmat o “vânătoare de vrăjitoare” care a luat sfârşit odată cu verificarea puterii de abţinere la ispite a tuturor locuitorilor temporari ai Raiului. <br />
Ultima precizare priveşte acţiunea de ispitire propriu-zisă. Ca oriunde în lume, nici în Rai nu se făceau excepţii când venea vorba de ispitirea celor mulţi. Ce era mai păcătos trebuia prezentat ca în vitrină, scăldat în lumini colorate cu joc de ape, să ia ochii. Aşa s-a născut arta vitrinierilor de mai tarziu - prezentând ce voiau să vândă ca fiind mai cu moţ, mai apetisant astfel ca tuturora să le lase gura apă. <br />
Iată cum şi de ce merele roşii erau prezentate ca o marfă de calitate superioară; pentru ca toţi prezumtivii consumatori mai slabi de înger - cunoscuţi în viaţa civilă ca mai săraci cu duhul, adică mai proşti, - să cadă în ispită. <br />
Aşadar merele roşii, scoase la înaintare erau destinate cu prioritate celor păcătoşi pentru consum în stare proaspătă, în vreme ce merele galbene - rudele lor sărace - erau alocate pentru furajarea celor modeşti - iar dacă întreprinderile mici si mijlocii luau avânt chiar şi în România, să fie utilizate la fabricarea marmeladei, ca hrană a celor mai săraci cu punga. <br />
Vorbele ieşite mai târziu, prin spate, au încadrat această acţiune ca primă purificare etnică din istorie. Argumentul adus de bârfitori a fost modul în care s-a făcut selecţia celor bănuiţi de lipsă de ataşament faţă de regulamentul de funcţionare al Raiului. Astfel nu au fost verificate categorii întregi de locatari cum sunt: sfinţii, îngerii şi alţii, căzând chinopastia numai pe mireni. <br />
În timpul acela - fiind şi prima ei vizită oficială în grădina Edenului - Clara nu avea de unde să ştie că nu numai pe pământ dar şi în Rai totul era pornit spre simplificare şi descentralizare. În această direcţie administraţia Raiului nu a făcut mare scofală bătând mult timp pasul pe loc. <br />
Pentru creşterea eficienţei, în final au fost antrenate în această acţiune şi cunoscute firme care funcţionau pe pământ în domeniu, cum sunt: “Mărul roşu, drumul dracului - poarta iadului” ( firma multinaţională cu capital majoritar americano-arabo-musulman ), “Cidrul“ ( firmă mixtă franco-spaniolă ), “Ştrudelul fermecat” ( firmă germano-helveto-austriacă ) iar pentru încurajare a fost solicitată şi firma “Mere pentru plăcintă” ce aparţinea unor acţionari din Romania, una din multele ţări emergente. Experienţa dobândită în perioda comunistă de locuitorii acestei din urmă ţări a justificat alipirea ei la grupul firmelor decidente cu privire la direcţia de consum a merelor.<br />
Conducătorii din perioada securisto-ateisto-comunistă, nişte tipi fără tată, fără mamă, numai cu ceva bunici, dar din păcate morţi, instalaseră camere video sub plapuma românului ca să poată supraveghea efectul consumului de mere roşii asupra populaţiei. <br />
O tovarăşă-doamnă, cu rang înalt în ierarhia lor, se distra urmărind zilnic înregistrările video cu patimile din amor - asemănatoare cu ale tânărului Werther - vizibile în toate păturile sociale. <br />
Culmea este că s-a încercat justificarea urmăririi şi sub cearceaf a supuşilor prin culoarea respectivului aliment - merele roşii - susţinând că acestea erau mere comuniste, explicaţia oficială fiind culoarea lor. <br />
Tema care a unit adminstraţia Raiului cu elita nominalizată mai sus, a tăietorilor de frunze la câini din toată lumea, a fost: găsirea celor mai simple procedee pentru gruparea merelor pe culori, astfel că cei sosiţi temporar în rai să le localizeze imediat. <br />
Soluţia găsită a fost la fel de simplă ca oul lui Columb de pe vremuri. Astfel, s-a dovedit că eficienţa maximă se obţine dacă fiecare pom rodeşte numai mere de o singură culoare, vizibilă de la distanţă. <br />
Pentru aplicarea concluziilor studiului întocmit mai trebuia făcut ceva: eliminarea posibilităţii de polenizare încrucişată care ar fi pus pe butuci toata munca lor de creaţie. Drept urmare, albinele, bondarii şi în general toate insectele implicate în operaţiunea de polenizare au fost operate la cap. Lor li s-a implementat un cip care le controla activitatea şi le oprea să transporte polenul colectat altfel decât în circuit inchis, respectiv în coroana aceluiaşi pom. <br />
Operaţia a fost dificilă şi nu a reuşit în totalitate. Cca. 20 % din insecte, au înnebunit, situaţie pusă în evidenţă de zborul lor haotic. Procentul a fost considerat însă rezonabil dat fiind tehnicile chirurgicale de atunci precum şi lipsa de experienţă în domeniu. De aici se trage şi expresia rămasă neschimbată până astăzi “se plimbă ca musca fără cap” atribuită celor care încurcă lumea. <br />
Aşa au fost asigurate condiţiile ca locuitorilor temporari ai Raiului, funcţie de caracterul lor: parşiv sau neprihănit, să le fie asigurat accesul neîngrădit la fructele oprite sau la cele destinate producţiei de marmeladă. <br />
Clara nu avea cum să înţeleagă toate aceste amănunte şi nimeni nu ştie dacă le va înţelege vreodată. Ea se afla pe un teritoriu necunoscut, mai mult decât ciudat, cum nu mai văzuse până atunci, nici măcar în filmele S.F.<br />
Se simţea obosită, cu mintea leneşă şi confuză. Exasperată, a decis să lase lucrurile aşa cum sunt şi s-a consolat cu ideea că aici ea nu avea drept de iniţiativă. Trebuia numai să observe ce se întamplă şi atât. Când a ajuns la această concluzie s-a mai liniştit, dar nu pentru mult timp. <br />
A fost luată prin surprindere de apariţia lângă ea, de nu se ştie unde - ca şi în legenda biblică - a nelipsitului şarpe. Dar vai, nu era un singur şarpe. Erau o sumedenie de şerpi, o întreagă colecţie de ofidieni, coloraţi în toate culorile curcubeului. Pe lăngă că nu semănau ca aspect şi comportamentul lor era diferit: unii erau leneşi, delăsători, alţii insistenţi sau vicleni, ori plictisiţi. Cei mai activi se dovedeau a fi şerpii vicleni. Agăţaţi în pomi, îşi unduiau ispititor trupul filiform şi alegeau dintre vizitatorii grădinii, diverse perechi - după criterii numai de ei ştiute. Pentru început, ofereau numai mere roşii, iar dacă observau că succesul se lasă aşteptat le scoteau de undeva din spate şi pe cele galbene. Oferta lor era dubioasă. Era limpede că aveau grijă să le expună vederii cu prioritate pe cele roşii şi să le dosească pe cele galbene, forţând astfel alegerea. <br />
În această situaţie Clara nici nu s-a mirat de ce merele roşii erau mai solicitate. Perechile induse astfel în eroare, dupa ce muşcau lacom din ele - în mod inexplicabil o luau la fugă ţinându-se de mână şi dispăreau în zare lăsând în urma lor fum şi un puternic miros de pucioasă şi de catran ars. <br />
Cei care solicitau merele galbene îşi vedeau mai departe de plimbare ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar nu toţi. O parte din ei, e drept mai puţini, după ce mâncau mere galbene fugeau şi ei ca musca fără cap, procedeu explicat deja mai sus, dar din alte motive. <br />
Erau apucaţi de pântecăraie şi alergau disperaţi care încotro să-şi rezolve problemele. Mai târziu s-a aflat că cei loviţi de această adevarată streche sufereau de deficienţe enzimatice congenitale, considerate fără leac. <br />
Gurile rele spun că de vină pentru această boală ar fi fost lutul folosit la fabricarea lor. Se presupune că acesta a fost infectat cu resturi de cenuşă provenită dintr-un nor ridicat de vânt când s-au luat dracii la bătaie, jos în beci. Sau, după alţi autori, ar fi fost făcuţi într-o duminică, zi nelucratoare şi din această cauză…… <br />
Până şi Clara, o fire calmă s-a iritat ascultandu-i pe toţi bârfitorii - evident şerpi - şi ca să scape de ei şi-a schimbat sediul mutându-se mai în interiorul livezii.<br />
Ea, ca medic, era mai preocupată de situaţia dificilă în care se găseau cei cu disfuncţii stomacale. Aceştia resimţeau acut lipsa cabinelor ecologice care se vor inventa mai târziu. Clara nu putea să întreprindă nimic pentru alinarea suferinţelor celor cu stomacul defect pentru că sulfamidele nu se mai fabricau şi au fost înlocuite cu suplimente alimentare scumpe. <br />
Spre ghinionul suferinzilor, ea nu avea cum să le cumpere pentru că puţinii bani pe care îi avea, i-au fost confiscaţi la trecerea Stixului de Caron în cârdaşie cu un grup de greci beţi, rămaşi acolo din timpurile când Homer scria Iliada şi Odiseea. <br />
În plus, era foarte bolnavă şi nu ştia încă pe ce lume se află până când va primi precizări de la doctorul Varlam sau de la propria ei soartă. <br />
Cum în Rai condiţiile de igienă erau draconice - pardon de cuvânt care nu trebuie folosit aici din cauza originii lui nesănătoase, el provenind din altă parte, de la subsol - nevoile celor cu aceste greşeli constructive se dovedeau a fi fără soluţii. Până la urmă, din disperare, bolnavii îşi schimbau meniul şi treceau la consumul de mere roşii cu toate consecinţele cunoscute. <br />
Astfel, selecţia înainta triumfătoare şi numărul celor care domiciliau în Rai scădea, în timp ce aglomeraţia din Iad creştea. Deşi nu a stat mult în acea gradină, ea a remarcat lupta surdă care se dădea între cele două taramuri: Rai şi Iad. Fiecare din ele vroia să umple spaţiul celuilalt. Ce a mai obvservat ea a fost că aşa cum stăteau lucrurile atunci, Iadul părea mai dispus să primească chiriaşi decât Raiul. <br />
Aşa a apărut conceptul de suprapopulaţie din care mai târziu un călugăr pământean, Malthus a însăilat o întreagă teorie care se mai agită şi astăzi de cei puternici şi cu chef de bătaie, un fel de body-garzi mondiali. <br />
Din lipsă de timp, halucinaţia ei fiind pe sfârşite, Clara a decis să amâne adâncirea studiului privind relaţia dintre Rai şi Iad - cele două obsesii ale tuturor religiilor şi oamenilor - cu ocazia unei năluciri viitoare sau al unui vis jubiliar. <br />
Drept urmare, şi-a reluat plimbarea într-un cărucior cu rotile găsit pe alee. După un timp, a văzut un şarpe mai în vârstă, serios, cu aspect paşnic ce părea sa aibă o funcţie oficială. Curioasă, s-a apropiat de el şi i-a cerut un măr. Necunoscând prea bine obiceiurile locului, a lăsat la aprecierea lui ce culoare să aibă acest măr. Şarpele, se pare atotştiutor, a privit-o cu atenţie şi în loc de răspuns a dat din cap a părere de rău. Nu pentru că nu avea mere potrivite pentru ea ci pentru că arăta foarte obosită - mai mult moartă decât vie - bolnavă şi suferindă. Părea că dorea să rămână definitiv în grădină, să nu se mai întoarcă de unde a venit. Ca să nu o descurajeze, şarpele şi-a ascuns adevăratele ganduri şi i-a spus. <br />
- Domnişoară Clara, ştiu că odată ai ales un măr galben. Merele de această culoare sunt considerate aici fructe neutre. Acum ţi-aş fi sugerat un măr roşu, dar pentru tine ele încă nu s-au copt. Iar merele crude, crede-mă, acum sunt foarte acre şi nu o să-ţi placă. Revino tu mai târziu, peste câtva timp şi o să mai vedem ce fel de mere sunt bune pentru tine. <br />
După această recomandare şarpele blajin a dispărut.<br />
“Ciudat, s-a gândit ea. Este adevărat că până acum nu m-am dat în vânt după mere, dar de ce şarpele a spus că ele nu s-au copt încă pentru mine? Nu cumva mor şi nu mai apuc să mănânc mere roşii?” <br />
Cuprinsă de îngrijorare a încercat să îşi ia pulsul - o meteahnă mai veche de care suferă toţi cei care au ţinut vreodată un stetoscop în mână - dar nu s-a putut mişca. Nu a dat nicio importanţă acestei neputinţe şi nici durerilor care o însoţeau. Nu s-a putut abţine însa să nu gândească îngrijorată. <br />
“Simt o cumplită slăbiciune în mine şi nu ştiu cum o să mă descurc dacă trebuie să mai aştept. Sau, în situaţia în care scap cu bine de suferinţe şi se va întampla să le primesc până la urmă, ce o să mă fac dacă atunci nu o să mai am dinţi în gură să le pot savura?” <br />
<br />
Înainte de a afla răspunsul la temerile ei, vedeniile s-au destrămat ca o oglindă făcută ţăndări şi a căzut din nou gemând în bezna neagră a inconştienţei depline din care toate nălucirile au dispărut.<br />
<br />
Starea pacientei Clara David în perioada următoare face ca gândul să zboare la partea I-a, Infernul din Divina comedie, operă de căpătâi a lui Dante Alighieri: “Lăsaţi orice speranţe voi care intraţi aici”. <br />
Aflată sub influenţa tranchilizantelor, Clara suferea permanente căderi în lumea nălucirilor incontrolabile, urmate de scurte pauze în care era complet absentă, incapabilă să simtă măcar durerea. La început încet, cu timiditate, apoi cu o frecvenţă în creştere în mintea ei îşi făcea loc vechea luciditate. Devenea conştientă că i s-a întâmlpat ceva rău, atât de rău că se putea numi cu uşurinţă groaznic: simţea asta în tot corpul ei chinuit. Se întâmpla mai ales când dorinţa de a-şi schimba poziţia îi provoca dureri insuportabile, de neimaginat.<br />
Faptul că era imobilizată de aparatură şi chingi îi confirma bănuielile care s-au transformat în certitudini. Încerca să-şi definească situaţia şi se lovea de o întrebare simplă căreia nu reuşea să îi găsească un răspuns mulţumitor. Ce căuta ea în camera asta de un alb imaculat, singură cu durerile şi nedumeririle ei? Ce vedea ea în jur, i se părea cunoscut dar nu îşi amintea că ar face parte din viaţa ei personală. <br />
După ce îşi chinuia memoria până la epuizare, fără nici un rezultat, cădea într-o stare de semitrezie în care se amestecau fragmente rupte din viaţa reală cu viziuni sălbatice şi tenebroase. De cele mai multe ori aluneca progresiv de la starea de raţionalitatate precară către o zonă de excludere treptată a ei şi se simţea împinsă pe un alt palier în care gândirea se dilua şi totul se sfârşea prin capitularea definitivă a lucidităţii în favoarea nălucirilor şi coşmarelor. <br />
Atunci se simţea plutind undeva, în abis, învăluită de o ceaţă densă din care emanau mirosuri ostile: de carne arsă şi pucioasă. În urechi îi răsunau insistent chemări ademenitoare, lipsite de coerenţă, nedesluşite ca sens, greu de suportat prin obsedanta lor repetare. Parcă cei care o chemau voiau să o atragă într-un joc fatal având drept miză sechestrarea eternă a fiinţei ei. Nu înţelegea cine anume o chema şi unde - dar semnalele erau atât de insistente, de persuasive încât o copleşeau provocându-i dureri. Îi paralizau personalitatea şi o îngrozeau prin senzaţia de iminent dezastru pe care i-o transmiteau. <br />
Ca să scape de acest calvar, era tentată uneori să le urmeze îndemnul şi să plece către destinaţia în care era solicitată, indiferent ce va afla la capătul drumului. De cele mai multe ori însă se împotrivea cu înverşunare, luptând împotriva acestor îndemnuri care îi trezeau o spaimă animalică. În acele momente întrezărea consecinţele abandonării luptei şi ale acceptării chemărilor; dispariţia individualităţii ei şi cuplarea a ceea ce a mai rămas din ea la un organism colectiv gigant, cu organe vitale unice, condus de un singur creier după reguli pe care nu le cunoştea. Afilierea ei - care altădată deborda de personalitate - la această entitate ar fi redus-o la rolul de slugă săracă la o casă mare. <br />
După aceste lupte obositoare, nevăzute din afara ei, cădea epuizată într- un somn lung, amplificat de medicamente. Urma apoi ca o fatalitate, repetarea iarăşi şi iarăşi a aceloraşi secvenţe; scurtă revenire la o realitate pe care nu o mai înţelegea, starea de semitrezie şi căderea în inconştienţă. <br />
Atunci începea acelaşi joc parşiv, al luptelor de guerilă dusă pe tărâmuri necunoscute, un joc al încercărilor dure, de-a faţa ascunselea, în care ea era de fiecare dată o victimă din ce în ce mai obosită şi îngrozită, în timp ce inchizitorii ei, de fiecare dată alţii, erau din ce în ce mai proaspeţi, mai sadici şi mai violenţi.<br />
Această stare fizică şi mentală numită de medicii specialişti, cum va afla mai târziu drept stare de comă, s-a menţinut timp de mai multe zile după accidentul suferit. În tot acest timp Clara a dus o luptă încrâncenată cu forţele nopţii eterne care sălăşluiau pe celălalt tărâm, aflat dincolo de râul Stix - pentru dreptul ei de a trăi. <br />
Din această luptă grea, cu forţe bine antrenate, aproape invincibile, dusă în deplasare, Clara devenită un simbol al luptei între viaţă şi moarte a ieşit învingătoare. Fire independentă, dotată cu o inteligenţă nativă peste media obişnuită, încet-încet, ea se ancora tot mai mult în viaţa reală, îşi recăpăta simţurile şi se pregătea pentru confruntarea care o va duce la aflarea adevărului în legătură cu nefericita ei situaţie.<br />
În toată această grozavie care i se întâmplase a avut un singur noroc - dacă se poate vorbi de aşa ceva în situaţia ei, o şansă uriaşă totuşi; figura ei frumoasă de superzână, a scăpat ca prin minune, neatinsă. <br />
Mai târziu, după externare, când aceste necazuri aparţineau trecutului, Clara făcea haz de necaz şi prezenta celor apropiaţi o listă cuprinzând traumatismele avute, scrisă artistic de mână, cu înflorituri ca în romanele de epocă la care a adăugat şi un titlu: <br />
“Nemaipomenitele isprăvi ale unei fete care nu a vrut să moară deşi a avut ocazia; ratând-o, a primit ca premiu o nouă şansă - a nemuririi“.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-41637117828544027002010-02-25T15:00:00.000-08:002010-02-27T08:10:56.879-08:00Capitolul IV. AnchetaMoto: Într-adevar, ştiu multe, dar aş vrea să ştiu totul. (Goethe / Faust)<br />
<br />
Poliţia rutieră stabilise fără dubiu responsabilitatea producerii accidentului în sarcina conducătorului auto. Acesta, un tânăr inginer pe nume Doru Dragu lucra în domeniul construcţiilor de locuinţe. <br />
Se mai cunoaştea că rezultatele testelor de alcoolemie au fost negative şi faptul că şoferul şi-a recunoscut vina de a fi lovit cu autoturismul său pe zebră o tânară care traversa corect strada, pe zebră, la culoarea verde a semaforului.<br />
În aceeaşi zi dosarul accidentului a fost repartizat detectivului de investigaţie Ionuţ Puşcă, un locotenent de poliţie tânăr - până în 30 de ani - destul de înalt, sigur în jur de 1,80 m. Cu o figură deschisă, copilaroasă luminată de privirea inteligentă a ochilor săi căprui, iscoditori, păr şaten tăiat scurt, pieptănat cu cărare, zâmbitor şi amabil se prezenta ca un interlocutor plăcut, simpatic, în faţa căruia cei anchetaţi nu se simţeau stingheriţi. Examinându-l atent, toţi cei care prin forţa lucrurilor erau nevoiţi să treacă prin biroul lui îşi dădeau imediat seama că singura lor şansa să aibă parte de o anchetă imparţială era să o spună pe cea dreaptă.<br />
Când Doru a intrat în birou detectivul i-a oferit un scaun şi l-a întrebat dacă doreşte o cafea sau o băutură răcoritoare. Tânărul a refuzat trataţia şi a luat loc. Încă nu îşi revenise pe deplin din starea ciudată în care se găsea când provocase, nici acum nu ştie cum, acel stupid eveniment rutier. Accidentul i-a provocat o stare nervoasă pe care nu reuşise încă să o descarce în totalitate. Părea ca trăieşte în continuare coşmarul accidentului, un vis urât, al cărui personaj principal voia cu disperare să fie altcineva. <br />
- Vă rog să îmi daţi actele dumneavoastră, toate actele, atât cele personale cât şi ale autoturismului. <br />
Aşa a început politistul interogatoriul. Fără să scoată o vorbă, cel solicitat a scos cu mână tremurândă din buzunarul pantalonilor actele cerute şi le-a depus pe biroul anchetatorului. Acesta le-a luat, după care i-a pus câteva întrebări de rutină legate de identitatea lui, cu ce se ocupă, adresa la care locuia şi alte generalitaţi. <br />
Mulţumit de răspunsurile primite pe care le-a confruntat cu actele ce le avea în mână, a început ancheta prin a-i pune întrebări în legatură cu accidentul <br />
- Spuneţi-mi vă rog, cum s-a produs accidentul şi care ar fi după părerea dvs., cauzele? <br />
Deşi tânăr, ofiţerul avea o oarecare experienţă în conducerea anchetelor şi nu pierdea timpul cu pregătiri inutile. Pentru cazurile deosebite cum era acesta, stilul lui era să lase intervievatul să povestescă tot ce îşi aduce aminte legat de accident. El nu intervenea decât în situaţia în care voia să puncteze ceva, sau dacă interlocutorul lui o lua razna, ocolind subiectul, ori spunea gogoşi. <br />
Doru făcea parte din categoria celor pe care locotenentul nu trebuia să îi dirijeze ca să afle ce dorea. Declaraţia lui, poate puţin cam lungă, a fost exact ceea ce anchetatorul se aştepta să fie. <br />
- Vă povestesc faptele aşa cum îmi aduc aminte că s-au petrecut. Nu îmi permit nicio interpretare sau comentariu iar dumneavoastră o să trageţi concluziile, şi-a început el declaraţia. <br />
Pe măsură ce vorbea, simţea cum redevine mai calm şi mai stăpân pe sine. Acum, când trecuse de primul hop al audierii sale, nu îi mai era teamă. Pentru prima dată de la producerea accidentului se simţea capabil să ofere o declaraţie coerentă - versiunea lui - cu privire la împrejurările în care s-a produs. <br />
- Mă deplasam de la un şantier la altul, continua el şi nu vreau să insinuez că am muncit mult şi că eram obosit. Muncesc mult, este adevărat, dar în dimineaţa asta nefastă, dimpotrivă, eram într-o formă bună, chiar avusesem la începutul zilei o senzaţie plăcută, de bine ca şi cum urma să mi se întample un eveniment fericit. <br />
După o scurtă pauză pe care a folosit-o începu să se uite mirat în tavan de parcă de acolo aştepta să vină o explicaţie pentru ciudăţenia senzaţiei avute. Neprimind nici un răspuns, a dat resemnat din cap şi a reluat firul mărturisirii sale. <br />
- Pare ciudat să vorbesc despre această impresie aiurită, a declanşării unui eveniment fericit în viaţa mea, tocmai când am primit cea mai neagră infirmare a aşteptărilor mele. Dar aşa a fost să fie, şi-a terminat el fraza afişând la vedere o concepţie fatalistă. <br />
- Da, extrem de ciudată situaţie, i-a confirmat ofiţerul. Vorba românului, “unde dai şi unde crapă”. Aşa ceva nu poţi să o botezi nici premoniţie, pentru că s-a întamplat pe dos. <br />
Luat de val, tânarul a continuat să vorbească şi se simţea chiar uşurat să povestească tot, fără să ascundă nimic, aşa cum face orice bun creştin la spovedanie. Din nefericire pentru el nu se afla în faţa unui preot, căruia în viziunea unui folclor ieftin se credea că pe lângă adevăr poţi să strecori şi unele minciunele pentru atenuarea păcatului - la gândul că Dumnezeu e mare şi iartă. În faţa lui stătea un ofiţer de poliţie căruia nu trebuia să îi ascundă nimic - toate floricelele adăugate putându-se întoarce împotriva horticultorului amator.<br />
- Înainte de accident, am trecut pe la o prietenă care locuieşte în zona în care s-a produs nenorocirea. Prietena mea, o domnişoară foarte drăguţă, cu care nu ascund, am avut în urmă cu ceva timp un anumit gen de relaţii, a insistat să beau o cafea să mă reconfortez, pentru că, zicea ea arătam obosit. Liliana, Liliana Alexandru aşa se numeşte ea, mă chemase de multe ori, dar eu din cauza ocupaţiei mele nu am mai trecut pe la ea de mai bine de o lună. Am făcut-o atunci spre ghinionul meu. Deşi mă simţeam excelent cum v-am spus, am acceptat să beau o ceaşca de cafea cu ea, să mai dreg busuiocul, cum se spune să nu par nepoliticos, mai ales că între noi au avut loc intimităţi care mi-au lăsat amintiri de neuitat. În acelaşi timp îmi plăcea să beau o cafea făcută de ea. <br />
Amintindu-şi de gustul cafelei a înghiţit în sec şi cu o plăcere deloc ascunsă şi-a trecut limba peste buze într-un gest reflex. <br />
După aceea a aruncat o scurtă privire spre măsuţa din faţa biroului, să vadă dacă nu cumva visa şi acolo îl aşteapta o ceaşcă cu acea cafea minunată despre care povestea. Dezamăgit că acolo nu a văzut decât dosare cu hârtii, a revenit la oile dumnealui - adică la continuarea declaraţiei - dar nu înainte de a face un scurt ocol prin propriile senzaţii olfactivo-gustative.<br />
- Are o reţeta şi un mod de preparare a cafelei pe care nu l-am mai întâlnit niciodată, nicăieri. Un deliciu. Întotdeauna pune în ceaşca până la jumătate cafea aromată şi apoi o umple cu frişcă şi îngheţată de vanilie. <br />
Revenirea la descrierea cafelei s-a produs involuntar. Se vedea că îi era greu să se desprindă de amintirile plăcute care ieşiseră la suprafaţă cu ocazia acestui remember. În faţa încapăţânării inginerului de a se menţine pe linia admiraţiei pentru o anumită cafea, mă rog, fie ea cu frişcă şi îngheţată, Ionuţ Puşcă se gândea că trebuie să fi fost foarte bună din moment ce în situaţia de neinvidiat în care se găsea el îşi aminteşte toate amănuntele despre ea.<br />
Atunci în mintea lui a încolţit ideea că trebuie să bea şi el într-o zi o astfel de cafea. Mai mult, s-a trezit vorbind despre cafeaua minune cu o oarecare tendinţă de minimalizare a ei.<br />
- După cum o descrieţi şi mai ales după nostalgia pe care o citesc în ochii dvs, trebuie să fie una din două; ori cafeaua v-a lăsat o amintire de neşters, ori vă este dor de cea care o prepară.<br />
- Da, oarecum, dar nu în sensul în care s-ar putea crede. Între mine şi Liliana s-au rupt toate punţile pentru o relaţie de natura celei pe care o sugeraţi. Mă leagă de ea numai amintirile, dintre care cea referitoare la cafea nu trebuie uitată. <br />
Întrucât s-a simţit vinovat că l-a blocat pe anchetator cu povestioare minore şi l-a asfixiat cu amănunte insignifiante despre cafea, Doru şi-a cerut scuze pentru acest să-i zicem, mic incident.<br />
- Vă rog să mă iertaţi pentru că am creat cu amintirile mele această întârziere, vă promit că nu o să se mai repete. <br />
După această promisiune şi-a continuat mai atent declaraţia, cenzurând-o. Ca un făcut, cafeaua a intervenit iarăşi în discuţie, dar de această dată, sigur pentru ultima oară. Cu un gest de scuză ce părea cu siguranţă semnalul că într-adevăr este ultima oară când pomenea în declaraţia sa despre deja celebra cafea, i-a pronunţat totuşi numele magic dar la un alt nivel de interes. <br />
- Pentru prepararea cafelei, Lilana s-a retras în bucătărie dar a revenit imediat. Cum mă aşteptam aducea pe o tavă două căni cu cafea pe care a numit-o cum şi era de fapt “café frappe”. După viteza cu care s-a întors cred că a fost pregatită mai înainte. De fapt nu are importanţă momentul pregătirii ei, oricum o astfel de cafea se bea rece. <br />
- Făcând o scurtă paranteză vreau să vă spun că într-un timp credeam că eu şi Liliana ne vom căsători, mai cu seamă că în acea vreme aveam o relaţie foarte fierbinte, de necrezut. Atunci, îmi aduc aminte că mereu şi peste tot o vedeam numai pe ea. După un timp am început să îmi recapăt luciditatea. Am pus cap la cap anumite secvenţe cărora nu le acordasem la timpul lor atenţia cuvenită şi mi-am dat seama că nu ne potrivim. M-am retras şi nici acum nu ştiu dacă plecarea mea din viaţa ei a supărat-o sau nu. <br />
Din atitudinea lui şi din ce spunea se înţelegea că partea în care era inclusă Liliana se apropia de sfârţit, fără resentimente. <br />
- După ce ne-am despărţit, ne-am mai întâlnit ca amici fără să reînodăm vechea relaţie dar nu mi-a dat niciodată să înţeleg că ar fi suparată pe mine. Aşadar, m-am socotit liber de obligaţii. În fapt, cred că m-am retras elegant, şi am făcut tot ce depindea de mine ca să păstrez relaţii civilizate cu ea. Singura mea, ca să zic aşa abatere de la dorinţele ei era că ea mă chema mereu iar eu mă duceam când puteam, mai rar. <br />
Terminând relatarea, Doru Dragu a căzut pe gânduri lăsând impresia că se straduieşte să-şi amintească tot ce ar mai fi de folos anchetei. Acum i-ar fi căzut bine un pahar cu apă, dar pentru că a refuzat de la început orice fel de trataţie, a înghiţit în sec şi a mers mai departe cu dezvăluirile sale. <br />
- Ciudat este că atunci când vorbesc simt că mă descarc, mă mai relaxez şi încep să văd lucrurile mai limpede. <br />
A scuturat din cap ca pentru a alunga un vis urât şi a reluat firul destăinuirilor. Surprinzător numai în aparenţă, plăcerea începutului l-a avut tot cafeaua. De fapt, el şi-a respectat promisiunea şi nu s-a hazardat în descrierea ei sau în alte aprecieri în ceea ce o priveşte, menţionând-o numai ca punct de reper în timp. Este cert ca era preocupat de lichidul acela aromat, negru-maroniu care în ciuda declaraţiei lui de independenţă faţă de tot ce ţinea de domnişoara Liliana, îl bloca cu amintiri greu de uitat. <br />
Adevărul, care va ieşi la iveală mai târziu, va face lumină asupra rolului pe care l-a jucat cafeaua în desfăşurarea evenimentelor şi va clarifica natura relaţiilor interumane dintre toate personajele care populează această proză.<br />
- După ce am băut cafeaua, la câteva minute starea mea de bine a dispărut şi în locul ei s-a instalat o senzaţie de slăbiciune pe care nu o mai avusesem; vedeam totul ca prin ceaţă. Mi-am spus că oboseala acumulată în timp trebuie să poarte vina şi dacă mă urc în maşina şi deschid aerul condiţionat o să îmi revin. Ca Liliana să nu se observe brusca mea slăbiciune, m-am ridicat cu greutate în picioare, am mulţumit pentru cafea şi am plecat imediat. Contrar obiceiului, nici ea nu a insistat sa mai stau. Ameţit cum eram şi grăbit să ies cât mai repede afară, nu m-am mirat şi nici nu am dat atenţie atitudinii ei neobişnuite. Ajuns la maşină, am pornit motorul şi cu toate că am coborât geamurile, să intre cât mai mult aer, m-am simţit în continuare rău. În această situaţie le-am închis şi am pus în funcţiune instalaţia de aer condiţionat pe ultima treaptă de răcire. Nici aşa starea mea nu s-a îmbunătăţit. Am decis atunci să stau pe loc cu motorul pornit, să îmi revin, dar în loc de o aşteptata ameliorare am început să am greţuri, ameţeli, şi o greutate imensă în picioare. Cu toată dificultatea de articulare a cuvintelor - că şi asta mi se întâmplase între timp - am vrut să telefonez unui prieten să vină să mă ia. Nu l-am găsit şi am renunţat la idee. După alte minute bune, am avut impresia că mă simt mai bine şi am plecat acolo unde soarta mă împingea inexorabil, pe strada unde s-a întâmplat tragedia. <br />
Devenise surescitat şi era explicabil de ce. Sosise clipa să-şi amintească momentul teribil al accidentului şi îi era foarte greu să o facă. Aproape că îi venea să se ridice şi să o ia la fugă. Cu un efort de voinţă, strângând din dinţi, a reuşit să se stăpâneasca şi să continue marşul groaznic al aducerilor aminte săpându-si brazde adânci şi dureroase în memorie. <br />
- În clipa plecării de pe loc am avut aceeaşi senzaţie plăcută, de bine despre care v-am mai povestit. De data asta am simţit-o ca pe o nălucire, un semnal venit din altă lume, nu ca pe ceva real. Parcă visam şi în vis trebuia să interpretez un rol anume. Nu mai eram eu, Doru Dragu, ci altcineva care pusese stăpânire pe comenzile maşinii şi după ce îmi anihilase voinţa, mă domina autoritar, mă împingea mai departe cu forţa unui uriaş resort nevăzut. <br />
Ajuns la acest punct al relatării simţea că se pierde, era foarte aproape de momentul de groază al accidentului, dar a trecut şi acest examen de rezistenţă psihică. Stors de vlagă a reuşit să îşi termine depoziţia. <br />
- Am văzut la timp semaforul şi culoarea lui roşie pentru mine, dar parcă tot ce trăiam şi simţeam nu mi se întâmpla mie, ca în jocurile pe calculator unde impactul care se produce când greşeşti nu are consecinţe. Cu această percepţie deformată despre realitate am continuat să rulez în limita vitezei legale, fără să acţionez sistemul de frânare. Acel ceva plăcut, acea senzaţie de bine, mă făcea să mă grăbesc ca şi cum dacă mă opream lucrul minunat care urma să se întample, dispărea. Eram ca în transă şi nu aveam alt gând decât acela să merg fără oprire. Vă rog să mă credeţi, nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva şi nici nu sunt nebun. <br />
- Nici nu păreţi, sunt ferm convins că sunteţi responsabil şi în toate facultăţile dvs. mintale, interveni absent ofiterul fără să pară că ar dori să întrerupă şirul destăinuirilor inginerului. De altfel, a continuat el, dacă dvs. credeţi că vă ajută, sau să mă exprim mai clar dacă vreţi să aduceţi în apărarea dvs. argumentul pierderii pe moment a lucidităţii, sau un acces de nebunie temporară cum vreţi să o numiţi, puteţi solicita un examen psihiatric. <br />
- Nu, nu doresc acest lucru. Sunt lucid acum şi îmi asum în întregime faptele mele cu toate consecinţele lor. Chiar dacă aş solicita expertiză psihiatrică, rezultatul va fi unul care nu o să mă ajute. Va fi confirmată deplina responsabilitate asupra acţiunilor mele. <br />
- Bine, relataţi mai departe vă rog, i-a cerut conciliant ofiţerul cu mimica celui care a întins o mână de ajutor cuiva şi a fost refuzat.<br />
- Cum vă spuneam, mă grăbeam parcă spre o întâlnire cu rezultat fericit. De aici mi se trage şi accidentul pe care l-am făcut. Când am zărit victima, la cca 5-6 metri distanţă de maşină, am înmărmurit văzând cât de frumoasă şi senină era. Numai un moment, pentru că în clipa următoare a înţeles pericolul pe care îl aduceam şi s-a schimonosit de groază. În faţa reacţiei ei m-am îngrozit şi eu. Toate aceste secvenţe au dus la pierderea timpului optim de frânare, iar când în sfârşit am apăsat pedala de frână era prea târziu. Fracţiunile de secundă care au trecut între senzaţia că nu mi se întâmplă mie - participam doar la un joc - şi trezirea la realitate, au făcut diferenţa între conducerea preventivă a unui autovehicul şi accident. <br />
Ajuns la capătul depoziţiei sale, inginerul care i-a lăsat tot timpul impresia că mai mult se învinovăţeste decât se apară, a mai găsit puterea să o încheie cu o concluzie cât se poate de reală, ca un verdict ciudat pe care şi l-a administrat chiar el. <br />
- De cele mai multe ori manevrele de evitare a unui accident nu necesită nici un efort şi dacă le execuţi la timp reuşeşti să îl eviţi. Ele intră în reflexele oricărui şofer cu experienţă. Orice pierdere de timp sau luciditate duce însă la apariţia dilemei “a trăi sau a muri”. În concluzie, mă simt vinovat, îmi asum în totalitate consecinţele accidentului şi nu mai am nimic de adăugat. Dacă mai aveţi întrebări, vă rog să mi le puneţi acum. Vă mai rog ca atunci când este gata transcrierea declaraţiei, să mi-o daţi imediat să o semnez. <br />
Aşa cum a încheiat el, nu şi-a lăsat loc pentru circumstanţe atenuante. <br />
În ultimele minute ale interogatoriului, Ionuţ Puşcă părea cu gândul în altă parte. De fapt, el a fost cât se poate de atent şi a reţinut totul. Fiind un spirit veşnic nelinistit şi curios, ultima parte a mărturisirilor inginerului, în special a celor care priveau unele secvenţe dinaintea accidentului au declanşat în capul lui o furtună de idei pe care a hotărât să le analizeze mai târziu, când va fi singur. <br />
Dupa ce a citit declaraţia, a pus-o pe birou şi l-a invitat cu un gest să o ia. <br />
- Poftiţi declaratia, vă rog să o citiţi şi să o semnaţi. Personal îmi exprim sincerele păreri de rău pentru ce vi s-a întâmplat atât dvs, dar mai ales victimei. Să sperăm că se va face bine. Doamne ajută!, a încheiat ofiţerul discuţia. <br />
După ce a citit la rândul lui cu atenţie declaraţia lui Doru Dragu, poliţistul nu şi-a putut reprima un început de simpatie pentru el. O datora corectitudinii arătată de anchetat pe parcursul interogatoriului, dar şi atitudinii lui de Hristos care întinde şi celălalt obraz. Cu toate acestea, în sinea lui îl condamna şi îl considera vinovat în totalitate de producerea unui accident care putea fi evitat.<br />
După semnarea declaraţiei, Doru Dragu uitându-se ţintă în ochii ofiţerului l-a întrebat. <br />
- Sunt liber să plec sau va trebui să îmi petrec restul zilei şi noaptea care vine în arest? <br />
Întrebarea pusă cu sfiiciune l-a mirat şi l-a mişcat pe detectivul Ionuţ Puşcă. Nu i se mai întâmplase ca cineva implicat într-un accident de circulaţie, fie şi cu rănire de persoane, să meargă atât de departe cu sentimentul de vinovaţie încât să se aştepte la privarea de libertate înainte de închiderea dosarului şi de verdictul justiţiei. <br />
- Binenţeles că sunteţi liber să plecaţi, s-a grăbit să răspundă ofiţerul, dar vă rog să nu părăsiţi localitatea pentru că în situaţia în care este nevoie de anumite completări la declaraţia dvs. sau de confruntări, să le putem face repede. Este şi în interesul dvs. ca dosarul să nu treneze.<br />
- Da desigur, vă mulţumesc pentru amabilitate, a îngăimânat Doru cu gândul aiurea. <br />
Nu trebuia să fii cine ştie ce specialist în psihologie să îţi dai seama ca în faţa ta se află un om terminat, întregul lui aspect fiind o perfectă ilustrare a unei statui care reprezintă disperarea umană. <br />
Cum se va termina ancheta şi care vor fi concluziile ei nu ştia nici Ionuţ Puşcă, cu toate că în mintea lui începuse să se creioneze o variantă despre care a preferat să nu îi pomenească încă nimic celui care tocmai plecase. <br />
Rămas singur, el a recapitulat într-un raport către superiorii săi circumstanţele în care s-a produs accidentul soldat cu o victimă spitalizată. Raportul lui este consemnat mai jos. <br />
“Era o zi de vară, cu vizibilitate perfectă, asfaltul era uscat, fără gropi sau denivelări, semaforul nu era obstrucţionat de nimic, culoarea roşie era vizibilă, astfel că şoferul ar fi putut să vadă de la distanţă în siguranţă că este stop şi intersecţia este ocupată de pietonii care traversează strada. Timpul de reacţie avut la dispoziţie pentru oprirea autoturismului a fost suficient.<br />
Din măsurătorile făcute rezultă că viteza legală nu a fost depăşită, ea încadrându-se în limita admisă pentru acea zona. <br />
Verificarea tehnică a autoturismului a scos în evidenţă starea lui perfectă de funcţionare. Toate comenzile au răspuns prompt la testele făcute de cei autorizaţi. <br />
Circumstanţele producerii evenimentului rutier îl indică pe inginerul Doru Dragu ca fiind singurul vinovat de producerea lui. <br />
Semnalez că în timpul anchetei autorul accidentului a descris apariţia unei stări anormale în comportamentul lui declanşată în mod ciudat cu puţin timp înainte de impact. <br />
Indiferent de cine şi cum ar fi instrumentată ancheta, din datele avute la dispoziţie la încheierea prezentului raport, concluzia nu poate fi decât una; aceea care stabileşte vinovaţia în sarcina şoferului. De altfel, el şi-a asumat întreaga răspundere pentru accident şi s-a arătat decis să suporte toate consecinţele pentru fapta sa. <br />
La verificarea capacitaţii lui de a conduce autovehicule prin utilizarea alcoolscopului precum şi în urma analizării probelor de sânge prelevate în condiţiile legii, nu s-a confirmat că autorul accidentului se afla sub influenţa băuturilor alcoolice.<br />
Aşteptăm raportul medical privind starea pacientei. Medicii spitalului, din prudenţă, se feresc să facă un prognostic înainte de trecerea unei perioade de minim 48 de ore.”<br />
<br />
Aşa şi-a încheiat detectivul de investigatie scurtul său raport către comandant.<br />
Înainte de a-i da drumul lui Doru Dragu să plece acasă, i-a reţinut permisul de conducere, a notat toate datele de identificare şi adresa făptaşului şi a dispus reţinerea autoturismului implicat în accident pentru eventuale contraexpertize.<br />
Deşi faptele erau clare, în mintea lui încolţise o bănuială care îl obseda, mai mult o idee nebunească deloc fondată pe argumente. “Ce s-ar întampla dacă ipoteza unui atentat cu sau fără premeditare la viaţa tânărului inginer ar putea fi susţinută de dovezi? Era o nebunie pe care abia o putea gândi pentru el şi nu avea încă nici un argument să o pună pe piaţa ideilor de verificat. Dar dacă ar fi aşa?”, s-a contrazis el din nou. “Nu am dreptul să las neverificată această pistă”, a conchis detectivul Ionuţ Puşcă şi s-a hotărât să continue investigaţia - după ce buletinul medical emis de autoritaţile spitalului privitor la starea pacientei accidentate va fi făcut cunoscut.<br />
Pentru a finaliza cazul el era sigur că va avea nevoie de unele discuţii suplimentare cu autorul accidentului, dar şi de colaborarea cu un coleg de la criminalistică. <br />
Convins că aceasta este direcţia în care va trebui să exploreze, a socotit că pentru el ziua de lucru s-a sfarşit şi o pauză de refacere ar fi bine venită.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-91448597489489354122010-02-25T14:30:00.000-08:002010-02-27T08:11:13.254-08:00Capitolul V. Viaţa lui Doru Dragu dupa accident.Moto: O viaţă nefolositoare e o moarte lentă. ( Goethe / Iphigenia in Aulis ) <br />
<br />
Primul lucru pe care l-a făcut Doru după accidentul de circulaţie şi interogatoriul luat de poliţie a fost să meargă la firmă şi să le explice colegilor săi ce s-a întâmplat. <br />
Până la clarificarea situaţiei el şi-a întrerupt temporar activitatea la societatea unde era asociat şi a intrat în concediu de odihnă. În zadar colegii şi prietenii lui s-au opus ideii de a renunţa la muncă în perioada grea pe care o traversa. Degeaba l-au încurajat ei şi au încercat să îl convingă că nu exista medicaţie mai bună pentru cineva în situaţia lui decât să nu aibă timp liber. <br />
“Ce să facă el în timpul liber? Să taie frunze la câini?” argumentau ei. El ar trebui să fie ocupat acum pentru că munca e singurul lucru care putea să îl ţină departe de gândurile apăsătoare. <br />
Deşi îşi dădea seama că aveau dreptate, nu a ţinut seama de sfaturile lor şi a plecat. Se simţea vinovat faţă de toată lumea şi nu putea să privească în ochii nimănui. Nu ştia cât timp va rezista fără activitate. Cunoştea foarte bine că unui om ca el, obişnuit să lucreze între 12 şi 16 ore pe zi dacă se trezeşte dintr-o dată că nu trebuie să facă nimic îi va veni foarte greu, dacă nu chiar imposibil să poată trăi aşa. <br />
Acum când i se întâmplase acel lucru îngrozitor, se vedea inutil, nefolositor, zăcând în propria lui inactivitate şi făcând degeaba umbră pământului. Poate că această senzaţie a inutilităţii pe care o echivala în sinea lui cu nemunca unui rebut social îl descuraja cel mai mult şi se simtea din ce în ce mai părăsit de soartă şi mai nefericit. <br />
Era apăsat de toată gravitatea acestui teribil accident cauzat exclusiv din vina sa, soldată cu o victimă umană care aparţinea celei mai elevate părţi a societăţii, în speţă o doctoriţă tânără despre situaţia căreia în afară de faptul că o tăvălise prin colbul capitalei, nu mai ştia nimic. Nu ştia dacă nefericita era încă în viaţă sau Doamne fereşte!, se produsese un deznodământ la care nici nu se putea măcar gândi. <br />
Dupa declaraţia dată la poliţie - întors acasă s-a prăbuşit în el ca o clădire demolată prin implozie şi acum se afla în întunericul stârnit de praful rezultat. <br />
Somnul, acea binecuvântată posibilitate de recuperare fizică şi psihică nu numai că îl ocolea, dar se străduia din răsputeri să se îndepărteze de el cât mai mult. Dacă acest neîndurător «moş Ene» se milostivea să se oprească câteva clipe şi la el, scurta lui haltă era cadoul otrăvit pe care îl primea. În loc ca aceste momente să fie o binecuvântare pentru mintea lui aflată în pragul colapsului, dimpotrivă îl epuizau. Era bântuit noapte de noapte de coşmare. Noaptea şi coşmarul, mereu acelaşi, nespecific omului stresat de întâmplările nefericite sau tragice din viaţa lui. De pildă, el nu visa niciodată accidentul avut. În cazul lui coşmarul era mai dur, îi cerea viaţa, vroia să îl ucidă. <br />
Nu ştim, stimată doamnă şi stimate domn care poate citiţi aceste rânduri, dacă vi s-a întâmplat vreodată să aveţi coşmaruri ca cele pe care le trăia Doru, ori de câte ori soarta se milostivea de el şi îi arunca - precum se aruncă un os de ros unui dulău de pază - câteva momente de somn. <br />
Atunci el visa mereu acelaşi lucru: parcă păşea pe un teren moale ca de vată şi picioarele i se înfundau în substratul care îl bloca oprindu-l să înainteze. Se chinuia din răsputeri să facă măcar un pas dar nu putea, era împotmolit în clisă. Din spate îl urmăreau tâlharii care se apropiau - în vis ei puteau înainta. Vroia să strige, să ceară ajutor dar nu putea să scoată decât sunete guturale, neinteligibile şi uneori nici pe acelea. Ucigaşii îl ajungeau din urmă şi când ridicau securea să-i taie capul….se trezea scăldat în sudori reci. Acest coşmar repetat seară de seară, până la nebunie era prea mult. <br />
În astfel de condiţii el era mai mulţumit dacă reuşea să prindă câteva minute de somn adevărat pe un scaun din bucătărie în timp ce îşi fierbea cafeaua de dimineaţă. Nu se putea spune despre el că a avut vreodată relaţii bune cu somnul, dar de cele mai multe ori, în timpurile bune se descurca suficient de bine ca să arate în permanenţă proaspăt şi cu chef de muncă. <br />
Starea de insomnie de acum, o adevarată nenorocire cu etiologie diferită faţă de perioada anterioară, era o preluare în spirală a cunoscutei lui insomnii. Cu ceva timp în urmă din cauza permanentei lui neînţelegeri cu somnul, îşi construise propria lui teorie despre insomnie care atunci l-a distrat, acum însă îl îmbolnăvea de-a binelea. <br />
Cu un zâmbet ironic, absolut gratuit, neserios şi nepotrivit cu situaţia în care se afla, el nu s-a putut stăpâni să evoce uşor filozofic teoria lui privind afurisitul tandem somn/nesomn aşa cum îl înţelegea în alte timpuri. “Insomnia este un fenomen ciudat care nu se întamplă tuturor, ci numai unora dintre muritori. Sunt exemplare umane la care din momentul în care se hotărăsc să doarmă, în drumul pe care capul lor îl parcurge către pernă, înainte ca primul fir de păr să o atingă au şi adormit. <br />
În antiteză, alte exemplare ale aceleaşi specii care deşi trăiesc în acelaşi mediu, se hrănesc le fel, muncesc la fel de mult sau de puţin, nu reuşesc să adoarmă. Dacă au noroc este posibil să li se întample ca starea de somn să se instaleze foarte târziu în noapte, dar numai după ce au terminat de numărat toate oile din Australia şi Noua Zeelandă. Când situaţia se agravează, numărul de oi existent pe Terra se dovedeşte insuficient şi nefericitul devine obligat să atace şeptelul ovin al întregii galaxii. <br />
Cei care au depăşit şi această fază fără a obţine efectul scontat, pentru a învinge insomnia trec la o nouă etapă a zadarnicei lor lupte cu morile de vânt şi sub supraveghere medicală sau prin automedicaţie, înghit cu speranţă şi disperare, pumni de pastile pentru a ajunge la acelaşi efect ca prima categorie. În zadar însă îşi periclitează sănătatea şi echilibrul mental. Niciodată un insomniac calificat, cu atestare medicală şi mii de nopţi nedormite la bord, oricât ar fi de titrat, nu se va putea ridica la nivelul unui oarecare fără prea multe veleitaţi culturale - dar care se bucură din plin de proprietatea binecuvantată a stăpânirii artei de a adormi instantaneu, aproape la comandă. <br />
Este evident că grupa indivizilor insomniaci este mai costisitoare pentru bugetul familiei dacă includem în preţul de cost al existenţei lor şi valoarea somniferelor, dar şi a consultaţiilor şi tratamentelor medicale efectuate înainte sau după ingerarea repetată a pastilelor care ar fi trebuit să le aducă în sfârşit somnul odihnitor. Medicina şi psihologia, explică în mod ştiinţific diferenţele de comportament referitoare la somn prin deosebiri care ţin de fiecare persoană - şi aceasta pentru că ele, persoanele, nu sunt identice. Deosebirile dintre indivizi sunt infinite şi se evidenţiază pe toate planurile. Ele se pot observa în permanenţă oricând eşti dispus să o faci, în fiecare moment.<br />
Pe lângă marea variaţie care există în privinţa aspectului morfologic determinată de: rasă, sex, talie, greutate, culoarea pielii, performanţe estetice, etc., sunt puse în evidenţă miliarde de alte variante privind partea ascunsă primei priviri. Ele sunt reflectarea nivelului lor de inteligenţă şi al caracterului fiecăruia. <br />
Inteligenţa este aceea care determină comportamentul general al individului şi îl clasează în una din categoriile de bază, aşa cum sunt simplificate ele de viaţă: bun, rău, deştept, prost, generos, avar, altruist, egoist, modest, lăudaros, curajos, laş, cinstit, escroc, etc… Dacă ne referim numai la deosebirile puse în evidenţă de mult comentatul fenomen al <br />
somnului sau al contrariului lui - insomnia - atunci explicaţia acceptată astăzi în toată lumea ar putea să pară la o primă vedere ca singura existenta: clară şi fără dubii. <br />
Indivizii care trec uşor în lumea viselor sunt cei la care în momentul în care s-au culcat predomina net fenomenele de inhibiţie asupra celor de excitaţie. Celor care suferă de insomnie li se intamplă pe dos. Aceasta ar fi cea mai simplistă explicaţie şi ea ţine de cultura generală: toată lumea ar trebui să o cunoască. <br />
Din nefericire, studierea amănunţită a cauzelor insomniei duce la concluzia că ea este mult mai complexă decât pare şi diferă mult de la individ la individ. De aceea, tratamentul potrivit pentru corectarea acestei deficienţe şi transformarea insomniacilor în membrii activi ai clubului celor care dorm bine, uneori chiar pe ei, este mult mai sofisticat. El ţine de multă ştiinţă şi se dobândeşte cu trudă şi numai după o îndelungată experienţă în domeniu. Dacă se aprofundează insomnia ca fenomen - cu tendinţa ei de expansiune soldată cu sporirea în progresie geometrică a numărului de indivizi afectati - se poate spune că acest incident de viaţă poate fi considerat o boală: poate chiar viitoarea boală a secolului. <br />
În această accepţiune se nasc o serie de întrebări care ar trebui să îi preocupe pe toţi; pe cei grav afectaţi de insomnie, dar şi pe cei care cochetează cu ea; pe cei care nu au încă probleme cu somnul, dar pot avea în anumite circumstanţe, precum şi pe cei care adorm la comandă şi sunt imuni la insomnie, aproape imvulnerabili.<br />
Iată cum ar arăta un set de asemenea întrebări. <br />
1. Insomnia este o boală şi se manifestă ca atare sau pentru unii este doar o dereglare? <br />
2. Indivizii afectaţi de insomnie sunt toţi recuperabili, sau unii sunt incurabili? <br />
3. Insomnia trebuie privită ca o pedeapsă, sau dimpotrivă ca o compensaţie? Şi în acest caz: care ar fi poziţionarea corectă a pesimiştilor şi a optimiştilor faţă de întrebare? <br />
Cu titlu de exemplu se poate spune că: <br />
- Pesimiştii susţin că insomnia este o pedeapsă şi că ea trebuie considerată ca o perioadă chinuită a vieţii, pierdută, trăită de pomană - numai pentru palmares.<br />
- Optimistii cred că insomnia poate fi considerată ca o compensaţie, un premiu pe care îl primesc cei aleşi, a căror şansă sau fatalitate face să le fie prelungită perioada de gândire pe durata vieţii. Explicaţia lor este simplă şi constă în următorul raţionament. La durata normală de timp avută la dispoziţie în stare de veghe se adună şi cea adiţională ce reprezintă timpul care se scurge în lungile nopţi făra somn. Privită din acest unghi, insomnia, dacă nu este o hibă medicală - este un timp câştigat pentru creaţie? <br />
Multe alte întrebări nepuse îşi aşteaptă încă răspunsurile. Până când? Cine le va da? Scriitorii? Psihiatrii? Clarvăzătorii? Revelaţiile divine întâmplătoare? Forţele oculte sau şarlatanii? Iată teme care ne pot pune pe gânduri şi asupra cărora minţile luminate ale lumii trebuie să se concentreze”. <br />
Cu toate gândurile negre, luciditatea care a dat tot timpul din coate până când şi-a reluat locul în structura lui mentală i-a transmis un mesaj clar; timpul bocitului a trecut şi a venit vremea să meargă la spital, să se intereseze de soarta victimei sale. Nu ştia încă în ce mod trebuie să procedeze şi cui trebuia să îi ceară aprobare pentru această vizită, dar ştia că nu mai poate fi amânată. <br />
Pe de altă parte, îi era teamă de reacţia rudelor victimei şi a personalului spitalului care putea fi imprevizibilă. Se putea aştepta ca toţi aceştia să considere vizita şi interesul lui pentru persoana accidentată ca un act normal, chiar uman, creştinesc, dar putea fi şi reversul. El - Satana, vinovat de producerea accidentului, putea fi învinuit că a venit să-şi satisfacă o pornire diabolică, specifică criminalilor. În acest sens se temea de următorul raţionament; ca multi alţi ucigaşi nici el nu a rezistat tentaţiei de a trece pe la locul crimei, sau din perversitate căută să-şi întâlnească victima. <br />
În cele din urmă a hotărât că cea mai bună soluţie era să îl întrebe pe detectivul de investigaţie care se ocupa de caz, cum ar trebui să procedeze. Aşa putea dovedi încă o dată că înţelege să îşi asume responsabilitatea pentru accident. Zis şi făcut. După câteva încercări nereuşite de a-l contacta telefonic, s-a hotărât să se deplaseze la secţia de poliţie şi să discute direct cu ofiţerul.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-71966673438151527782010-02-25T14:00:00.000-08:002010-02-27T08:11:29.639-08:00Capitolul VI. Prima vizită la spitalMoto: Disinit in piscem / Terminat in coada de peste. ( Horatiu / Ars poetica) <br />
<br />
Convorbirea avută cu detectivul Ionuţ Puşcă a însemnat pentru Doru o mare uşurare. Nu avea cuvinte să mulţumească cerului pentru veştile bune primite. Ofiţerul i-a comunicat cu o mină de om mulţumit că fata a scăpat cu viaţă şi este în afara oricărui pericol. El a mai precizat că a avut personal o scurtă convorbire cu doctoriţa accidentată şi după părerea lui ea era perfect lucidă, având o evoluţie favorabilă spre vindecare. Totodată i-a sugerat să îşi programeze o vizită la spital iar pentru asta va trebui să ia legătura cu doctoriţa Magda Păun. <br />
La plecare ofiţerul l-a sfătuit că ar fi bine pentru el să aibă o întrevedere şi cu victima. Discuţia l-ar putea lămuri de pe acum care va fi atitudinea ei cu privire la accident şi ce intenţii are; ce acţiuni crede că ar putea să întreprindă din punct de vedere legal, atunci când starea sănătăţii îi va permite. <br />
Informatiile primite l-au liniştit oarecum. Imediat a sunat-o pe doctoriţa Magda, şi i-a comunicat că ar dori să vorbească cu ea în legătură cu accidentul suferit de prietena ei. Fără multe comentarii, ea i-a programat o întâlnire a doua zi la spital. Ajuns acolo, încă de la intrare a simţit o strângere de inimă. Starea de angoasă indusă de motivaţia vizitei era amplificată de liniştea din saloane şi de culoarea albă, obsedantă, în care se cufundase ca într-o ceaţă densă. Parcă era un cărăbuş care intrase din nebăgare de seamă într-o baie de iaurt şi în nici un caz nu putea spune că senzaţia încercată era placută. <br />
Se simţea absorbit complet de mediul spitalicesc, necunoscut lui, în care se vedea ca o incluziune străină pătrunsă ilegal într-un microcosmos celular, plin de fagocite lacome ce se năpusteau asupra lui cu ferocitate, să îl înglobeze şi să-l facă să dispară. Stăpânindu-şi cu greu senzaţiile neplăcute şi făcându-şi singur curaj, a găsit în cele din urmă cabinetul doctoriţei Magda Păun. <br />
A bătut în uşă şi a intrat cu sfială înăuntru. Spre norocul lui, în spatele biroului pe un scaun ergonomic, stătea chiar persoana pe care o căuta. <br />
Îmbrăcată cu un halat alb imaculat care îi sporea supleţea tânăra doctoriţă i-a impus chiar de la prima privire. Cu părul blond închis şi ochii verzi, limpezi, ascunşi profesional în spatele unor ochelari purtaţi mai mult pentru a împrumuta o imagine matură feţei decât din nevoi cerute de imperfecţiuni oculare, Magda era o femeie foarte frumoasă. Mutrişoara pe care îşi plasase un zâmbet profesional, avea un aer de prefăcută severitate prin care vroia probabil să îşi atenţioneze pacienţii asupra seriozităţii ei. La vederea ei Doru nu şi-a putut stăpâni un zâmbet; domnişoara aplica un truc, mimetismul preluat probabil din lumea animală. Asemenea unor vieţuitoare paşnice care în cazul unor pericole, pentru a se apăra luau forme şi culori de avertizare caracteristice altor specii primejdioase cu scopul îndepărtprii duşmanilor şi ea prin un mimetism de comandă îşi confecţionase o mină austeră. Efectul obţinut era însă contrar intenţiei; îi accentua superba ei tinereţe adolescentină. <br />
Chiar şi aşa, inspira siguranţă şi competenţă, cum şi-a închipuit el întotdeauna că trebuie să arate o femeie doctor în faţa bolnavilor aspiranţi la însănătoşire. Doru nu ştia cât anume din ce vedea în faţa ochilor era înfăţişare firească şi cât era pedanterie, un spectacol de imagine evident regizat. Efectul era însă sigur, de netăgăduit, doctoriţa se detaşa de propria ei vârstă şi chiar timora puţin. <br />
- Sărut mână, domnişoara doctor!, şi după ce a rostit formula magică prin care tinerii înlocuiau clasicul salut de “bună ziua”, a continuat fără să se oprească. <br />
- Sunt inginerul Doru Dragu, nefericitul care a accidentat-o pe colega dvs, domnişoara doctor Clara David, sau nemernicul cum vreţi să mă caracterizaţi, accept oricare epitet, îmi e totuna. Vă rog să aveţi răbdare să ascultaţi până la capăt tot ce am de spus, a început stângaci eroul nostru discuţia. Încă de la primele cuvinte el a avut impresia că interlocutoarea sa dă semne de enervare. <br />
- Ah, în sfârşit avem lângă noi un om plin de căinţă, venit să-şi vadă isprăvile, l-a întrerupt cu ostilitate Magda. <br />
- Cu nesfârşită părere de rău îmi cer încă o dată scuze că vă deranjez, a continuat el afişând umilinţa maximă pe care şi-o permitea în acel moment. Dimensiunea ei era amplificată de circumstanţele neobişnuite în care se afla: era prima luare de contact cu spitalul în care zăcea victima sa. <br />
- Aş vrea să o vizitez pe domnişoara Clara, a continuat inginerul cu încăpăţânare dialogul şi vă rog pe dvs. cum nu am mai rugat pe nimeni până acum să îmi faceţi un imens serviciu - să îmi mijlociţi o întrevedere cu dânsa. <br />
- Domnule….scuzaţi-mă că nu v-am reţinut numele, vreţi să mi-l mai spuneţi o dată? <br />
Doctoriţa reţinuse exact cum se numea domnul din faţa ei, dar i-a aplicat o şmecherie de adolescenţă din dorinţa de a-l minimaliza, să îl facă să se simtă umil şi neînsemnat. <br />
- Doru Dragu, inginerul Doru Dragu dacă nu vă supăraţi. Este vina mea că am un nume uşor onomatopeic care nu se reţine întotdeauna de la prima prezentare. Nu aş vrea să vă faceţi probleme din asta. Dacă vă este mai uşor, treceţi peste nume şi puteti să vă adresaţi mie numai cu “domnule” sau şi mai bine, “cetăţene”. Este o apelare mai oficială, impersonală, suficient de distantă şi rece. Nu vă angajează cu nimic, nu vă încarcă memoria şi nu este nevoie să treceţi strada sau să vă faceţi că nu mă cunoaşteti dacă ne vom mai întâlni vreodată întâmplător, a contraatacat el cu vădită iritare. <br />
“Touche”, şi-a spus Magda în mintea ei, socotind că este bine să manifeste mai multă prudenţă în continuarea discuţiei. Dându-şi seama că a exagerat cu aroganţa, s-a gândit... să şlefuiască puţin din asperitatea atitudinii şi a tonului ei. Pentru asta nu vedea aplicabile decât una din două soluţii. Prima: să-şi îndulcească vocea prin pilirea dinţilor la fel ca lupul din povestea cu Scufiţa Roşie. Soluţia nu a rezistat unei minime analize şi a renunţat la ea în favoarea unei metode neinvazive, fizico-chimice al cărei efect era imediat: a reluat discuţia cu o voce în care a dizolvat o jumătate de linguriţă de zahăr, după care a adăugat şi câteva picături de fiere, ca să fie. <br />
- Cu variantele pe care mi le-aţi oferit, ciripi ea de data asta cu un ton schimbat către neutru, mă simt eliberată şi uşurată. <br />
Nu s-a putut însă abţine «of course», din cauza reţetei de voce arătate mai înainte, să debiteze încă o mică răutate menită să îl ţină la distanţă şi să se plaseze la conducerea ostilităţilor. <br />
- Am reţinut rugămintea dvs., totuşi aş vrea să vă întreb dacă nu credeţi că cineva ar putea interpreta venirea dvs. aici ca un fel de afront adus victimei, sau altfel spus ca o intenţie de influenţare a ei? <br />
Tendinţa ei de a-l minimaliza era prea străvezie ca el să nu observe. Mai mult, credea că era hotărâtă să îl facă să se simtă cât mai vinovat cu putinţă. Surprins, Doru a constatat că prin răspunsul dat, ea a început al doilea val al ostilităţilor. Ce putea să facă el ca să nu fie dat afară pe uşă? Un singur lucru: să continue aria umilinţei. <br />
- Vă puteţi imagina că sunt pe deplin conştient că mă pot aştepta la un refuz categoric din partea dumneaei, dar insist să fiu primit. Nu mă mai pot suporta aşa, stând degeaba şi aşteptând desfăşurarea evenimentelor ca o moluscă nefolositoare.<br />
Cu o privire ce părea pregătită să treacă fraudulos graniţa disperării, el a continuat să-şi susţină cauza în faţa acestui cerber cu aspect drăgălaş a cărei atitudine semăna mai mult cu o zeflemea arţăgoasă. <br />
- De aceea insist şi vă rog, încercaţi să o convingeţi să accepte vizita mea. Sunt sigur că asta nu va schimba cu nimic părerea şi poziţia domnişoarei doctor Clara David în privinţa vinovăţiei mele. <br />
Ca să fie şi mai convingător, Doru şi-a zis că este momentul să o facă să înţeleagă că el nu urmăreşte obţinerea unui certificat de bună purtare de la ea sau prietena ei, ci înţelege să îşi ducă până la capăt, singur crucea vinovăţiei. <br />
- Vă reiterez că eu mi-am însuşit în totalitate vina pentru tot ce s-a întâmplat şi mi-am asumat toate consecinţele ce decurg din ea aşa cum am declarat şi la poliţie. Fac apel şi la sentimentele dvs. creştineşti şi vă rog să luaţi în considerare că la rândul meu am moralul la pământ. <br />
Luând cea mai jalnică mutră din câte îşi putea pune pe el ca o mască, a continuat aria penitenţei pe aceeaşi lungime de undă. <br />
- Simt că aproape îmi pierd minţile dacă mai amân confesarea direct în faţa dânsei, să-i mărturisesc întreaga mea vină pentru tot ce i s-a întâmplat. Indiferent cum va fi primită spovedania mea, intenţionez să îi cer iertare pentru nemeritatele chinuri la care, am supus-o fără voia mea, şi să căutăm împreună soluţii pentru accelerarea vindecării dumneaei. Ştiu că altfel viaţa mea ar fi în continuare un permanent coşmar care m-ar face să mă gândesc serios la utilitatea ei în viitor, atât pentru mine personal, cât şi pentru ceilalţi oameni din jurul meu. <br />
Pentru ultima parte a apărării lui şi-a luat un aer de tristeţe sumbră, în speranţa că sugestia lui va fi devastatoare şi în consecinţă ea îşi va tempera agresivitatea. Nefiind convins că i-a schimbat cât de cât atitudinea în favoarea lui, a continuat cu un aer de umilinţă în creştere, până când a atins un nivel record nemaipracticat de el până atunci. <br />
- Acest accident este prima lovitură foarte dură pe care soarta mi-a dat-o cu mâna mea, luându-mă părtaş, sau dacă vreţi complice la unele aranjamente oculte transformând un băiat de treabă - care jurase că în viaţa lui să nu facă rău nici unei muşte - într-un fel de criminal. <br />
Din răspusul pe care ea i l-a dat după o scurtă pauză se vedea clar că strădaniile lui şi-au atins cât de cât ţinta. Cerberul se mai ostoise, se înmuiase puţin şi lăsa întredeschisă uşa spre intermedierea vizitei. <br />
- Ar fi foarte bine, chiar încep să cred că aşa şi este, dacă sinceritatea cu care sunt sigură ca îmi vorbiţi nu este cumva efectul senzaţiei de teamă în perspectiva unor urmări neplăcute pentru dvs. Spun asta pentru că răul făcut prietenei mele este unul imens, a încheiat ea făcând aluzie la eventualele consecinţe dacă urmările accidentului ar plasa victima într-un cărucior pentru tot restul vieţii. <br />
- Repet, nu doresc să o influenţez pe domnişoara Clara cu nimic, în nici o direcţie. Vreau numai să îi prezint - fără intermediari - infinitele mele păreri de rău şi să o întreb dacă o pot ajuta cu ceva, dacă pot să îi uşurez cât de cât suferinţele provocate de inconştienţa mea. Aş face orice pentru asta. <br />
- Domnule inginer, vreau să mă exprim cât se poate de clar, chiar dacă o să vi se pară că am un discurs dramatic. Prietena mea a fost la un pas de moarte. Numai şansa de a fi fost internată la noi la câteva minute după producerea accidentului şi constituţia ei robustă au făcut posibil miracolul de a fi astăzi în viaţă, în afara oricărui pericol. <br />
Magda era o fată bună, dar vederea lui ca bărbat, un tip extrem de bine făcut a enervat-o. Mai cu seamă când a făcut legătura între felul în care arăta el şi prietena ei, zdrobită într-un pat de spital. Dacă ar fi putut atunci să o facă ar fi aplicat fără nicio remuşcare legea talionlui. În cele din urmă a învins civilizaţia şi educaţia, aşa că a găsit resursele necesare pentru a-i răspunde cu un calm relativ. <br />
- Nu am discutat cu ea până acum posibilitatea invocată de dvs. şi nu ştiu ce să spun. Pe de altă parte - a continuat ea înfingându-i cuţitul tot mai adânc în rană - eu personal consider că nu puteţi să o vizitaţi acum. Prezenţa dvs. ar putea să îi trezească unele reacţii care să îi înrăutaţească starea medicală şi să îi întârzie sau, mai rău, să îi compromită vindecarea. <br />
Doctoriţa Magda Păun era foarte afectată de ceea ce i se întâmplase prietenei şi profitând că în faţa ei se afla cel din vina căruia Clara se chinuia acum pe un pat de spital, a răsucit cu răutate cuţitul pe care mai înainte îl infipsese în corpul celui vinovat. <br />
- În acelaşi timp, poate nu ştiţi, vă informez că prietena mea este sub o supraveghere strictă şi persistă suspiciunea instalării paraliziei temporare sau definitive la membrele inferioare. Aş vrea să mă opresc cu informaţiile aici, deoarece sunt convinsă că amplificate, în loc să vă liniştească, v-ar tulbura şi mai mult. <br />
Acum ea era convinsă că a exagerat şi l-a pedepsit destul - după ce l-a uns cu catran şi l-a tăvălit prin pene în lumină obscură. De aceea a hotărât să îl lase să vadă puţin şi din lumina soarelui astfel că la sfârşitul discuţiei, i-a dat de o speranţă de doi bani. <br />
- Totuşi, în ciuda argumentelor pe care vi le-am comunicat şi vă asigur că ele există şi sunt de luat în seamă, vă promit că voi căuta să găsesc un moment potrivit pentru a-i comunica dorinţa dvs. <br />
- Vă mulţumesc şi pentru atât. Pentru mine înseamnă totuşi mult că mi-aţi promis să îi prezentaţi poziţia mea şi sunt sigur că veţi şti cum să purtaţi discuţia cu dânsa. Cred că veţi folosi tactul şi delicateţea care să îmi aducă norocul să fiu primit de dumneaei cât mai curând. Rog numai să îmi spuneţi când să vă mai sun, pentru a afla ce a hotărât domnişoara Clara. <br />
Înainte de a-i răspunde, ea şi-a făcut socoteala că dacă îl lăsa pe el să-i telefoneze este ca şi cum el i-ar face programul legând-o de un anumit termen. Din acest motiv ea a întors răspusul, astfel încât să nu fie presată de o dată fixă. <br />
- Vă sun eu, am reţinut numărul dvs. de telefon. Vă rog să vă liniştiţi cât şi cum puteţi să o faceţi, pentru că agitaţia nu ajută nimănui. La revedere domnule inginer, a încheiat doctoriţa Magda Păun în timp ce se ridica în picioare dându-i de înţeles că discuţia s-a terminat. <br />
După plecarea lui, doctoriţa a rămas un timp gânditoare. Întâlnirea cu el i-a lăsat amintiri contradictorii. Fără îndoială că este un tip puternic, hotărât şi curajos şi a demonstrat chiar demnitate în atitudinea lui. A rezistat fără să facă infarct la toate încercările ei de a-l destabiliza. Se vedea de la o poştă că era ca un cal de rasă - pur sânge. Şi colac peste pupăză, îşi permitea să arate şi bine ca bărbat, poate prea bine pentru un tip aflat în situaţia în care se găsea el. <br />
Ea a simţit cu intuiţia infailibilă a femeii inteligente care era, că îl va mai întâlni de multe ori pe Doru Dragu şi era sigură că relaţia dintre ei doi va evolua, dar nu putea preciza în ce direcţie - aceasta fiind acum imprevizibilă. <br />
La rândul lui, Doru a fost vizibil surprins de complexitatea personalităţii ei, pe care oricine o putea remarca. I-au plăcut inteligenţa, siguranţa, lipsa de complexe, determinarea ei şi nu în ultimul rând eleganţa şi frumuseţea naturală care îi emana prin toţi porii. Aceste însuşiri, au fost atribuite de el fericitelor gene cu care s-a născut şi care au dezvoltat în ea calităţile naturale fără nicio constrângere educaţională, aşa cum au fost moştenite. <br />
În acelaşi timp, atitudinea ei l-a cam deranjat; mimica şi gestica autocontrolate contribuiau din plin la impresia de răceală, la fel şi prefăcuta ei indiferenţă agrementată de un aer de superioritate. Aceste trăsături de caracter, din punctul lui de vedere erau abateri corectabile pe care ea şi le plantase voluntar în comportament prin copierea atitudinii colegilor medici cu mai multă experienţă faţă de pacienţii lor. <br />
De aceea, pentru aceste semidefecte el i-a acodat circumstanţe atenuante. Cunoştea că mulţi din cei care practică profesiunea de medic au tendinţa să îşi aroge o anumită superioritate faţă de celelalte fiinţe bipede - lăsându-se seduşi de ideea că ar fi aproape demiurgi. Această categorie de medici se considera că sunt de rasă superioară şi împart lumea în două. <br />
Doctorii şi restul lumii; văzută de ei ca o masă amorfă formată din indivizi asupra cărora medicii - în special chirurgii - pot lucra, învăţând sau perfecţionându-şi talentul prin: tăiere, scurtare, lungire, mărire, micşorare, scoatere, introducere în anonimul de pe stradă a unor piese diferite sau schimbând forma şi aspectul unora după comandă sau inspiraţie. Pe unii îi pot lăsa să moară, pe alţii îi ajută să trăiască, într-un cuvânt, se simt ca nişte dumnezei mai mici. <br />
Revenind la Magda, micile defecte arătate mai sus au fost determinate după părerea lui de înfrânarea controlată a însuşirilor ei naturale sub puternica influenţă a mediului în care profesa. Acestea au fost primele lui impresii după întâlnirea cu doctoriţa Păun şi nu era deloc sigur că ele sunt corecte. Pe moment însă nu putea să pună altceva în locul lor. Ceva anume îl intrigase în legătură cu ea şi îi era greu să-şi dea seama ce anume. Per total, doctoriţa îi plăcuse în dubla ei ipostază: profesională şi ca fiinţă vie, umană. <br />
În etapa vieţii pe care o parcurgea, noţiunea de “fiinţă vie, umană” avea pentru el altă semnificaţie decât se înţelege de obicei în accepţiunea curentă. În nici un caz în această <br />
sintagma el nu includea aprioric calităţi sufleteşti sau alte sensibilităţi mai puţin palpabile. Ea se referea exclusiv la forma exterioară - la ambalaj, în cazul de faţă la calităţile fizice adică la morfologia femeii. <br />
Pentru simplificare, el a redus exemplarele speciei umane formată din necunoscuţii de pe stradă la două ipostaze, în funcţie de sexul lor: barbaţi şi femei ca “fiinţe vii, umane“ aşa cum apar ele la prima vedere - persoane fizice încă străine una de alta. Această logică înceta să mai funcţioneze după ce indivizii ajungeau să se cunoască între ei şi să fie clasificaţi în conştiinţa celorlalţi după calităţile lor reale, omeneşti. <br />
Mai târziu, când s-a mai maturizat, şi-a dat seama că a nu a utilizat cea mai potrivită sintagmă şi a modificat-o astfel: din “fiinţa vie, umană” ea a devenind “fiinţa vie umanoidă”, mai aproape de realitate şi de evoluţia pe pământ a speciei Homo sapiens. <br />
Când Doru se gândea că o femeie corespunde rasei umanoide avea în vedere perfecţiunea ei fizică - un fel de superfemeie - şi o aşeza pe un piedestal din cristal imaginar admirând-o din punct de vedere estetic ca un artist plastic. <br />
Desigur că era la curent cu legenda lui Pygmalion şi a Galateii şi cunoştea până unde admiraţia artistică pentru femeia perfectă rămânea la stadiul platonic şi cât de firavă era linia de separare dintre iubirea pură, spiritualizată şi pasiunea reală, nimicitoare. <br />
Celelalte urmaşe ale Evei care nu se încadrau în categoria de “superfemeie” fără să le minimalizeze, să le respecte mai puţin sau să le considere mai puţin demne de a fi iubite erau văzute de el ca - masa critică, adevăratele continuatoare ale istoriei reale a omenirii; fiinţe cărora li se datorează totul, în primul rând menţinerea speciei umane ca vârf al evoluţiei vieţii pe pământ. <br />
Dacă cineva biciuit de imaginaţie, ar dori să forţeze istoria dezvoltării şi existenţei vieţii pe pământ şi ar face o analogie între rasa umană şi alte vieţuitoare care au la rândul lor o viaţă socială dezvoltată - cum sunt albinele - ar constata că această comparaţie ar fi posibilă numai până la un punct. Albinele lucrătoare oricât ar fi de viteze, de harnice şi devotate speciei, sunt lipsite de sexualitate şi drept urmare sunt văduvite tocmai de rolul primordial care este implicarea directă în perpetuarea speciei. <br />
<br />
Înainte de a se hotări asupra programului lui viitor, Doru şi-a pus problema dacă nu cumva tânăra doctoriţă l-a impresionat mai mult decât trebuia şi dacă exista un risc real ca ea să devină o obsesie. Curios lucru, era din ce în ce mai convins că această femeie îl va preocupa în perioada următoare, dar nu întrezărea direcţia în care va evolua interesul lui pentru ea. Dintr-o minima prudenţă s-a mulţumit cu ideea că între ei se poate instala cel mult o atracţie - pe care el o şi simţea deja. <br />
Fiind un tip precaut, nu s-a hazardat la alte prognosticuri; de pildă cum ar fi cele de natură sentimentală şi aceasta pentru că ar fi antrenat-o şi pe ea în acest vălmăşag. Ce nu cunoştea şi nici măcar nu bănuia el atunci era: cât de intensă, de durabilă putea fi această atracţie şi ce şanse de reciprocitate ar fi avut. Din aceste motive nu s-a grăbit să o numească dragoste. Viitorul îi va dovedi dacă se înşeală sau nu. În această situaţie, Doru Dragu a pus imediat în practică una din regulile de bază ale filozofiei lui de viaţă care prin simplitatea ei îl scotea întotdeauna din hăţişurile îndoielilor: “Vom trăi şi vom vedea. Toate la timpul lor.” <br />
<br />
Se ştie că priorităţile sunt impuse de timpul pe care îl trăim şi că din masa de idei disponibile la un moment dat pe piaţa gândirii, numai unele sunt acceptate şi se păstrează. Dacă sunt puse în operă, ele devin realităţi. Celelalte idei ori rămân în stand-by, să se coacă până când devin: fie oportune, sau anacronice, ori pur şi simplu inutile şi dispar în negura timpului. Acest permanent joc al priorităţilor şi al oportunităţilor, l-a contrariat şi pe Doru care a decis să evite apropierea de Magda Păun, cât putea de mult, măcar până la clarificarea unor aspecte privind accidentul în care fusese implicat. “Ciudată este uneori viaţa.”, gândea el mai răcorit acum în drum către casă. Cea mai tragică clipă din viaţa lui îi deschidea orizonturi noi şi evoluţii neaşteptate, nebănuite de el înainte. Ieri era ca şi mort, astăzi este viu, ca şi cum viaţa s-ar trage din moarte ca o continuare a ei şi viceversa, sau originea plăcerii ar fi în durere şi iar viceversa. <br />
Desigur că teoria lui se aplica numai la cazurile în care fenomenul are loc în mediu natural fără intervenţia nimănui. După ce s-a mai gândit, şi-a dat seama că teoria lui şchiopăta, în orice caz ea nu este valabilă întotdeauna şi nu se aplică tuturor formelor de viaţă. <br />
Ca o teorie să fie valabilă nu este suficient ca ea să sune frumos, sau să dea bine; sunt necesare argumente care să o facă suficient de solidă să poată rezista tuturor criticilor. În cazul lui, teoria putea fi valabilă numai în regnul vegetal unde moartea plantelor este urmată de descompunerea lor iar rezultatul degradării biologice constituie substratul pe care apar şi se dezvolta alte vieţi, alte generaţii de plante. <br />
Este suficent să priveşti cum din trunchiul unui copac mort apar lăstarii care continuă supravieţuirea lui ca să înţelegi esenţa acestei idei. Pe de altă parte trebuiesc avuţi în vedere şi factorii limitativi. Unul dintre ei, poate cel mai important, este caracterul intraspecific care face ca teoria lui să fie valabilă numai pentru indivizii aparţinând aceleiaşi specii. Astfel, nimeni nu poate susţine că din trunchiul mort al unei sălcii poate ieşi un stejar. Numai aici, în lumea vegetală şi aşa cum s-a arătat mai înainte, este valabilă teoria potrivit căreia viaţa se poate trage din moarte. <br />
În regnul animal situaţia se prezintă diferit. Valabilitatea teoriei este controversată şi chiar inexactă. În lumea lor, animalele fiinţează după alte sisteme, mult mai complexe. Ele au în primul rând funcţii de relaţie; nu sunt fixate de un substrat, se deplasează, comunică între ele şi toate acestea le conferă o specificitate incontestabilă. De asemenea, în cazul lor s-ar putea spune că funcţioneazp şi un egoism a cărui lozincă este “fiecare pentru el“. Aici miracolul vieţii este unic, irepetabil la nivel de individ iar după moarte el lasă cel mult o urmă greu de evidenţiat prin organele de simţ, dacă ne referim numai la ce este evident ca lumina zilei. Ceea ce rămâne după moarte este cel mult amintirea. Numai atât, căci vorba poetului “morţi sunt cei muriţi”. Este adevărat că cei cărora le este frică de moarte caută se creeze excepţii prin teoria reîncarnării; dar cel puţin deocamdată aceasta se dovedeşte a fi numai o teorie, fără nici un suport. <br />
Ea vine să îi încurajeze pe cei care mor în spaime, creându-le falsa speranţă că vor mai trăi odată, aşa cum au mai făcut-o, chiar dacă acea altă viaţă a fost, sau va fi diferită. Individul care aspira la reîncarnare ar avea conform acestei teorii perspectiva de a se întrupa diferit de existenţa actuală - poate pe o altă treaptă sau în altă clasă de evoluţie biologică, dar se va perpetua sigur în timp. <br />
Nimic mai fals. Adevărul, unicul adevăr, cunoscut şi acceptat de toţi gânditorii lucizi ai omenirii - chiar dacă unii o fac uneori cu greutate, funcţie de benzina rămasă până la finalul vieţii - este unul singur: nimeni din cei “plecaţi” nu s-a mai întors vreodată. Desigur, cu excepţia lui Iisus Hristos sau a minunilor săvârşite de El - aşa cum este scris în biblie - dar asta este altceva pe care Doru Dragu nu vrea să îl comenteze.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-92230319757993902402010-02-25T13:30:00.000-08:002010-02-27T08:11:47.236-08:00Capitolul VII. Nedumeririle şi frustrările detectivului Ionuţ PuşcăMoto: Procesul este în curs de judecare. ( Horatiu / Ars poetica )<br />
<br />
În una din dimineţile următoare accidentului de circulaţie pe care pe îl ancheta, detectivul Ionuţ Puşcă se afla singur în birou şi spre mirarea lui, până la ora 10:00 nu i se repartizase încă nicio urgenţă. Pauza neaşteptată îi dădea prilejul să rezolve o situaţie care îl fugărea fără răgaz de câteva zile. <br />
Nu avea siguranţa că norocul care a dat peste el se va menţine toată ziua şi a vrut să profite de situaţie ca să verifice dacă bănuiala apărută în timp ce îl interoga pe cetăţeanul Dragu merita să fie luată în considerare. Nu putea să nu remarce cu necaz că acum, la fel ca şi în alte situaţii, au apărut elemente neverosimile pe care o minte antrenată ca a lui nu putea să le treacă cu vederea. <br />
Exemplul care i-a venit imediat în minte a fost starea ciudată pe care a avut-o autorul accidentului înainte de producerea lui. A fost ceva neobişnuit în această întâmplare şi voia să afle ce anume. Ca orice investigator, Ionuţ avea tabieturi şi un sistem propriu prin care reuşea să-şi stimuleze inteligenţa şi să îşi apropie succesul. Prima acţiune pe care trebuiă să o întreprindă era obţinerea «stării de gândire profundă». Pentru aşa ceva a început să se organizeze. Lansarea procedeului presupunea aşezarea în scaunul lui special, scoaterea pantofilor şi punerea picioarelor pe un taburet ascuns sub birou. În final, operaţiunile fiind îndeplinite, şi-a acoperit picioarele cu un ziar ca să nu poată fi văzut descălţat dacă cineva intra întâmplător în cameră. <br />
Era un exerciţiu la care ţinea mult, dar nu abuza de el. Nu avea nimic în comun cu obiceiul americănesc de a pune picioarele pe masă, era un patent propriu. Când toate preparativele au fost terminate, s-a aşezat pe scaunul ergonomic şi a început să se legene înainte şi înapoi ca pe un balansoar. Nu era prima dată când utiliza acest procedeu. L-a mai folosit pentru multe din cazurile care l-au interesat; ori de câte ori a crezut că este ceva de adulmecat în vălmăşagul nebulos ale evenimentelor care aveau prostul obicei să se contrazică între ele. <br />
Toată această regie avea o explicaţie şi un scop; să elibereze organismul de constrângeri şi să asigure o circulaţie a sângelui cât mai liberă în corp. Balansul cu scaunul avea rolul de a accelera circulaţia sanguină al cărui prim efect era creşterea cantităţii de sânge destinată irigării creierului. Pentru o reuşită maximă, asocia întotdeauna acestui balans un masaj al capului, de fapt o scărpinare continuă pe tot parcursul gândirii, făcută încet cu mâinile ca o mângâiere. Primind mai mult sânge, creierul lui intră în funcţiune cu un randament sporit şi răspundea cu rapiditate la tema colocviului. <br />
Ionuţ nutrea convingerea că dispune de un creier performant, era mândru de el şi nu făcea un secret din asta. Era exemplul potrivit pentru confirmarea zicalei precum că «tot ţiganu’ îşi laudă ciocanu’». Când ai la dispoziţie o astfel de resursă, pentru întreţinerea ei trebuie să ai faţă de ea grija unui proprietar. Deşi în toate cazurile, aşa cum în viaţa de toate zilele s-a demonstrat mereu, creierul are un rol este extrem de important pentru organismul uman, spre decepţia posesorilor de cap, trebuie recunoscut că el este slab de constituţie. Din fericire, în timpul evoluţiei regnului animal, pentru a-l proteja, cineva a avut grijă să capsuleze creierul într-un ambalaj tare, de fapt o ţeastă acoperită cu păr care la unele exemplare umane este de o asemenea duritate încât a apărut şi o expresie definitorie, «tare de cap». <br />
Întrucât nu putea avea o relaţie fizică directă cu creierul său, Ionuţ se consulta cu el prin intermediul unor relee din fibre nervoase prin care vehicula gânduri şi idei. De fapt îl punea la treabă şi bietul creier neavând ce face, muncea din greu uneori până când se supraîncalzea. Exista o recompensă prin care proprietarul se revanşa în faţa organului său de gândire. Aceasta era întreţinerea ambalajului pe care îl spăla des cu şampoane scumpe atât pentru a-l menţine într-o stare bună de igienă , cât şi pentru a-l apăra de mătreaţă. <br />
Aducându-şi iar aminte de şampoane, Ionuţ Puşcă şi-a propus o scurtă paranteză pentru vărsarea unui mai vechi năduf de al său. Trebuie spus că el se afla în permanent conflict cu şampoanele din cauza preţurilor nemeritat de mari la care erau puse în vânzare. Oricât de mult s-a străduit, el nu a înţeles de ce ele sunt atât de scumpe pentru omul de rând şi de ce unele statistici din ţări “vedetă” stabilesc gradul de civilizaţie după câte şampoane sau săpunuri se consumă în alte ţări “paria” sau mai nou spus - emergente. De ce acei slujbaşi ai parfumului de violete, nu fac niciodată corelarea între preţul cosmeticalelor şi salariul mediu al cetăţeanului trăitor în ţările unde efectul olfactiv al mâncării de fasole este suveran. <br />
“Ce ar dori dumnealor? Că amarâţii de aici, din puţinii bani pe care îi au să cumpere cu prioritate sofisticatele cosmetice produse de ei, în loc să îi dea pe pâine şi fasole, ca să trăiască? Adică să se culce cu burta goală, chiorăind de foame, dar cu părul mirosind a micşunele?” Lui Ionuţ i se părea că până şi aceste aparent nevinovate statistici sunt o parte a unui război psihologic în care unii vor să facă neapărat un clasament al civilizaţiilor. <br />
De multe ori şi-a chinuit inteligenţa să găsească motivele pentru care şampoanele şi celelalte articole folosite pentru igiena corporală au preţuri nejustificat de mari. În lipsă de ceva mai bun, el a pus preţurile mari la produsele de strictă necesitate pe seama mai multor factori, pe care nu s-a sfiit să îi înşire: <br />
- mirosul îmbătător, irezistibil pe care îl emana iahturile, palatele, avioanele private, bijuteriile, colecţiile de artă, limuzinele de lux, conturile uriaşe în bănci, etc.; <br />
- căderea în ispită a acestor mirosuri a fabricanţilor de produse cosmetice care pentru a-şi proteja interesele s-au asociat pe sub masă în înţelegeri de tip monopolist; <br />
- lanţului nesfârşit de intermediari şi detailişti dependent la rândul lor de aceleaşi mirosuri;<br />
- costurile exagerate cu campaniile de publicitate deşănţată făcută prin toate mijloacele mass media pentru îndobitocirea consumatorilor. <br />
Sărmanul consumator, cel pe umerii căruia o minoritate iute de mână se îmbogăţeşte fără măsură, acum este stresat şi de altă haită de mirositori - făcătorii de reclame - care îi hărţuiesc fără milă prin toate formele de comunicare cunoscute: presa scrisă, televiziune, telefonie, internet, reclame stradale, concursuri de orice fel, corespondenţă la domiciliu şi alte forme. <br />
Toate acestea fac din cetăţeanul obişnuit, altădată un individ vesel şi entuziast, un om din ce în ce mai obosit, mai plictisit şi fără vlagă. Culmea este că toată această suprastructură de îmbogăţiţi, care au şi îşi permit o viaţă de lux, stau la rând cu mâna întinsă la cetăţeanul obişnuit pentru a-şi lua tainul; ultimii creitari din buzunarele celor care n-au. <br />
Astfel cetăţeanul de pe stradă, cel care merge pe jos la serviciu, este singurul care trebuie să scoată banii lui din buzunar. El este şi ultima za a unui uriaş lanţ trofic. Dacă unii consideră cuvântul “trofic” ca nepotrivit în text, Ionuţ Puşcă al cărui spirit justitiar nu poate fi pus la îndoială, este de părere că tocmai acest cuvânt este nimerit, pentru că de fapt viaţa a dovedit că totul este o mare mâncătorie. <br />
Pornit pe judecarea sistemului, Ionuţ ataca dur şi reclamele considerând că rolul lor este să înnebunească lumea, să o facă să alerge imediat în magazine şi să cumpere produsele lor, chiar dacă ele nu îşi merită preţul sau unele sunt de-a dreptul nefolositoare. <br />
Ultimul abuz al mogulilor de televiziune este înţelegerea dintre ei - în uitata lor luptă surdă pentru rating - ca reclamele să fie difuzate de toate posturile în acelaşi timp. Prin aceasta murdara înţelegere i s-a luat telespectatorului unicul său drept, acela de a se feri de reclamele nedorite, schimbând postul. Astfel, singurele opţiuni rămân; închiderea televizorului sau urcatul în pod şi jocul de-a balansul pe funie. <br />
S-a mai gândit el la o soluţie, dar pe aceasta o va analiza mai târziu, mai ales că aplicarea ei presupune existenţa unei puternice societăţi civile. Ea, acea societate civilă când va fi, va trebui să ducă o campanie susţinută împotriva încercărilor de anulare a opţiunilor personale ale cetăţenilor şi de impunere ca model de viaţă a societăţii de consum. Cea mai eficientă soluţie pentru ca cetăţnii să-şi recăştige dreptul de a fi ei înşişi şi de a trăi cum vor ei, nu cum îi condamnă alţii, este boicotarea produselor ale căror reclame prin frecvenţă şi calitatea lor le distrug intimitatea căminelor. <br />
După această incursiune în propriile angoase, Ionuţ a revenit la situaţia pe care voia să o rezolve şi a continuat de unde a rămas. Superstiţie sau nu, efectul poziţionării şi mişcărilor lui, era întotdeauna aproape instantaneu. De fiecare dată se simţea mai relaxat, îşi elibera imaginaţia să zburde iar rezultatele nu se lăsau prea mult aşteptate. Când ajungea la concluzii care se înşiruiau logic, fără să se contrazică, în aer se simţea miros de creier încins, aproape de carbonizare. <br />
Pentru început, a recapitulat cu maximum de acurateţe discuţia avută cu autorul accidentului sau mai bine zis, declaraţia dată de el. Ce îl nedumerea pe locotenent? Doru Dragu declarase ca pe un fapt divers că după ce a băut cafeaua, în corpul său s-a instalat o stare ciudată de slăbiciune şi incoerenţă tradusă pe scurt de Ionuţ Puşcă ca pierderea simţului realităţii. Îşi amintea că nici un moment inginerul nu încercase să justifice producerea accidentului altfel decât din vina lui şi nu făcuse nici o legătură între starea lui de atunci şi momentele imediat următoare consumării cafelei. <br />
Locotenentului, trecut prin multe anchete i s-a părut neverosimilă transformarea bruscă a unui om tânăr cu o sănătate de invidiat într-o zdreanţă aproape inconştientă. Dacă ar fi atribuit această schimbare numai unei rătăciri de moment, fără nicio intervenţie din afara lui, tânărul ar fi trebuit să aibă antecedente şi nu ar fi inaugurat fără motiv această stare la vârsta de 27 de ani. <br />
Despre boli ascunse cum este epilepsia nici nu putea fi vorba. De altfel, o asemenea boală nu i-ar fi permis niciodată tânărului să obţină permisul de conducător auto. Trebuie să fi intervenit ceva sau cineva care într-un fel sau altul i-a lichidat luciditatea pentru un timp făcându-i cadou o pauză de raţiune şi o atitudine de neluare în seamă a mediului real în care era amestecat în ziua nefastă a accidentului. <br />
Ce anume se întâmplase constituia explicaţia evenimentului nefericit care avusese loc. Din aproape în aproape, o idee la inceput sub formă de întrebare începea să prindă contur în mintea din ce în ce mai implicată a anchetatorului; este posibil ca inginerul Doru Dragu să-şi fi pierdut luciditatea ca urmare a ingerării pe o cale sau alta a unei substanţe halucinogene sau din această grupă? <br />
De fapt nu era nici o noutate, istoria accidentelor de circulaţie este plină cu exemple privind diferite cauze care au determinat accidente teribile produse în condiţii de neînţeles ca şi cel în cazul de faţă. Beţia este unul dintre motivele cel mai des întâlnite care explică asemenea accidente petrecute pe cer senin, în localităţi cu infrastructură bună, la intersecţii semaforizate. În toate cazurile ea duce la pierderea reflexelor şi al simţului realităţii, iar şoferii aflaţi în astfel de situaţii devin adevărate bombe pe roţi. Explicaţia cu beţia nu era valabilă şi în cazul Doru Dragu întrucât la toate verificările făcute se dovedise că el nu a consumat băuturi alcoolice. <br />
Istoria a mai consemnat, este drept mai rar, cazuri de accidente produse ca urmare a unor intoxicări involuntare sau provocate de persoane mânate de interese criminale. Filtrând astfel de gânduri prin mintea lui aflată în stare de funcţiune la capacitatea maximă, a început să cocheteze cu ideea: inginerul Doru Dragu a fost otrăvit sau intoxicat cu o substanţă halucinogenă. În sinea lui i-a acordat acestei presupuneri şanse mai mari de 70 % confirmare ulterioară. <br />
Ajuns aici cu deducţiile, şi-a dat seama că ancheta începe să îi depăşească atribuţiile şi că ea devine de competenţa celor din departamentul de criminalistică al poliţiei. Cum se ataşase de acest caz şi nu voia să fie înlăturat din anchetă, s-a gândit să se informeze la început mai mult pe cale privată decât oficială cum ar putea fi menţinut ca partener în rezolvarea cazului, mai ales dacă bănuielile lui se adevereau. <br />
Cunoştea foarte bine atât rivalităţile existente între departamentele poliţiei, ca şi aroganţa celor de la criminalistică care se considerau o rasă superioară faţă de cei care lucrau pe străzi, ultimii fiind priviţi ca un fel de argaţi ai şoselelor, puşi la muncă în batalionul disciplinar de la circulaţie. <br />
Tocmai de aceea s-a gândit să încerce cu viclenie mai întâi o cercetare proprie, ca o tatonare, să îşi dea seama cum stau lucrurile şi apoi să declanşeze cererea oficială. Din strategia sa făcea parte în primul rând contactarea lui Maximilian Cetate - prieten cu el, cunoscut în intimitate sub numele de alint Maxi, lucrător în departamentul criminalistic. <br />
Pe Maxi îl ştia încă din timpul studenţiei. Lui voia să îi explice mai întâi presupunerile lui şi să-i stârnească ambiţia de criminalist. Dacă reuşea, acesta prelua cazul şi putea uşor să îl coopteze în echipa de investigaţie. <br />
Maxi era un ardelean adevărat căruia i se potriveau toate glumele care au circulat despre ardeleni, cu toate relele, dar mai ales cu toate cele bune. Aceasta seminţie, semi-naţie, semi-etnie care au fost, sunt şi vor fi întotdeauna ardelenii s-au dovedit mereu a fi oameni de treabă dacă îi tratai corect. <br />
Ionuţ ştia foarte bine asta pentru că îl cunoştea de mult pe Maxi. Amândoi terminaseră facultatea de drept şi în timpul studenţiei au avut relaţii excelente, păstrate şi mai târziu. Locuiseră la căminul studenţesc, în aceeaşi cameră timp de cinci ani, perioadă în care îşi puseseră în comun nu numai bunurile, dar şi visele lor. <br />
Nu puteai să îl cunoşti pe Maxi fără să nu îl simpatizezi de la prima privire. Ca aspect el arăta: ori foarte bine, ori puţin caraghios, depinde de bunăvoinţa privitorului. Să ne imaginăm un tip înalt, aproape deşirat cu o înălţime de 1,98 m.; mai mult slab decât voinic; cu o faţă deschisă, neverosimil de copilăroasă pe care este lipit permanent un zâmbet ironic, plasat în colţul gurii. Un nas puternic, pronunţat aşezat simetric în centrul feţei ca punct de reper în jurul căruia se orânduiau celelalte piese ale figurii şi ochi albaştri, păr blond cu un început evident de chelie, completau înfăţişarea lui Maxi. <br />
Despre chelia lui, cu tendinţă de lărgire necontenită a teritoriului pe care funcţiona, merita să fie amintit câte ceva, mai ales că posesorul ei nu căuta să o ascundă prin pieptănarea savantă a părului rămas - încă nehotărat dacă şi când să evadeze din bulbii piloşi ai ţestei în semn de solidaritate cu firele plecate. <br />
Uneori amicii au încercat să-i ridice nivelul cheliei la un rang mai înalt, aproape academic numind-o calviţie. Acest savantlâc a fost contestat de el cu o furie neaşteptată pentru un individ atât de blând. El şi-a argumentat etimologic protestul pretinzând că ar fi acceptat mai curând sinonimul pleşuvie care oricum i se părea mai glorios deoarece amintea de vulturii pleşuvi, adevărate simboluri naţionale pentru multe ţări. Mai susţinea că termenul de calviţie se referă mai mult la o chelie adevărată, instalată definitiv pe când a lui era încă incertă, fiind încadrată la categoria “în curs de devenire”. Aşa că el, fără să o spună, lăsa deschisă calea de interpretare a fenomenului ca fiind reversibil. Păcat de el, altfel băiat bun. <br />
În sfârşit, pentru că nu putea nega existenţa ei, în spirit de frondă o scotea în evidenţă de câte ori avea ocazia, folosind lozinca “părul prost părăseşte capul deştept”. Trebuia să fii Maxi să rezişti cu stoicism avalanşei de comentarii răutăcioase pe care le stârnea de fiecare dată acest slogan folosit de el până la exasperare pentru minimalizarea acestei scăpări a naturii. <br />
Zâmbind aducerilor aminte despre prietenul său, tânărul locotenent s-a decis. Aşa va proceda ca să rămână “pe felie”. Va continua relaţia sa privilegiată cu Maxi care îi asigura nu numai avantajele unei prietenii sincere dar şi menţinerea intactă a şanselor în bătălia pentru aflarea adevărului. <br />
Între timp, el va scormoni peste tot de unde credea că poate obţine informaţii în legătură cu domeniul interesului său. <br />
<br />
Aşa s-a terminat perioada de gândire profundă a ofiţerului în legătură cu acest caz pe care îl considera departe de a fi o simplă anchetă obişnuită. La sfârşitul ei s-a simţit obligat să adreseze cu voce tare câteva cuvinte de mulţumire creierului său de parcă acesta era o persoană străină şi nu o componentă a anatomiei sale.<br />
- Îţi multumesc, măi creiere, că mi-ai rămas fidel şi m-ai ajutat încă o dată să văd acolo, unde puţini ar fi încercat să caute. Bine că în cazul tău ţi-ai păstrat poziţia de gânditor şi nici nu poate fi vorba să te apelez în bătaie de joc: “măi, creier pane”. Sunt convins că acum, ca şi în alte cazuri, adevărul se ascunde în altă parte şi mai trebuiesc mâncate multe pâini până la aflarea lui. <br />
Nu ar fi corect dacă s-ar trece cu vederea un fapt; de multe ori el şi creierul lui nu se aflau în aceeaşi tabără, între ei manifestându-se uneori puternice accente de incompatibiltate. <br />
Cu acestea, regia cu care îşi organiza meticuloasele şi singuraticele lui reflecţii terminate de regulă cu adevărate revelaţii, a luat sfârşit. El a încetat să se mai legene pe scaunul ergonomic şi să se scarpine pe cap pentru stimulare, s-a încălţat, şi-a retras picioarele de pe taburet, a luat ziarul cu care le acoperise, l-a netezit şi după ce l-a împăturit cu grijă, l-a pus pe masă ca nou şi necitit, declarându-l virgin, numai bun de răsfoit. <br />
În aceeaşi zi l-a căutat pe Maxi la telefon şi a stabilit cu el o întâlnire după terminarea programului “la una mică” la birtul din colţ unde se întâlneau de fiecare dată în ziua de salarii, locaţie invariabilă şi constantă indiferent de anotimp. Era un bun pretext să îl pună la curent cu nedumeririle lui şi mai ales o ocazie rarisimă, cum nu se putea mai bună, pentru a se insinua oficial în ancheta criminologica pe care el o vedea ca parte a dosarului de accident. <br />
După ce a obţinut întâlnirea dorită, şi-a zis că deocamdată nu putea face mai mult pentru acest caz. Culmea este că ziua de lucru s-a terminat fără să primescă alte sarcini. Liniştea suspectă de la serviciu l-a făcut să creadă că schimbase ţara fără să ştie şi acum se afla probabil în alt stat, în care şoferii sunt porumbeii păcii sau nişte mieluşei nevinovaţi care respectă cu sfinţenie regulile de circulaţie. <br />
În această ţară ipotetică, nici nu se produceau accidente de circulaţie; cât este ziulica de mare şoferii se pupau bot în bot cu politiştii, societăţile de asigurare se îmbogăţeau peste măsură, spitalele de urgenţă, smurdul şi morga îşi reduseseră activitatea numai la incendii, accidente de muncă şi la cazurile ce priveau persoanele de vârstă înaintată, iar atelierele de tinichigerie auto au fost radiate din Registrul Comerţului pentru inactivitate. <br />
Năucit că a apucat să vadă acest miracol în timpul vieţii, şi-a spus cu o ironie îngrijorată: ori a ajuns în Rai ori a înnebunit. Cum nu putea să ajungă în Rai pentru că era încă viu, a tras concluzia că a înnebnuit. Nefiind sigur că asta era starea lui, a decis să plece acasă şi să se culce. Mâine va vedea cum se simte şi ce crede că i s-a întâmplat astăzi. <br />
Până atunci “somn uşor domnule poliţist de la circulaţie - locotenent, detectiv de investigaţie Ionuţ Puşcă ”. Aveţi grijă ce faceţi cu creierul dumneavostră.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-59882651338142579722010-02-25T13:00:00.000-08:002010-02-27T07:56:06.793-08:00Capitolul VIII. Suspiciunile justiţiarilor Maximilian Cetate şi Ionuţ Puşcă.Moto: Picătura găureşte piatra nu prin forţă, ci prin continua ei cădere. (Ovidiu/Epistulae ex ponto) <br />
<br />
După cum se bănuia, continuarea anchetei în cazul Doru Dragu a fost încredinţată ofiţerului de la judiciar Maximilian Cetate. Din studierea dosarului rezultă că în această fază o singură informaţie era certă: identitatea autorului accidentului. Restul pieselor anexate erau departe de a lămuri cât de cât misterul producerii lui. Primul anchetator, detectivul Ionuţ Puşcă lansase deja un scenariu: ceva necurat ar fi putut fi cauza reală a accidentului neverosimil de circulaţie căreia i-a căzut victimă doctoriţa Clara David. <br />
Teoretic, explicaţia locotenentului privitoare la deteriorarea stării psihice a conducătorului auto care a avut drept consecinţă pierderea temporară a lucidităţii lui stătea în picioare. Argumentele logice, dar teoretice aduse de el în susţinerea teoriei sale trebuiau întărite de dovezi. Tocmai acest lucru lipsea echipei de anchetatori, dovezile. Ele trebuiau produse, altfel cazul se clasa. <br />
Deşi scenariul construit de Ionuţ Puşcă însemna prelungirea anchetei, punctul lui de vedere susţinut cu încăpăţânare, dar şi putere de convingere a fost în cele din urmă acceptat. <br />
Maxi, primul convins de argumentele prietenului său, drept recompensă pentru teoria lui nu a pregetat să îl coopteze în echipa lui de investigaţie. Acum sarcina prioritară a anchetatorilor era să verifice dacă inginerul Doru Dragu a fost otrăvit sau drogat - cu sau fără intenţie - înainte de accident. Ipoteza îşi avea originea în suspiciunile minţii înfierbântate a lui Ionuţ şi pleca de la ideea că în urma ingerării unei substanţe halucinogene poate chiar otravă, autorul accidentului a devenit o maşinărie stricata, scăpată de sub control, incapabilă să funcţioneze normal. El se baza pe cunoaşterea firii omeneşti şi încrederea pe care o avea în robusteţea ei. Nu putea să creadă că un om sănătos, lucid, puternic se putea transforma deodată, fără motiv, într-o cârpă de şters praful, fără putere, oscilând între pierderea lucidităţii şi apariţia simptomelor de paranoia. <br />
Pentru explicarea stării deplorabile în care se afla autorul accidentului în momentul producerii lui, el a construit un eşafodaj de ipoteze şi acum primise permisiunea de a lucra împreună cu prietenul său Maxi pentru argumentarea şi confirmarea lor. <br />
Când cei doi poliţişti s-au hotărât să investigheze în această direcţie au ştiut la ce se expun. Dacă în desfăşurarea ei ar fi făcut greşeli sau ar fi dat dovadă de grabă, imprudenţă sau superficialitate riscau un eşec usturător. Acţiunea lor semăna cu o cursă de alergare într-un cuibar cu ouă iar constrângerea era să nu spargă niciunul - atât de delicată era cercetarea pe care hotărâseră să o înceapă.<br />
După ce au obţinut aprobarea de a demara ancheta, cei doi s-au găsit în primul impas. Nu ştiau cum să înceapă şi cum să o abordeze pe Liliana Alexandru, principala suspectă din scenariul imaginat de tânărul detectiv - neliniştit şi veşnic în căutarea adevărului. Asocierea ei în acest dosar nu era încă un fapt: la data punerii lui pe rol reprezenta o pură speculaţie susţinută numai de logica deductivă a lui Ionuţ. Dacă teoria lui era adevarată trebuia să găsească răspunsul la un număr de cel puţin şase întrebări; natura substanţei, cum şi când fost ingerată, unde şi cine i-a administrat-o.<br />
Abia după ce le rezolva pe acestea se ivea şi întrebarea finală: care era motivaţia otrăvirii şi ce anume spera să obţină criminalul prin acţiunea sa? <br />
Căutând să răspundă în ordinea firească la toate întrebările, cei doi au început ancheta prin a cere laboratorului medico-legal să folosească o parte din contraproba de sânge prelevat de la autorul accidentului pentru a se verifica dacă acesta conţine substanţele incriminate.<br />
Sângele fusese recoltat de la Doru Dragu pentru determinarea alcoolemiei, iar contraproba era păstrată până la finalizarea cazului, pentru eventuale contestaţii. Aceasta era prima barieră de care trebuiau să treacă pentru demonstrarea veridicităţii celor susţinute prin teoria lor. Dacă în probă nu se evidenţia prezenţa măcar a unor urme de substanţe nocive, trebuiau să abandoneze pista otrăvirii ca lipsită de temei.<br />
În aşteptarea rezultatului analizelor cerute, poliţiştii îşi construiau scenariile abordării suspectei Liliana Alexandru fără să o alerteze. Trebuia ca prima discuţie pe care urmau să o poarte cu ea să pară una de rutină, mai mult pentru culegerea unor informaţii despre autorul accidentului. <br />
De asemenea, era necesar să obţină un mandat de percheziţie în apartamentul ei, căruia urma să i se dea curs, sau nu - funcţie de împrejurări. Odată ce luaseră aceste hotărâri, cei doi s-au despărţit - dar nu înainte de a stabili să se întâlnească imediat ce apar rezultatatele de laborator. <br />
<br />
După o săptămână de aşteptări îngrijorate, Maxi a primit un plic de la laboratorul de medicină legală care conţinea rezultatele investigaţiilor cerute de echipa lor. Cu o firească nerăbdare a rupt plicul şi dintr-o privire aruncată rapid şi-a dat seama că prietenul lui nu se înşelase.<br />
Rezultatele confirmau că în sângele analizat au fost depistate substanţe extrem de periculoase din grupa drogurilor sintetice, halucinogene. Se mai menţiona în buletinul de analiză că formula şi cantitatea găsită în probă putea doborî şi un cal. Drogurile aparţineau unei noi generaţii de stupefiante dublu concentrate de tip extasy. Din comentariile ce însoţeau rezultatele, Maxi a mai aflat că însuşirile lor le indicau provenienţa dintr-o zonă a lumii cunoscută ca având un nivel precar de dotare tehnică şi igienă, fapt ce mărea gradul lor de periculozitate. <br />
După citirea rezultatelor Maxi a fost cuprins de o bucurie liniştită, în conformitate cu firea lui de ardelean. Pe lângă această stare, s-a strecurat hoţeşte în mintea lui şi dorinţa şugubeaţă de a se revanşa faţă de o soartă care îl ţinuse pe ghimpi timp de o săptămână. <br />
Ca să-şi recupereze umorul pierdut o vreme, s-a gândit că nu ar fi rău dacă i-ar face prietenului său o mică farsă, ascunzându-i adevărul asupra rezultatelor reale şi eventual să îi comunice la început date false. Era curios să vadă ce reacţie îi va stârni această ingenioasă minciună prietenului său, vis-a-vis de credinţa lui nestrămutată privind corectitudinea presupunerilor avansate către şefii lor.<br />
Acum ardea de nerăbdare să-i vadă cât mai repede mutra şi să savureze dezamăgirea pe care spera să o vadă lăţindu-se pe faţa lui. Nici măcar nu bănuia că gluma lui nevinovată va trezi din somn unul din principiile echilibrului - o răutate naşte altă răutate - şi va fi lovit la rândul lui de o suită de ironii care nu vor putea fi digerate fără o jumătate de oca de lămâi. <br />
Dar zarurile fuseseră aruncate, mecanismul flagelării a fost pus în funcţiune şi lui nu i-a mai rămas decât să urmeze calea destinului. Cu o voce prefăcut morocănoasă l-a chemat la el. Ionuţ asta aştepta: să fie chemat. <br />
Când a zbârnâit telefonul a fost convins că cel care sună este Maxi. Aşa a şi fost, anticiparea lui a fost corectă. După ce a pus receptorul în furcă, a urcat în fugă cele două etaje care despărţeau birourile lor şi a intrat precipitat în cameră, unde la o masă de lucru plină cu hârtii, trona imperturbabil Maxi. <br />
Criminalistul pus pe şotii arăta impozant acum când era în aşteptarea momentelor de desfătare pe care le regizase. A mers cu amănuntele până acolo încât şi-a înlocuit figura bonomă care reprezenta brandul lui, cu o mască ursuză, care nu prevestea nimic bun. <br />
- Bună, măi cheliosule, l-a luat în primire Ionuţ încă de la intrare. De ce m-ai chemat? Cărui eveniment îi datorez înalta ta atenţie? <br />
- Nu te mai da tu mare, i-a răspuns cu voce moale cel împroşcat de ironia lui grosolană. <br />
Vizibil stingherit, chiar iritat de exuberanţa negativă cu care l-a salutat amicul său a adăugat numai pentru el diferenţa de răspuns «cine râde la urmă, râde mai bine». Figura lui până atunci numai sobră, s-a întunecat şi el s-a nevrozat brusc. Explicaţia pentru schimbarea produsă în fizionomia lui Maxi era felul batjocoritor în care şi-a făcut intrarea amicul său. Ca aşa stăteau lucrurile, o dovedea tremurul uşor al buzelor şi introducerea degetului arătător pentru o scărpinare profundă în una din cele două urechi luată la întâmplare, ticuri care apăreau întotdeauna când era nervos. <br />
Nu s-a putut opri să constate că discuţia dintre ei nu a început cum a dorit el, oricum nu în avantajul lui. Trebuia să inverseze rolurile - să atace el neruşinata persoană care tocmai năvălise în biroul lui, dacă vroia ca visurile lui de relaxare pe spinarea acestuia să devină realitate. <br />
În ultimul timp, Maxi se irita uşor când cineva făcea aluzie la laşitatea părului său care dădea semne tot mai evidente că dă bir cu fugiţii. Această trădare lasă în urma ei un loc din ce în ce mai viran şi o figură tot mai tristă. Necăjit şi pentru că nici nu îşi terminase fraza destinată lui Ionuţ, s-a hotărât abia acum să o sfârşească.<br />
- Degeaba te dai tu după cireş. Îţi vine rândul şi ţie, i-a replicat posesorul cheliei nefinalizate, nutrind speranţa că şi Ionuţ va cheli până la urmă. <br />
În timp ce el îşi termina fraza, s-a uitat la părul lui Ionuţ şi plin de invidie şi-a dat seama că nu vor fi niciodată colegi de calviţie şi nu se vor pieptăna în tandem cu prosopul. Acesta, rămas în picioare, a continuat să îl examineze pe Maxi rânjind maliţios şi anticipând un viitor strălucit golului care se lăţea pe capul lui, a pus paie pe foc.<br />
- O fi chelia ta acum tânăra în curs de afirmare, dar este evident că ea se va dezvolta cu multă hotărâre şi aşa cum îi stă bine unei chelii care se respectă, peste câţiva ani va înainta în grad şi îţi va conferi atributul de pleşuv pe care ţi l-ai dorit toată viaţa. <br />
Din ce în ce mai nefericit şi mai scârbit, Maxi care iniţiase în mintea lui un plan diabolic menit să-l îngenuncheze pe Ionuţ, s-a săturat de schimbul acesta de replici care nu se mai termina şi cu un aer de seriozitate ofensată, a schimbat sensul discuţiei.<br />
- Bănuiesc că ştii de ce te-am chemat. Am primit rezultatele şi vreau să stăm puţin de vorbă asupra lor. Eu cred că ele ….<br />
Nu a apucat să termine ceea ce începuse că a şi fost oprit de nerăbdarea lui Ionuţ. <br />
- Ce spun ele?, l-a întrebat el surescitat. Nu mă mai fierbe, spune-mi te rog imediat. <br />
Nerăbdarea lui era reală şi se vedea după cum bătea tactul cu piciorul stâng care luase o poziţie de start ca înaintea începerii unei reprize de twist. <br />
Dar Maxi tăcea gânditor şi îşi privea stăruitor, cu vădit interes unghiile. Se vedea că venise şi rândul lui. <br />
- Oare trebuie să le tai sau numai să le curăţ?, părea că este singurul gând care îl interesă. <br />
În acelaşi timp arăta ca un om foarte preocupat de rotunjimea lor şi lăsă impresia că este cel mai important lucru pe care îl putea face atunci.<br />
- Maxi, este indecent şi imoral să procedezi aşa. Profiţi de nerăbdarea mea şi taci cu neruşinare. Nu este corect cum te comporţi. De ce îmi faci asta?<br />
- Eu în locul tău nu m-aş grăbi să aflu rezultatele, i-a răspuns Maxi după o altă pauză. Replica spusă pe un ton voit nepăsător l-a aruncat pe Ionuţ într-o mare a deznădejdii. <br />
Nu trebuia să îi explice nimeni semnificaţia atitudinii criminalistului şi tâlcul spuselor lui. A priceput imediat că rezultatele au ieşit negative şi teoria lui a rămas fără suport. Toată veselia de mai înainte i s-a risipit ca un nor de praf ridicat vara de trecerea unui automobil pe o uliţă de ţară. Prin capul lui treceau gânduri de umilinţă: trebuie să fie undeva o forţă neutră, uriaşă, care îi supraveghează pe cei care îşi fac o bucurie din batjocorirea celorlalţi şi acum restabileşte echilibrul împărţind dreptatea. Acum el îşi primeşte pedeapsa pentru excesele făcute în legătură cu Maxi.<br />
Atitudinea lui spăşită nu a durat prea mult pentru că în clipa următoare, convins de justeţea teoriei lui s-a revoltat şi a explodat cu violenţă aruncând eşecul în spinarea altora.<br />
- Dacă nu au fost depistate substanţe otrăvitoare, sunt sigur că au greşit ceva. Poate au încurcat proba de sânge sau rezultatele. Trebuie să fie cum am presupus eu, a adăugat el cu o voce mai conciliantă. <br />
Îi părea rău că nu a ieşit cum a gândit el, nu numai pentru confirmarea logicii lui dar şi pentru Doru Dragu pe care îl compătimea până la o graniţă vecină cu simpatia. Aşa cum a presupus farseorul Maxi, faţa lui Ionuţ înregistra schimbări vizibile de dimensiuni şi formă: ba lungindu-se, ba lăţindu-se, ba schimonosindu-se într-un rictus comandat de posesor pe post de zâmbet. Părea faţa unui copil bătrân în curs de mumifiere, stăpânindu-se eroic să nu plângă, ca de o durere mută, fără sunet şi fără cuvinte. <br />
După ce au mai trecut câteva momente, timp în care detectivul se învineţise de necaz şi toată figura lui arăta ca fiind în pragul unui posibil infarct, Maxi se gândea dacă să continue jocul sau să se oprească. Până aici el credea că a jucat genial, şi-a băgat amicul în focurile iadului fără să mintă, numai cu un joc de glezne. <br />
Era o mare performanţă de care era mândru şi de aceea a vrut să mai stoarcă ceva, să îl mai chinuie puţin. “Nu de alta, dar succesul i se poate urca repede la cap”, şi-a spus el moralizator şi a continuat să îl pregătească culinar acordând cu mărinimie victimei dreptul la o opţiune în legătură cu felul în care prefera să fie preparat: fript sau fiert.<br />
Ca să pună gaz peste foc, i s-a adresat în cele din urmă conform unui sistem de valori mai vechi, cunoscut de populaţie şi aplicat de fiecare cetăţean vechilor miliţieni, când dintr-un motiv sau altul se supăra pe ei. <br />
- Măi, tablagiule cu veleităţi de curcan stafidit într-un borcan, atac frontal de confirmare a părerii proaste pe are o au cei de la criminalistică despre lucrătorii de la circulaţie: ţi-a pierit piuitul…..ori eşti bolnavioară draguţă mioară? Nu mai spui nimic? Nu mai lărgeşti cercul celor vinovaţi pentru că nu sar în foc să confirme rodul imaginaţiei tale bolnave? Mai ai în cap şi alte bazaconii? <br />
Timpurile trecuseră, foştii miliţieni se preschimbaseră în poliţişti iar gradele de pe umărul lor nu mai erau confecţionate din tablă, material care a stat la originea poreclei de “tablagii” atribuită lor de populaţie.<br />
Numele generic de “tablagii” a fost însă păstrat de amintirea cetăţenilor până astăzi, în sens peiorativ, ca un stigmat folosit la adresa poliţiştilor ori de câte ori apăreau nemulţumiri faţă de serviciile prestate de ei comunităţii. <br />
Ionuţ simţea că se sufocă. Nu pentru cuvintele lui Maxi care numai aparent erau de ocară, mai mult pentru sensul lor şi ce anume ascund ele. Asta îl durea - eşecul la prima încercare de verificare a deducţiilor lui. În viitor va trebui să fie mai prudent, să păstreze pentru el opiniile mai puţin obişnuite, să nu se mai expună prin teorii riscante. <br />
În timp ce îşi făcea aceste reproşuri, faţa lui se liniştea, îşi recăpăta pH-ul şi forma iniţială, dar pe chip i-a rămas întipărită o imensă tristeţe şi descurajare. <br />
Văzându-l cum arată, Maxi a simţit că întinsese prea mult coarda şi îi părea rău. Fără să îi spună nimic despre rezultatele reale, i-a întins hârtiile însoţite de un scurt comentariu impersonal. <br />
- Citeşte singur rezultatele şi vezi dacă le putem utiliza cumva sau renunţăm la anchetă. <br />
Ionuţ a luat fără entuziasm hârtiile şi a început să le citească cu gândul aiurea. Pe măsură ce citea, faţa i se transforma: se însenina, tristeţea îi dispărea, îi revenea tinereţea, iar ochii îşi recăpătau vioiciunea. Brusc s-a ridicat de pe scaun privindu-l ţintă pe Maxi.<br />
- Tu ai citit rezultatele astea?, l-a întrebat el.<br />
- Da, le-am citit şi mărturisesc că m-am bucurat pentru tine. Ai avut dreptate, spuse el rânjind dubios. După părerea lui Ionuţ rânjetul lui de satisfacţie era chiar libidinos. <br />
- Şi atunci de ce toate astea? Ce ai urmărit, asasinule? Ţi-ai pătat mâinile cu sângele meu nevinovat şi m-ai adus în pragul infarctului. De ani buni mă tot minunez cum nişte oameni cu scaun la cap pot avea încredere în elemente declasate ca tine? <br />
Era clar, Ionuţ înviase.<br />
- Măi Ionuţ, trezeşte-te şi adu-ţi aminte că eu nu ţi-am spus de fapt nimic. Toată panica ai declanşat-o tu din teama că nu va ieşi cum ai presupus. Ai căzut victima propriilor tale temeri, iar eu, ei bine, eu m-am distrat. Este singurul lucru pentru care cred că ar trebui să îmi cer scuze şi o fac chiar acum. <br />
Cu aerul unui om care îşi luase o revanşă strălucită pentru umilinţele la care fusese supus, s-a ridicat apoteotic în picioare, i-a făcut o temenea, că numai salvarii îi lipseau ca să arate ca un turc şi cu o voce teatrală - de om trecut de la creştinism la mahomedanism - a terminat aria răzbunării: actul IV, scena 3 «Ţi-am făcut-o!», din opera «Cine seamănă vânt, culege furtună».<br />
- Iartă-mă, Ionuţ, că m-am distrat pe seama ta, şi am profitat în mod nedemn de marea şi cunoscuta ta prostie, dar nu m-am putut abţine. Pentru spectacolul pe care l-ai dat, merită să-ţi suport furia. <br />
Schimbul de replici de mai sus nu constituia o exceptie. Era ceva obişnuit între ei. Sub aceste scăpărări verbale se ascundea o prietenie profundă, călită în focurile de artificii ale exceselor cotidiene de limbaj. Terminând cu “gratulările” reciproce în care nici unul dintre ei nu a rămas dator, mult mai optimişti acum, au trecut la întocmirea unui adevărat plan de desfăşurare a anchetei în care s-au angrenat.<br />
Partea grea în care trebuiau să îşi valorifice mai mult isteţimea şi pregătirea profesională decât experienţa - amândoi aveau sub 30 de ani - acum începea. Planul lor, care trebuia să le aducă succesul a fost finalizat după multe controverse şi reveniri şi cuprindea patru etape care se succedau într-o anumită ordine. <br />
1. Solicitarea unei declaraţii suplimentare de la Doru Dragu în legătură cu accidentul de circulaţie. Dacă acesta reconfirma scurta lui vizită la domiciliul Lilianei Alexandru şi consumarea unei cafele pregătite de ea înainte de accident, urma pasul numărul doi.<br />
2. Contactarea ei şi stabilirea unei întâlniri, de preferinţă la ea acasă, sub pretextul obţinerii unor informaţii cu caracter general despre autorul accidentului. La prima întâlnire nu vor dezvălui “amănuntul” precum că ştiau că înainte de a se produce accidentul Doru Dragu i-a făcut o vizită şi a băut o cafea la ea.<br />
3. Obţinerea unei autorizaţii de percheziţie în apartamentul Lilianei, indiferent de rezultatul discuţiei avute cu ea. După epuizarea primelor două puncte, vor stabili la faţa locului dacă o vor folosi sau nu.<br />
<br />
Fără să i se explice de ce trebuie să dea încă o declaraţie Doru Dragu a reconfirmat-o integral pe cea iniţială, inclusiv partea referitoare la cafea. Mai mult, la întrebările celor doi, a susţinut cu convingere că în ziua aceea nu a mai mâncat sau băut nimic altceva. Maxi a apreciat că este prematur să îi facă cunoscute bănuielile lui Ionuţ privind cauzele reale ale accidentului. <br />
Nu vroia să trezească în mintea chinuită de remuşcări a lui Doru speranţe în legătură cu o posibilă absolvire a lui de vinovăţie. Toate le va afla la momentul oportun şi el considera că acesta încă nu a venit.<br />
Urma atacarea punctului doi din plan, partea cea mai sensibilă a lui. În zadar aveau ei certitudinea că Doru Dragu a fost drogat şi că acest drog nu putea fi ingerat decât la Liliana acasă. Până ce acest fapt nu era dovedit, nu era nici un folos anchetei. <br />
Obligaţia de a o contacta i-a revenit lui Ionuţ. Avea numărul ei de mobil şi a doua zi după întrevederea cu Doru, a sunat-o. <br />
- Sărut mâna, domnisoară. Sunt locotenetul Ionuţ Puşcă de la poliţie şi aş dori să am o scurtă întrevedere cu dvs. pentru câteva relaţii în legătură cu o cunoştinţă. <br />
- Nicio problemă, dacă prin asta vă pot fi de folos cu ceva. Spuneţi-mi vă rog, despre cine este vorba?, s-a auzit în receptor glasul melodios al femeii.<br />
- Desigur, persoana despre care vreau să cunosc părerea dvs, este inginerul Doru Dragu. Despre dvs. ne-a vorbit cu plăcere chiar el, aşa v-am găsit. <br />
Imediat ce a pronunţat numele de Doru Dragu, Ionuţ care avea urechea antrenată a auzit clar în receptorul telefonului o exclamaţie de surpriză. <br />
- Ah!, şi apoi încă o dată, ah! <br />
Pentru a nu lăsa impresia că ştie mai mult decât era necesar, pentru bunul mers al anchetei Ionuţ a continuat fără să îi lase răgazul unui răspuns.<br />
- Nu ştiu cât de bine îl cunoaşteti, dar cred că orice aş afla în plus despre el este binevenit în ancheta mea. Cred că aţi auzit că în urmă cu ceva timp - s-a oprit un moment să-şi consulte carneţelul după care i-a spus data exactă - el a comis un grav accident de circulaţie. A lovit o femeie tânără pe trecerea de pietoni. Persoana accidentată este internată şi acum în spital.<br />
A urmat o pauză prelungită. Pentru a se asigura că nu a pierdut legătura telefonică cu ea, a insistat.<br />
- Alo, mă auziţi? S-a întrerupt cumva? <br />
După câteva secunde Liliana a răspuns. Părea sfârşită, abia i se mai auzea vocea. <br />
- Nu, nu s-a întrerupt, vă ascult în continuare. Vă rog să mă iertaţi, dar surpriza este foarte mare pentru mine. Îl cunosc bine pe Doru şi tocmai de aceea, ea este cu atât mai mare. Îmi fac timp când doriţi şi vin să stau de vorbă cu dvs.<br />
- Domnişoară, eu cred că nu v-aţi simţi prea confortabil să purtăm discuţia la poliţie. Clienţii noştri obişnuiţi şi atmosfera de aici nu fac o impresie prea bună asupra celor care asemenea dvs. sunt rugaţi să dea simple relaţii. Aş dori ca la prima întâlnire să nu aveţi constrângerile locului în care vă aflaţi. Iată de ce vă propun să ne întâlnim în altă parte, unde decideţi dvs. <br />
- Aveţi dreptate. Între timp m-am gândit şi eu la acelaşi lucru. V-ar deranja dacă v-aş propune să ne întâlnim la mine acasă, de pildă chiar în după amiaza asta? Nu aş vrea să fiu înţeleasă greşit. Vă asigur că nu urmăresc nimic suspect. Dacă nu sunteţi de acord, putem să ne întâlnim într-un parc sau la o cofetărie. Ce ziceţi?<br />
Ionuţ nu ştia cum să se felicite pentru modul în care a condus discuţia, mai bine zis pentru rezultatele ei. Propunerea ei era tocmai ceea ce el şi Maxi îşi doreau. Nu a ezitat şi a confirmat imediat acceptul lui, au stabilit ora, a notat adresa ei şi a mai anunţat-o că din motive procedurale la întâlnire va veni împreună cu un coleg de al lui.<br />
Şi iată-i pe cei doi investigatori - îmbrăcaţi civil - sunând la ora stabilitp la uşa apartamentului ei. Erau foarte concentraţi. Nu o cunoşteau pe Liliana, dacă ea era singură sau nu, şi dacă pornirile ei mai ales pe teren propriu erau 100 % paşnice. <br />
După ce au sunat a doua oară, uşa s-a deschis şi în pragul ei a apărut chiar ea, o brunetă ucigător de frumoasă. <br />
Deşi erau tineri şi sensibili la farmecul feminin nu trebuie uitat că cei doi erau poliţişti în misiune şi de aceea postura lor era prea ingrată ca să se arate entuziasmaţi de ceea ce vedeau. Acesta era motivul pentru care s-au limitat la a o saluta politicos, necomentând în niciun fel impresia puternică pe care le-o făcuse felul în care arăta femeia. Dacă nu erau poliţişti şi o întâlneau pe stradă - în mod sigur nu se abţineau şi fluierau admirativ la vederea ei.<br />
Altfel stând lucrurile, i-au sărutat mâna şi au intrat în apartament. Odată prezentările făcute, Maxi a deschis discuţia cu scuzele de rigoare. <br />
- Vă rog să nu ne luaţi în nume de rău vizita neaşteptată, a început el - care îşi aroga <br />
conform protocolului poziţia de şef - dar am considerat că elementele pe care veţi avea amabilitatea să ni le comunicaţi, fără să vă angajeze pe dvs., ne pot fi de mare folos. Ştiu de la colegul meu că sunteţi în temă cu natura informaţiilor de care avem nevoie.<br />
- Oh, da, cunosc despre ce este vorba. Ce nenorocire! Bietul Doru, este ultimul om la care m-aş fi gândit că poate păţi aşa ceva. Nu îmi vine să cred. Puteţi să îmi spuneţi cum s-a întâmplat, cum a reacţionat şi dacă acum este liber?<br />
- Da, este liber. Detectivul locotenent Ionuţ Puşcă o să vă dea toate amănuntele. Nu este niciun secret, a plasat Maxi greutatea momentului pe umerii colegului său. <br />
Cu puterea lui de conciziune, Ionuţ i-a răspuns la toate întrebările, ocolind cu abilitate informaţiile pe care nu voia să le facă încă publice. <br />
Ea părea sincer afectată de ce afla şi într-un acces de sinceritate a început să îşi depene propriile amintiri despre Doru Dragu şi relaţia avută cu el.<br />
- O să vă spun toată povestea mea cu el. Ne-am cunoscut întâmplător într-o seară <br />
binecuvântată, la un spectacol. Ne-am plăcut din prima clipă şi am devenit amanţi chiar din seara în care ne-am cunoscut. Nu putea fi altfel, era peste puterile noastre să ne împotrivim. Nu îmi e ruşine de asta şi nici nu vreau să afişez o falsă pudoare, dar reţineţi că nu accept nici lecţii de morală din partea nimănui. <br />
Felul în care a început relatarea poveştii cu Doru - cu o resemnare în care parcă adunase toate părerile de rău ale întregii omeniri - semăna cu o spovedanie. Lipsea numai cabina sacră destinată mărturisirii păcatelor şi preotul care să le preia dându-i în schimb iertarea şi odată cu ea, binecuvântarea. <br />
- Perioada petrecută împreună pot să spun că a fost un vis. Cel mai frumos vis al meu. Credeam, cel puţin eu - şi îmi doream din tot sufletul să fie aşa - că o să ne căsătorim. Aş fi făcut orice pentru asta. Dar toate lucrurile bune şi frumoase au un sfârşit. De obicei, el este altfel decât îl visăm. <br />
Uitându-se la ea, poliţiştii credeau că ea chiar visa când îşi depăna povestea. Deşi poate să pară ciudat, dar ei aveau impresia că asistă la materializarea unor fantastice versuri ale lui Eminescu “iară ochiul închis afară, înăuntru se deşteaptă “. <br />
Cu ochii închişi ea traducea în cuvinte, ca pe un vis, imagini păstrate undeva înăuntrul ei pe care numai ea putea să le vadă. În acele clipe, ei se îndoiau că ar fi putut fi o criminală, era ceva în tot ce spunea ce aducea cu multă sensibilitate, ceva care îi mişca. Dorind să-i contrazică, Liliana s-a tezit din visul ei şi devenind placidă, fără nicio trecere, a curmat periculosul moment de poezie care se instala. <br />
- Pe scurt ne-am despărţit dintr-o dată ca şi cum patima noastră nu ar fi existat. Nu am ştiut atunci şi nici acum, după trecerea a doi ani, nu ştiu de ce s-a întamplat aşa. Ca o consolare, vă pot spune că am reuşit să rămânem prieteni. El mă vizitează din când în când. Ultima oară a fost chiar în ziua accidentului. Îmi aduc aminte că l-am servit cu specialitatea casei: café frappe. Apropo, vă rog să mă iertaţi pentru că nu am fost până acum o gazdă bună. Mă duc să vă fac o cafea. <br />
S-a ridicat imediat de pe canapea şi a plecat grăbită spre bucătărie. <br />
Surpriză, mister şi suspans total. Totul s-a petrecut foarte repede. Cei doi rămaşi singuri s-au uitat unul la altul îngroziţi. Nu se aşteptau la o asemenea întorsătură a situaţiei. Ei veniseră pentru bănuiala cu privire la cafeaua otrăvită şi nu pentru a asculta amintirile romanţioase ale dumneaei. Acum datorită unui joc parşiv al întâmplării, ei se găseseau în situaţia de a păţi ceea ce credeau că i s-a întâmplat autorului accidentului. Poate mai rău. Mai mult decât speriaţi se chinuiau să găsească o portiţă de scăpare. Din minţile lor disperate se rostogoleau la vale, ca un torent năvalnic de munte, aceleaşi întrebări care trădau starea lor. “Nu cumva din vânători am ajuns vânat şi acum ne găsim în postura de cobai?”, le-a trăsnit prin cap amândurora în acelaşi timp. Dacă gazda lor avansase pe scara pornirilor ucigaşe criminale şi devenise o criminală cu sănge rece din cauza dragostei ei respinse? Şi dacă ce le pregăteşte ea acolo, singură în bucătărie nu este numai un drog, ci o otravă veritabilă, mortală? “Ce căutăm noi acolo?”, gândea fiecare. “Cărui impuls stupid i-am cedat ca nişte fanfaroni lăudăroşi şi îngâmfaţi ce suntem?“ Situaţia în care se găseau, era fără ieşire. Creierele lor lucrau la capacitatea maxima în căutare de soluţii. <br />
Cel care a deschis discuţia - mai bine spus o consultare disperată a fost şi cel care se dădea mai mare, fratele Maximilian.<br />
- Ce facem Ionuţ acum? Ce părere ai tu?<br />
- Cred că trebuie să ne ţinem cumpătul, a replicat cel întrebat, deşi după mimica lui se vedea că era departe de starea de spirit invocată. <br />
Cu o voce nesigură el încerca să restabilească liniştea şi calmul în echipa lor. Oricum ce se pregătea să spună era o dovadă că mintea lui încă funcţiona. Cât de bine, se va vedea. <br />
- Eu am câteva variante. Până vine gazda cu cafelele, ţi le înşir şi după aceea, hotărâm împreună. Iată-le : <br />
1. Nu bem. Lăudam cafeaua, dar pretextăm că avem tensiune sau alergie la cafea şi nu ne atingem de ea. / 2. Vărsăm cănile ca din greşeală. / 3. Unul din noi schimbă pe furiş cana cu a ei. / 4. Îi spunem adevăratul scop al venirii noastre, recoltăm probe şi le ducem la analiză. / 5. Mai vedem, în funcţie de împrejurări. <br />
Maxi la rândul lui, a făcut o analiză critică a soluţiilor avansate de Ionuţ luându-le pe fiecare la rând, în aceeaşi ordine în care i-au fost propuse.<br />
- 1/. Numai unul dintre noi va putea invoca motivaţia ta ca ea să rămână totuşi credibilă. Cine se sacrifică şi cine scapă? În concluzie: 50 % şanse de reuşită. 2/. Am fi nişte proşti dacă am vărsa cănile amândoi. Cel mult putem răsturna tava, dar în acest fel se varsă şi cafeaua pregatită pentru ea. Nu îmi dau seama dacă este cea mai bună soluţie sau nu. În orice caz, şansele de scăpare se apropie de 100 %. 3/. Este o soluţie bună, de moment. Dar numai unul scapă - cel ce reuşeşte să-şi schimbe cana cu a ei. Cum să faci însă schimbul fără să pară suspect? Acord acestei soluţii numai 25 % şanse de reuşită. 4/. Este cea mai bună soluţie, de aceea o lăsăm ultima. Şansele de reuşită ar fi de 100 %. 5/. Zic şi eu la fel ca tine, mai vedem.<br />
Nici nu şi-au terminat bine consultările şi Liliana a apărut surâzătoare cărând o tavă cu trei ceşti mari pline cu cafea aburindă. Ionuţ cu toată panica lui, era dezamăgit. Nu îi trata cu café frappe. Se vede că nu avea tot ce îi trebuia pentru preparea cafelei cu frişcă şi îngheţată, devenită un actor foarte important în anchetă.<br />
Gazda a aşezat ceştile pe măsuţă într-un anume fel, care poliţiştilor li s-a părut dubios; un triunghi isoscel, cu vârful spre fotoliul în care se aşezase ea. <br />
Înainte de a lua cana în mână, Maxi cu privirea lui senină şi nevinovată de îngeraş cu termenul de valabilitate expirat, a cerut un pahar cu apă rece - dacă se poate. Se vede că el a luat foarte în serios soluţia de la punctul 5, aceea cu “mai vedem”.<br />
- Binenţeles că se poate, i-a răspuns gazda şi a plecat să aducă apa. <br />
În clipa următoare cei doi s-au repezit să ia cana ei - cea din vârful triunghiului - şi să o schimbe cu a lui. Cum de când este lumea şi pământul nu poţi să schimbi o cană cu două căni şi să rămână pe tavă tot trei, cineva trebuia să renunţe. Dând Cezarului ce este al Cezarului, cel care s-a retras a fost Ionuţ care şi-a lăsat amicul să profite de funcţie şi să beneficieze de avantajul riscului mai mic. <br />
Renunţarea lui nu a fost făcută înainte de a mai încerca şi el ceva în cadrul soluţiei de la punctul 5, formulată ca: “mai vedem”. <br />
Cu maximum de grijă a vânturat lichidul din cel două căni rămase, turnând din una în alta până ce a egalizat conţinutul acestora. Dacă vreuna din căni avea la început pe lângă componente inofensive şi ceva suspect, acum ambele căni aveau câte jumătate din componentele benigne şi jumătate din cele potenţial maligne. Se înţelege că măsura de egalizare a conţinutului a fost dusă la îndeplinire numai după ce Maxi a terminat cu succes operaţiunea de la punctul 3, schimbarea cănilor. <br />
Cei doi terminaseră cam de mult manevrele arătate, dar gazda nu apărea. Această întârziere au atribuit-o fiecare altor motive, după cum i-a tăiat capul. Maxi era de părere că ea nu avea apă în casă şi a plecat la un vecin să împrumute, în timp ce Ionuţ credea că ea îi spiona prin gaura cheii. <br />
În sfârşit, cerându-şi scuze pentru întârziere a apărut şi Liliana cu o altă tavă şi două pahare de apă rece. <br />
Acum nu mai aveau ce face, trebuiau să ia taurul de coarne; fie că riscau să-şi bea cafeaua şi atunci cel puţin unul din ei era în pericol sau aşteptau în continuare mila punctului 5. <br />
Liliana a fost prima care a pus mâna pe cana din vârful triunghiului - fără să bănuiască schimbarea ei - şi dând un exempu pozitiv musafirilor săi a sorbit cu lăcomie din ea reprimându-şi cu delicateţe un plescăit de plăcere. Poliţiştii o priveau cu admiraţie dar şi cu teamă, aşteptând să o vadă prăbuşindu-se din moment în moment ca urmare a ingerării substanţelor nocive, oricare ar fi fost ele. Numai că timpul trecea, cafeaua se racea şi nici un efect nu apărea. Ca să mai îndepărteze momentul în care să înceapă marea aventură a sorbitului din cafea, cei doi s-au repezit la paharele cu apă şi le-au dat hotărât pe gât.<br />
Imediat, Ionuţ şi Maxi, cuprinşi de aceeaşi nebunească idee au intrat într-o panică apocaliptică văzând-o parcă lângă ei - în carne şi oase pe doamna cu coasă, o mai veche cunoştinţă de a lor. S-au îngălbenit apoi ca lanurile de grâu copt şi în pericol de a leşina, au mai cerut câte un pahar cu apă. <br />
Pentru a respecta adevărul trebuie precizat că amintita doamnă umbla mai mult în oase decât în carne; cât priveşte vechimea cunoştinţei cu ea este de ajuns să se menţioneze că afirmaţia lor este adevărată, doar că ea se referă mai mult la faptul că a fost văzută întodeauna în dreptul altora şi niciodată lângă ei.<br />
După ce Liliana a ieşit să execute şi această comandă, cei doi au izbucnit într-un glas.<br />
- Halal poliţişti, ne-a păcălit ca pe nişte proşti. A anticipat tot şi a pus otrava în apă, de aceea a adus numai două pahare.<br />
Numai ideea că s-au expus cu atâta lipsă de prevedere le dădea fiori şi chiar aveau senzaţia că prin organismul lor abia ieşit din perioada de tranziţie a început ireversibil - marşul triumfal al otrăvii. Se şi vedeau şterşi din activele poliţiei române înainte de a reuşi faptele de eroism pentru care se simţeau chemaţi şi a căror săvârşire urma să îi plaseze pentru totdeauna în panteonul neamului. <br />
Gânduri sinistre amplificate de lipsa unor informaţii exacte, le dădeau crampe şi totodată o nevoie urgentă, irezistibilă de a se relaxa undeva, pe un tron anume. Ca foşti lucrători în poliţie cum se vedeau acum că sunt - cu siguranţă în scurt timp candidaţi la funerarii departamentale şi citări pe ordinul de zi al secţiei - aşteptau cu groază apariţia primului deces în apartament.<br />
În sinea lor sperau că Liliana în calitate de gazdă, va profita de acest avantaj şi va fi prima care pierde contactul cu realitatea şi se va preda luntraşului din amontele râului Stix, cu un ban potrivit în mână. Dacă va fi aşa, mai mult ca sigur urmau ei, dar nu ştiau în care ordine. Nu ştiau nici dacă luntraşul era pregătit să le dea rest în cazul în care cache-ul plătit depăşea mercurialul şi presupunând că îl vor primi, ce să mai facă cu el? Nici măcar o răcoritoare nu puteau lua pentru călătoria către cazanele cu smoală pentru că, aflasera, din “surse” că acolo chioşcurile au fost asimilate cu magazinele duty-free şi au fost desfiinţate.<br />
Între timp Liliana s-a întors, aducând pe tavă de asta data trei pahare cu apă pe care le-a aşezat pe măsuţă, lângă cafele. Trecuseră mai mult de 2 minute, timp în care nimeni nu a scos un cuvânt. Toţi trei se priveau în tăcere, fiecare cu gândurile lui aşteptând să se producă ceva. <br />
Poliţiştii credeau că este de datoria Lilianei să dea dovadă de politeţe şi de un înalt civism şi să se sacrifice pentru descoperirea adevărului. Se poate presupune că ea, la rândul ei probabil era nerăbdătoare ca musafirii să plece cât mai repede. “Dar unde să se ducă? Acasă sau la morgă?” Aceasta era întrebarea hamletiana pe care şi-o puneau cei doi poliţişti la gândul că gazda era foarte interesată să scape de ei cât mai repede. <br />
Din nou, timpul trecea şi nimic nu se întâmpla. Liliana continua să surâdă angelic, iar poliţiştii pipăindu-şi organismul păcătos în diferite zone, insistând în special pe burtă - considerată de ei ca locul de unde începe trădarea şi pactizarea cu duşmanul - constatau la rândul lor cu surprindere că totul pare în regulă. <br />
Ceea ce se întâmpla nu era de crezut, dar nici nu le dădea motive să facă reclamaţie împotriva cuiva. Drept urmare, au hotărât să lase lucrurile cum sunt şi să încerce să-şi continue viaţa sau cât a mai rămas din ea - cu toate bunele şi relele ei.<br />
Între timp, femeia s-a săturat de surâs, iar ei de panică. <br />
Treptat, toţi trei - candidaţi la aceeaşi soartă - au început să nutrească un primitiv şi reciproc sentiment de solidaritate. A fost şi momentul în care poliţiştii socotind că nu mai au nimic de pierdut au trecut la aplicarea punctului 4 din soluţiile lui Ionuţ şi au hotărât să dea cărţile pe faţă.<br />
În postura lui de şef al formaţiei în expediţia pentru combaterea criminalităţii, Maxi i-a expus Lilianei în amănunţime stadiul anchetei lor şi ipoteza lui Ionuţ cu privire la starea lui Doru înainte de accident. Nu a ocolit nici presupusele cauze care l-au transformat într-o legumă înainte de congelare. Ascultându-l, ea nu părea numai surprinsă, era de-a dreptul siderată. Nu se simţea capabilă să articuleze nici cele mai simple cuvinte. <br />
Tot uitându-se la ea poliţiştii gândeau maliţios că femeia asta şi-a greşit cariera. Artistă trebuia să se facă, atât de bine disimula şi imita pe cineva gata să-şi piardă minţile ca o nebună îndurerată. Simţindu-se rău pe bune, ea a luat de pe masă un pahar cu apă din seria a II-a şi l-a golit din o suflare cu o asemenea dexteritate încât l-ar umple de invidie şi pe campionul mondial “en titre” la băutul în viteză, ca să nu mai vorbim de Setilă - personajul din poveste. <br />
Cei doi s-au privit din nou cu subînţeles, dar şi puţin mai liniştiţi. Femeia băuse ce băuseră şi ei. Deşi pericolul se micşora, el încă plana asupra lor.<br />
După ce şi-a mai revenit, Liliana a început să explice precipitată ce anume a cauzat pierderea ei de viteză. Exact simptomele descrise de Doru, le-a avut şi ea în aceeaşi zi şi în acelaşi spaţiu orar în care i s-a întâmplat lui. Uimirea poliţiştilor a atins apogeul. Erau, pentru a nu ştiu câta oară, în dilemă. Să fie adevărat ce spunea femeia sau era o nouă capcană fabricată pentru uzul poliţiştilor începători cu scopul de a-i pierde în ceaţă? <br />
Oricum, în ambele variante se simţeau îndreptăţiţi să caşte gura de mirare, mai mult decât la dentist sau la circ. Pentru că situaţia în loc să se simplifice se complica şi mai mult, ei ar fi preferat să o creadă, dar nu puteau. <br />
Subit, lui Ionuţ care deşi avea încă mintea în derivă după atâtea surprize, i-a venit o idee; că ar fi posibil ca Liliana - o criminală încă nedovedită în opinia lui - ar fi putut avea un complice. Înflăcărat de noua lui găselniţă i-a adresat o întrebare - folosindu-şi vocea mieroasă de protocol. <br />
- Nu am motive să pun la îndoială ce ne-aţi dezvăluit acum, dar înainte de a comenta această ultimă informaţie, aş dori să vă întreb dacă după despărţirea de Doru aţi rămas singură - cred că înţelegeţi ce vreau să spun.<br />
S-a uitat întrebător la ea şi neobservând nici un semn că este deranjată de întrebare şi-a terminat gândul. <br />
- Sau firesc aţi căutat o consolare. Iertaţi-mă pentru această întrebare abruptă, vă asigur că nu este în intenţia mea să intru în viaţa dvs. privată, dar pentru mine un răspuns sincer ar conta foarte mult.<br />
- Nu aveţi de ce să vă cereţi scuze, nu mă deranjează întrebarea şi am să vă răspund la ea. <br />
S-a aşezat comod în fotoliu semn că răspunsul ei va fi mai amplu sau se va trasforma într-o lungă destăinuire şi a început confesiunea numărul doi. <br />
- După despărţirea de Doru am avut zile grele. Ele se perindau searbede prin viaţa mea încât aveam senzaţia că eu trăiam viaţa alteia şi aveam numai obligaţia să-i asigur supravieţuirea. După ce m-am săturat de bocit, într-o zi am decis să îmi duc viaţa mai departe, fără el. Aşa cum spun bărbaţii pentru a se consola când sunt părăsiţi de iubitele lor - că lumea este plină de femei şi nu are rost să te consumi când ţi se întâmplă - la fel gândesc şi femeile. Şi eu m-am alăturat acestei filozofii ieftine care ne îndepărtează de ştreang şi face ca viaţa noastră nenorocită să devină suportabilă.<br />
Pentru că i se uscase gura, nu se ştie de ce: de emoţia aducerii aminte sau de amărăciunea momentului, a sorbit din nou din unul din paharele rămase pline pe masă, fără să se uite al cui este. Întrucât pe al ei îl golise deja, firesc paharul nu putea fi decât al lui Maxi sau al lui Ionuţ. <br />
Dacă pentru ea nu a avut nici o importanţă cine era proprietarul de moment al paharului, în schimb amândoi au urmărit cu atenţie să vadă al cui este norocosul recipient pe care distinsa gazdă l-a mângâiat cu buzele ei senzuale. Ei gândeau că în acest fel vor putea face o prognoză mai exactă asupra ordinii de producere a deceselor.<br />
Fără să fie conştientă de preocupările lor, Liliana şi-a urmat neabătut firul confesiunii.<br />
- Aşa a început pentru mine etapa căutărilor febrile. Nu căutam un mascul pentru un anumit gen de relaţii, ar fi fost prea simplu. Ceea ce căutam eu era un substitut al lui Doru cu care să mă simt bine nu numai în pat, dar să fie şi persoana cu care să găsesc o punte pentru visări comune. <br />
A oftat apoi prelung - sunet care a stârnit în mintea poliţiştilor suspicioşi câteva controverse: poate chiar îl iubise oricât ar fi de greu de crezut sau era o fire romantică. Dar dacă juca alt act al aceleaşi piese de teatru? Cine ştia adevărul trebuia să ridice primul mâna. Ei nici nu îl bănuiau, aşa că au preferat să o lase să-şi depene frustrările.<br />
- Căutarile mele nu mi-au adus până acum satisfacţii depline. Toţi bărbaţii pe care i-am cunoscut - şi au fost câţiva - erau nepotriviţi; au ratat ori un aspect ori pe celălalt. <br />
Unii erau buni la pat, dar slabi la partea teoretică şi viceversa. Concluzia mea este că bărbaţii de rasă - cei adevăraţi - sunt puţini.<br />
A oftat iarăşi de data asta prelung, mai convingător decât prima dată şi a continuat, convinsă că ce spune ea chiar aşa şi este.<br />
- Ei se găsesc greu şi sunt o marfă perisabilă, legătura cu ei nu rezistă în timp şi dispar. Doru este cel mai bun exemplu. <br />
Liliana s-a oprit un timp, cum proceda de fiecare dată când venea vorba de el. <br />
După câteva momente de tăcere, care în circumstanţele date putea fi asimilat cu un moment de reculegere în faţa unei pierderi irecuperabile, şi-a reluat destăinuirea. <br />
- Nu aş vrea să mai lungesc istoria vieţii mele - post Doru - şi mă refer la prezentul recent. Acum, mă amăgesc cu un play-boy, pe nume Ştefan Turturică. Nu are un serviciu stabil, trăieşte din expedienţe, dar are un fizic plăcut, este citit şi un pic visător. Pe scurt - brânză bună în burduf de câine. În ultimul timp a fost ca un fel de fată în casă. Se ocupa de curăţenie, pregătirea micului dejun şi de cumpărăturile necesare fiecărui menaj. Orice activitate era bună pentru el numai să nu meargă la un serviciu cu program fix. <br />
Plictisită probabil de subiect, a dat din mână a lehamite şi a continuat să dea publicităţii noi pasaje din recentele ei amintiri privind convieţuirea cu o păsărică numită turturea. <br />
- Uneori l-am surprins vorbind la telefon în şoaptă, parcă s-ar feri de ceva sau de cineva. Judecând după comportamentul lui inegal am ajuns să cred că mai are şi alte hibe. Intenţionez să îi dau drumul în lumea largă pentru că eu nu îl pot schimba.<br />
Vajnicii căutători ai adevărului şi-au dat seama că ea a pus punct dezvăluirilor din viaţa personală. Oricum au aflat un fapt extrem de important. În casă mai locuia cineva fără o ocupaţie precisă. <br />
S-au înţeles din priviri să exploateze această pistă şi au început pregătirea de artilerie - un fel de hărţuială ce nu părea să fie, dar tocmai asta era.<br />
- Domnişoară, începu şeful, Maximilian Cetate, aş vrea să ne întoarcem puţin la momentul în care v-aţi simţit foarte rău - în mod inexplicabil - după ce aţi băut cafeaua împreună cu Doru Dragu. Pentru că şi el a avut simptome foarte dure, vă întreb.<br />
- Dvs. aţi preparat cafeaua?<br />
- Absolut, ca întotdeauna eu m-am ocupat singură de prepararea ei.<br />
- Aţi folosit mereu aceleaşi ingrediente?, a fost următoarea întrebare.<br />
- Da. Întodeauna folosesc: ness café, zahăr şi frişcă plus îngheţata de vanilie dacă vreau café frappe.<br />
- Să le analizam puţin pe fiecare şi să vedem la ce rezultate ajungem, a continuat Maxi imperturbabil marşul prin memoria ei. Ness-ul, îngheţata de vanilie şi frişca se găsesc în mod curent în magazine în ambalaje sigilate sau gata preparate cu toate garanţiile necesare. Singurul produs care prezintă o mare variabilitate ca fel de prezentare, sursă de aprovizionare, ambalaj, etc. este zahărul. O utimă întrebare pentru dvs. Aţi folosit în permanenţă acelaşi fel de zahăr?<br />
- Nici vorbă. Zahărul îl cumpăr de peste tot . Uneori folosesc zahăr cristal, alteori zahăr pudră sau cubic şi chiar înlocuitori de zahăr; un ameste de ciclamat, zaharină, aspartam sau acesulfam K. Înlocuitorii îi utilizez foarte rar şi numai când cineva o solicită în mod special. În ultimul timp de zahăr ca şi de restul cumpărăturilor s-a ocupat Ştefan - ultima mea achiziţie amoroasă de care v-am vorbit. <br />
După ce o grimasă greu de interpretat i-a traversat mutrişoara şi-a văzut mai departe de declaraţia ei. Probabil că nemulţumirea fugară care i s-a citit pe faţă o datora readucerii în discuţie a numelui celui despre care ea s-a exprimat că ar fi “o brânză bună, într-un anumit burduf.” <br />
- Odată mi-a adus şi zahăr de “fiţe”, de culoare brună, ambalat în nişte pacheţele mici, cilindrice, o formă mai deosebită de prezentare. Nu ştiu cum să vă explic mai bine, arăta ca nişte suluri mici de hârtie, bine lipite la capete de parcă era fâşicuri cu bani. Cântărea cam 5 grame fiecare, cantitate potrivită pentru o singură porţie de cafea. Nu prea am folosit zahărul ăsta. <br />
S-a oprit şi s-a scărpinat în cap. Gestul acesta în mod sigur i-a împrospătat memoria pentru că s-a lovit cu palma peste frunte şi a reluat firul întrerupt al aducerilor aminte.<br />
- Mint. L-am folosit şi pe ăsta. De fapt, numai o dată am îndulcit cafeaua cu zahărul ambalat aşa, când a fost Doru la mine. Nu l-aş fi folosit nici atunci, dar nu am găsit alt zahăr în bufet.<br />
- Nu cumva s-a întâmplat să fie şi ziua în care v-a fost rău?<br />
- Da, ce coincidenţă. A fost chiar ziua când am crezut că mor sau că m-am otrăvit. Nici acum nu ştiu ce nu mi-a priit că nu mâncasem nimic. La un moment dat am intrat în panică la gândul că am rămas gravidă, dar nu se potriveau simptomele aşa că m-am liniţtit. Dacă s-a întâmplat din cauza cafelei am avut noroc că nu am băut toată cana, am lăsat cam jumătate neconsumată. Tot în ziua aceea îmi amintesc că s-a întâmplat după ce mi-am revenit, am tras prima ceartă zdravănă cu Ştefan. S-a făcut negru de supărare şi a ţipat la mine că am folosit două pacheţele din acel zahăr. <br />
- Este un zahăr special şi îl folosesc numai unii din prietenii mei, mi-a explicat mai târziu când s-a calmat. Mi-a cerut apoi iertare şi cum se întâmplă de obicei neînţelegerile dintre un bărbat şi o femeie - oricât ar fi de mari - se rezolvă într-un anumit fel, în pat.<br />
Celor doi li s-a părut sau poate a fost adevărat; ultima frază, cea cu modul de rezolvare a neînţelegerilor cu iz domestic, a spus-o uşor jenată şi acum îi părea rău că a luat-o gura pe dinainte.<br />
Maxi ori nu a băgat de seamă stânjeneala ei, ori era absorbit de misiunea lui şi nu a dat atenţie momentului, dar a reluat tirul întrebărilor.<br />
- Am putea să mergem până la bucătărie şi să-mi arătaţi toate acestea?<br />
- Desigur, mergem chiar acum, a venit promt răspunsul.<br />
S-au ridicat toţi de pe canapea şi au plecat la bucătărie. Maxi a profitat de interludiul apărut şi a rămas în urmă cu colegul lui căruia i-a şoptit la ureche.<br />
- Ca orice femeie, şi domnişoara noastră are dever la vorbă, nu glumă. Ştii numai când începe, dar niciodată când termină.<br />
Ionuţ nu a mai avut timp să-i răspundă, pentru că au şi ajuns în bucătărie, dar a clipit complice din ochi ceea ce în limbajul lor secret însemna că este de acord cu cele spuse de prietenul lui. <br />
Felul în care arăta bucătăria şi ordinea desăvârşită ce domnea aici arătau că nu se prea gătesc acolo mâncăruri complicate cu prăjeli, sosuri şi grăsimi. <br />
- Uitaţi-vă! Ăsta este zahărul de “fiţe” pentru care am avut scandal cu Ştefan, a exclamat Liliana şi a arătat vizitatorilor ei o cutie metalică de cca 2 kg. care înainte de zahăr găzduise făină. <br />
A deschis cutia şi plină de mirare a exclamat. <br />
- Era plină şi acum este mai mult de jumătate goală. Eu de atunci nu am mai folosit nicio doză de zahăr. Probabil că i-au trebuit lui când şi-a făcut ness. Avea obiceiul ăsta când eu eram la serviciu.<br />
Criminalistul cu început de chelie a luat un pacheţel de zahăr şi l-a mirosit. Nu i s-a părut nimic suspect şi l-a pasat colegului său. Acesta după ce l-a mirosit la rândul lui a dat negativ din cap, fapt ce confirma că organele lor de simţ specializate pentru miros nu descoperiseră nimic deosebit.<br />
În acel moment ambii poliţişti erau încercaţi de vagi păreri de rău că măcar unul din ei nu era un câine dresat pentru depistarea drogurilor ca să poată confirma pe loc dacă pacheţelele cu zahăr ascund şi altceva. Asta ar fi scurtat mult timpul necesar pentru terminarea anchetei. <br />
Primul care a încercat să şi-l închipuie pe colegul lui în calitate de câine a fost Ionuţ, dar din respect pentru şeful lui a renunţat imediat la această imagine. Mai insistent decât el, luat de val Maxi ca un şef ce era, îl şi vedea pe Ionuţ pe post de potaie mirosind cu osârdie pe jos tot ce se putea mirosi, cu nasul încreţit de atâta preocupare. Chiar şi pantalonii şefului său, fusta domnişoarei, nu puteau scăpa de atenţia căţelandrului Ionuţ. Desigur că Maxi nu l-ar fi lăsat să se compromită prea tare şi l-ar fi tras de lesă înainte ca el să manifeste un interes particular pentru articolele de îmbrăcăminte menţionate mai sus. Numai gândul că îl putea dirija pe Ionuţ căţelul, cum voia el ţinându-l din scurt cu comenzile: aport, şezi, ridică-te sau miroase, îl înnebunea de bucurie. <br />
Necăjit că nu este aşa, Maxi s-a întors către Liliana şi cu privirea senină ca şi cum discuţia ce se purta avea ca temă timpul probabil, i-a adresat o rugăminte. <br />
- V-am promis mai înainte că nu vă mai întreb nimic. Totuşi, mai am o întrebare la care nu trebuie să îmi daţi neapărat un răspuns - mai degrabă să îmi daţi un accept, pentru că este spre binele dvs, al lui Doru, al tuturor. <br />
În faţa ochilor ei miraţi, Maxi a precizat. <br />
- Sunteţi de acord să îmi daţi o mostră din acest zahăr, vreau să spun o doză de 5 grame pentru analiza ei completă? Cine ştie ce surpriză ne poate releva! Poate că ne va aduce liniştea. Oricum, eu şi colegul meu, vă suntem îndatoraţi pentru timpul acordat, pentru sinceritatea şi cooperarea fără cusur de care aţi dat dovadă. Odată, când toate se vor fi sfârşit, vom putea sta de vorbă relaxaţi şi vom lămuri toate treburile care acum nu numai că par, dar chiar sunt foarte încurcate. <br />
- Desigur, cred că pasărea mea călătoare, nici nu o să observe. Acordul ei dat cu voce amară a trimis poliţiştii în două direcţii clare. <br />
Prima: cuvantul pasăre îl indica pe Ştefan Turturică.<br />
A doua: alăturând la definiţia de pasăre caracterizarea de “călătoare” era un semn că îl va trimite urgent în “lumea mare” cum s-a exprimat mai înainte. <br />
Maxi, mulţumit peste măsură de poziţia ei şi mirosind cu nasul lui fin de copoi că se află în pragul unui mare succes profesional, s-a trezit vorbind.<br />
- Domnişoară Liliana, vă invit oficial de pe acum la o cină în trei sau cine ştie poate în patru la sfârşitul anchetei. Sper că veţi onora invitaţia mea, a mai spus plin de galanterie Maxi. <br />
- Vă mulţumesc pentru invitaţie, a fost răspunsul ei imediat, fără a preciza dacă o acceptă sau nu. Întotdeauna mi-am spus că nelămuririle cu poliţia trebuiesc tratate cu o sinceritate absolută. <br />
Zâmbind şăgalnic şi aruncând asupra lui o privire plină de promisiuni nelămurite care au nimerit ca o săgeată direct în inima lui, tânăra domnişoară l-a înmuiat pe cerberul Maxi chiar înainte de a-i spune ce crede ea despre invitaţia lui. Dacă el ar fi avut vreo îndoială, atunci Liliana i-ar fi risipit-o cu răspunsul ei dublat de o timidă strângere de mână. <br />
- Şi vă mai spun ceva, accept cu mare plăcere invitaţia dvs şi vă mai mulţumesc o dată. Ionuţ, care în ultimul sfert de oră se simţea alungat de Maxi pe un plan secundar, era mirat, invidios şi puţin supărat. <br />
Nu îşi putea imagina ce s-a întâmplat cu “marele criminalist” care şi-a arogat pe faţă rolul de şef. Luat de valul unei mărinimii neobişnuite la el, dar mai ales al unei iniţiative care ameninţa să îl transforme dintr-un poliţist placid într-un adevărat om de lume, se fâţâia pe lângă Liliana Alexandru arătând o predispoziţie uimitoare de a lua masa din palma dumneaei. <br />
Lovit în mândria lui - a decis să-şi apere poziţia de iniţiator al întregii anchete, un fel de lider al ei. Iată de ce pentru susţinerea ideii, a adăugat înainte de plecare.<br />
- Domnişoară Liliana, vă rog mult să nu pomeniţi nici un cuvânt despre tot ce am discutat împreună astăzi - nimănui, dar în special domnului acela, iertaţi-mă că nu îmi aduc acum aminte cum îl cheamă, dar am reţinut despre el informaţia aceea cu brânza şi cu burduful. <br />
- Să traiţi, am înţeles, nicio vorbă nimănui, i-a răspuns bine dispusă gazda. Mai mult, a bătut din călcâie ca un ostaş bine instruit. <br />
Când ea a bătut din călcâie s-a întâmplat că Maxi tocmai o privea. În acea clipă el a simţit cum îl cuprinde un val de căldură dulce la vederea sânilor Lilianei care scăpaţi de inhibiţii, au tresărit într-o mişcare amplă şi plină de vioiciune acompaniindu-i salutul ostăşesc. <br />
Acum la plecare, ajunşi în uşă, toţi trei şi-au zâmbit larg, cu gura până la urechi, au dat mâna şi s-au despărtit mai bine dispuşi decât la venire. <br />
Aşa s-a terminat o anchetă în toată regula; cu întorsături neaşteptate şi inversări de roluri între vânători şi vânat; cu treceri de la starea de relaxare la panică şi invers; cu elemente de percheziţie mascată sub un eufemism străveziu: vizita pentru obţinerea de relaţii despre o persoană cunoscută.<br />
Soarta, acest imprevizibil jucător la bursa întâmplărilor nu s-a mulţumit numai cu atât. Ea va complota cu doi dintre eroii acestei anchete într-un mod care până la urmă îi va mulţumi pe deplin. <br />
<br />
Ofiţerii Maximilan Cetate şi Ionuţ Puşcă au aşteptat liniştiţi rezultatele analizei mostrei de zahăr “de fiţe“, fiind convinşi că supoziţia lor precum că ar conţine droguri se va confirma. <br />
Abia atunci va veni momentul lor de glorie şi vor putea închide dosarul aparent banal al unui accident de circulaţie. Totodată vor putea oferi departamentului antidrog al poliţiei o pâine bună de mâncat - albă.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-32012861148325269332010-02-25T12:30:00.000-08:002010-02-27T07:56:46.333-08:00Capitolul IX. Sfârşitul anchetei şi închiderea dosaruluiMoto: Să moară şi capra vecinului. (Zicală populară românească) <br />
<br />
Rezultatele analizării probei de zahăr prelevat din apartamentul Lilianei Alexandru au sosit de la laboratorul de criminalistică surprinzător de repede. Ele confirmau întocmai ipoteza poliţiştilor. Proba conţinea un drog sintetic amestecat cu zahăr în proportie de cca. 0,4 %, respectiv 0,02 grame raportat la totalul de 5 grame de zahăr brun. Analiza gaz cromatografică a confirmat că drogul descoperit este identic cu cel decelat în proba de sânge recoltat de la Doru Dragu.<br />
Soluţia amestecării drogului cu zahăr brun a surprins prin noutate şi până când a fost descoperit, a adus o serie de avantaje traficanţilor, în special distribuitorilor. Sistemul ales de contrabandişti inducea în eroare vameşii în privinţa conţinutului real al pachetelelor cu zahăr. În acelaşi timp, dozele de drog precântărite au dus la lărgirea ariei de distribuţie cuprinzând nu numai consumatorii individuali, dar şi diverse shop-uri: baruri, cafenele, ceainării, restaurante, etc. <br />
După o îndelungată negociere, cei doi poliţişti au ajuns la un numitor comun şi au hotărât redactarea raportului de închidere a cazului. Raportul descria amănunţit toate fazele anchetei şi se încheia cu propunerea de scoatere de sub învinuire şi de sistare a anchetării cetăţeanului Doru Dragu. <br />
Această concluzie a fost urmarea unui şir lung de întrebări şi răspunsuri pe care cei doi anchetatori şi le-au pus unul altuia. <br />
- Care a fost vina lui Doru Dragu, s-au întrebat ei. Imprudenţa că a condus autoturismul, deşi după spusele lui nu se simţea bine? <br />
- Nicidecum. Doru Dragu a fost numai o unealtă a hazardului, o victimă la rândul lui, un om intoxicat cu o doză dublă de drog, administrat fără ştiinţa lui. După ce a fost intoxicat, el nu a putut discerne ce este bine şi ce este rău. <br />
- Dar se poate spune că el a acţionat în cunoştinţă de cauză asumându-şi riscul de a conduce autovehiculul? <br />
- Nu, el îşi pierduse luciditatea şi prin urmare a devenit temporar iresponsabil pentru faptele sale. <br />
Separat de propriile cercetări şi concluzii, poliţiştii au beneficiat de consultanţa unor specialişti din ministerele sănătăţii şi justiţiei ale căror puncte de vedere au fost luate în considerare la elaborarea concluziei finale. <br />
Deşi autorul accidentului a fost scos de sub incidenţa penală pentru că drogul luându-i minţile, i-a dat un fel de imunitate, el are totuşi o vină chiar dacă ea este mai mult teoretică. Autoturismul pe care îl conducea a accidentat o tânără care a respectat toate regulile impuse de societate provocându-i grave traume fizice şi morale care o vor marca o lungă perioadă de timp. <br />
Acest accident dificil de interpretat a pus de la început numeroase probleme celor doi anchetatori care nu au găsit în analele poliţiei un caz similar. <br />
În final, ei au hotărât că în spiritul adevărului şi al dreptăţii, trebuie să diferenţieze situaţia victimei reale de cea a şoferului drogat fără voia lui.<br />
Pentru acest considerent Doru Dragu nu putea fi absolvit complet de vină, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult din raţiuni de ordin moral decât juridic, în raport poliţiştii au inclus propunerea sancţiunii de suspendare a permisului de conducere al inginerului Dragu pentru o perioadă de o lună de zile şi amendarea lui cu sumă maximă prevazută în Codul Rutier pentru atitudine relaxată în timpul conducerii autoturismului şi forţarea pătrunderii în intersecţie pe culoarea roşie a semaforului.<br />
Au lăsat însă deschisă posibilitatea de contestare a sancţiunii în instanţă şi intactă şansa lui de a câştiga procesul la judecătorie, ei hotărând să nu se prezinte la tribunal pentru a sustine sancţiunea. <br />
În completare, concluziile raportului au lăsat deschis şi dreptul victimei de a-l acţiona în justiţie pe autorul accidentului precum şi posibilitatea ei de a solicita daune morale şi materiale.<br />
Mult mai dificilă li se părea a fi reconcilierea reală, de facto, dintre victimă şi autorul involuntar al accidentului. Dar societatea şi legile ei nu puteau merge mai departe în acest caz. Ea trebuia să se oprească aici. Din acest loc, începe problema lor personală. În partea finală au făcut şi alte propuneri care nu se refereau direct la cei implicaţi, ci la alţii care într-un fel sau altul au provocat accidentul sau măcar l-au favorizat, cu sau fără ştiinţă.<br />
- Scoaterea numitei Liliana Alexandru de pe lista suspecţilor în cazul drogării inginerului Doru Dragu, ea însăşi fiind o victimă. <br />
- Arestarea şi anchetarea numitului Ştefan Turturică şi al complicilor săi pentru: deţinere, <br />
trafic şi consum de droguri.<br />
Acestea au fost concluziile celor doi poliţişti şi ei erau convinşi că au acţionat corect în acest caz neobişnuit. S-au străduit să nu favorizeze sau să învinovăţească pe nedrept nicio persoană implicată, dar să propună judecarea celor cu adevărat vinovaţi. <br />
Acum când au închis dosarul, nu puteau să nu se gândească că societatea omenească aşa cum funcţionează ea, este alcătuită şi condusă strâmb, inechitabil. Legile ei sunt redactate şi puse în aplicare de oameni oriunde în lume, dar ele nu reuşesc să restabilească niciodată egalitatea situaţiilor de după catastrofe şi nenorociri cu cele de dinaintea producerii lor. <br />
Unii plătesc întotdeauna un preţ mai mare decât alţii, fără ca partea lor din vină socială să să fie mai mare. Aşa s-a întâmplat şi în cazul pe care tocmai l-au închis. Clara David plăteşte un tribut nespus de greu numai pentru vina că ea există. De aici vine şi imensa lor amărăciune, a neputinţei. <br />
Iată de ce legile omeneşti trebuiesc corectate. Toţi trebuie să sprijine acest efort. Dar înainte de această supremă încercare, este nevoie de purificare şi de o inspiraţie divină. <br />
Oameni lăsaţi singuri, nu pot să susţină acest concept pentru că tendinţa lor este să-şi perfecţioneze egoismul. Specia umană funcţionează mai mult pe principiul cămăşii mereu mai aproape de piele decât haina. <br />
Şi românii, ca parte a acestei specii ar trebui să schimbe lozinca răzbunării şi a invidiei în cea a altruismului. Ce frumos ar fi dacă într-o zi toţii românii ar ieşi la un miting cu lozinca “Să trăiască şi capra vecinului“. Ar fi acesta un semn al însănătoşirii lor morale? Probabil că da. Să sperăm că odată şi odată o vom vedea şi pe asta.<br />
Pentru a înţelege mai bine saltul uriaş care s-ar realiza în mentalitatea românului prin schimbarea zicalei “să moară şi capra vecinului“ în lozinca, “să trăiascş capra vecinului“, se cuvine ca în spiritul coeziunii şi concordiei naţionale să fie făcută o incursiune în filozofia ei. La originea zicalei originale a stat în mod sigur eterna sărăcie lucie a românului care, după ce că este sărac lipit pământului, ca o culme a necazului îi moare şi capra, singura lui avere, numită în popor “vaca săracului”. Necazul lui este atât de mare, încât bietul om lovit de soartă.... nu se poate alina decât dacă aceeaşi belea dă şi peste vecinul lui. De ce a apărut această zicală? <br />
Dacă nu este o glumă bună a unui popor hâtru, cu simţul umorului dezvoltat care a supravieţuit făcând întotdeauna haz de necaz, probabil că această dorinţă a apărut în mintea prăpăstioasă a omului sărac, fie din dorinţa unei solidarităţi în sărăcie, sau mai puţin probabil din: pizmă, dorinţă de răzbunare, egoism, sau poate din toate câte puţin. <br />
Judecând zicala în profunzimea ei, vom constata că ea nu se referă la capră, nevinovatul animal fiind numai o figură de stil. Adevărata cauză o constituie situaţia grea dintotdeauna a ţăranului român şi abrutizarea lui de necazuri şi abuzuri.<br />
Oricum, dacă am lua de bună zicala, ea nu pare că este cel mai bun exemplu de altruism pe care îl poate da o naţie. Şi nici o urare reuşită pe care să o invidieze cineva. <br />
<br />
După ce raportul celor doi poliţişti a fost aprobat, Doru Dragu a primit o comunicare prin care i s-au adus la cunoştinţă rezultatele oficiale ale anchetei. În timp ce citea actul care îl dezincrimina, nu îi venea să creadă - prea semăna a roman poliţist terminat cu happy-end. <br />
Ce i s-a părut ciudat a fost că, în documentele poliţiei, într-un paragraf numele lui era însoţit de atributul “victimă”, alături de cel al doctoriţei accidentată de el. Deci el, în calitate de victimă, făcuse la rândul lui o altă victimă. Această situaţie i s-a părut neverosimilă, dar şi nedreaptă pentru Clara David. <br />
A fost nevoie să se deplaseze la sediul poliţiei şi să stea de vorbă cu locotenentul Ionuţ Puşcă pentru a se convinge că totul este real, s-a întâmplat întocmai şi el a scăpat de urmările greu de anticipat ale unui proces penal. <br />
Cu toate că situaţia lui nu era încă lămurită definitiv şi în funcţie de opţiunea victimei putea fi obligat la plata unor despăgubiri, era fericit. Important pentru el era faptul că fata trăia. Cu ocazia acestei întâmplări nefericite părerea lui despre Liliana s-a îmbunătăţit substanţial, chiar dacă ea a fost aceea care i-a dat să bea cafeaua otrăvită. Mai mult chiar, a dat uitării strădaniile ei de a-l bloca într-un mariaj de care el se ferea. Abia acum, după ce a citit pasajul din raportul poliţiei în ce o privea, a înţeles atitudinea ei din ziua accidentului când la plecare, spre deosebire de comportamentul obişnuit, nu a insistat să mai rămână. Ea consumase droguri din neştiinţă cot la cot cu el şi începuse să-i simtă efectele nenorocite. <br />
Oficial vina pentru producerea accidentului a căzut în responsabilitatea lui Ştefan Turturică. Acesta, împreună cu toată reţeaua traficanţilor de droguri din care face parte a fost arestat şi se afla sub anchetă. Raportul a mai produs unele schimbări în ce o priveşte pe Liliana. L-a scos definitiv din viaţa ei pe play-boy- ul Ştefan, aşa cum voia să o şi facă singură, chiar înainte de a afla cu ce se îndeletniceşte. Salvarea Clarei îi apărea lui Doru ca lucrul cel mai important şi asta era sursa fericirii pe care o simţea. Un adevărat miracol se întâmplase iar în faţa lui păleau toate. La vârsta lui ştia deja că lumea şi societatea omenească în general sunt prost croite de la bun început. Şi viaţa la fel. <br />
Dacă orice neghiob poate distruge o viaţă, o mie de vieţi sau omenirea întreagă - conştiinţa trează a lumii s-a văzut nevoită să-ţi pună o întrebare. <br />
- Cine poate înlocui o viaţă, măcar o singură viaţă? Dacă poate cineva, atunci să ridice mâna şi să spuna: Eu. <br />
Tăcerea grea a fost răspunsul. În faţa ei, conştiinţa lumii vii a repetat întrebarea.<br />
- Cine crede că poate înlocui o viaţă, măcar o singură viaţă? <br />
De data asta s-a auzit un răspuns slab şi nesigur ce părea că vine de la mari depărtări, din alte orizonturi, din altă lume. El a fost formulat ca un murmur de vocile celor trecuţi dincolo de viaţă care aşteaptau în zadar de mii de ani reînvierea. <br />
- Nimeni, niciodată, nicicum. Nici măcar Dumnezeu nu poate sau nu o doreşte. Cel puţin până acum nu a făcut-o, cu excepţia unei istorii de familie şi atunci din raţiuni superioare, fenomenul nu s-a mai întâmplat vreodată.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-57928104971550299102010-02-25T12:00:00.000-08:002010-02-27T07:57:29.353-08:00Capitolul X. Scurta şi neterminata relaţie dintre Doru Dragu şi Magda Păun.Moto: Din nimic nu se naşte nimic. (Lucretiu/De rerum natura) <br />
<br />
După ce a primit din partea poliţiei concluziile anchetei privind accidentul de circulaţie, Doru a socotit că este bine să cunoască şi părerea “taberei adverse”, din care face parte victima. Nu ştia dacă poliţia le-a contactat sau nu pe Clara sau pe prietena ei în legătură cu acest subiect.<br />
În acelaşi timp, voia să o întrebe pe doctoriţa Magda dacă a găsit momentul potrivit să-i transmită victimei rugămintea de a-l primi şi dacă da, ce anume a hotărât ea.<br />
Fără să mai stea pe gânduri a plecat la spital să o întâlnească. Cea pe care o căuta nu era în cabinet, dar sora şefă i-a promis că o va căuta. Până la venirea ei, l-a invitat pe tânărul inginer să o aştepte înăuntru.<br />
Peste cca. 10 minute o uşă s-a deschis şi a apărut doctoriţa urmată de o soră. Şi-a cerut scuze pentru că nu a găsit-o în cabinet şi după ce i-a dat câteva instrucţiuni subalternei, <br />
s-a îndreptat spre el cu un surâs larg şi mâna întinsă. A fost un exces de politeţe din partea ei, pentru că nu avea de unde să ştie că el s-a hotărât să îi facă o vizită.<br />
Atitudinea ei contrasta vădit cu cea avută la prima lor întâlnire. Acum era numai lapte şi miere. Ceremonios, Doru i-a luat mâna: o mână mică, fină, delicată, bine îngrijită şi în timp ce se apleca să i-o sărute, a deschis discuţia pentru care venise.<br />
- Iertaţi-mă că am venit iarăşi din proprie iniţiativă, dar am veşti noi de la poliţie şi vreau să vi le comunic chiar eu.<br />
În tot acest timp, Doru o privit-o insistent ca pe un obiect de studiu. Rezultatul acestei examinări stăruitoare i-a întărit impresia excelentă despre femeia Magda, aşa cum şi-a <br />
amintit-o. Arăta formidabil, i se părea mult mai frumoasă decât atunci când o cunoscuse. Era mai odihnită, mai calmă şi aborda o atitudine mult mai prietenoasă decât la prima lor întâlnire. Era ea, cea de toate zilele, nu o domnişorică preocupată în primul rând să-şi impresioneze interlocutorii.<br />
Fără să îşi dea seama ce anume îi trecea lui prin cap, Magda continuând să surâdă i-a răspuns : <br />
- Nu este nevoie, domnule inginer. A trecut mai înainte pe la spital locotenentul Puşcă şi <br />
m-a informat despre tot. Este incredibil ce s-a întâmplat. Acum, când cunosc toată istoria, mă bucur că nu s-a întâmplat mai rău. Puteaţi muri amândoi şi dvs. şi prietena mea.<br />
- Da, şi eu am fost de-a dreptul stupefiat când am aflat. În timpul anchetei nimeni de la poliţie nu mi-a spus nimic în legătură cu ce anume suspectează ei. Trebuie să vă spun că locotenentul m-a uluit cu perspicacitatea lui. Spun asta nu pentru că m-a absolvit pe mine, ci pentru că îi admir sincer inteligenţa şi tenacitatea ieşite din comun.<br />
- Domnule, lăsând la o parte aspectul de telenovelă al întâmplării, mă asociez şi eu părerii dvs. că locotenentul a făcut o treabă bună, i-a confirmat doctoriţa părerea despre cel ce anchetase cazul în termeni mai putin laudativi. <br />
Uşor afectat ca altcineva fie el şi poliţistul erou, i-a luat-o înainte cu o veste favorabilă lui, a crezut că a venit momentul potrivit ca el să supraliciteze şi să se implice. Asta a şi făcut imediat. El considera că nu este suficientă absolvirea lui de vină pentru a deveni automat Alba-ca-Zăpada dintr-o poveste în care mai erau implicaţi un număr de 7 pitici. Mai trebuia ceva, mult mai mult. <br />
Justiţia oamenilor s-a dovedit mai permisivă decât propria lui conştiinţă. După accident, el a fost chinuit numai de gânduri, dar undeva, într-un pat de spital o fată tânără - victima, parte a întâmplării şi ea - zace şi acum. Ea a suferit şi suferă încă un complex de chinuri fizice şi traume psihice ce nu pot fi comparate cu nimic pe măsură. În aceasta consta inechitatea, acceptată atât pe pământ, dar din păcate şi în cer. <br />
Doru nu poate uita că el fost mâna destinului care a lovit, de aceea este hotărât să îndrepte tot ce a stricat fără voie, indiferent ce eforturi presupune decizia lui. Iată de ce nu a mai răbdat şi şi-a reiterat intenţiile. <br />
- Vreau să vă spun că - în ciuda concluziilor poliţiei - nu mă consider mai puţin vinovat de ceea ce i s-a întâmplat prietenei dvs. din vina mea. Din acest motiv intenţionez mai mult decât oricând să mă confesez direct în faţa domnişoarei Clara.<br />
În timp ce el aţtepta să vadă dacă repetata lui rugăminte i-a trezit amintiri în memorie, ea <br />
l-a scos din incertitudine. <br />
- Dacă vă referiţi la discuţia noastră de data trecută, vă răspund că nu am uitat ce m-aţi rugat. Din păcate, Clara nu a fost destul de detaşată de situaţia ei ca să îi pot strecura rugămintea dvs. Promit că am să o fac cât de curand, imediat ce apreciez că se poate. <br />
Cu asta, ea a lăsat să se înţeleagă că a lămurit 100 % tot ce a rămas neclar din întâlnirea anterioară şi a reluat liniştită conversaţia ca pe ceva firesc, mai mult chiar, a apelat la fiţe şi a început să facă pe ingenua mutând nedumerirea în grădina ei. <br />
- După discuţia cu locotenentul Puşcă de la poliţie, nici eu nu îmi dau seama cărei informaţii trebuie să îi dau prioritate când voi sta de vorba cu ea; dorinţei dvs. de a o întâlni sau să îi spun care au fost concluziile anchetei făcute de poliţie, cu tot tacâmul cunoscut. Dvs.ce părere aveţi?<br />
- Dorinţa mea de a sta de vorbă cu dânsa nu are legătură cu ancheta poliţiei. Ea vine aşa cum v-am mai spus din convingerea că sunt vinovat faţă de ea - că eu cu mâna mea, fie şi <br />
neintenţionat am făcut-o să sufere. De aceea, las la aprecierea dvs. ordinea de care vorbeaţi. Din păcate, cu cât trece timpul, cu atât creşte şi dificultatea de a mă apropia de dânsa.<br />
- Aveţi dreptate, trebuie să urgentez întrevederea. Oricum, m-am gândit între timp. Opinia ei va fi influenţată în mod sigur de ordinea în care primeşte cele două informaţii. Dacă află mai înainte ce a găsit poliţia, ar putea să creadă că v-aţi hotărât să o vedeţi după ce aţi fost scos din cauză şi asta v-ar putea transforma în ochii ei într-un laş şi ipocrit. Eu însă o să am grijă să îi spun realitatea; că dvs. aţi cerut să o vedeţi imediat după ce şi-a revenit, cu mult înainte de terminarea anchetei.<br />
- Mulţumesc pentru logica dvs. Probabil o datoraâi mentalităţii feminine şi în plus, faptului că o cunoaşteţi bine pe domnişoara Clara şi felul ei de a gândi.<br />
- Cred că în două, trei zile am să vă chem, a continuat Magda mimând părerea de rău pentru nereuşita ei în medierea întâlnirii dintre cei doi. Până atunci aţi putea dacă vreţi, să îmi faceţi şi dvs.un serviciu. <br />
S-a gândit mult înainte de a-i spune ce anume consideră ea un serviciu. Îi era şi puţin jenă, chiar teamă ca el să nu interpreteze cererea ei altfel decât ar fi fost cazul. <br />
După un timp s-a hotărât să-i spună direct despre ce este vorba, sperând că el este suficient de inteligent să ia lucrurile cum sunt. <br />
- V-aş ruga să mergeţi cu mine la un restaurant - la un dineu de afaceri - unde trebuie să mă întâlnesc cu doi domni care lucrează pentru o firmă straină de echipamente medicale. Vă daţi seama că nu pot şi nici nu vreau să mă duc singură. Când v-am văzut, m-am şi gândit că sunteti omul potrivit pentru asta. Nici nu mai am timp să găsesc pe cineva pentru că întâlnirea are loc seara asta. <br />
În acest fel ea fără să urmareasca aşa ceva, îi dădea de înţeles că nu are un iubit de actualitate sau măcar un prieten mai apropiat la care să apeleze, deşi dacă se gândea bine, atunci nu avea nici o importanţă. <br />
Lăsându-l să tragă această concluzie care putea să apară chiar jenantă pentru o fată tânără, ca ea, a continuat.<br />
- Ca să nu intraţi în panică şi să credeţi că vă angajez faţă de mine, am să vă prezint drept un prieten de familie. <br />
- Cu plăcere, a venit imediat răspunsul lui Doru. Dacă interesele o cer, puteti să mă prezentaţi chiar ca logodnicul dvs. Vă sigur ca nu am să profit de poziţia asta privilegiată ca să încep să manifest mici gesturi de afecţiune în public.<br />
La auzul acestei replici, ea a început să râdă sănătos, în cascade, cu sunet de clopoţel de argint. Dacă acceptul de a o însoţi era previzibil, modul în care l-a formulat a fost neaşteptat.<br />
Râsul ei l-a molipsit şi pe el. Deşi trecuseră mai bine de trei săptămâni de când Doru nici <br />
măcar nu a zâmbit, de data asta detaşat în sfârşit de necazurile lui, urcat pe acelaşi val de brusca ei veselie, a început şi el să râdă - la început crispat apoi din ce în ce mai relaxat. <br />
Între cei doi s-a spart gheaţa şi în locul ei s-a instalat buna dispoziţie şi sinceritatea. <br />
Ce s-a petrecut la sfârşitul discuţiei a devenit promiţător pentru relaţia lor viitoare. <br />
După ce au stabilit coordonatele întâlnirii s-au despărţit, fiecare ducând cu el o imagine diferită despre celălalt faţă de cea iniţială. Pe scara culorilor ea se situa undeva între rozul optimismului şi albastrul speranţei. <br />
Seara, la orele 20:00 Magda şi Doru s-au întâlnit în faţa restaurantului. Intrând în sală, s-au aşezat la o masă şi în aşteptarea celor doi străini, au comandat câte un bitter Campari. <br />
Întâlnirea cu străinii era fixată la 20:30. Din spirit de prevedere cei doi s-au întâlnit cu 30 de minute mai devreme în eventualitatea că în traseul lor către restaurant, nimeresc în unul din blocajele de circulaţie din ce în ce mai frecvente.<br />
Răgazul avut până la întâlnirea cu reprezentanţii firmei străine a fost folosit de Doru să o admire pe Magda. <br />
Îmbrăcată în o rochie neagră cu o croială modernă, pantofi cu tocuri înalte şi accesorii simple; eşarfă, cordon şi o gentuţă toate de culoarea tutunului - era frumoasă, distinsă şi elegantă. Bijuteriile ei erau un medalion şi o brăţară simplă, ambele din aur. <br />
Spre deosebire de alte femei din generaţia ei, sclave ale unui modernism ostentativ, robite de ideea că ieşirea în public nemachiate le-ar face să se simtă ca dezbrăcate, ea nici măcar nu se farda. Singura libertate pe care şi-a luat-o a fost sublinierea conturului buzelor cu un ruj de culoare roşie aprinsă, intervenţie care alături de calităţile ei fizice se dovedea suficientă pentru a-i da un aer fascinant de femeie fatală. <br />
Renunţase la ochelari care - aşa cum presupusese Doru la prima întâlnire - făceau parte dintr-o regie al cărui unic scop era “impresia artistică” şi aveau rolul să-i dea un aer de severitate specific profesiei, aer pe care mai târziu când va înainta în vârstă, îl va regreta în mod sigur.<br />
Din meditaţia lui admirativă Doru a fost trezit de soneria unui telefon mobil. Nu era al lui, avea alt semnal de apel - era telefonul ei. <br />
Magda a tresărit şi un gând fugar i-a brăzdat mintea - probabil că este de la spital cum se întâmpla destul de des - şi l-a deschis. <br />
În telefonul al cărui volum a fost deschis la maximum ca el să poată auzi conversaţia, se auzea vocea îndepărtată a unui bărbat care se exprima în limba engleză.<br />
- Missis Magda, I want to apologize, I am not in a position to meet you now, as we all ready arranged, because unfortunatelly I am not in a town. I hade to leave suddenly your country, my boss gave my a strong order to come in the company for a very important meeting. Now, I call you from my office. Every things which we have discussed are still valid. My apologize, if I did some inconvenients to you. I promise, when I will be back, which will very soon, maybe next week, I will renew my offer even in better conditions. Again please be so kind and excuse my.<br />
- Mister Connoly, I understood very well your situation. Believe me, in these conditions <br />
you should care mainly about yours problems, than my. This unexpected situation no create to me any troubles. I am still here, waiting for your coming. I wish you all the best and great results, i-a răspuns doctoriţa, tot în engleză. <br />
- Thank you again for yours kind understanding. Bye, bye!, şi telefonul apelatorului a fost închis. <br />
După ce convorbirea s-a terminat, Magda s-a uitat la el neputincioasă, cu o figură vinovată şi a început la rândul ei să se scuze.<br />
- Aţi văzut ce s-a întâmplat, nu am putut să prevăd situaţia asta şi v-am deranjat de pomană. Îmi pare aşa de rău şi nici nu mai ştiu cum să mă scuz în faţa dvs. Ea se gândea cu neplăcere că el ar fi putut crede că tot ce s-a întâmplat a fost aranjamentul ei ca să-l scoată la o întâlnire în oraş. Îi venea să intre sub masă de necaz şi ruşine. <br />
Zâmbind, cu aerul unui om stăpân pe situaţie, oarecum condescendent, el a liniştit-o imediat cu un răspuns surpriză, însoţit de ample explicaţii.<br />
- Eu cred că soarta a vrut să ne cunoaştem mai bine şi a organizat această mică diversiune. <br />
Din ea vreau să ies şi eu cu un oarecare câştig. Premiul pe care mi-l doresc este la îndemâna dvs. şi puteţi să mă ajutaţi să îl dobândesc. Mi-ar place dacă aţi fi de acord să ne tutuim. Însă numai în condiţiile în care nu consideraţi că este o pretenţie exagerată şi nu credeţi că sunt un profitor al situaţiei create. Mi se pare mai puţin oficial să foloseşti apelativul direct şi o adresare fără constrângere, la persoana întâi. <br />
Aici a făcut o pauză să vadă dacă pe faţa ei poate citi ceva: un surâs, o clipire din ochi, orice semnal care ar fi putut însemna incurajare.<br />
Zadarnic. Figura ei nu arăta entuziasmul pe care îl aştepta; era incoloră, inodoră, insipidă şi pe deasupra imobilă - de om nehotărât - gen de mimică imposibil de încadrat undeva. Putea să o atribuie unei indecizii din partea ei sau să-şi asume el vina trecând-o în dreptul lui la capitolul gafelor din care tocmai a facut una grosolană. Ca alternativă ar putea să înghesuie propunerea făcută de el în grupa calificativului de curaj neruşinat. <br />
Cu toate că nu era încă edificat care este motivaţia pentru lipsa ei de reacţie, şi-a luat inima în dinţi şi deloc descurajat a continuat să îşi dezvolte logica. <br />
- Întotdeauna când cineva îmi vorbeşte cu dvs., îmi vine să mă uit în spate. Am senzaţia că nu sunt singur, iar persoana nu mi se adresează mie, mai este cineva cu mine căruia îi datorez această politeţe. Pe de altă parte, vorbitul la persoana II-a plural mă oboseşte şi mă face să mă simt ca în tramvai când din greşeală am călcat pe cineva pe picior şi mă scuz vorbindu-i cu “dvs”. <br />
Ultimele lui cuvinte păreau că şi-au atins ţinta. Fata a început să se învioreze şi a căpătat expresia unui interes în perspectivă, dar nu numai atât. Mai exprima ceva ce el nu putea să definească, mai mult chiar, a zâmbit stâjenită. Dar zâmbetul ei semăna mai mult cu al unei persoane pe care o strângeau teribil pantofii sau al cuiva care tocmai mâncase corcoduşe acre şi se străduia din răsputeri să lase impresia că mâncase ananas.<br />
Tot e bine, şi-a zis el, e un progres. I s-au mişcat câţiva muşchi pe faţă, însemna că trăieşte, şi s-a decis să-şi termine ideea. <br />
- Unul dintre puţinele lucruri pe care le admir la americani este modul de adresare între ei, la persoana I-a singular şi pe numele mic. <br />
După ce a aruncat pe masa tăcerii şi această încercare Doru a tăcut. În sinea lui credea că nu ar trebui să mai spună nimic înainte de a şti, cât de cât, ce gândeşte ea. <br />
Situaţia se schimba din secundă în secundă. Acum Magda nu numai că tăcea, dar începuse să se frământe pe scaun. <br />
El nu ştia cum este mai bine să procedeze; să se ridice de pe scaun, să-i mulţumească pentru plăcuta întâlnire şi să plece?; să îi ceară scuze pentru propunerea lui cu tutuiala care acum începuse să îi pară şi lui năzdrăvană?; sau să o invite la dans? Ultima idee a învins. <br />
Ar fi ceva nou, deci asta trebuie să fie şi a îndrăznit cu hotărârea disperatului ultimei şanse, care după ce şi-a pierdut toţi banii la ruletă, găsind un mărunţiş prin buzunare îl aruncă şi pe acesta pe masa de joc. <br />
- Indiferent de răspunsul dvs., nu aş vrea să ne ratăm seara. Drept urmare, sunteţi invitata mea la cină chiar aici, poate o să şi dansăm. Ştiu să o fac bine şi promit să nu vă calc pe bombeuri. <br />
În realitate, el judecase greşit atitudinea ei. Ea era încă deranjată de situaţia imposibilă în care a fost pusă de cei doi străini cu care trebuia să se întâlnească. În sinea ei era convinsă că Doru, asemenea tuturor tinerilor pe care îi ştia, i-au crescut corniţe de infatuare crezând că tot ce s-a întâmplat a fost un aranjament de-al ei. Mândria ei a suferit un şoc, un recul şi de aceea s-a retras în muţenie. Ea şi-a revenit abia după ce el a construit cu multă răbdare o platformă solidă pentru continuarea în mod plăcut a serii, convingând-o să ia lucrurile aşa cum sunt, cum au avut loc. <br />
Departe de a nu fi interesată, ea îl ascultase din ce în ce mai mulţumită şi la sfârşitul lungii lui cereri, solicitări, dorinţe - toate aceste cuvinte se potriveau situaţiei şi nu ştia pe care să îl aleagă - a bătut din palme ca un copil în semn de acceptare a propunerii lui, fără condiţii. <br />
Drept dovadă că şi-a însuşit lecţia şi este hotărâtă să o aplice imediat, i s-a adresat aşa cum a cerut el. <br />
- Dorule, mă bucur să aud asta. Meriţi să te pup şi chiar aş face-o dacă aş fi sigură că nu se ia rujul. Nu am verificat încă însuşirea asta a lui care apare în toate reclamele produsului.<br />
El nu s-a putut opri să nu remarce termenul folosit de ea pentru a-i anunţa teoretica ei recompensă. Exprimarea cu “meriţi să te pup“ şi nu cu “meriţi să te sărut” arunca intenţia ei direct în copilărie - nici măcar în adolescenţă. Dar se înşela din nou, aşa cum avea să constate mai târziu. Hotărât lucru, fata asta deşi nu prea avea experienţa relaţiilor cu bărbaţii era un izvor nesecat de surprize. <br />
Fără să pară că are ceva de comentat, i-a replicat plin de îndrăzneală şi fără să clipească, ceva, care la prima vedere se mărginea la caracteristicile rujului. În opinia lui răspunsul ar fi trebuit să însemne o mica pedeapsă pentru infantilismul propunerii de recompensă. <br />
- Nici eu, dar nu pentru că nu folosesc ruj, ci pentru că nu ştiu cum se comportă buzele tale rujate - iar după o scurtă pauză a mai adăugat - sau nerujate. Îţi propun să verificăm aderenţa rujului pe buze chiar în seara asta. O să te invit la dans şi în timpul lui poţi să o faci şi să mă surprinzi. Locul unde vrei să verifici adevărul susţinerilor din reclamă este opţiunea ta.<br />
Amândoi au râs ca de o glumă bună şi nici ea nu a comentat în nici un fel răspusul lui.<br />
Se făcuse ora 21:00 şi era timpul să cheme chelnerul pentru comandă. Cunoscând lentoarea în care se face servirea clienţilor până la sosirea comenzii, Doru a invitat-o pe Magda la dans. <br />
La fel cum se spune la protocoalele cu şefi de stat pentru marele public naiv care acceptă orice gogoaşă prezidenţială dacă este ambalată frumos; invitaţia a fost acceptată cu plăcere…… şi de Magda.<br />
În timpul dansului, cu toate precauţiile luate existau momente în care pieptul lui plat venea în contact cu al ei, diferit de al lui. Cu o geometrie variabilă, în permanentă mişcare, la fiecare pas, cele două protuberanţe neastâmpărate şi elastice - lipsite de autoritatea unui sutien tiranic - scăpate de sub control, jucau rolul seducţiei involuntare.<br />
Fiecare atingere dintre ei, lui îi provoca o plăcere dureroasă în aşteptarea celei ce va urma, iar ei - o senzaţie necunoscută până atunci de aşteptare infiorată şi de nelinişte: ca un preambul al chemării ancestrale a simţurilor, al trezirii femeii care zăcea în ea, cufundată într-un somn letargic.<br />
Magda se simţea dominată de emoţie, ca la vârsta copilăriei în seara de Crăciun, înainte de a se desface pachetele cu daruri. <br />
Cum amândoi voiau să se simtă bine, au înlăturat precauţiile şi s-au lipit abandonându-se în ritm de tangou. Uitaseră unde se află, aici în restaurant pe ringul de dans sau în altă parte a lumii; pe o plajă caldă şi pustie unde nu erau decât ei contopiţi într-un singur trup participând la împlinirea unui ritual al cărui final era descoperirea eternului adevăr: un bărbat nu înseamnă nimic fără femeie, iar femeia este neterminată fără bărbat. <br />
Când el nu se aştepta, profitând că au ajuns într-un unghi mort din care nu puteau fi văzuţi, mascaţi de un palmier decorativ, ea s-a oprit din dans, i-a luat capul între mâini şi <br />
l-a sărutat lung pe buze. Era finalul sublim al unei descoperiri făcute în sfârşit de ea - al <br />
atracţiei fizice de nestăpânit dintre sexe. <br />
După câteva secunde bune, s-a dezlipit de el, l-a privit cu atenţie şi a declarat. <br />
- Este corect ce se spune în reclamă, rujul nu s-a luat. Ca să mă conving, mai încerc o dată. În clipa următoare cei doi tineri s-au înlănţuit într-o nouă îmbrăţişare. Spre deosebire de prima, a doua a durat mai mult.<br />
Relaţia lor evoluase foarte mult de la prima întâlnire. Mult şi repede, poate prea mult şi prea repede. <br />
Ajunşi aici, viaţa le-a impus celor doi tineri să ia în serios relaţia lor. Asta au şi facut, sau au încercat să facă după ce seara placută petrecută împreună a luat sfârşit şi el a condus-o acasă. <br />
S-au despărţit - cum era firesc - repetând procedeele iniţiate de Magda în timpul dansului şi continuate de el cu o satisfacţie neascunsă.<br />
Din păcate, viziunile lor asupra acestei relaţii nu au coincis. Ele au fost diferite şi au generat urmări neaşteptate. <br />
<br />
Viziunea lui Doru Dragu despre relaţia cu Magda Păun.<br />
<br />
De când a cunoscut-o, el a avut o premoniţie. S-a simţit puternic atras de ea şi a fost sigur că Magda îl va preocupa din ce în ce mai mult.<br />
Nu era sigur dacă atracţia se va finaliza prin a se îndrăgosti de ea - cu toate că existau toate motivele ca acest lucru să se producă. <br />
Până la un punct, evenimentele chiar au curs în această direcţie. El era foarte preocupat de ea. Era singura persoană care putea să o determine pe Clara să îl primească în rezerva ei de spital. Lângă patul ei de suferinţă ar fi avut prilejul să îi ceară iertare pentru răul făcut, să îi ofere tot ajutorul de care era capabil, ca ea să-şi poată reveni şi să strălucească din nou în lume. <br />
Sentimentul vinovăţiei faţă de tânăra accidentată era atât de puternic, încât decizia lui era fără întoarcere; dacă soarta ar fi avut cruzimea să o condamne să-şi petreacă viaţa imobilizată într-un scaun cu rotile, se simţea destul de puternic şi hotărât să îşi lege viaţa de a ei, renunţând fără păreri de rău la toate plăcerile pe care le poate avea un om tânăr şi sănătos. Fără iertarea ei, simţea că nu mai poate trăi. <br />
Nimeni nu ştia mai bine decât el ce a însemnat viaţa lui în ultimele săptămâni. Chinul nopţilor nedormite sau pline de coşmar. Nu mai avea curajul să se culce de teama lor. <br />
Construcţia lui sufletească şi educaţia primită nu îi permiteau să judece şi să trăiască altfel. Făcea eforturi epuizante ca cei din jur să nu vadă ce se petrece în sufletul lui. Acolo - între el, ca fiinţă încă vie, muritoare şi sufletul lui nemuritor - unde nu poate pătrunde nimeni şi toate secretele sunt mai bine păstrate decât oriunde, se simţea dator întregii omeniri cu o viaţă distrusă. <br />
Era la un pas de a-şi pierde minţile. Singura punte între el şi Clara - între viaţa şi moartea lui - era Magda. Miza pe care o reprezenta ea pentru el era copleşitoare.<br />
Şi acum, fără ca el să o caute şi fără să facă nici un efort, a ajuns mai aproape de ea decât a sperat. Pentru cât timp încă nu ştia. Singurul adevăr pe care îl cunoştea bine, era că în acea perioadă în viaţa lui nu exista nici o femeie. “Cea pe care o aştepta de atâta vreme să fie Magda?”, s-a întrebat el. Ciudat, nu avea acest sentiment. Cel puţin nu acum. Nu putea anticipa cum va evolua ulterior relaţia dintre ei şi nu înţelegea bine ce s-a întâmplat. Iată de ce şi-a pus unele întrebări după întâlnirea cu Magda. “Ce au fost sărutările şi îmbrăţişările lor?” Neprimind răspuns de nici unde, a căutat să găsească răspunsul prin altă serie de întrebări. “Au fost o descărcare nervoasă ca urmare a presiunii în care trăisera amândoi ultimele săptămâni? Era începutul unei mari iubiri sau numai un foc de paie alimentat de o lungă abstinenţă, care se cerea stins? Ce şanse are această afecţiune galopantă? Va putea ea să se transforme într-o iubire durabilă sau este o pierdere de timp, un antrenament sau ceva asemănător?”<br />
La toate acestea se gândea el şi încerca să se privească de undeva din exterior. Era un <br />
experiment pe care îl făcea cât putea de des împins de o veche aserţiune cu iz filozofic, obsedantă încă din adolescenţa lui; “aş vrea să fiu omul care trece acum prin faţa mea”. <br />
Vedea în această expresie o năzuinţă, o căutare neostoită spre obiectivitate. În această perspectivă încerca să se dedubleze, să iasă din el şi să se privească dinafară. Nu a fost prea mulţumit de ce a văzut. <br />
Îşi rememora scenele în care ei se sărutau, dar nu îşi făceau declaraţii, nu se ţineau de mână şi nu se priveau pierduţi unul în ochii celuilalt. <br />
Se întreba atunci; mai pot ei oare acum să dea timpul înapoi şi să-şi reînceapă idila ca Romeo şi Julieta astfel ca relaţia lor să urmeze etapele cunoscute ale acestei iubiri universale? Probabil că nu. Neputinţa lor nu se datora timpurilor care s-au schimbat de atunci, după cum de ea nu este vinovat nici progresul omenirii care tot grăbindu-se, a sărit peste stadii intermediare. Nevoia de a găsi o explicaţie adevărată care să îl mulţumească l-a făcut să îşi continue acest harachiri mintal. Dacă sentimentul de iubire este mereu acelaşi, atunci explicaţia trebuie să fie alta; ei nu sunt făcuţi unul pentru altul. <br />
Pot să se sărute până mor sau până li se tocesc buzele, să se zvârcolească în pat în spasmele unei plăceri sublime dar nu vor putea fi niciodată un cuplu adevărat, o echipă, asemenea celor cărora lumea de astăzi le datorează existenţa. <br />
Cu cât se gândea mai mult cu atât era mai descurajat şi mai dezamăgit; de el, de viaţă, de tot şi de toate.<br />
<br />
Viziunea Magdei Păun despre relaţia cu Doru Dragu.<br />
<br />
Magda nu avea nici o înclinaţie spre filozofie şi nu îi plăceau lucrurile complicate sau care se puteau complica - cu sau fără participarea ei. <br />
Pentru ea viaţa socială, civilizată, trebuia să se încadreze într-un sistem de constrângeri liber consimţite, detaliate prin norme şi reguli care trebuiesc ţinute sub control. <br />
Când apare tendinţa de evadare din aceste constrângeri, se aplică sancţiuni progresive: prima treaptă o reprezintă cele cu rol preventiv; atenţionarea şi apoi în ordine: izolarea şi reeducarea. <br />
Dacă nu se obţin rezultatele aşteptate, pasul următor este marginalizarea. Ultima treaptă pe scara graduală a sancţiunilor - care reprezintă şi pedeapsa supremă - este excluderea. <br />
Înghesuită forţat în aceste limite, pentru Magda viaţa părea simplă. Prin urmare, toate care ţin de viaţă sunt la fel - simple. <br />
Dragostea ţine de viaţă, deci nimic mai simplu. Îţi place cineva şi această emoţie este reciprocă, încearcă-ţi norocul ca marea cu degetul. <br />
Dar cum vine asta cu degetul şi marea, s-a întrebat ea vrând să pătrundă mai adânc în filozofia degetului şi a mării? <br />
- Ce trebuia să verifice ea? Că marea este ud? / Că este adâncă şi sărată? / Că este rece sau caldă? / Că muşcă./ Sau că este un lac rusesc? <br />
Ultima întrebare, şi-a zis, nu se pune pentru că este o gafă monumentală a unui vremelnic preşedinte care a dovedit lumii întregi că odată cu părul, ca şi Samson din legendă, şi-a pierdut puterea şi mintea.<br />
Când l-a văzut prima oară pe Doru, i-a plăcut ca bărbat. Avea însă o hibă, comisese o faptă reprobabilă, deci putea recidiva. <br />
Insistenţa lui de a vorbi cu Clara era de înţeles. Nu vedea însă nici un motiv să se grăbească să îi aranjeze vizita la ea în salon. Luase hotărârea să o facă, dar a amânat cât se poate punera ei în practică. <br />
Şi a făcut-o atât pentru a o proteja pe Clara cât şi pentru a-l pedepsi pe el, lăsându-l pradă disperării şi părerilor de rău cât se putea de mult.<br />
În acea perioadă, în imaginaţia ei, el făcea atunci parte din prima categorie, a celor cu abateri de la constrângerile lumii civilizate. Trebuia să i se aplice sancţiunea de izolare şi reeducare.<br />
După ce locotenetul Ionuţ Puşcă i-a desluşit tot misterul accidentului, Magda şi-a schimbat complet atitudinea faţă de el. <br />
Doru nu mai era criminalul sângeros sau asasinul lipsit de scrupule. Era şi el la rândul lui o biată victimă a unor nenorociţi certaţi cu legea şi trebuia ajutat. <br />
Când l-a rugat să o însoţească la restaurant a făcut-o şi pentru a-şi repara imaginea în proprii ei ochi. <br />
Acum când ştia adevărul, putea să dea frâu liber plăcerii de a fi cu el. Conversaţia lui era <br />
plăcută, elevată, scăpărătoare uneori şi dovedea că este instruit, un adevărat domn. <br />
Începuse să îi placă mult compania lui şi spre surprinderea ei s-a trezit practicând un verb tot mai curajos în conversaţie şi o libertate în gesturi pe care nu şi-o cunoştea. Se transformase într-o fiinţă pământeană. <br />
La un moment dat a simţit nevoia să îl sărute şi să îl ţină în braţe. Nu a ezitat să creeze motivaţia şi a reuşit. <br />
Pe fondul entuziasmului de care era cuprinsă l-a luat pe sus, într-un zbor vertical spre cer, <br />
deasupra propriilor ei prejudecăţi şi l-a adus ..... înapoi pe pământ trăgându-l după ea <br />
într-un salt mortal, sinucigaş, fără paraşută. Aşa vedea ea începtul fulminant al relaţiei cu Doru. <br />
Magda nu iubise nici un bărbat până atunci, cum văzuse în mai toate filmele şi citise în cărţile de dragoste care înnebuneau generaţii după generaţii de fete romanţioase. <br />
Toate acestea îi plăceau, dar nu ca practicantă. <br />
E drept, ieşise cu câţiva bărbaţi în lume, aleşi după criterii morale riguroase; la restaurante, spectacole, excursii, dar a fost mereu rezervată. <br />
Lipsa ei de interes pentru bărbaţi a făcut-o să se întrebe de multe ori dacă nu cumva este <br />
frigidă sau are predispoziţii pentru lesbianism. <br />
Nu a insistat să afle adevărul. Era prea complicat. Îl putea afla numai într-un singur mod. Să accepte o relaţie intimă cu un bărbat din multitudinea de oferte care i se făceau. Nu a găsit persoana potrivită să merite acest efort şi s-a lasat păgubaşă.<br />
Ca orice fată cu imaginaţie credea totuşi în marea iubire - când o fiinţă nu mai reprezintă <br />
nimic ca individ separat şi se pierde în eterna ecuatie: doi egal unu, singura adevarată în viaţă, în ciuda neadevărului ei matematic. Doi egal unu, asta trebuie să fie, îşi repeta mereu.<br />
Astfel, şi-a recapitulat Magda impresiile despre iubire sau amor fără să facă vreo diferenţă între cele două cuvinte - căci despre impresii putea fi vorba în epoca pre-Doru Dragu, nu despre simţiri adevărate şi experienţă. <br />
Acum, după o seară petrecută cu el, Magda judeca altfel relaţiile dintre un bărbat şi o femeie. A înţeles că ele sunt mai profunde decât crezuse şi nu semănau cu relaţiile dintre două femei. <br />
Se gândea la prietenia ei cu Clara şi încerca să sesizeze deosebirea faţă de ce aştepta ea de la un bărbat ca Doru. <br />
Clara îi trezea sentimente de duioşie, de tandreţe potolită, dorinţa să o apere împotriva tuturor care puteau să-i facă rău. Ar fi făcut orice pentru binele ei. <br />
Puteau să-şi împrumute hainele, să sporăvăiască la nesfârşit despre orice şi multe, multe altele, dar când venea seara se culcau separat - fără să simtă nevoia să o facă împreună. Nu îi tresărea inima când îi auzea vocea sau paşii, nu o visa ziua cu ochii deschişi şi nici nu îi apărea noaptea în vis lipindu-se de ea ca apoi să se trezească udă toată de transpiraţie. <br />
Faţă de Doru lucrurile stăteau diferit. Era altceva. Simţea o nevoie organică să fie lângă el, iar atunci când se afla, voia să fie ocrotită de el, să fie ţinută în braţe, să fie mângâiată. Începuse să fie obsedată de relaţii fizice, de tot ce înseamnă atingerea de un bărbat, ea care până atunci nu se arătase interesată de ele. <br />
Singurătatea - mai ales seara - îi părea acum de nesuportat, dar împreună cu un bărbat care îi plăcea, ar fi acceptat să locuiască pe o insulă pustie. <br />
Ceea ce începuse cu Doru a maturizat-o, a trezit femeia din ea. Ar fi dorit ca el să facă parte din viaţa ei şi să formeze împreună o pereche invidiată. <br />
Aveau tot ce trebuie pentru asta. Erau tineri, inteligenţi, cultivaţi, arătoşi, sănătoşi şi cu cariere frumoase. <br />
Magda nu era sigură că aşa se va întâmpla, dar era fericită că prin el a descoperit bucuriile unui cuplu. Îi era recunoscătoare pentru că el a fost declanşatorul acestora, i-a deschis ochii şi a fixat-o pe o traiectorie corectă în viaţă. <br />
Acum, când începuse să cunoască aceste bucurii, nu era dispusă să renunţe la ele - dar nici să penduleze între incertitudini - dorea mai mult decât îi furnizase Doru. <br />
Voia să descopere fiorul vorbelor de dragoste, al declaraţiilor de iubire nespuse ei de nimeni până atunci, să se îndrăgostească şi să iubească, să fie la fel ca toate femeile. <br />
După cunoaşterea viziunilor celor doi tineri despre viitorul relaţiei dintre ei - aflaţi aproape de iubire - dar vai, atât de departe de ea - a devenit limpede că între ei existau deosebiri esenţiale. <br />
Ce s-a întâmplat cu ei reprezintă una din variantele de răspuns la marea întrebare; oare destinul îi va uni sau le-a planificât viaţa în contratimp? <br />
Această dilemă a chinuit la vremea lor toate perechile de tineri între care a existat o puternică atracţie fizică şi dorinţa nestăpânită de a fi împreună.<br />
În cazul Magdei şi al lui Doru, ei nu s-au potrivit să formeze împreună un cuplu adevărat, ori s-au cunoscut prea târziu sau dimpotrivă, prea devreme.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-22595701648904038322010-02-25T11:30:00.000-08:002010-02-27T07:58:09.837-08:00Capitolul XI. Magda îşi ţine promisiunea.Moto: Sunt om, nimic din ceea ce e omenesc nu îmi e străin. (Terentiu/Heauton <br />
timorumenos) <br />
<br />
După mica aventură avută cu Doru, a doua zi de dimineaţă Magda, hotărâtă să-şi respecte promisiunea, s-a îndreptat spre salonul în care era internată Clara. De cum s-au văzut, cele două prietene şi-au zâmbit cu afecţiune. Clara arăta bine pentru situaţia ei şi a avut o noapte liniştită cu un somn profund.<br />
- Bună, cum te simţi?, a luat-o imediat în primire Magda doctoriţa, pe Clara pacienta.<br />
- Sunt bine şi astăzi am chef de taifas. Vreau să aflu amănunte în legătură cu accidentul meu, apoi ce s-a mai întâmplat în lume, să-mi aduc agenda la zi. Am dispărut de pe ecran o perioadă de timp şi sunt în urmă cu informaţiile.<br />
- Ţine-te tare, astăzi mi-a dat voie profesorul să stau cu tine toată ziua. Nu-i aşa că a început să îţi pară rău că trebuie să mă suporţi atât de mult?<br />
Clara a pufnit în râs.<br />
- Oh! şi ce rău îmi pare! Fii sigură că în momentul când mă plictisesc de tine chem infirmiera să te dea afară. Uricioaso!<br />
- Stai să îmi trag scaunul lângă tine, să te pot privi şi auzi mai bine; ştii vorba basmului cu Scufiţa Roşie şi lupul? Fără să aşptepte un răspuns, Magda a început să-şi facă numărul. <br />
«Întrebare: Bunico, de ce ai ochii aşa de mari?»<br />
«Răspuns: Ca să te văd mai bine.» <br />
«Întrebare: Dar urechile, de ce sunt aşa de mari?»<br />
«Răspuns: Să te aud mai bine.» <br />
- Aşa şi eu, urmând ad literam basmul, până la urmă cred că o să te mănânc, a terminat Magda remember-ul fragmentului de basm. <br />
- Nu cred că faci o afacere bună. Sunt costelivă. Aşteaptă să mă mai întremez puţin, să fiu mai perselată. Altfel, o să-ţi rămân în gât şi o să mori sufocată devenind un caz medical greu de crezut. Parcă văd titlurile scrise cu litere imense pe prima pagină a ziarelor avide de senzaţional. <br />
«O tânără doctoriţă antropofagă cade răpusă de propria ei lăcomie în timp ce se hrănea la micul dejun cu carnea prietenei ei.» Ha, ha, ha, hai că-i bună! <br />
Dupa o porţie substantială de râs sănătos, Magda a schimbat macazul. <br />
- Gata, am terminat cu gluma. Acum să vorbim despre ceva mai serios. Ce ai dori să afli mai înainte? Ceva anume, sau mă laşi pe mine să îţi fac un fel de dare de seamă după care să mă întrebi tot ce vrei?<br />
- Bine, fă-mi tu mai întâi “informarea politică”.<br />
- Încep. Sunt sigură că vrei să afli mai multe despre evenimetele care te-au adus aici. Până astăzi, cu toate insistenţele tale să afli mai multe, eu te-am alimentat numai cu informaţii sumare şi incomplete. Aşa a fost pricazul de la stăpânire. Acum pot să îţi spun tot ce vrei. <br />
Clara, fericită că a scăpat de dureri, era mult mai optimistă, zâmbea întruna şi ar fi sporăvăit fără oprire. <br />
- Vreau să ştiu tot. Spune tu ce crezi, iar eu o să cer informaţii suplimentare acolo unde consider că este cazul. Cred că este justificată curiozitatea mea, nu? <br />
- Binenţeles. Am să încep cu tânărul care te-a accidentat. <br />
Când a auzit cum voia prietena ei să înceapă buletinul ei de ştiri, Clara a făcut o grimasă acră, de profundă nemulţumire. <br />
Magda nu s-a lăsat şi a continuat cu o cascadă de explicaţii.<br />
- Nu te grăbi, ai puţintică răbdare, cum recomandă chiar şi venerabilul Trahanache în acea celebră “Scrisoare pierdută” a lui Caragiale. Lucrurile sunt mult schimbate, am vorbit cu poliţia şi dacă ai răbdare, o să afli informaţii extrem de interesante. <br />
- Bine, dacă spui tu. Dă-i drumul, dar nu te aştepta să bat din palme. <br />
Îndemnată, Magda a început să îi povestească de-a fir a păr totul. Tot ce ştia. Cine este Doru Dragu, atitudinea lui de fair-play după producerea accidentului, cum a fost drogat şi ce concluzii a tras poliţia în raportul ei. I-a povestit cu lux de amănunte de câte ori a rugat-o el din prima clipă să îi mijlocească o vizită în salonul ei, de insistenţele lui să fie primit. Cum ea l-a tot amânat şi i-a explicat de ce a făcut-o. Făcându-se avocatul lui, Magda se spăla de păcate. În încheiere, l-a descris aşa cum îl vedea ea. <br />
- Ştii care este culmea? Tipul este un bărbat bine, cum nu am mai văzut. Dacă îţi spun că arată ca un star de cinema nu spun încă tot. De fapt, cred că atributul de bărbat frumos nu i se potriveşte, mai mult, sunt convinsă că l-ar dezavantaja. În concepţia mea un tip frumos este puţin efeminat, nu îmi inspiră forţă. Pe un bărbat astfel calificat m-aş aştepta să-l văd purtând o perucă pudrată şi să miroasă a parfum ca o cocotă, ce mai, un metrosexual. <br />
Tot mai încălzită vorbea despre el cu privirea întredeschisă, aţintită undeva în zare, unde probabil ea îl şi vedea, măcar cu gândul şi nu trebuia să facă altceva decât să închidă ochii pentru a-l descrie. <br />
Punea o suspectă căldură în glas, lucru care a făcut-o pe Clara să se uite nedumerită la ea. Fără să sesizeze situaţia ciudată pe care a creat-o, Magda a continuat imperturbabilă.<br />
- Doru este un tip plăcut la vedere, cu un aspect neobişnuit, interesant şi când îl priveşti, ochii se lipesc de el şi rămâi aşa, pironită. În plus, este inteligent şi citit. Faţă de băieţii de astăzi, superficiali, înnebuniţi după formaţii rock, fotbal, maşini de lux şi fufe mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, este un miracol şi un lux.<br />
Clara nu s-a putut stăpâni şi uitându-se mirată la prietena ei, a întrerupt-o.<br />
- Magda, tu chiar mă îngrijorezi. Eu ştiam că nu prea apreciezi sexul ăsta, ba chiar spuneai despre el că dacă nu este dăunător, în mod sigur este nefolositor. Ce se întâmplă cu tine? Nu cumva te-a vrăjit sau v-aţi sărutat şi drogul rămas pe buzele lui aidoma perechii Romeo şi Julieta te-a molipsit şi pe tine? Te-ai îndrăgostit de el fără speranţă? <br />
Magda, surprinsă şi ea de entuziasmul propriu, se gândea dacă este momentul potrivit să îi spună chiar acum până unde a mers relaţia cu el. Dacă aşa stăteau lucrurile, putea să-i spună, nu vedea nici un motiv să nu o facă. Un sentiment nelămurit de jenă a determinat-o să amâne momentul destăinuirii pentru mai târziu. <br />
I-a trebuit multă stăpânire de sine să păstreze acest secret faţă de Clara, mai cu seamă că ea, dând dovadă de inspiraţie, a ghicit-o. Chestia cu sărutatul i s-a părut că aparţine domeniului de parapsihologie. <br />
Ca să nu dea de bănuit că s-au petrecut anumite schimbări în viaţa ei, Magda ar fi trebuit fie să sară în sus la auzul presupunerilor Clarei, ori să nege sau să îi răspundă la obiect afişând o nepăsare de maharajah, după care să îşi reia turul de informaţii. În loc de asta, Magda a dat încă un exemplu al distanţei mari care a existat întotdeauna între teorie şi practică, între intenţie şi faptă. Ce a răspuns, a fost decepţie; în loc de o negare vehementă, a mieunat ceva jalnic, legat de maturitate, răspuns care a surprins-o şi pe ea. Părea dat de altă persoană, cu capul în nori, nu de ea. <br />
- M-am schimbat în ultimul timp, pot spune că m-am maturizat şi poate asta mi-a bulversat puţin comportamentul. <br />
Când a văzut ce i-a ieşit din gură, s-a îngrijorat. Nu asta a vrut ea să-i răspundă. Inîţial a voit să îi declare ritos că nu este îndrăgostită de nimeni şi cu atât mai puţin de Doru. <br />
Tot ce a putut să facă a fost însă o trimitere anemică în altă parte. O fată deşteaptă cum este Clara nu poate fi trombonită uşor, o să-şi dea seama. Grabită să iasă la lumină din acest hăţis, prinsă cu mâţa în sac pe post de ipocrită sentimentală, a închis acest capitol stânjenitor: cum se putea altfel, decât bătând câmpii în continuare. <br />
Se pare că astăzi nu avea noroc pentru că tot chinuindu-se să mai stoarcă puţină credibilitate din mintea ei ocupată cu altceva - cum ar fi de pildă, o plecare neanunţată după sorcove - a continuat tot într-un mod nefericit, ferindu-se ca dracu’ de tămâie de continuarea subiectului. <br />
- Sunt multe de povestit despre toate asta şi nu avem timp acum pentru ele. Cea mai importantă persoană eşti tu şi despre asta trebuie să discutăm. Nu-i aşa, iubito?, şi în continuare: bla, bla, bla - tra la la şi tot aşa. <br />
Nu prea îi cădea bine nici ei să se ştie atât de atrasă de Doru. Şi-a tras imediat un bobârnac simbolic să se trezească la realitate. Căuta să se convingă că vrea şi poate să se elibereze de farmecul lui. Atunci, a crezut că i-a venit ideea salvatoare şi mulţumită, a pus pe piaţă ceva nou. Desigur, tot în legătură cu Doru devenit în imaginaţia ei bântuită de nesiguranţă, un monstru care o pândea din toate ungherele întunecate ca să o cucerească şi să o transforme într-un trofeu închinat masculinităţii. <br />
După această imagine terifiantă care îi trecuse ca o nălucă prin ochii minţii - însetată de o iubire care îşi striga cu disperare jalea irosirii de una singură a tinereţii - a rămas un moment cu mintea goală şi a început să creadă că a luat-o razna. <br />
A fost un moment de criză care i-a trecut după o pauză de reechilibrare care a durat aproape un minut. În tot acest interval, pareă atât de singură şi neajutorată încât i-a trezit Clarei un sentiment de compasiune. Făcând eforturile de rigoare, Magda a scăpat starea ei jenantă şi a decis să revină pe pământ cu intenţia onorabilă de a-l reabilita pe cel care cu puţine minute înainte îi apăruse în mintea ei năucită de iubire, ca un monstru oscilând între imaginea prinţului din basme şi cea a demonului însetat de sânge de virgină. <br />
Cu ochii ficşi şi privirea pierdută undeva în spaţiu, aflată încă la depărtări astronomice, a devenit brusc melancolică, schimbare pe care o datora stării ei de incertitudine. Era sigură că se îndrăgostise, dar era departe de iluzia că sentimentele ei sunt împărtăşite. <br />
Abia acum a văzut cu ochii minţii cum ar fi trebuit să arate Doru mai aproape de viziunea ei; un fel de arhanghel luminos apărut în viaţa ei pustie, aducându-i aminte că înainte de a fi doctoriţă - aproape un semizeu - era totuşi, femeie. În gândul ei avea loc un dialog intern, neauzit de prietena ei, dar concludent pentru ea, aspirantă sigură la postura de îndrăgostită fără speranţă. <br />
“Oare nu era el acela de la care a învăţat ce înseamnă dorinţa de cuplu? Şi atunci de unde atâta agresivitate împotriva lui? Nu cumva este o reacţie de apărare inconştientă împotriva senzaţiei că este prizoniera lui? Chiar doresc să fie al meu?”, s-a întrebat ea la început îngrijorată şi peste câteva clipe înspăimântată. <br />
A tresărit, s-a scuturat - ca un câine ieşit din apă - pentru a alunga momentul de slăbiciune care o târâse într-o ruşinoasă confuzie şi a pus punct unei situaţii delicate cu siguranţa pe care numai disperarea o poate da. <br />
- Clara, a reluat ea discuţia pe un ton pe care îl voia cât mai hotărât schimbând totodată şi direcţia atitudinii ei: din apărare în atac. Clara, a repetat ea pe un ton în care se simţea o nuanţă de duritate. Nu mi-ai dat încă un răspuns în legătură cu Doru Dragu. Omul ăsta mă întreabă mereu. Ce să îi spun. Îl primeşti.? Eşti pregătită să o faci? <br />
- Nu ştiu încă, dar tu ai vorbit atât de frumos despre el şi l-ai apărat cu atăta căldură, că m-ai descumpănit. Dacă nu te-aş cunoaşte, aş crede că se ascunde ceva dubios la mijloc. Sigur că până la urmă îl primesc. Problema mea este dacă să o fac acum. Tu ce zici? <br />
Magda, mereu corectă şi ataşată acum de dorinţa lui Doru, i-a transmis prin cuvinte simple de bun simţ răspunsul de care Clara avea nevoie ca să se hotărască. <br />
- Iubito! Aici nu este vorba de un simplu acord. Pe lângă problemele tale, în lume mai sunt şi altele. Trebuie să fim atenţi la toate şi să îl scoatem din prăpastie pe cel care a avut ghinionul să cadă în ea. Dacă poţi să faci un bine cuiva, mai ales când depinde de tine, nu ezita. Trebuie să îl faci, cum spune englezul când vrea să dea importanţă unui fapt: do it! <br />
- Când este cel mai potrivit să îl primesc?, a întrebat convinsă Clara, fără să mai comenteze ceva. <br />
Răspundul Magdei a venit sec ca o plesnitură de bici. <br />
- Mâine, mâine dimineaţă. <br />
Pentru Clara devenise limpede că prietena ei se schimbase sau era foarte aproape de o transformare radicală. Atâta căldură în descrierea unei persoane intrată brutal în viaţa lor şi aerul romanţios de pe figura ei nu îi mirosea a bine, erau suspectă. <br />
Era femeie şi ştia din instinct că virarea Magdei de la o sceptică înrăită către o mironosiţă în curs de dezvoltare se datora unei stări nostalgice, asemănătoare cu a unei găini căreia îi vine brusc pofta de clocit. Dacă lucrurile evoluau la fel, se putea aştepta şi la alte modificări spectaculoase; poate la o goană nebună pentru schimbarea stării ei civile. <br />
Toate acestea i-au mărit curiozitatea să îl cunoască pe autorul metamorfozei suferite de prietena ei. <br />
Atunci Clara nici măcar nu bănuia cât de curand va fi prinsă la rândul ei în acest vartej. <br />
Pe de altă parte, Magda care a ieşit destul de şifonată din duelul verbal avut cu prietena ei, domnişoara Clara, îi dădea în gând o replică cu iz de răzbunare, dar în esenţă înţeleaptă: «râzi tu, râzi Harap Alb, dar îţi vine şi ţie rândul». <br />
După acest avertisment petrecut numai în mintea ei, folosind acelaşi patent, a început să îi dea şi sfaturi pe care nu vroia să i le spună cu voce tare. «Nu trebuie să uiţi că nu mai ai 18 ani, când tot ce zboară se mănâncă şi viaţa pare mai uşoară pentru că ştii că ai încă mulţi ani în faţă. La vârsta noastră alte femei au deja copii, în timp ce noi abia ne descoperim corpul şi învăţăm ce înseamnă tulburătoarea atracţie dintre un bărbat şi o femeie - nu din cărţi: pe corpul şi pe riscul nostru, pe neştiinţa, neliniştea, sfiiciunea şi înfiorarea noastră, pe curiozitatea, nerăbdarea, nedumeririle, emoţiile şi spaimele noastre. În domeniul acesta nu te poate ajuta nimeni, totul este studiu individual. Şi ce învăţăm? Învăţăm că tot ce avem şi purtăm cu noi o viaţă întreagă, este numai jumătate din tot ce putem avea. Învăţăm că nici un întreg nu este al nostru. Suntem proprietarii provizorii numai a unei jumătăţi de fericire. În toata zbaterea care înseamnă viaţa noastră, există un singur adevăr dar suntem orbi în faţa lui şi nu îl vedem: întregul după care tânjeşte omenirea fără să ştie, este la îndemâna tuturor, el este eternul cuplu întregitor. Indivizii luaţi separat, bărbaţii şi femeile sunt numai părţi de adevăr, paleative care nu contează niciunde, iar valoarea lor este egală cu a unei cepe degerate. Asta mi s-a întâmplat şi mie, scumpa mea prietenă - am început să învăţ şi ţi-am dat ocazia să mă vezi ca pe o fetişcană ameţită de dragoste sau mai prozaic spus - ca pe o viţeluşa intrată în călduri. Atenţie Clara, că se ia. Tu urmezi!». <br />
Cele două prietene au mai flecărit în voie mult timp. Aveau atâtea să îşi spună. Parcă trecuseră secole de când nu au mai vorbit. A fost o mare plăcere pentru ele aşa că nimeni nu le-a mai deranjat. <br />
Înţelegându-le, autorul, martorul lor tăcut, s-a retras şi el şi privindu-le din perspectiva creaţiei, le-a lăsat pentru o clipă să înfrunte singure viaţa. <br />
Pe Magda a lăsat-o cu mulţumirea că a rezolvat o problemă dificilă - de sensibiltate şi orgoliu. <br />
Pe Clara fericită că este vie şi că viaţa i se pare mai frumoasă acum, după ce a văzut moartea cu ochii. Înainte de accident, era mereu nemulţumită de ceva, tot ce se întâmpla i se părea prea facil, obişnuit, anost, cu o mare doză de plictiseal. <br />
De fapt, dacă viaţa îşi urma cursul ei rectiliniu, totul rămânea într-un cenuşiu fără perspectivă, dar de asta nu îşi putea da seama atunci. Viaţa ei de după accident prin împrejurările noi intervenite, o va face fericită în aşa fel încât la sfâşitul unei perioade trăite frumos îşi va aduce aminte de accident ca de un eveniment fericit, iar moartea nu va mai fi o sperietoare - o mai păcălise o dată. <br />
La rândul lui, Doru a fost fericit când a primit de la Magda - în cursul după amiezii - telefonul mult aşteptat prin care îl anunţa că a doua zi dimineaţă va fi primit de Clara. <br />
După aproape o lună de zile, când i se părea că viaţa lui se consuma sub un cer plumburiu, în sfârşit a apărut o zi senină. Aştepta mult de la această întâlnire. O aştepta ca pe o eliberare de nelinişti, griji, spaime, dar şi cu speranţe nedesluţite. <br />
Cu gândul la ce va fi doua zi, a adormit greu. Ca de obicei, somnul nu l-a răsfăţat, a dormit puţin, în schimb s-a zvârcolit toată noaptea. <br />
A doua zi s-a sculat de dimineaţă, a făcut un duş rece şi puţină mişcare în sala de gimnastică ca să se dezmorţească. Încet, dureros de încet, a sosit timpul şi a plecat la spital pentru a se întâlni cu viitorul. <br />
Intrat în spital a mers direct la cabinetul Magdei. Ea era acolo şi îl aştepta. A salutat-o, după care prima lui grijă a fost să îi mulţumească pentru programarea vizitei la Clara. <br />
S-au îmbrăţişat prieteneşte, ca nişte cunoscuţi apropiaţi pe care îi aşteaptă un examen greu. Nimic din atitudinea lor nu amintea de ultima întâlnire şi de înfierbântarea de care se lăsaseră cuprinţi. Parcă ce se petrecuse nu li se întâmplase lor, personajele de faţă erau cu totul altele. Singurul lucru care sugera că ceva deosebit se produsese între ei era stânjeneala de care erau stăpâniţi amândoi. <br />
După o scurtă pauză, Doru a rupt o tăcere încărcată de emoţie şi a întrebat-o direct. <br />
- Ai văzut-o astăzi? Cum e, care este starea ei, cum se simte? <br />
Răspunsurile la această cascadă de întrebări erau vitale. De ele depindea totul. Buna dispoziţie a rănitei putea însemna succesul vizitei. <br />
- Linisteşte-te, Dorule! Sigur că am fost la ea. Este bine şi te aşteaptă. Am ajutat-o să arate bine. Vreau să te previn. Clara este incredibil de frumoasă. <br />
Lui i s-au tăiat picioarele, încă puţin şi cădea. Şi-a revenit prin un efort de zile mari şi a îngăimănat. <br />
- Mai frumoasă decât tine, nu cred, nu se poate. <br />
- Ba da, se poate. Este cu mult mai frumoasă decât mine. Toate părem nişte biete curci plouate pe lângă ea. <br />
El nu a înţeles nici până astăzi dacă ultimele ei cuvinte ascundeau o părere de rău sau de invidie - cât de mică. Nici una din variante nu era corectă. Dimpotrivă, cine o cunoştea bine pe Magda nu ar fi fost deloc mirat dacă un aparat inventat special ar fi depistat în cuvintele ei o notă de mândrie pentru frumuseţea prietenei ei. Asta este Magda, loială tuturor celor pe care îi iubeşte. Tot ea şi-a revenit prima din această periculoasă şi defavorabilă comparaţie şi fără a bănui că este arbitrul sorţii, l-a împins pe Doru spre destinul lui. <br />
- Hai să mergem, este ora 10:00 şi ne aşteaptă. Eu am să intru odată cu tine, te prezint, după care plec şi vă las singuri. Trebuie să te descurci, eşti băiat mare. <br />
În sinea lui el mulţumea cerului pentru prietenia cu acest înger păzitor care se dovedea a fi Magda. După ultima replică au plecat spre rezerva în care Clara îi aştepta plină de curiozitate. <br />
Pe culoarele întortocheate ale spitalului au avut impresia că toate infirmierele erau aliniate şi din lipsă de altceva mai bun se holbau la ei pline de interes. Probabil că ceva transpirase şi curiozitatea femeiasca a mai dat un spectacol de gală, mai ales că - ziceau ele - acesta merita. <br />
Ce mai subiect de film «Victima aşteaptă în linişte sosirea călăului», spus mai simplu «Asasinul apare în salonul victimei» sau «Victima şi torţionarul». <br />
Situaţia era colosală şi ele nu o puteau pierde.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-64039052896397588442010-02-25T11:00:00.000-08:002010-02-27T07:58:45.233-08:00Capitolul XII. Începutul reconcilierii. Prima întâlnire cu Clara.Moto: Mi-am distrus toţi duşmanii, făcându-i prietenii mei, prin iertare. (Abraham Lincoln) <br />
<br />
<br />
Când Doru a deschis uşa rezervei în care se afla Clara, la început nu a văzut nimic. Uşa se deschidea spre interior, iar patul în care stătea pacienta era situat undeva în dreapta, lângă fereastră. A mai înaintat un pas şi a văzut-o. <br />
Magda nu exagerase cu nimic. Clara era atât de frumoasă, încât i s-a tăiat respiraţia când a privit-o. În mod straniu, a fost cuprins de aceeaşi senzaţie de bine - că prevestirea unei întâmplări fericite care urma să se producă, întocmai aceleia simţite înainte de accident - numai că de data asta era de o intensitate copleşitoare. <br />
Norocul lui a venit tot din partea Magdei care a făcut prezentările şi l-a scos din starea de prostaţie în care căzuse. <br />
- Clara, el este Doru Dragu, cel care ştii tu… A vrut din prima zi să te viziteze, dar nu l-am lăsat eu. Cunoşti toată povestea. Ţi-am spus-o. Acum îl las aici pentru 60 de minute. Dacă ai nevoie de ceva apasă soneria. Pa! <br />
Şi a plecat. <br />
Aşa a rămas singur, pentru prima dată, numai cu ea. S-au privit din primele momente cu insistenţă şi o curiozitate nedisimulată de parcă o verificau pe Magda să vadă dacă ea, mijlocitoarea întâlnirii se pricepe la fizionomii. <br />
Amândoi bănuiau că ea din prietenie, trecuse dincolo de obiectivitate şi le îmbunătăţise puţin imaginea făcându-i fiecăruia un tablou mai spectaculos decât în realitate. <br />
Prima lui impresie - cu care a rămas toată viaţa - a fost că Magda, în ciuda numeroaselor ei însuşiri, cu toate strădaniile şi buna ei credinţă a defavorizat-o net pe Clara. Explicaţia este una singură: până şi ea era depăşită de situaţie şi nu a găsit cuvintele potrivite pentru a o descrie aşa cum arăta. Şi nici nu putea. Nimeni nu ar fi putut să o facă, pentru că frumuseţea ei depăşea orice închipuire. <br />
Doru, se uita la ea şi nu îi venea să creadă ce vedea. Voia să iasă din această cumplită tăcere, dar îi lipseau cuvintele de început. Deschidea gura să spună ceva, dar nu putea materializa nimic prin sunete şi simţind că devine ridicol o închidea la loc. Cuvintele refuzau să ţâşnească de parcă el nu ajunsese încă la stadiul de vorbire articulată. Simţea cum i se umezesc ochii şi lupta din răsputeri să îşi ascundă starea de dificultate din care nu vedea cum o să iasă. <br />
Mai stăpână pe emoţiile ei, văzându-l neajutorat şi probabil din milă creştinească, Clara i-a întins un colac de salvare şi a luat asupra ei dificultatea începutului. <br />
- Domnule Dragu, de ce aţi insistat să staţi de vorbă cu mine? Nu uitaţi, eu nu am nici un motiv să mă bucur că vă văd. <br />
- Sunt convins de asta domnişoară, a fost răspunsul unui om încolţit de monstrul teribil al vinovăţiei. La fel cum sunt convins de vinovaţia mea. <br />
- Eu nu vreau să învinovăţesc pe nimeni de nimic. Am depăşit acest stadiu, dar nu mă pot opri să gândesc că indiferent de circumstanţe, numai faptul că treceaţi pe acolo v-a făcut să intraţi în modul cel mai nefericit în viaţa mea. <br />
Discuţia nu începuse prea bine pentru el. Era ca un boxer înghesuit în corzi care nu putea riposta cu lovituri de atac şi era nevoit să se apere prin fandări şi eschivări de grindină de lovituri pe care adversarul i le administra cu sânge rece. <br />
- Nici nu puteţi să vă imaginaţi cât de mult regret ce s-a întâmplat. Nu am nici o scuză. În timpul scurs de la …. şi s-a oprit, nu voia să pronunţe în faţa ei cuvântul acela, după care a continuat. <br />
- Am mers mai departe decât dvs. şi vă declar că regret şi clipa în care m-am născut. Până la incident....mi-am trăit viaţa în limitele decenţei. Nu am făcut rau nimănui, cel puţin nu cu intenţie, a reuşit el să termine fraza speriat că ea va interpreta argumentaţia lui ca fiind foarte subţire. <br />
“Inteligentă găselniţă să substitui cuvântul accident cu incident”, a gândit ea, dar l-a lăsat încurcat în propria lui logică. <br />
“Ajutor! Ajutor!”, striga disperat sufletul în el. Vinovăţia lui îl bloca, iar frumuseţea ei îi accentua blocajul. Se simţea al nimănui, singur cu propria lui neputinţă. În sinea lui se mira că încă mai supravieţuieşte. Cine să-l ajute? “Ajută-te singur!”, şi-a amintit el că ar fi spus cineva cu multă vreme înainte şi a scăpat. A prins din eter îndemnul, a strâns din dinţi şi a continuat cu ochii aţintiţi către vârful pantofilor - convins că aceştia cuminţi, nu îi vor întoarce sau răstălmăci vorbele. <br />
- Atunci, ca şi acum, ca întotdeauna, nu am plecat de acasă cu gândul să fac pe cineva să sufere. Ceva peste puterea mea de înţelegere a intervenit brutal şi mi-a schimbat sensul vieţii, m-a făcut să mă simt ca un criminal. Din păcate, răul l-am făcut cu mâna mea ca şi paternitatea lui îmi aparţine, mă marchează ca un stigmat de care nu cred că voi mai scăpa vreodată. <br />
Ascultându-l, ea şi-a amintit ce anume i-a spus Magda în legătură cu abilităţile lui şi în sinea ei nu s-a putut opri să constate - tipul o aduce bine din condei - dar a continuat discuţia atacând prin evitare, mai mult, i-a imprimat intervenţiei o nuanţă de filozofie glumeaţă. <br />
- Cred că este prea mult ce aţi spus. Dacă toţi cei care într-un fel sau altul au prejudicat grav pe cineva, ar dori să se întoarcă - în calitate de nenăscuţi - înapoi în uterele originale, ar fi o mare tragedie. Populaţia Terrei s-ar diminua considerabil, mai mult ar dispare cu certitudine politicienii şi conducătorii. Luând ca figură de stil ce tocmai v-am spus, nu cred că este în beneficiul cuiva să exageraţi. <br />
Când el, redus la tăcere de intervenţia ei credea că şi-a deşertat sacul cu vorbe, ea a continuat cu o voce sfătoasă dar dulce, mai dulce decât o acadea. În respectul adevărului, trebuie să recunoaştem că nu numai Doru, dar oricare martor neutru ar fi asistat la acest dialog, ar fi sesizat în frazele următoare că pe lângă dulceaţa vorbei, răspunsul ei conţinea şi o doză apreciabilă de stricnină. <br />
- Trebuie să fim mai atenţi la ce facem cu viaţa noastră. Într-o lume falsă cum este cea în care trăim, de cele mai multe ori, salvarea noastră constă în talentul cu care evităm expunerea la pericolele ascunse sub intenţii bune. De regulă, acestea sunt cele mai periculoase pentru că te induc în eroare. La fel ca şi scuzele care vin prea târziu, după ce nenorocirea a avut loc. Cui îi mai servesc ele? În popor se spune despre cazuri asemănătoare, că ele aduc acelaşi folos ca o frecţie făcută la un picior de lemn. <br />
Cu toate că intervenţia ei l-a râcâit adânc, provocându-i leziuni semnificative în amorul propriu, Doru a trebuit să recunoască că în spusele ei era mult adevăr. Căpătase un fel de spaimă primitivă, animalică în faţa discursului ei logic. Îi era limpede că ea domina scena. Plasarea cu dibăcie a mingii în terenul lui l-a făcut să se retragă prudent pentru a-şi linge rănile, într-o vizuină imaginară aflată undeva, într-un colţişor al propriei minţi. Nemiloasă, soarta crudă nu îl lasă din gheare. Se părea că această zi, de la care aşteptase atât de mult, nu îi aducea noroc. <br />
În sufletul lui se dădea o luptă pe viaţă şi pe moarte între dovedita lui vulnerabilitate în faţa ei, imposibil de negat şi orgoliul său făcut praf. Ar fi vrut să îi răspunda şi dur, dar şi neutru. Nici nu a luat în considerare partea ofensatoare din ultimele ei fraze care îi erau destinate şi a trecut cu vederea peste sensul spuselor ei. Ca un jocheu într-o cursă ecvestră, disperat că pierde cursa vieţii lui, îşi crăvăşa inteligenţa pentru a obţine răspunsul cel mai potrivit. <br />
În această competiţie mintea lui, pusă pe fugă, nu a fost capabilă să îl înarmeze, figurativ vorbind, decât cu un biet puşcoci primitiv cu aprindere prin iască. Chiar în aceste condiţii de înzestrare tehnică el trebuia să lupte împotriva ghiulelelor teleghidate lansate de Clara a cărui inteligenţă odihnită îi punea la dispoziţie arme şi muniţie de ultimă generaţie. <br />
Disperarea l-a împins să-i răspundă cu o jalnică obrăznicie, dublată de infatuare, lipsă de inspiraţie şi o sărăcie de mijloace neobişnuită la el. Ca urmare, returul lui a fost lung, patetic şi neconvingător, ca atacul unui cavaler înarmat cu o sabie de lemn; departe de subiectul discuţiei, un fel de anticipare nefericită. Pe scurt, a nimerit ca Irimia cu oiştea în gard. Răspunsul pe care l-a dat, voia să însemne şi poziţia lui faţă de primele două fraze rostite de ea. <br />
- Domnişoară Clara, eu nu mânuiesc spada dialogului cu aceeaşi virtuozitate ca dvs., asta nu înseamnă însă că mă predau fără luptă. Nu sunt un defetist - chiar dacă sunt conştient că şansele mele de a câştiga bătălia sunt puţine. Dacă după această primă discuţie, dvs. nu veţi mai dori să mă vedeţi, eu nu am să renunţ să vă caut. Voi insista să fiu lângă dvs. să vă ajut cât pot eu să o fac; începând cu mici servicii şi terminând cu cele de esenţă. Pot să cumpăr ziare, să vă fac cafeaua, să vă plimb câinele dacă aveţi. <br />
Uitându-se cu coada ochiului să vadă ce impresie au cuvintele lui asupra ei şi văzând-o în continuare impasibilă, a continuat cu un curaj în scădere. <br />
- De asemenea, pot să vă asigur că voi susţine material tratamentele dvs. la cele bune institute şi spitale de recuperare din lume. Nimeni şi nimic nu mă poate opri. <br />
Observând că în continuare, ce spune el nu are nici un efect asupra ei, Doru supărat, s-ar putea spune chiar enervat, a început să gafeze tot mai mult şi mai grav. <br />
- Nici dvs. nu aveţi dreptul moral să o faceţi până când nu vă veţi reveni complet. Nici o lege divină sau omenească nu poate opri pe cineva să repare ce a stricat. Dacă nu vă place mutra mea, ei bine nu o să mă mai vedeţi. Am să angajez pe cineva ales de dvs., care să vă servească acum şi în convalescenţă cu tot ce vreau să fac direct, dar nu pot din cauza hidoasei mele înfăţişări. <br />
- Un moment domnule, că nu mai pot urmări logica dvs., l-a întrerupt ea. Puteţi să fiţi mai succint şi mai explicit? Ce anume mai doriţi de la mine? Nu credeţi că mi-aţi făcut destul rău?, a fost reacţia ei la semidiscursul lui. <br />
În sinea ei, cuvintele lui o iritaseră şi nu putea să nu se întrebe: “Doamne, oare am nimerit la stăpân? Mai întâi mă schilodeşte şi după aceea mă obligă să îi suport prezenţa invocând nu ştiu care legi?” <br />
Doru a simţit deodată cum i se declanşează din senin o febră suspectă pe care ţi-o dă senzaţia ca într-o situaţie delicată ai greşit fundamental. Şi-a dat seama că fără să vrea, a asmuţit-o împotriva lui, mai ales că dovedise o lipsă gravă de abilitate în încercarea făcută de a-şi repara vina. Totodată simţea cum un firicel de sudoare i se prelinge de-a lungul şirei spinării udându-i cămaşa proaspăt scrobită. <br />
Felul în care ea i-a răspuns, fără menajamente, chiar belicos în loc să îl potolească, i-a mărit nervozitatea. Intenţiile lui bune nu şi-au atins ţinta, au trecut pe lângă ea fără să o atingă. Când era gata să explodeze din nou într-un discurs necontrolat, numai pronia cerescă i-a putut deschide ochii şi l-a făcut să înţeleagă pentru ce se afla acolo. <br />
În faţa situaţiei care ameninţa să se încheie cu o gravă neînţelegere, în sfârsit, cu multă întârziere şi mari eforturi el a schimbat registrul tactic şi a continuat discuţia care o luase razna cu ce trebuia să spună încă din primele cuvinte: aspectele legale ale situaţiei dificile în care pluteau amândoi. <br />
De fapt, ce se pregătea să spună el acum, semăna prea bine cu nişte scuze tardive pentru duritatea inutilă a celor scăpate mai înainte. Încercarea lui nu era chiar onestă pentru că prin ea vroia să împartă în două vina, cedându-i şi ei o parte din ea.<br />
- Nu m-aţi înţeles. Îmi pare sincer rău, nu este vina nimănui. Prezenţa mea vă aminteşte momente prea dureroase ca să mă puteţi place, vreţi linişte. Acum am priceput, sunteţi de părere că ne aflăm deja în tabere diferite, pe poziţii opuse. Eu sunt autorul şi dvs. victima. Este un fapt clar şi observ că îl consideraţi ireconciliabil. <br />
După ce a tras această concluzie falsă, pentru a evita o capitulare fără condiţii, el a început să pregătească un fel de armistiţiu. <br />
- Juridic vorbind, aveţi dreptul să solicitaţi despăgubiri prin instanţele civile. Dacă o faceţi vă anunţ că nu am intenţia să mă opun şi voi urma exact hotărârea instanţei. Eu am vrut să vă ofer mult mai mult decât drepturile de despăgubire care cred că vor fi stabilite de un tribunal insensibil şi orb, şi nu am renunţat încă la idee. <br />
În sinea lui îşi spunea că a sosit momentul să fluture steagul alb al păcii şi poate că această iniţiativă îi va ameliora poziţia în faţa ei. <br />
Din acest moment a început să creadă că aceasta este calea cea mai bună şi a început pentru prima dată să recurgă la viclenii tactice şi chiar la chichiţe avocăţeşti. <br />
- Între timp m-am mai gândit. Retrag în totalitate tot ce am spus mai înainte şi revin cu o nouă propunere de pace în trei puncte. <br />
1. Alegeţi o persoană care să vă ajute să treceţi peste necazul dvs. care o spun sincer este în acelaşi timp şi al meu. Analizaţi, găsiţi şi hotărâţi care sunt mijloacele prin care credeţi că recuperarea dvs va fi completă şi întocmiţi un deviz pe care eu îl voi onora în întregime. Orice altă cheltuială neinclusă în devizul iniţial dar care serveşte scopului, va fi suportată tot de mine, fără obiecţiuni.<br />
2. Dacă nu sunteţi de acord cu punctul 1, propuneţi orice altă soluţie şi eu voi fi de îndată de acord cu ea.<br />
3. Ultima variantă este să apelaţi la justiţie pentru tot ce doriţi să obţineţi şi eu mă voi conforma întocmai hotărârii instanţei. <br />
Clara a înţeles foarte bine poziţia lui: iritată, dar concisa şi explicită acum. Prin ea, lăsa la alegerea ei oricare din variante, inclusiv ca ea să vină cu contrapropuneri, el garantând că va fi de acord cu orice dorinţă pe care o va exprima. Şi prima lui încercare de a-şi oferi ajutorul pentru recuperarea ei deplină a fost generoasă, exceptând tonul posesiv şi autoritar care nu i-a plăcut. Acum a început să îi pară rău şi crede că s-a grăbit când l-a pus la punct spunându-i clar, fără echivoc, că a suferit destul din cauza lui. <br />
Numai mândria o împiedica să recunoască că intenţia lui a fost corectă, chiar dacă a folosit un limbaj vehement, iar supărarea ei era înr-un fel, ca a văcarului pe sat din poveste. În final şi-a spus că dacă ceva nu i-a plăcut ca fond, va avea grijă să accentueze acest aspect în răspunsul ei pentru a păstra ascendentul de victimă în faţa torţionarului milos cu faţă umană, care se dovedea a fi acest Doru Dragu. <br />
- Încep să înţeleg ce vreţi să îmi spuneţi, a reluat Clara după ce şi-a terminat meditaţia, partea asta pe puncte, cred că am înţeles-o de prima dată. Trebuie însă să observaţi şi dvs. că tonul autoritar şi limbajul vehement m-au făcut să am impresia că tratarea unui subiect atât de delicat cum este suferinţa umană a fost făcută prea comercial, negustoreşte - ca la tejghea. Mie mi s-a părut că seamănă cu o încercare de negociere a suferinţei mele. <br />
- Oricum, a continuat ea, astăzi este prima zi în care profesorul mi-a dat voie să port câte conversaţii poftesc. Cred că mi-am supraestimat posibilităţile şi mă simt obosită. Aş vrea dacă puteţi să veniţi şi mâine să continuăm sau dacă doriţi altfel, să terminăm discuţia noastră. Vă dau numţrul meu de mobil şi dacă veniţi, vă rog să îmi confirmaţi. Puteţi să îmi telefonaţi oricând şi pentru alte situaţii dacă apreciaţi că merită. <br />
Apoi cu un simplu “La revedere, domnule!” l-a concediat. Când Doru s-a ridicat să plece ea i-a întins mâna împreună cu un zâmbet care i-a luminat faţa. Surâsul ei a fost văzut de el ca imaginea orbitoare a unui fulger care a brăzdat tot cerul. Impresionat de viziune, a început să viseze cu ochii deschişi. Nu şi-a putut opri gândul că acest surâs celest l-ar fi făcut pe însuşi marele Leonardo da Vinci dacă le era contemporan să se grăbească să îl imortalizeze. Atunci poate că celebrul tablou al Giocondei nu ar fi existat. În locul lui, omenirea ar fi admirat portretul Clarei. <br />
Nefiind pictor, Doru i-a luat numai mâna cu o precauţie infinită - mai mare decât ar fi acordat pentru deschiderea unei cutii cu vise - şi a depus pe dosul palmei, ca aconto primul sărut din miliardele care spera că vor urma. <br />
În timp ce el ieşea transfigurat din spital se gândea că dacă vreodată ea îi va da voie să o iubească, fericirea lui va fi atât de mare, încât nu va văduvi nici o porţiune din suprafaţa corpului ei de aplicarea acestui tratament. <br />
<br />
Clara nu era deloc obosită. A mai folosit o dată pretextul cu oboseala când a fost vizitată de locotenentul Ionuţ Puşcă. Şi acum, ca şi atunci, a vrut să rămână singură şi să îşi aşeze în fişierele minţii multitudinea de impresii, păreri, presimţiri şi simţăminte adevărate, înainte ca ele să se amestece, să se estompeze şi să se piardă. <br />
Ca bărbat, Doru a copleşit-o. Era pentru prima oară de când devenise adultă când putea spune fără teamă că se înşeală: mi-a plăcut un bărbat. Magda a văzut foarte bine şi l-a caracterizat perfect. Nu putea să mai adauge nimic în plus. “Ba da”, s-a corectat ea. Ochii: forma, culoarea cu nestatornicia ei, sprâncenele şi genele. Dar şi bărbia, gura, faţa toată, părul, corpul atletic, bun ca model pentru pictat Adonişi sau pentru explicaţii la lecţiile de anatomie din liceele de fete. <br />
“Ce răutăcioasă pot să fiu!”, a exclamat ea gândindu-se la aprecierea pe care a făcut-o privind modul de folosinţă al corpului proaspetei ei cunoştinţe. Tot în premieră a simţit cum un junghi îi trece prin inimă un fier înroşit. Nu ştia atunci ce înseamnă, dar mai târziu când va iubi şi va şti că la rândul ei este iubită, va afla că acest fior este semnalul care anunţa o gelozie viitoare. <br />
“Şi în privinţa inteligenţei şi culturii, Magda a avut dreptate”, a continuat ea cu voce tare discursul pe care îl susţinea pentru o singură persoană. Pentru ea însăşi, aşa cum făcea când era elevă în clasele primare şi voia să memoreze mai bine ceva. <br />
În privinţa capitolului presimţiri - văr primar şi rudă de sânge cu simţămintele adevărate - răspunsul era “da”; avea o presimţire dar nu voia să şi-o spună nici ei. O va ţine într-un sertar închis ermetic la care accesul nu va fi permis nimănui fără cunoaşterea unei parole anume. Această parolă nu va fi ştiută decât de Dumnezeu şi încă de cineva. Acel personaj încă secret - era el - cel pe care l-a aşteptat mereu cu speranţa că într-o zi va veni. Acum ştia că a venit. Trebuia numai să ştie să îl primească şi să îl păstreze. <br />
Cu toate oscilaţiile înregistrate inţial în tot ce ţinea de Doru, ea aştepta cu o nerăbdare de adolescentă să îl reîntâlnească. <br />
<br />
Spre deosebire de Clara, care pe bună dreptate condusese ostilităţile, Doru nu se afla “în cele mai fericite momente ale existenţei” lui. Aşa gândea el, parafrazând debutul scrisorilor vechilor răcani actualmente bunici, către iubitele lor de atunci, ţărănci colectiviste sau nu, actualmente bunicuţe. <br />
Starea lui de incertitudine era rezultatul atitudinii ei plină de contradicţii. În cursul primei întâlniri Clara a trecut prin stări diferite: amabilitate/respingere, bunăvoinţă/agresivitate, calm/nervozitate, probabil şi altele pe care el, nefiind psiholog nu le-a identificat. Ce să mai creadă? Explicaţii ar fi destule. Instabilitatea ei putea fi motivată prin situaţia medicală încă incertă în care se afla. <br />
Doru era însă un cavaler înnascut şi a preferat să atribuie starea ei, înainte de toate, inabilităţii lui în conversaţie, explicaţie care nu era departe de adevăr. O concluzie realistă, îi plasează însă pe amândoi în postura de vinovaţi în mod egal pentru semieşecul primei lor întâlniri. <br />
Judecând totul la rece, el nu avea motive să fie nemulţumit de prima lor întâlnire. În primul rând ea a atras o a doua întâlnire. Impresia pe care i-au lăsat-o ultimele ei cuvinte şi invitaţia de a o contacta prin telefon ori de câte ori avea ceva de spus l-au încălzit ca o etuvă. Avea şi el presimţiri şi mergeau în acelaşi sens cu ale ei, numai că le botezase premoniţii. Ele îl făceau să se simtă fericit. În toate se întâmpla numai de bine şi toate se terminau cu happy-end. <br />
Când se avânta în dezvoltarea lor, el se visa strângând-o în braţe pe Clara, culcaţi pe o pajişte de iarbă verde. Nu se visa niciodată îmbrăţişând-o stând în picioare sau dansând cu ea pentru că a văzut-o numai culcată şi nu ştia nimic despre silueta ei. <br />
În mintea lui, Clara începea să se instaleze ca un fenomen a cărui dezvoltare o asemuia cu vânturile de la tropice. Puteau să se transforme în uragan şi să îl distrugă sau să îl ocolească, să se ducă departe şi să rămână o amintire; dacă eşuau ca o briză molcomă, îl puteau învălui într-o adiere răcoroasă de mătase sau se puteau opri sfioase la malul mării, lăsându-l singur pe nisipul fierbinte pradă cumplitei călduri de amiază tropicală. <br />
<br />
Perioada următoare - ca în biblie, în care începuse să creadă sincer “va despărţi apele” şi el spera că atunci va fi acolo, împreună cu ea.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-76480059613760338502010-02-25T10:30:00.000-08:002010-02-27T07:59:23.136-08:00Capitolul XIII. Drepturile atotputernice ale dragostei.Moto: A iubi înseamnă căutarea jumătăţii întregului din care ai făcut cândva parte. (Platon)<br />
<br />
Cuminte şi grăbit, Doru s-a folosit de permisiunea pe care i-a dat-o Clara şi a sunat-o a doua zi înainte de prânz. A avut norocul să o prindă liberă ca eă să poată vorbi. <br />
Programul ei era foarte încărcat: avea vizite, controale, şedinţe de tratament, aşa că s-a socotit norocos că a putut să o contacteze imediat. <br />
- Sărut mâna, domnişoară, sunt Doru Dragu. Putem să stăm de vorbă astăzi pe la şase după amiază sau este prea târziu? Pot să îmi schimb programul dacă este necesar - vreau neapărat să vă văd. <br />
- Pentru mine orice oră este foarte potrivită. Şi eu vreau să vă văd. Veniţi direct la mine în rezervă. Am vorbit cu toată lumea, nu o să aveţi probleme. Vă aştept. La revedere. <br />
Şi vocea ei limpede de speaker-iţă s-a pierdut după un clic banal. <br />
Ora aleasă de Doru nu a fost întâmplătoare. Era sfârşitul unui program care începea invariabil la 6:00 dimineaţă. În ultimul timp îşi cam neglijase afacerile şi acum intrase din nou în activitate. <br />
A plecat din firmă mai devreme cu o oră să aibă timp să treacă şi pe la Magda. Îi datora prea mult ca să o ocolească, mai ales acum când şi-a văzut sacii în căruţă. Pe de altă parte, relaţia lui cu ea nu era nici clarificată şi nici consumată. <br />
Şi acest lucru voia să îl lămurească. După ce s-au sărutat la restaurant şi în faţa casei ei, totul a rămas în stand-by. În stadiul în care erau, putea să rămână cu Magda, după cum la fel de bine putea visa la o idilă cu Clara, varianta care atunci i se părea mai puţin probabilă. Amândouă erau superfemei şi cu greu puteai găsi pe cineva care să se apropie de valoarea lor. <br />
O admira pe Magda şi îi plăcea foarte mult ca femeie - din toate punctele de vedere - în opinia lui ea fiind câştigătoarea detaşată a trofeului de “femeia anului”. Nu credea însă că o iubeşte, dar nici nu era sigur că nu se va întâmpla în viitor, după ce se vor cunoaşte mai bine. Nu ştia nici ce gândeşte, ce vrea şi ce simte ea; despre, de la şi pentru el. Peste câteva minute va ajunge la spital şi o va întâlni pe Magda, această nucă tare care trebuia spartă dacă voia să vadă ce este înăuntrul ei. Neliniştea premergătoare clarificării relaţiei cu ea era nu ea egalată decât de curiozitatea de a afla ce gândeşte ea, despre tot ce se întâmplă în ultimul timp cu el, cu ea, cu Clara. <br />
A găsit-o în cabinetul ei când se pregătea să plece acasă. Avusese o zi grea, cu multe intervenţii chirugicale de la care nu a putut lipsi fiind chemată de profesor să îl asiste. <br />
Era frântă. Văzând-o atât de obosită şi-a propus să stea cât mai puţin cu ea. <br />
- Iartă-mă, Magda, nu te reţin mult, vreau să-ţi povestesc pe scurt cum a decurs discuţia mea cu domnişoara Clara. Ca şi altă dată când el voise să îi facă diferite confidenţe, ea bine informată, i-a răspuns la fel. <br />
- Nu este nevoie, mi-a povestit ea tot. Mi-a spus şi comentariile ei. Ţi le sintetizez foarte pe scurt. I-ai făcut o impresie excelentă şi dacă o ţii tot aşa, în două săptămâni cade cloşcă, moartă după tine. <br />
Văzând că el se uită la ea ca viţelul la poarta nouă, Magda s-a oprit puţin şi a făcut o corectură. <br />
- Nu mi-a spus ea chiar aşa, dar eu sunt femeie şi văd lucrurile mai bine decât tine. Eu le văd în evoluţia lor, pe când alţii sau altele le judecă numai după prezent. <br />
- Bine, dar nu se poate, te înşeli groaznic. Tocmai vroiam să-ţi spun că vizita mea a fost un mare eşec. Încă puţin şi prima întâlnire cu ea devenea şi ultima. Habar n-ai cât de dură a fost cu mine şi cât de mult am călcat eu în străchini. <br />
- Puişorule, uite la mama, auzita-i tu despre viclenia femeilor, chiar dacă sunt fecioare. Nu este o aluzie, nu ştiu nimic despre nimeni şi nu garantez nimic pentru nimeni, nici pentru mine. <br />
Cu un zâmbet malefic apărut pe mutrişoară, a continuat să îl agite. <br />
- Aşa sunt construite creierele femeilor, cu multe circumvoluţiuni al căror rol nu este pe deplin cunoscut. Ce a făcut ea cu tine a fost un joc de-a şoarecele şi pisica, în care tu erai mai degrabă motanul Tom, veşnica victimă a şoricelului Jerry la oricare din partidele de vânătoare. <br />
Doru nu a înţeles prea bine ce a vrut ea să spună. Când a vrut să afle sensul şaradei pe care tocmai a lansat-o, ea deja îşi deplasase gândul în altă direcţie, unde el nu putea ajunge, aşa că a lăsat-o în pace. <br />
Şi bine a făcut pentru că ea a reluat discuţia pe o temă nouă. <br />
- Acum sunt obosită şi nu mă mai controlez. Şi nici nu vreau. Ascultă cu mare atenţie că vorbesc serios şi spun lucruri foarte importante pentru mine. Din acest motiv o fac o singură dată. Cine are urechi de auzit să audă, cine nu …mă rog, se spune că este treaba lui. Şi eu spun acum la fel, îl priveşte sau mai exact, la obiect, te priveşte. <br />
În timp ce vorbea, se uita ţintă la el cu o privire care nu lăsa nicio îndoială pentru nimeni. Era privirea unei femei îndrăgostite. Numai el nu observa nimic. De ce, nu se ştie. Probabil din egoism. Era prea preocupat de propriile lui trăiri ca să observe ceva chiar dacă era aşa de evident ca în cazul de faţă. <br />
- Este vorba, ai ghicit, chiar de tine, a reluat Magda. Eu sunt prietenă cu Clara de când mă ştiu şi nu renunţ la prietenia ei pentru nimic în lume. Dar viaţa privată şi iubitul sunt o chestiune prea intimă. Iubitul nu l-aş împărţi cu nimeni, chiar dacă aş pierde din cauza asta tronul Angliei. El este numai al meu; cu el îmi fac de cap, cu el mă culc, cu el îmi schimb umorile, cu el aş trăi toată viaţa pe o insulă pustie, cu el vreau să îmi fac copii şi cu el odată aş vrea să mor. După cum vezi, sunt o monogamă convinsă şi exclusivistă. <br />
Caracterizându-se astfel, a închis ochii şi a continuat să vorbească parcă numai pentru ea. <br />
- Cred că m-aş putea îndrăgosti de tine şi mai cred că tu ai putea să fii iubitul meu. Dacă se va întâmpla asta voi fi fericită să-ţi ofer tot ce poate da o femeie şi încă atât pe deasupra. Îţi pot fi soţie, amantă, iubită, mamă sau ce vrei de la mine. Dar vei fi al meu şi numai al meu, iar eu îţi voi fi fidelă până la moarte. <br />
În acest moment a deschis ochii şi l-a privit ţintă, să îl facă să înţeleagă tot zbuciumul ei. <br />
- Dar dacă tu crezi că o să te îndrăgosteşti de Clara şi o vrei pe ea, eu mă retrag în linişte. Între mine şi tine nu s-a întâmplat încă nimic care să ne angajeze, în afară de acele îmbrăţişări şi sărutări furate la restaurant şi mai târziu când m-ai condus acasă. Nu ne-am spus vorbe mari şi nu ne-am făcut declaraţii. Vreau totuşi să-ţi spun despre mine câteva lucruri pe care nu ai de unde să le ştii: eu până de curând mă consideram frigidă. Mă obişnuisem cu ideea. Dar tu m-ai facut să mă înfiorez de plăcere când m-ai atins, când ne-am sărutat şi mai ales când stăteam lipiţi în timpul dansului. <br />
Când Doru a crezut că a terminat şi a venit timpul să spună şi el ceva, ea şi-a reluat confesiunea, căci asta era ce spunea Magda. <br />
- Abia atunci am înţeles ce înseamnă un cuplu. Mă destăinuesc ţie, dar nu sunt nici pe departe într-o situaţie tragică sau disperată. Pur şi simplu vreau să îmi definesc traiectoria în viaţă. Este momentul să o fac, altfel risc să rămân fată bătrână cu tabieturi şi să cresc pisici. <br />
Dacă el ar fi fost atent şi mai detaşat de gândurile lui, ar fi observat că ochii ei erau umezi, dar lacrimile nu porneau. Magda îşi controla emoţiile cu multă stăpânire de sine, deşi după cum vorbea se vedea că riscă totul. Dar nu o mai interesa. Ce spunea acum trebuia spus, de aceea a continuat imperturbabilă, parcă vorbea despre o altă persoană. <br />
- Îţi vorbesc deschis pentru că simt un mare pericol. El se numeşte Clara. Din ce mi-a povestit ea, cred că peste puţin timp va fi în stare să uite complet accidentul numai să se poată cuibări în braţele tale. Cu ea nu pot să lupt şi nici nu vreau. Este prea puternică pentru mine. <br />
Extenuată de oboseala acumulată în cursul zilei, ea se grăbea să îşi încheie monologul. <br />
- Mingea este la tine, tu hotărăşti. Oricare ar fi decizia ta, să nu uiţi niciodată că eu sunt lângă tine şi voi fi mereu. Tu ai trezit în mine femeia care dormea şi îţi mulţumesc pentru asta. Numai atât ar fi deajuns pentru mine să îţi vreau tot binele. <br />
În faţa acestei explozii neaşteptate în care Magda a folosit bombe cu încărcătură nucleară, el a înlemnit. A fost impresionat de curajul şi aplombul cu care şi-a etalat gândurile intime şi opţiunea ei de viaţă. <br />
Nu putea să nu o admire ca întotdeauna pentru francheţea şi loialitatea ei. Nu a ascuns nimic din ce alte femei închid cu lacăte, în cufere grele şi aruncă apoi cheile. Ea l-a convins încă o dată că este o superfemeie şi cine va avea marea şansă să o cucerească şi să întemeieze o familie cu ea, a câştigat lozul cel mare - acela al unei vieţi fericite şi sigure. Deşi a fost impresionat mai mult decât oricând de recitalul oferit de ea, nu era convins de aprecierea ei cu privire la slăbiciunea incipientă sau viitoare a Clarei pentru el. Nu credea că presupunerea ei ar putea deveni realitate în următorii 50 de ani; era mult mai sigur că este fantasmagoria unei femei obosite şi biciuite de hormoni. Trebuia totuşi să-i spună şi el ceva, dar nu ştia ce. Important era să deschidă gura şi să spună ceva, indiferent ce. <br />
Cuvintele potrivite vor veni singure, de asta era sigur. Lăsându-se sedus de idee a început să vorbească. <br />
- Magda, eu îţi mulţumesc pentru sinceritatea ta care îţi spun drept, departe de a fi patetică, m-a emoţionat. Nu mi s-a mai întâmplat ca cineva să mi se destăinue cu atâta deschidere, mai ales că noi nu ne cunoaştem de prea mult timp. Cu atât mai mult îţi mulţumesc că ai vazut în mine pe cineva în care poţi să ai încredere şi asta nu mi se întâmplă în fiecare zi. Am însă nişte obiecţiuni pe care trebuie să ţi le spun. <br />
După ce a încheiat partea cu mulţumiri pentru etc, etc, şi cea cu dubiile legate de posibila evoluţie sentimentală a Clarei, el a trecut la subiectul pe care îl aşeza pe primul loc în agenda lui. <br />
- Repet, te înşeli amarnic în privinţa presupuselor sentimente pe care crezi că le va avea Clara pentru mine în viitor. Eu nu am văzut la ea nici un semn de slăbiciune prezentă sau cu o presupusă evoluţie ulterioară pozitivă, relativ la persoana mea. În privinţa intenţiilor mele, nu neg că ea m-a impresionat în toate felurile: ca femeie, ca intelect, ca şi calităţi umane, ca absolut tot ce vrei să cauţi la o femeie. La toate capitolele ea este cu hiper. Îţi spun deschis - acum nu îmi dau seama dacă în viitor o să îmi sfârâie călcâiele după ea. <br />
Nu ştia dacă ce spune el este potrivit momentului în care se găsea şi companiei pe care o avea, dar nici el nu se mai controla. Era prea dat peste cap ca să mai caute să-şi pună ordine în idei şi să se adapteze situaţiei în care se află. El era lângă Magda şi vorbea despre Clara. Situaţia era cu atât mai neverosimilă cu cât ea tocmai se străduia să îi arate acestui orb că ar lăsa toată lumea pentru el. <br />
Mare este gradina Ta, Doamne! <br />
Care femeie ar asculta liniştită fără să sară în sus cuvintele de laudă pe care cel care ar dori să-i fie iubit le debitează la adresa alteia, când ea ar fi vrut să i le spună ei? <br />
Daca mai există o singură femeie capabilă să suporte supliciul pe care Magda tocmai îl înghiţea cu noduri, ar trebui popularizată şi înaintată pe tabel la Patriarhie pentru a fi canonizată. Cu toate că era conştient de ciudăţenia situaţiei, Doru ca un posedat, continua să o ţină pe a lui. <br />
- Dacă aş simţi că am o şansă cât de mică cu ea, aş încerca-o. Pur şi simpu Clara este un fenomen pe lângă care nu poţi să treci făcându-te că plouă, fără să îl bagi în seamă. Aş fi un mincinos şi un ipocrit dacă nu aş recunoaşte că în situaţia în care m-ar vrea, nu aş ezita să mă duc după ea. Problema noastră a bărbaţilor în faţa unor femei ca ea este una de şansă. Te place, te vrea, este şansa ta şi te predai un braţele ei. Toţi bărbaţii, absolut toţi, la un singur semn al ei ar alerga şi ar face sluj, numai să fie mângâiaţi pe creştet. <br />
Ca şi cum tot ce a spus nu ar fi fost deajuns, acum i-a venit inspiraţia să filozofeze. <br />
- Aşa este făcută lumea, aşa sunt făcuţi bărbaţii de femei - pentru că femeile îi nasc - şi după ce cresc mari şi le dau tuleiele, aşa se comportă ei faţă de ele. Toată viaţa se sugestionează că ei sunt cei care aleg, când de fapt ei sunt cei aleşi sau respinşi. Cazul Clara este edificator. <br />
Oricât ar fi de pierdut, un bărbat în perspectiva unui amor incert, până la urmă se trezeşte şi se uită şi în ochii interlocutorului. Aşa s-a întâmplat şi cu Doru. A simţit că intuiţia l-a înşelat ca o prostituată şi tot mai convins că i-a lipsit inspiraţia, trezit în ceasul al doisprezecelea, el încearcă într-o manieră elegantă să o împace pe binefăcătoarea lui cu situaţia de femeie cvasi-respinsă. Sarcină ingrată, ţinând seama că îi contrapune iubirii ei aflată în explozie, lipsa oricărei şanse ca ea să fie împărtăşită. <br />
- O ultimă chestiune, o constatare personală; eu Doru Dragu, pot să jur că nu am întâlnit până acum două femei aproape perfecte ca tine şi ca ea. <br />
Mulţumit că i-a făcut parte şi Magdei de puţină perfecţiune, cât a mai rămas din ce i-a prisosit Clarei, i-a închinat un pasaj numai ei, personal. <br />
- Tu eşti o femeie la care nimeni din cei care te cunosc nu ar renunţa. Dacă nu poţi fi amantă sau soţie, poţi fi prietenă şi camaradă. În toate ipostazele eşti unică, de neînlocuit. <br />
În alte condiţii el trebuia să se oprească aici. Totuşi, în ciuda bunei creşteri şi a politeţii lui, nu a făcut-o. Explicaţia este poate neplăcută, dar judecata lui a fost corectă. Dacă astăzi în drumul spre spital încă mai cocheta cu ideea că dacă nu ajunge la Clara se mulţumeste cu Magda, acum se hotărâse. Nimeni nu ştie dacă la decizia lui a contribuit fără voie şi Magda când l-a lăsat să înţeleagă că şansele lui la iubirea prietenei ei Clara, sunt reale. Oricum, el se cunoaşte mai bine decât toată lumea pentru a şti ce simte şi ce vrea, iar toate simţămintele, visele şi dorinţele lui - spuse sau nespuse - se îndreptau către Clara, chiar dacă şansele lui să fie iubit de ea erau în opinia lui, inexistente. <br />
Totodată Doru, fiind un tip corect, nu vroia să alerge după doi iepuri. De aceea s-a hotărât să rezolve în mod onest problema cu Magda, înainte ca ea să sufere. Din acest motiv pe toată durata conversaţiei lor el a avut o poziţie care de multe ori a părut de neînţeles. Acum, la finalul discuţiei, a ţinut să abordeze o exprimare clară, chiar dură, asumându-şi riscul ca duritatea lui să fie interpretată ca impoliteţe. Cu o ultimă frază el a urmărit să o protejeze pe Magda, descurajând-o acum când nu este încă prea târziu. <br />
- Nu cred că noi doi o să ne potrivim vreodată. Din păcate, acum te văd mai mult ca prietenă decât ca iubită. Nu ştiu de ce, dar ăsta este feeling-ul meu acum. Poate, cu timpul, îmi voi da seama că mă înşel, dar nu vreau să te blochez în această perspectivă şi nici să te pun în competiţie cu nimeni. Îmi pare rău, dar asta e. <br />
A fost rândul Magdei să îi exprime gratitudinea pentru sinceritatea lui. Ea a făcut-o pe bune, dar cu păreri de rău. <br />
- Deşi am mari regrete, îţi mulţumesc că ai fost sincer şi mi-ai deschis încă o dată ochii. Pentru mine era foarte bine cu tine şi mult mai comod. Nu fac un capăt de ţară din pierderea ta şi sper să mă descurc. Te pup şi îţi urez succes la noua întrevedere cu Clara, cea mai bună prietenă a mea şi cea mai aprigă concurentă la inima ta. <br />
<br />
După ce s-a lămurit cum stau lucrurile cu ea, Doru s-a îndreptat către rezerva în care se afla Clara. Nu îşi revenise din şocul pe care i l-a făcut cadou Magda, dar era mulţumit că discuţia avusese loc şi că nu a fost provocată de el. <br />
<br />
<br />
A doua întâlnire cu Clara. <br />
<br />
În mica şi cocheta rezervă ea îl aştepta. Reuşise să facă din această încăpere austeră destinată bolnavilor o oază a frumuseţii şi speranţei. Peste tot se lăfăiau aranjamente de flori alese cu grijă, primul criteriu de selecţie fiind discreţia lor şi a parfumului pe care îl emană. Discreţia este calitatea pe care o aprecia în toate. <br />
Ca şi ieri, la vederea ei Doru s-a simţit mic şi neajutorat. Zâna, numită Clara, domina totul. Era suficient să o priveşti ca să devii poet şi pentru a intra în rol, simţeai tentaţia să iscodeşti în jur în căutarea lăutei a cărei prezenţă o bănuiai a fi undeva, ascunsă printre flori. <br />
Când a intrat în rezervă, ea zâmbea senină. Nicio urma de suferinţă nu se citea pe chipul ei de Afrodită spitalizată. A schiţat simbolic gestul de a se ridica să îl întâmpine, gest pe care el l-a curmat imediat de teamă să nu i se întâmple ceva din cauza unei mişcări greşite, nepotrivite cu starea ei. <br />
Ca şi ieri la plecare, ea i-a întins mâna. “Ce mână, Doamne!”, şi-a amintit el când a luat-o în palma lui; la fel, poate mai delicată, cu aceleaşi degete lungi de pianistă, dar mai mătăsoasă şi mai caldă. Se spune că o mână caldă înseamnă sinceritate şi el credea în realitatea cuvintelor izvorâte din experienţa populară. Tabloul oferit de ea: întinsă pe patul alb, acoperită de un cearceaf imaculat, cu părul ei special, derutant, unic, răsfirat pe pernă şi faţa curată, deschisă ca o floare - din care ochii ei de un albastru nefiresc ca cerul de vară îl priveau cu o curiozitate binevoitoare - era atât de impresionant, încât i-a venit să plângă. <br />
Observând dificultatea în care se găsea el şi neştiind cărui fapt să o atribuie, ea se întreba: “Să fie oare din cauza milei pe care probabil i-am stârnit-o eu, o fată tânără care în loc să zburde pe pajiştea verde a unui luminiş bătut de soare, stau pironită într-un pat de spital? Ori gândul că el este vinovat pentru starea mea? Sau poate că eu şi farmecul meu să fie cauza încurcăturii lui?” Ar fi preferat ca acest ultim motiv invocat de imaginaţia ei să fie cauza. Cu zâmbetul care nu i-a dispărut nicio clipă de pe faţă, i-a sărit în ajutor. <br />
- Bine aţi venit, domnule Dragu. Mă bucur că vă revăd nesperat de repede. <br />
Toată atitudinea ei de astăzi, figura ei şi modul în care l-a primit arătau numai bunăvoinţă şi bucuria de a-l vedea. Aceste dovezi din care ranchiuna şi ostilitatea lipseau cu totul, au amplificat starea lui de dificultate şi simţea cum i se umezesc ochii. Sesizând că starea lui în loc să se amelioreze are tedinţe agravante, l-a încurajat nu numai prin atitudine, dar şi prin o inspirată invitaţie la dialog. <br />
- Cum v-au mers astăzi afacerile? Aţi mai ridicat pe undeva un etaj? Când o să mă fac bine, aă vrea să văd şi eu câteva construcţii pe care le-aţi făcut. Este fascinant să vezi cum pe locuri virane insalubre şi maidane unde mişună şobolanii, se ridică alte case noi şi frumoase pentru oameni. Câte perechi de tineri căsătoriţi au acum un loc numai al lor în care să se iubească? Iată câte momente de bucurie poţi dărui şi atunci de ce să te plângi? De ce să plângi? <br />
Era prea mult pentru el. Într-un elan pe care nu şi-l mai putea reprima şi nici tempera, şi-a apropiat scaunul de patul ei, i-a luat mâna în mâna lui şi plin de emoţie, în pragul de a ceda nervos şi-a început confesiunea care îi stătea de mult în gât. <br />
În liniştea rezervei cuvintele lui răsunau ca o spovedanie pentru iertarea păcatelor în timp ce privirea ochilor lui credincioşi îndreptaţi către ea, aştepta semnul izbăvirii. <br />
- Cum să nu îmi vină să plâng, domnişoară? Mă uit la dvs. şi fac eforturi uriaşe să mă stăpânesc. Dacă eraţi de o frumuseşe să-i spunem normală pe care un om obişnuit ca mine o poate înţelege, era altceva, dar dvs. exageraţi. Când văd atâta frumuseţe mă întristez şi mai mult, iar părerile de rău ajung fără de margini, ca durerea. Mă condamn pentru că am fost la un pas să produc dispariţia fizică a unei zeiţe, să distrug o operă de artă. Un nemernic ca mine ar fi putut să lipsească o generaţie întreagă de surâsul dvs. Cum să nu îmi vină să plâng?, a repetat el cu glasul gâtuit de o emoţie sinceră din care orice prefăcătorie era exclusă. <br />
Şi el nu mai contenea să-şi verse toată durerea în faţa ei. Aceasta era spovedania lui adevărată, cea de care pomenea mereu când cerea cu disperare să o vadă. În timp ce el se confesa, Clara simţea cum îi cresc puterile şi se recupera văzând cu ochii. Acest bărbat care stătea smerit lângă ea era un om puternic, dar temporar un învins nu din laşitate sau slăbiciune, ci doborât de frumuseţea ei. Vina lui, atâta cât a fost sau dacă a fost, se diluase mult în ochii ei astfel că în momentul căinţei să dispară complet, atât după legile omeneşti, cât şi după legea firii. <br />
- Vă rog mult, daţi-mi voie să vă vizitez zilnic. Mă va alina mult încrederea dvs., şi-a încheiat el confesiunea. <br />
La timp, pentru că dacă nu se oprea acum, izbucnea într-un plâns nervos, un plâns care îi exterioriza sensibilitatea atâta timp reprimată. Ea tăcea răpusă la rândul ei de o emoţie care îi făcea rău. Pentru a evita o situaţie stânjenitoare ce putea să apară în mintea şi sufletul Clarei ca ecou al spuselor lui, după un scurt moment de derută, el a continuat: <br />
- Nu pot şi nu am dreptul să vă cer să mă iertaţi, tot ce îmi doresc este să mă acceptaţi lângă dvs. când veţi socoti că puteţi să o faceţi. <br />
Şi el ar mai fi continuat să se descarce făcându-şi rău, dacă frumoasa Clara nu şi-ar fi retras mâna delicată din mâna lui şi nu i-ar fi astupat gura cu ea, într-un gest de evidentă familaritate. Doru a înţeles gestul şi i-a mulţumit în gând că l-a oprit la timp, înainte ca el să deraieze complet. Alunecase prea mult pe făgaşul mărturisirilor şi inerţia era prea mare ca să se poată opri fără urmări. În plus, îşi pierduse frânele. Pentru că mâna ei se odihnea în continuare pe buzele lui, el a socotit că unirea celor două epiderme de provenienţă diferită, iniţiată de ea, este o combinaţie potrivită şi a exploatat ideea în beneficiul lui. <br />
Aşa s-a tezit Clara că el a început să îi sărute mâna prelung cu delicateţe şi cu sfială, ca pe o icoană. În tot acest timp ea îl privea ciudat ca pe o descoperire şi îl stimula prin scurte şi repetate apăsări exercitate cu mâna pe buzele lui. Ceea ce făceau ei nu reprezenta prea mult în panoplia atingerilor electrizante dintre un băiat şi o fată, dar ţinând cont de pe ce poziţii au demarat această intimitate, pentru ei şi în special pentru Doru, era o mare realizare în drumul lui către iertare şi poate pentru o apropiere de un fel anume. Cum el avea gura ocupată şi nu putea să vorbească, sarcina reluării conversaţiei i-a revenit de această dată ei. <br />
Luându-şi în serios misiunea, Clara a început să vorbească. Vorbea fără oprire despre orice, despre viaţa ei, despre viaţa din spital povestind întâmplări hazlii cu dese referiri la cele în care era implicată. Toată vorbăria ei avea un unic scop - să îl scoată din tristeţea în care s-a împotmolit după ce i s-a confesat. După un timp, el s-a calmat şi şi-a revenit, iar Clara a fost mulţumită că a reuşit să mai facă o faptă bună. Restul orelor petrecute împreună până la plecarea lui s-au scurs în linişte. Amândoi ştiau că momentul cel mai greu al zilei şi poate al relaţiei dintre ei trecuse. <br />
Încet, dar sigur s-a insinuat între ei “încălzirea globală” iar gheaţa care încă îi separa, s-a topit. Doru venea să o viziteze la spital destul de des. El ar fi venit zilnic, dar se ferea să o facă. Motivul era simplu. Ea încă nu îi spusese fără echivoc că poate să vină în fiecare zi, iar el nu voia să-i impună prezenţa pentru a nu o deranja. Şi mai era ceva - bârfitorii care atât aşteptau: idei să le înflorească. Doru se irita numai la gândul că le-ar putea da subiecte; mai cu seamă că nu era convins că ea este dispusă să stea cu el oricât ar dori. <br />
Adevarul era însă în altă parte, probabil ca de obicei - pe la mijloc. Departe de a nu fi interesată de el, Clara, o fire mai sofisticată în sensul pozitiv al cuvântului, voia să ştie cât mai mult despre el înainte de a-i trimite semnale de încurajare. Ea asta a şi făcut de când s-au cunoscut. În sinea ei nu era stresată că tocmai el a accidentat-o; putea să o facă oricare din miile de şoferi - dacă se întâmpla să fie la locul nepotrivit şi în momentul nepotrivit. <br />
Doru era cu totul altceva. El îi căuta mereu prezenţa şi dovedea prin un comportament constant că interesul lui pentru ea era mai mare decât dorinţa unui om milos care vrea să-şi repare o greşeală şi să se pocăiască. <br />
<br />
Între timp, Clara a făcut progrese vizibile şi era foarte aproape de vindecarea completă. Singura problemă care s-ar fi putut interfera în drumul ei până la recuperarea deplină era starea coloanei vertebrale pentru tratamentul căreia era nevoie de mult timp şi de răbdare. Comisia medicală care o supraveghea hotărâse încă de la început că traseul pe care va trebui să îl parcurgă spre vindecare se va desfăşura în două etape. În prima parte se va da prioritate vindecării complete a rănilor la vedere, iar în etapa a II-a vor fi începute tratamente recuperatorii. Între aceste etape, la dorinţa ei, Clara se putea externa. <br />
<br />
Următoarele întâlniri cu Clara. <br />
<br />
Trecuse mult timp de când se vedeau aproape zilnic. Pentru martorii de ocazie convorbirile lor păreau degajate. Ele semănau mai mult cu cele purtate între cunoştinţe vechi care se apreciau din motive banale; fie că au copilărit împreună sau au fost colegi de studii, ori au locuit pe aceeaşi stradă. Nimic deosebit nu părea să iasă din tiparul unor convorbiri decente: ceva care să indice că relaţia lor se îndreaptă spre o zonă fierbinte, zbuciumată, de ordin sentimental, pentru că nimic din ceea ce se petrecea în sufletul lor nu răzbătea în afară. Se stăpâneau cu grijă şi plăteau pentru asta un tribut greu al cării gust amar le persista pe buze. Ceea ce vedeau toţi era numai vitrina lor, era aparenţă. <br />
În realitate, un martor atent putea să observe febra din ochii lor arzând de patima abstinenţei voluntare şi de refuzul deliciilor pe care le aduce apropierea fizică. Din ochii lor că tăciunii aprinşi ţâşneau dorinţe nespuse şi neîmplinite; temătoare şi indecise ca lumina fragilă şi delicată a aurorei în scurtul ei răgaz de glorie curmat de apariţia soarelui pe boltă. Privirile lor mereu întrebătoare se mângâiau la modul acela cast care îi face să para şi mai nefericiţi. Erau priviri de apostoli ai unei iubiri tăcute. Numai lipsa aurei din jurul capetelor îi deosebeau de locuitorii Raiului. <br />
Numai ele îi trădau arătând că sunt depăşiţi de amploarea propriilor sentimente ţinute captive, închise în temniţele sufletelor lor ca dovadă a unei realităţii ce putea fi înţeleasă chiar şi numai dacă le ascultai tăcerea. Ceea ce se întâmpla cu ei era un fel de masturbaţie teoretică a cărei origine trebuie căutata în incapacitatea lor de a lua în calcul riscul unui eşec. Deşi în sinea lor fiecare era sigur de iubirea celuilalt, teama că se pot înşela îi paraliza. Şi astfel, fără voie, se făceau vinovaţi de tăinuirea reciprocă a iubirii lor care devenise un chin în loc să le aducă fericirea. Pentru atingerea ei trebuiau să îşi elibereze sufletele de povara pe care o duceau şi să se descătuşeze prin mărturisirea “păcatului” ancestral - al căderii iremediabile în ispita iubirii pătimaşe dintre un bărbat şi o femeie. <br />
Doru ale cărui simţăminte pentru Clara sunt cunoscute, se stăpânea din răsputeri să nu explodeze în faţa ei, strigându-şi cu disperare iubirea atât de greu stăpânită. O iubea atât de mult încât uneori se surprindea măcinat de porniri egoiste cu gânduri care îl îngrozeau mai ales că nu uitase în ce împrejurări s-au cunoscut. Dacă suferinţa ei nu ar fi fost aşa de vizibilă şi durerea atât de mare, aproape că îi venea să exteriorizeze o bucurie parşivă pentru accidentul avut - fără de care Clara ar fi rămas pentru el o necunoscută. <br />
Nici ea nu era departe de acest mod de a gândi. Deşi nu se trădase niciodată - dintr-o minimă prudenţă sau dintr-un sentiment de jenă inexplicabilă - era atrasă fatalmente de Doru şi îl iubea atât de mult încât înainte de sosirea lui, tremura numai la gândul că vor fi din nou împreună. Era împăcată cu situaţia ei şi începuse să creadă în destin, apreciind accidentul avut ca o întâmplare cu urmări fericite pentru viaţa ei pentru că i l-a scos în cale pe Făt-Frumosul-ul visat: chiar în condiţiile nefericite în care a apărut în viaţa ei. Era din ce în ce mai convinsă că totul a fost prestabilit, a fost scris în stele şi hotărât de ursitoare şi nu se putea întâmpla altfel. De aceea, era sigură că totul se va termina cu bine şi îşi va recăpăta perfecţiunea ei fizică de dinaintea accidentului surprinzându-l pe Doru cu frumuseţea ei senină. <br />
Aşa s-au scurs zile şi săptămâni, timp în care s-au amăgit singuri şi poate au amăgit şi pe alţii precum că ei ar fi numai prieteni care vor să îşi refacă viaţa anterioară acelui eveniment nefericit. În fapt, soarta le pregătea o piesă în care ei erau distribuiţi în alte roluri - cele adevărate. Vor termina cu atitudinea rezervată, de faţadă dintre ei, afişată pentru deruta tuturor şi o vor elimina ca pe un paravan devenit tot mai străveziu. Luându-şi inima în dinţi, vor ieşi la lumina zilei cu adevărata lor faţă şi poziţie asumată: aceea de iubiţi pentru totdeauna, la bine şi la rău. <br />
<br />
Autorul, păcălit şi el de discreţia şi timiditatea cu care îşi ascundeau sentimentele, propune ca evenimentele să fie lăsate să se desfăşoare în ritmul pe care ei îl pot suporta: acela al melcului serios, tată de familie, care se mişcă greoi târându-şi cu dificultate cochilia conform dictonului latin “festina lente”. Să nu intervenim cu nimic în evoluţia lor către marile descoperiri care îi aşteaptă. Să îi lăsăm să-şi croiască singuri viaţa. <br />
<br />
În una din nopţile acelei perioade, Clara a avut un vis a cărui semnificaţie nu a înţeles-o atunci prea bine cu toate că nu era prima oară când îl avea. <br />
În somn fiind, avea simţământul că imaginile care începuseră să prindă contur le mai vazuse o dată. Cel puţin peisajul şi organizarea erau la fel. Ca şi atunci, se afla într-o grădină minunată, în care domnea o linişte profundă. Plantaţia de pomi fructiferi în care predomina mărul, se întindea în şiruri lungi care se pierdeau în depărtare. Recolta se anunţa bogată, iar merele date în pârgă prefigurau o mare aglomeraţie în purgatoriu; acolo unde se face trierea şi repartizarea celor căzuţi în lupta cu viaţa către cele două direcţii, obsedante pentru toţi muritorii: Raiul sau Paradisul, şi Iadul sau Infernul. <br />
În timp ce se uita să regăsescă imaginile ştiute, în faţa ei a apărut un şarpe galonat, amabil - şi el un personaj ce i se părea cunoscut. După un scurt interval în care a fixat-o cu ochi imobili ce păreau că vor să o hipnotizeze, şarpele a dat din cap şi a mormăit un fel de salut într-o limbă necunoscută, probabil şerpească judecând după sâsâială. În realitate şarpele îmbătrânise şi începuse să aibă pierderi de memorie. Viteza lui de reacţie se micşorase şi nu şi-a amintit imediat numele ei. Abia după ce i-a revenit memoria a deschis discuţia în mod firesc ca şi cum ei s-ar fi despărţit ieri. <br />
- Te cunosc, ştiu cine eşti. Numele tău este Clara. Ai mai fost aici într-un moment de mare cumpănă pentru tine. Atunci sufereai şi erai obosită. Am avut impresia că suferinţa şi oboseala ta erau atât de mari, încât căutai un loc în care să te stabileşti definitiv până la judecata de apoi. <br />
Dând din cap a compătimire pentru suferinţele ei de-atunci, şarpele şi-a mai amintit că ea fusese şi beneficiara unei repartiţii obţinute în urma examenului de admitere în Rai. Nota foarte mare luată la una din materiile de bază: neprihănirea şi moartea fără păcat, i-a asigurat calificarea, dar din nefericire reuşise fără loc - concurenţa era mare. Asta se întâmpla de când au început să moară şi politicienii. O parte din ei s-au fofilat în Rai aducând cu ei obiceiurile de pe pământ. Numai aşa se poate explica de ce unele fecioare erau declarate reuşite fără loc în timp ce femei caracterizate în epoca lor drept «uşoare» erau prezente în aristocraţia Raiului, sub diferite motivaţii; că au dat la săraci, au avut grijă de bolnavi, au ajutat pe cei năpăstuiţi de autorităţi, etc. Maria Magdalena este numele cel mai auzit când se bârfeşte pe această temă. Din păcate (expresie nepotrivită când se rosteşte într-o zonă fără pacate), exista opinia spusă cu frica de chiriaşi pe la colţurile rotunde ale raiului, că nu întotdeauna s-a judecat cu aceeaşi măsură. <br />
De pildă, sunt femei care şi-au sacrificat menirea în viaţă şi au murit fecioare. Cu toate acestea ele nu sunt nici acum societare. Cel mult sunt promovate ca membre supleante ale unor ONG-uri de pe pământ care au rolul de a strânge legăturile cu Raiul. Alte femei, deşi s-au îndeletnicit vreme îndelungată cu jocul plăcerilor vinovate oferite bărbaţilor - şi au avut realizări pe măsură în această activitate - au fost promovate ca membre cu puteri depline. Se zvoneşte că tocmai acesta ar fi fost şi meritul lor: prin munca lor neobosită au trimis mulţi bărbaţi în Iad şi au diminuat astfel presiunea năvălitorilor asupra Raiului. <br />
Chiar în aceste condiţii, Clara a primit dreptul de a renunţa la viza de flotant în favoarea unei rezidenţe permanente aici. Într-un fel, şarpelui blajin i-ar fi părut bine dacă s-ar fi întâmplat aşa. Clara cu frumuseţea ei, putea constitui un punct de atracţie pentru turism. Bine îndrumată şi prezentată Domnului cu un dosar de cadre bun, putea fi admisă pentru examenul de înger începător şi era sigur după felul cum arăta, că reuşea. Îi întrevedea perspective de avansare rapidă în grad până la râvnita funcţie de înger şef. Aşa gândea şarpele blajin. Binenţeles că ei nu i-a spus nimic despre planurile pe care le croise. Vezi bine, şarpe, şarpe, dar nu vroia să ispitească. El nu era tocmit pe post de ispititor ca alţi şerpi. Funcţia lui era adminstrativă, era bună şi vroia să iasă la pensie din ea. <br />
Încheindu-şi aducerile aminte relativ la subiect, ofidianul blajin şi apod, şi-a continuat discursul. Se pare că avea poftă de vorbă şi timp destul. Era într-o vineri după amiază, zi cu program scurt şi cam toţi slujbaşii plecaseră în week- end. Mai puţin chiriaşii, care aveau program de mâncat sau de băut o porţie dublă de bromură. Tocmai asta era şmecheria - nu ştiau niciodată pe ce cale vine ea, bromura; li se administra în mâncare sau se dizolva în lichide? <br />
- După câte văd eu, te-ai întremat destul sau cum se spune mai nou, te-ai recuperat şi nu mai vrei să locuieşti aici. Făcusem deja formele pentru «green card» şi urma cetăţenia. Dar te-ai răzgândit. Nu-i nimic. Deh!!, femeile, peste tot sunt la fel, chiar şi şerpoaica mea se întoarce mereu din vorbă. Dar mai bine tac, cine ştie, poate mă aude cineva şi interpretează în aşa hal ce spun eu, că ajuns la cuib pot să mă trezesc cu pielea cea nouă aruncată în stradă. Şi nu e bine deloc, că eu tocmai năpârlesc. Dar hai să trecem la subiect. <br />
Cu multă răbdare, şarpele sfătos a început să îi explice ce nu avusese timp la prima lor întâlnire. <br />
- Eu îndeplinesc funcţia de administator în grădina asta şi verificam acest sector. Ştiam că vii, noi ştim tot, te monitorizăm. Şeful nostru, un bătrân bărbos, dar în putere încă multe milenii, mi-a încredinţat sarcina să te păzesc de ispite. Deşi îţi era foame şi sete şi ai vrut să mănânci un măr, nu ţi-am dat. Ţi-am spus să mai aştepţi că pentru tine merele încă nu s-au copt. Nu te-am înşelat, aşa şi era atunci. Verificasem pe alt monitor cu puţin timp înainte să te întâlnesc şi am văzut că fructele din mărul care îţi este destinat erau date în pârg, dar încă nu erau coapte şi nici acum nu sunt bune de consum. Dacă ţine şi timpul cu noi se vor coace în curând. Atunci o să-ţi dau un măr roşu din soiul «felicitări că nu te-ai dat în scrânciob» şi sunt sigur că o să-ţi placă. <br />
La acest pasaj al monologului, şarpele a zâmbit şugubăţ, dându-i să înţeleagă că el ştia foarte bine despre ce vorbeşte. Spre deosebire de el, Clara cu privirea opacă, nu înţelegea la ce se referă şi asta se vedea destul de limpede din atitudinea ei. Şarpele nu a dat prea mare atenţie neştiinţei afişate de ea şi i-a predat până la capăt lecţia de abstinenţă preventivă. <br />
- Am să-ţi dau pomul într-un ghiveci să ai parte de aceste mere toată viaţa. Dar, este o condiţie pe care trebuie să o respecţi. Să mai aştepţi puţin. Nu mai este mult şi vei simţi dulceaţa şi aroma acestor unice fructe. Dacă te grăbeşti, merele roşii se vor strica şi o să ai parte tot restul vieţii numai de mere pădureţe. Eu am să fiu în continuare cu ochii pe tine, chiar dacă o să ies la pensie. Ca să mă găseşti uşor când vii după mere, întreabă la poartă unde îl poţi găsi pe şarpele bun şi înţelept care răspunde la numele de….şi Clara s-a trezit fără să afle numele şarpelui. <br />
Visul - o repetare pe alt plan - a celui avut mai demult, a pus-o în încurcătură. Nu ştia cum să îl interpreteze şi ce semnificaţie are. Nu credea în vise, dar repetarea lor şi legătura evidentă dintre ele o punea pe gânduri. <br />
În una din zilele când erau Clara şi Doru singuri în rezervă, ea şi-a amintit de o discuţie mai veche amânată sine die şi a reluat-o surprinzător. <br />
- Odată mi-aţi cerut permisiunea să mă vizitaţi zinic. De astăzi o aveţi. Veniţi când puteţi, nu trebuie să vă faceţi un program special pentru mine. Eu nu plec nicăieri de aici, deocamdată. <br />
Ultimele ei cuvinte au sunat ca o ironie amară. Desigur că nu pleca nicăieri, nu putea încă umbla şi la acest gând în colţul ochilor ei albaştri au încolţit lacrimi. Să fie lacrimile resemnării sau ale speranţei? Iată o mare enigmă la care răspunsul va veni, dar cere încă timp şi răbdare. <br />
- Am să vin zilnic, domnişoară. Şi o să vă telefonez tot zilnic, între vizite. Aşa va trece timpul mai repede pentru mine. <br />
- Şi pentru mine, a murmurat Clara gânditoare, mai mult pentru ea şi atât de încet ca el să nu o audă. <br />
- Apropo!, a reluat ea după ce şi-a alungat tristeţea. Nu am vorbit încă despre un alt subiect pe care aş vrea să îl redeschid, pentru că nu l-am uitat. <br />
- În urmă cu ceva timp, mi-aţi avansat trei variante de propuneri care să mă ajute să mă înzdrăvenesc. M-am gândit mult la asta în serile trecute şi pot să vă spun ce am ales. Nu vreau nici una din ele. Am eu alta. Dacă nu cer prea mult, aş vrea ca dvs., tu Dorule, să te ocupi de mine. Mi-ai lăsat cu eleganţă posibilitatea de a alege eu varianta şi am ales. Te-am ales pe tine să mă repari, să mă redai unei vieţi active, să pot alerga, să pot dansa din nou, să mă bucur şi eu alături de toată lumea de tot ce oferă viaţa. Am încredere în tine. Ştiu că la fel ca mine, regreţi evnimentul nefericit care ne-a pus faţă în faţă. Dar am curaj şi sunt sigură că voi câştiga această bătălie. <br />
Trecerea bruscă, directă în timpul discuţiei, fără nicio pregătire de la o adresare distantă la tutuială a fost o surpriză şi pentru Clara care, cu toate că se stăpânea mai bine decât el, nu a mai putut continua să practice o conversaţie în termenii care fuseseră depăşiţi de evenimente şi a explodat. Fără să îşi facă prea multe iluzii că tutuindu-se, relaţia dintre ei va căpăta alte dimensiuni, Doru la rândul lui, a fost surprins de rapida ei decizie şi s-a bucurat până la fericire. <br />
Înainte de a se exalta prea mult, ca să nu cadă din Rai în purgatoriu sau poate mai jos, o va întreba dacă şi lui îi este permis să i se adreseze în acelaşi mod - şi a făcut-o cu multă prudenţă. <br />
- Domnişoară Clara, vă mulţumesc pentru că m-aţi surprins cu un dar aşa de frumos cum la nicio aniversare de a mea nu am primit vreodată. Iertaţi-mă însă că vă întreb, eu pot să mă adresez dvs, în acelaşi mod? Pot să vă spun Clara? <br />
La auzul întrebării lui, ea a fost contrariată. I-a trecut prin minte că el poate ar fi vrut să rămână în acelaşi cadru de adresare, fără tutuieli sau alte forme de apropiere. De ciudă, a lăsat buza în jos şi s-a mustrat pentru graba ei. După ce s-a mai gândit, a găsit o explicaţie posibilă pentru aşa zisul lui pas înapoi. “Dacă el este timorat şi suferă de un complex de vinovăţie? Nu cumva consideră că el are mai puţine drepturi şi pentru fiecare act simplu de reciprocitate vrea confirmare?” O să-i dea ea un răspuns care să îl oblige la o poziţionare fără echivoc. <br />
- Binenţeles, Dorule, mi-am închipuit că ştii regula - iniţiativa unuia necontestată de celălalt, duce la o reciprocitate absolută. Ia să te aud cum spui tu: Clara. Hai, deschide gura mare şi spune: Clara. <br />
“Ce dulce este minunea asta de fată!”, i-a trecut lui prin minte. Cât de elegant şi cu mult umor i-a spulberat lui toate temerile! Aşezat ca la dentist, cu capul dat pe spate şi gura larg deschisă, Doru ca un pacient cuminte a început să exerseze cel mai iubit cuvânt pe care îl va rosti toată viaţa. <br />
- Clara, Clara sunt fericit cum n-am fost niciodată, mă asculţi? <br />
Tăcerea ei înfiorată era confirmarea că îl asculta. Ca la o conferinţă într-o pauză, când oratorul vorbea fără să ştie că are microfonul deschis, el a adăugat întrebării trei versuri. <br />
- Eşti un înger, eşti o stea, aş da tot să fii a mea. <br />
Trezit din visare, la auzul propiei voci, el s-a simţit dator să adauge jenat. <br />
- Iartă-mă că m-a luat valul. Rima a venit de la sine. Nu vreau să te supăr, chiar dacă un moment am crezut sincer în rima asta naivă cu iz de folclor. <br />
Atunci, pe loc, în liniştea salonului, în replică a fost auzită vocea limpede a Clarei.<br />
- Dorule, Dorule, mă auzi? Te chem mereu, aş da tot să fii al meu. <br />
Aşa i-a răspuns ea fără ezitare, după care şi-a încheiat miraculoasa ei intervenţie prin cuvinte de scuză prefăcută: <br />
- Iartă-mă, pe mine nu m-a luat valul, dar m-a luat gura pe dinainte, a venit prompt răspunsul ei, în acelaşi registru, după care s-a oprit, mirată şi alarmată de curajul ei. <br />
<br />
Atentie, cad pietre! <br />
<br />
Pericolul pe care ăl simşea Doru nu avea un echivalent mai potrivit decât textul de mai sus pe care îl vedea scris cu litere de foc pe retina ochilor lui. Dacă s-ar fi spus despre el că este numai timorat cum se ştia întotdeauna când se afla în prezenţa ei, ar fi fost o mângâiere faţă de ce simţea el după ultimele lor replici - o panică de animal hăituit. Hăituit de nesiguranţa lui. O datora firii sale păcătoase, timidităţii cu aer visător şi modestiei excesive, maladiile cele mai grave de care suferea. Ce se întâmpla era prea frumos ca să fie adevărat. Credea că visează un vis frumos care ar fi vrut să nu se termine niciodată ori să îl poată lua cu el în lumea reală când se va trezi. <br />
Simţea plutind în aer senzaţia mai veche - cunoscută - de bine şi fericire care nu îi da pace. Acum o percepea ca pe o realitate, era atât de aproape încât putea să o atingă, dacă nu cu mâna, măcar cu inima. În loc să meargă în întâmpinarea ei, Doru învins încă o dată de genetica lui, stătea ca o stană de piatră, se sufoca şi suferea. <br />
Desfăşurarea ostilităţilor cu Clara era altceva decât războaiele de cucerire duse cu alte femei, războaie fără glorie din care el ieşea mereu învingător. Pe ea o iubea cu adevărat, pe ea a văzut-o şi a simţit-o în visurile lui singuratice de iubire; ea era femeia înzestrată cu harul de a transforma visurile în realitate, ea a fost, este şi va fi iubita lui mereu, întruchiparea tuturor ambiţiilor lui prezente şi viitoare, centrul universului lui. <br />
O iubea nu pentru frumuseţea ei, ci pentru că simţea că nu se poate altfel, nu avea cum să fie altfel. Era predestinată pentru el. Şi el pentru ea. Unul pentru altul. Mânat de aceste gânduri, tremurând de emoţie şi spaimă, scuturat parcă de friguri, Doru şi-a luat inima în dinţi, s-a apropiat de Clara şi a luat-o de mână. Atât a avut curajul să facă. Ea şi-a abandonat mâna în mâna lui şi cu neliniştea în priviri, ca o căprioară ce priveşte prima dată cu ochii mari nemărginirea orizontului, sub uriaşa presiune a aşteptărilor ei de totdeauna, la rândul ei tremura. <br />
Ceea ce făcuse iubirea cu ei era un miracol. Cu câteva minute în urmă îşi vorbeau cu “dumneavoastră”. Ameţit de apropierea ei Doru, ca în transă a îndrăznit pentru prima dată mai mult. Aplecat către ea şi-a lipit obrazul de al ei. <br />
A venit rândul ei să facă ceva. Şi-a schimbat poziţia feţei întorcând-o încet spre centrul feţei lui până când buzele lor s-au întâlnit. Din ochii Clarei curgeau lacrimi de fericire. A trebuit să treacă prin ce a trecut ca să îl întâlnească pe cel aşteptat şi să înceapă să iubească când credea că totul este pierdut. <br />
Tributul plătit de ea a fost uriaş, dar nu se plânge. Iubeşte şi se ştie iubită. Dacă fericirea are un chip, atunci chipul Clarei este fericirea. Doru, nici nu respira. Îi era teamă că o mişcare bruscă ar alunga vraja. <br />
- Te iubesc, Clara, nici nu pot să-ţi spun cât de mult. Nici nu ştiu. Dar te iubesc. Dacă salvarea lumii ar fi condiţionată de enunţarea unui singur adevăr şi eu aş fi cel ales să îl rostesc, aş spune numai atât; o iubesc pe Clara şi omenirea ar fi salvată. <br />
- Te iubesc, Doru. Suferinţa mea este jertfa pe care o fac pentru tine. Răsplata mea este iubirea ta. Fericirea mea este să te iubesc pe tine. <br />
<br />
Cat de emoţionantă poate fi iubirea! <br />
<br />
<br />
O, Doamne, dă-le minte şi ajută-i să rămână împreună, uniţi pentru totdeauna. Prin ei omenirea poate avea o şansă în plus - a reconcilierii şi a iertării celor care ne-au greşit. Privindu-i din afară formau o pereche perfectă, doi tineri frumoşi şi dornici de viaţă, prizonierii unei iubirii născute dintr-un dezastru: încrezători în şansa ei, arşi de dogoarea focului aprins din suferinţa lor şi mistuiţi de vâlvătaia lui.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-59125821626957944252010-02-25T10:00:00.000-08:002010-02-27T08:00:02.556-08:00Capitolul XIV. Anunţ la mica publicitate: Cine vrea să fie iubitul meu? Rog seriozitate.Moto: De unde ştiţi că pământul nu este altceva decât infernul altei planete? <br />
(Aldous Huxley)<br />
<br />
Magda era dezamăgită de eşecul ei amoros, survenit neaşteptat, tocmai când a înţeles mecanismul după care funcţionează o femeie. Spionul lui Eros deghizat în prezumptiv iubit a trecut “cu arme şi bagaje” în tabara celei mai bune prietene. Cu toate acestea, nu avea de reproşat nimănui nimic. Nici celui în care îşi pusese speranţele de amor, nici prietenei şi dacă se gândea bine, nici chiar ei. <br />
Mai târziu, când rănile provocate de amorul neîmpărtăşit - încâ sângerânde - se vor închide, va încerca să afle care a fost rolul jucat de Eros în această afacere. <br />
Acum, prioritatea ei era să rezolve cât mai repede deficitul masculin apărut în orgoliul ei de femeie proaspăt înscrisă în clubul celor “3F “(foste femei frigide), simţindu-se irezistibil atrasă de sloganul lui: “Femei, treziţi-vă, sexualitatea trece!”. Singurul remediu pe care îl cunoştea era să astupe imediat golul celui plecat la “vecine şi prietene” cu un iubit nou care să-l înlocuiască pe cel demisionar. Aceasta era situaţia ei sentimentală a doua zi, la ora 8 dimineaţa, după ce a aflat că Doru şi Clara au decis să se iubească în neştire. Judecând dupa hotărârea lor, ei nu i-a rămas altceva de făcut decât să le ureze mult noroc.<br />
Şi-a consultat imediat agenda să vadă dacă putea alege de acolo un înlocuitor care să corespundă principiilor acceptate de ea. Ce a găsit acolo, a făcut-o să pufnească în râs. Erau nume de somităţi medicale a căror vârstă o concura pe cea a lui Matusalem. Chiar dacă ar fi făcut abstracţie de vârsta lor, era convinsă că orice încercare de a se apropia de unul din ei - altfel decât pentru a cere un autograf - ar fi stârnit reacţii publice de protest din partea nepoţilor şi strănepoţilor respectivilor domni. Această jalnică perspectivă a făcut-o să se gândească la altceva. Şi ideile nu au ocolit-o.<br />
“Ce ar fi - şi-a zis ea - dacă aş da un anunţ la mica publicitate? Ideea pare ea trăsnită, dar în felul ăsta economisesc timp şi îmi măresc baza de date”. S-a mai gândit puţin şi a decis: “am să îl scriu chiar acum”. <br />
Hotărâtă ca întotdeauna când vroia să rezolve o situaţie stânjenitoare s-a pus pe treabă. Înveselită de idee, a pus mâna pe hârtie şi creion şi a conceput următorul anunţ. <br />
“Fată tânară, cuminte, fără experienţă în dragoste: vârsta 26 de ani, doctoriţă, 1,75 m., blondă cu ochi verzi, frumoasă cât se poate. Partidă excelentă. Surpriză de proporţii la prima vedere. Caut tânar de vârstă apropiată, nefumător, titrat. Nu trebuie să fie prea frumos, interesant ar fi un cuvânt mai potrivit. Condiţii minime: înalţime 1,80 m, fără burtă şi copii. Îi facem împreună dacă ne înţelegem. Inteligenţa şi bunele maniere obligatorii“. <br />
La sfârşitul anunţului a stabilit, locul şi modul de întâlnire.<br />
“Vedere în fiecare duminică, timp de 4 săptămâni între orele 13:00 şi 14:00 în faţa cofetăriei Crizantema. Recunoaştere: cămaşă albă cu mânecă scurtă, cravată bleumarin, fără haină. Pentru timizi, căsuţa poştală 333. Nu vă rataţi şansa. Ocazie unică, se caută. Semnat, domnişoara M.”<br />
A mai citit o dată anunţul, a făcut unele corecţii, a calculat costul lui după care a tras concluzia. <br />
“Este un anunţ neobişnuit de lung care va costa ceva bani, dar merită. O să îl trimit spre publicare chiar acum”. <br />
Totul se întâmpla într-o zi de marţi. Până la prima vedere erau mai mult de patru zile, timp destul să îşi construiască un plan bun de actiune. Mulţumită de conţinutul anunţului se distra la gândul că dacă era luată în serios - ceea ce spera - va avea ocazia să-i examineze pe toţi solicitanţii chiar de pe un scaun al cofetăriei. Se va deconspira numai dacă se va prezenta cineva care să merite - cum este Doru - a oftat ea jurându-şi că este ultima oară când îl nominalizează în pomelnicul pentru vii. Odată terminată acţiunea «anunţul» şi-a propus să rămână în stand-by, mai cu seamă că în următoarele zile era ocupată. <br />
Chiar astăzi era convocată la o întâlnire în cadrul comisiei care se ocupa de importul de medicamente. <br />
Zâmbea acum. Şi-a amintit că din comisie făceau parte: medici, farmacişti, economişti, dar şi afacerişti, şarlatani şi arivişti rataţi în profesia lor care, neştiind să facă nimic, s-au deghizat în oameni politici. Intrarea în politică au făcut-o în ideea răzbunării neîmplinirilor de până atunci, iar firesc victimele de perspectivă nu puteau fi altele decât bieţii contribuabili. Printr-un comportament potrivit ocupaţiei alese, ei au devenit rapid un fel de subspecie omenească de care toată lumea onestă se fereşte, schimbând trotuarul ori de câte ori îi zăreşte. <br />
Activitatea comisiei însemna o luptă dură, nesfârşită, dusă între membrii ei din cauza intereselor divergente, imposibil de conciliat. <br />
Un coleg al ei, sufletist, membru şi el în comisie ajuns acolo - din greşeală - după cum afirma preşedintelui ei, îi ataca vehement pe afacerişti şi politicieni la fiecare întrunire a comisiei. La rândul lor, aceştia îi ţineau isonul preşedintelui şi îl caracterizau pe tânărul medic drept un inamic - neadaptat la viaţa socială aşa cum o vedeau ei - şi deci, un individ periculos. Drept urmare, amicul Magdei, ca să se răzbune pe contestatarii lui şi-a pregătit în batjocură un speech, de fapt o alegorie în care totul era transparent ca lumina zilei.<br />
Acesta era şi discursul său de adio, întrucât în semn de protest se hotărâse să părăsească comisia. Nu voia să mai fie părtaş în niciun fel la malversaţiunile care se puneau la cale acolo. <br />
«Domnilor, vă rog puţină atenţie, este în interesul dvs. să cunoaşteţi cele ce urmează. Nu ştiu cât de bine sunteţi informaţi, dar vreau să vă spun că la ultimele congrese mondiale pe teme de futurologie mistică, ordinea de zi a cuprins de fiecare dată subiecte extrem de importante pe care nimeni nu le-a luat până atunci în dezbatere cu seriozitatea cuvenită. <br />
Pentru prima dată reprezentanţi ai mirenilor alături de importante feţe bisericeşti, reprezentând toate credinţele au acceptat să ia în discuţie o tema majoră: ce se întâmpla cu viaţa oamenilor după ce aceştia mor. Cum se ştie, stirpea omenească are o perioadă de garanţie limitată şi mai devreme sau mai târziu trebuie să îşi schimbe domiciliul şi să treacă…dincolo».<br />
S-a oprit puţin să vadă dacă iminenta trecere a hotarului vieţii îi impresionează cât de cât pe cei vizaţi de el. Nu a văzut decât nişte grăsuni cu feţe impasibile, picotind, care i-au întărit convingerea că nu erau atenţi la ce spunea el. <br />
Plin de amărăciune, şi-a continuat discursul cu mai mult aplomb folosind un ton ridicat, să se facă mai bine auzit şi eventual să trezească din somn auditoriul. <br />
«Direcţiile în care se face deplasarea sunt: Raiul sau cum se spune mai elevat Paradisul aflat la etaj, Purgatoriul - plasat la insisţentele cultului catolic la mezanin, mai lângă Rai şi Iadul sau Înfernul, căruia în urma unei trageri trucate la sorţi, i s-a atribuit subsolul. Această din urmă locaţie prezenta avantajul că în funcţie de numărul de clienţi se poate extinde şi în beciul universului subpământean.»<br />
Cu un rictus pe post de zâmbet şi-a dezvăluit părerea despre unii dintre colegii săi, membrii ai comisiei, precizând.<br />
«În mod obiectiv, ţinând seama de aplecarea contemporanilor noştri către potlogării, imensa majoritate a celor plecaţi dintre cei teoretic rămaşi vii, va fi cazată în Iad. Pentru a li se oferi condiţiile meritate după rolul pe care l-au jucat în timpul vieţii şi a evita aglomeraţia, plenul congreselor a aprobat un proiect de modernizare al Iadului. Conform proiectului întocmit, se prevede împărţirea lui în trei compartimente: iadul multilateral dezvoltat, iadul clasic şi subiad-ul. Ultima activitate este nouă şi se va limita la prestări servicii de intermediere, specializată în primul rând pe trieri. Noul compartiment va avea sediul pe dreapta, sub scară având ca vecinătăţi: purgatoriul şi iadul clasic. Luate împreună, aceste compartimente pot fi comparate ca scop cu puşcăriile comuniste numai că regimul de detenţie luat în calcul, în mod surprinzător va fi ceva mai blând. <br />
Conform principiului ''fiecăruia după meritele sale”, după moarte: marii politicieni - cei care ies din poltică numai cu picioarele înainte - jefuitorii marilor bănci, beneficiarii privatizărilor strategice, importatorii şi distribuitorii de medicamente vor fi repartizaţi în iadul multilateral dezvoltat. Acesta va fi plasat în spaţii largi, generoase, cum ar fi...suprafeţele ocupate pe vremuri de păduri, astăzi defrişate....fostele spaţii verzi din oraşe pe care s-au ridicat blocuri din betoane ....clădirile şi terenurile privatizate cu japca sau cu şpagă aparţinând fostelor IAS-urilor, IMGB-ului, etc. Rod al preocupării personale a lui Scaraoschi (în alte versiuni Lucifer sau Belzebut), toţi locatarii vor beneficia de servicii specifice şi de tratamente speciale. Din studiul prospectului rezultă că aici, temperatura smoalei va fi cca. 1000 grade C. - cea mai ridicată din tot lanţul de iaduri - iar apa de băut va putea fi servită prin sorbire, în sistemul original românesc, la botul calului ca: boii, vacile şi măgarii, direct din piscinele pline cu apă clocotită. Toţi locatarii vor avea prilejul să constate că partea de construcţie şi dotările iadului multilateral dezvoltat amintesc de unele răsfăţuri din fosta lor viaţă. El va fi organizat ca o societate exclusivistă pentru toţi cei care trecând tărâmul, au fost nominalizaţi cu drept de şedere aici.» <br />
Deşi tânărul medic cu suflet mare le prezenta jalnicele lor ţeluri de viaţă, cei despre care era vorba, dormeau fără jenă, ba unii chiar sforăiau - situaţie identică cu cea care se petrece în parlamentul României. Toţi aceştia formau o masă amorfă de hipopotami puşi la îngrăşat şi nici nu clipeau la gândul că totul este trecător. Nimic nu îi deranja, crezând că dacă au pus mâna pe hălci mari din avuţia naţională au şi devenit nemuritori. Cu obidă în glas, din ce în ce mai aprig «doctoraşul» continua să le zugrăvească urmările luptei lor absurde pentru adunat bogăţii. <br />
«Iadul clasic este destinat prin proiect pentru politicienii de mână a doua, hoţii de anvergură regională, parlamentarii cu maximum două mandate şi proprietarii lanţurilor de farmacii. Condiţiile de cazare aici nu sunt chiar atât de rele ca în iadul multilateral dezvoltat: temperatura smoalei este menţinută la numai 750 grade C., iar apa de băut se serveşte la 90 grade C. Această grupă de hoţi este situată în linia a doua a jafului naţional, datorită resuselor mai mici avute la dispoziţie. Din acest motiv, spre profundul lor regret au jefuit mai puţin populaţia şi pe cei bolnavi - marii consumatori de medicamante. În schimb, s-au lăsat antrenaţi în tot felul de acţiuni tâlhăreşti şi de sabotaj. Ocupaţia lor de bază a fost: furatul în consiliile de adminstraţie, ciupeli la construirea de drumuri şi sosele precum şi la lucrări pentru protecţia mediului, dosirea de medicamente în scopul menţinerii preţurilor ridicate şi refuzul de a se aproviziona cu cele care se comercializează în regim compensat. Astfel, ei au creat mari probleme populaţiei, în special persoanelor în vârstă şi multe altele pe care poliţia, DNA-ul şi justiţia nici măcar nu le-a cercetat.» <br />
Vrând să tragă o linie de demarcaţie între diverse categorii de escroci care se exhivasera în timpul vieţii pe scena politică, vorbitorul a făcut o scurtă pauză, după care şi-a reluat nimicitoarea intervenţie. <br />
«Cei care au tâlhărit fără să aducă atingeri sistemului sanitar, activând mai mult la nivel local, uşurându-i pe contribuabili numai de bani şi bunuri materiale până la primirea verdictului definitiv vor fi repartizaţi provizoriu în subiad pentru a se obişnui cu focul, smoala şi apa clocotită. Lor li se face favoarea de a fi antrenaţi pentru etapa următoare. Trecera lor prin aceste medii neprielnice se face progresiv, de la intensitate mică către ostilitate mare, ca un fel de tratament de călire având în vedere condiţiile grele pe care le vor întâlni mai târziu, când vor promova în iadul clasic.» <br />
Îngrijorat de cele pe care urma să le spună, a făcut o pauză, arătându-se nehotărât; nu era convins că este bine să facă publice informaţiile recente pe care le primise pe «surse» de la unii «trădători» din cadrul serviciile secrete. În cele din urmă s-a decis să le spună. <br />
“Mai nou, corupţia în forma ei cea mai virulentă a pătruns şi în zonele de după moarte cum ar fi purgatoriul şi iadul, respectiv compartimentul subiad, socotite multă vreme inatacabile. Breşa a apărut în momentul în care au început să moară şi cei care credeau că sunt nemuritori: marii politicieni şi cei superbogaţi. Dacă ei nu şi-au putut teleporta bunurile imobile şi amantele, în schimb şi-au transferat obiceiurile şi cât au considerat că le era necesar din cash. Nu mai este un secret că şi «dincolo» judecarea păcatelor a ajuns să se încheie cu sentinţe la fel de sfidătoare ca şi cele date de justiţie în fosta lor viaţă. Au apărut informaţii credibile potrivit cărora, verdictul cel mai des pronunţat este NTS-ul (neînceperea tratamentului cu smoală), similar cu NUP-ul de pe pământ (neînceperea urmăririi penale), cunoscut de ei din timpul vieţii. După cum o arată practica juridică din România subpământeană rolul NTS-ului ar fi să-i apere şi după moarte de rigorile legii în primul rând pe preşedintele ţării, parlamentarii şi pe cei care au furat atât de mult, încât pot să cumpere ce poftesc, inclusiv dreptatea. <br />
Numai ei pot plăti onorarii fabuloase avocaţilor care în cârdăşie cu judecătorii şi procurorii subiadului şi purgatoriului îi pot face scăpaţi şi ţinuţi departe de pedepse. Similitudinea dintre cele două tărâmuri are o explicaţie. Odată cu creşterea numărului de delicvenţi la subsol, aceştia au început să se organizeze. Prin numărul lor mare şi banii puşi în joc, au reuşit să transfere sistemul potlogăresc practicat cu osârdie în perioada când trăiau pe pământ şi acolo jos unde au ajuns. Primul lor mare succes a fost înfiinţarea DMA (Directia pentru Mascarea Adevărului). Ea şi-a făcut cunoscută imediat prezenţa. După apariţia ei, niciun dosar nu a mai fost soluţionat; toate au fost trimise într-un circuit etern de du-te vino, iar dracii angajaţi pe post de fochişti au fost trimişi în şomaj. Specialiştii în dracologie sunt îngrijoraţi că anchetele lungi, interminabile, cu nenumărate expertize şi contraexpertize se vor întinde până la judecata de apoi. Atunci se va face curăţenie peste tot pentru a primi cum se cuvine loturile care vor cade la sortare în timpul susnumitei judecăţi. Cei cazaţi temporar în purgatoriu şi cei din subiad care primiseră verdictul NTS, vor fi expulzaţi înapoi pe pământ pentru a face loc puhoaielor de noi veniţi. Ajunşi de unde au plecat, ei se vor organiza după apucăturile cunoscute, astfel că mulţi dintre ei vor înfunda în scurt timp puşcăriile. Dar nu pentru perioade lungi. Vor fi eliberaţi repede cu acte în regulă, pe baza adeverinţelor medicale, precum că nu suportă regimul de detenţie şi în scurt timp vor ieşi în libertate cu dosarele spălate, curate şi parfumate astfel că în final vor fi promovaţi ca demnitari. Cum “năravul din fire nu are lecuire” şi “interesul poartă fesul” la viitoarea lor moarte vor ajunge; care în purgatoriu, care în subiad, care în compartimentele fără întoarcere ale iadului. Istoria se repetă la infinit. Aşa sunt şmecherii, băieţii deştepţi, fură cât de mult se poate - iar o ţară ca România a dovedit că se poate fura cât de mult fără să fie deranjaţi de autorităţi - dar cad întotdeauna în picioare, ca pisica”. <br />
Obosit, tânărul doctor a făcut o pauză pentru a-şi recăpăta forţele. Întrucât i se uscase gura de atâta vorbit la pereţi, a înghţtit şi o sorbitură de apă. Puţin remontat şi-a reluat discursul. <br />
“După cum se vede, cei care în urma faptelor săvârşite au primit ca destinaţie subiadul, sunt privilegiaţi faţă de cei care furând mai mult decât ei trebuie să-şi înfrunte destinul şi să meargă spre iadul multilateral dezvoltat sau iadul clasic. Şi este firesc să fie aşa: ei erau numai infractori cu regimul hoţilor de drept comun. Ei au furat mereu din banul public, dar nu au atentat direct la viaţa şi sănătatea oamenilor. Din contra, i-au lăsat în plata domnului, să poată munci, să plătească taxe şi impozite, să se adune ceva mai consistent în visteria naţională şi nu întâmplător. Tot ei, mari specialişti în palmatul fondurilor publice, şifonează direct sau indirect în propriile buzunare banii care se strâng prin supraimpozitarea populaţiei.” <br />
Acum, când intervenţia lui era pe sfârşite, vorbitorul a simţit nevoia să demaşte încă o dată sistemul politic, precum şi ciudata complicitate care ia naştere între asupriţi şi torţionari. <br />
Cei proşti dar mulţi mulţi, cum s-a exprimat cu sute de ani în urmă un domn al Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu, vorbind de populaţie, această masă amorfă, veşnic minţită şi păcălită, uşor de manipulat, în afară de faptul că este minţită dar este şi mituită cu neruşinare. Pentru câteva kilograme de faină, zahăr, ulei, etc. ei votează la comandă. Unii autori chiar afirmă că populaţia îşi merită soarta, întrucât, ea confirmă cu inconştienţă teoria marxistă privind rolul maselor în istorie. Ele au sprijinit şi sprijină prin votul lor căpuşele naţionale să fie alese şi realese în fruntea dregătoriilor ţării. Aşa cum ne arată trecutul acestei naţiuni bolnave, aflate într-o permanentă luptă împotriva intereselor proprii, pentru aceşti aleşi, odată ajunşi în fruntea ţării, singura ocupaţie devine propria chiverniseală pentru obţinerea căreia nu precupeţesc niciun efort, siguri că şoliticăriile lor nu le maculează blazonul.<br />
La aceste gânduri, dezgustat, revoltat şi fără speranţă, colegul Magdei a renunţat să mai adauge ceva, deşi ar fi dorit să marcheze sfârşitul discursului măcar prin scandarea unei lozinci care să îi ruşineze pe viitorii beneficiari ai locaţiilor descrise. Şi-a dat însă seama de inutilitatea gestului său, pentru că anatema aruncată de el asupra lor nu avea niciun efect. Obrazul lor gros le asigura imunitatea. <br />
Dupî încheierea discursului, colegul Magdei a plecat lăsându-i pe membrii comisiei să răsufle uşuraţi că au scăpat de nebun. Se pare că discursul său nu a mişcat prea mult asistenţa. Probabil că aveau ei ceva în vedere, ştiau ceva sau voiau să găsească o cale de împăcare cu divinitatea; colo o pomană, dincolo repararea unei turle de biserică sau poate chiar voiau să împingă pe aici pe colo, o şpagă grasă conform obiceiului balcanico- balcanic. <br />
<br />
Acest «remember» i-a adus Magdei idei noi. Una dintre ele a fost să se implice într-un efort solitar pentru ameliorarea condiţiilor de accedere la medicamente a celor care aveau cea mai mare nevoie de ele. Dar cum nu ştia nici legile în domeniu şi nici regulile - scrise sau nescrise - singură, nu avea nicio şansă. S-a bucurat când şi-a amintit că are o “pilă” la poliţie. Îl cunoştea pe un detectiv, locotenentul Ionuţ Puşcă, un poliţist extrem de tenace şi eficient care obţinuse rezultatele spectaculoase în dosarul Doru Dragu. <br />
Zis şi făcut. L-a sunat la telefon şi a stabilit cu el o întâlnire la o cafeluţă în după amiaza aceleaşi zile în cabinetul ei din spital. Acum se pregătea pentru această vizită şi voia să îi facă ofiţerului o impresie bună. <br />
La ora 16:00, ora fixată, Ionuţ a bătut în uşă şi primind răspunsul “intraţi”, a deschis-o şi şi-a făcut apariţia - îmbrăcat civil. “Îl prinde mai bine costumul civil decât uniforma”, a fost prima ei constatare spusă pe tăcute. <br />
- Sărut mâna, domnişoară doctor!, au fost cuvintele lui de salut, şi s-a îndreptat către ea. <br />
I-a luat mâna în mâna lui şi uitându-se în ochii ei, şi-a pus în aplicare salutul.<br />
- Bună ziua, domnule locotenent. Ce aţi făcut cu persoana dvs., pe unde aţi ascuns-o că nu v-am mai văzut de mult?, a fost răspunsul Magdei la gestul lui delicat plin de o galanterie demnă de un prinţ veritabil nu de un simplu detectiv de investigaţie din poliţia română. <br />
- Nu m-am ascuns, domnişoară. Nici nu aş vrea să o fac - dimpotrivă, dacă serviciul mi-ar permite, aş sta zilnic de pază în ghereta de la poartă numai să vă văd măcar de două ori; la venire şi la plecare. <br />
Ea, mulţumită pe deplin de politeţea şi curtenia lui, îl examina cu bunăvoinţă şi căuta pentru prima oară de când îl cunoştea să îşi dea seama în ce categorie de bărbaţi ar putea să îl încadreze. În prima, în care ea includea atributele: simpatic, inteligent, chiar sclipitor, detaşat, plăcut, interesant? Sau a în doua grupă, rezervată oamenilor antipatici cărora experienţa ei le rezervase caracteristici pe care nu le aprecia deloc: linguşitor, prefăcut, prostănac, plictisitor şi libidinos? <br />
Era sigură că intuiţia nu o înşela dacă îl clasa ca învingător la scor în prima categorie unde ea nominalizase trăsăturile pe care le admira la un bărbat. <br />
Ca personalitate, el reprezenta tipul de om inteligent, tenace şi hotărât. Particularităţile lui fizice, deşi plăcute, nu îl defineau ca pe bărbatul care aspiră la titlul de Adonis naţional şi nici măcar regional, dar ei îi plăcea felul deschis în care se comporta şi încrederea pe care o inspira. Toate acestea îl faceau să arate ca un bărbat adevărat pe care o femeie ca ea nu putea să nu îl aprecieze. <br />
Cât priveşte părerea lui despre ea, este inutil să mai speculăm ceva. În ochii lui, Magda era perfectă, aşa că Ionuţ putea căsca ochii privind-o până orbea şi tot nu îi găsea defecte. <br />
După momentele de bucurie şi plăcere care s-au scurs privindu-se, a venit momentul ca ea să îi comunice de ce l-a căutat. <br />
- Vă întrebaţi probabil de ce v-am căutat. Dacă mi-ar place să sucesc minţile bărbaţilor v-aş spune că voiam să vă văd sau mai apăsat că mi-a fost dor să vă văd. Fără să neg bucuria ca aţi venit şi în general că îmi place să vă văd, nu acesta este motivul pentru care v-am căutat. Aş vrea să mă ajutaţi să rezolv o problemă serioasă de soluţionarea căreia sunt foarte interesată. Credeţi că o puteţi face? <br />
- Pot să fac orice stă în puterile mele, binenţeles că există şi limite care ţin de munca mea. Dar nu aţi putea să îmi spuneţi totuşi concret despre ce este vorba?<br />
- Scuzaţi-mă, o să vă spun imediat. Am vrut să mă asigur mai întâi de acordul dvs.de principiu. Uitaţi despre ce este vorba. <br />
Şi i-a povestit de-a fir a păr tot ce era legat de interesul ei. După ce a ascultat-o cu atenţie, Ionuţ i-a spus deschis părerea lui în cazul de faţă. <br />
- Ce vreţi dvs. este destul de complicat. Vreau să nu mă înţelegeţi greşit. Sigur că o să vă dau tot concursul, dar vă previn că suntem pe un teren alunecos şi va fi foarte greu să urnim ceva din loc. Afacerea asta cu medicamentele este foarte profitabilă; sunt multe interese şi nume mari în joc. Credeţi dvs. că numărul mare de farmacii apărute la tot pasul este urmarea unor atitudini filantropice a cuiva care ne vrea binele? Nu domnişoară, banii noştri îi vor, atâţia cât mai sunt, îi vor pe toţi. <br />
Ionuţ s-a oprit pentru a-şi trage respiraţia, dar şi pentru a-şi împrospăta furia faţă de ceea ce se întâmpla. <br />
- Acum există o mare concurenţă pentru spaţii noi între lanţurile de farmacii şi bănci: care pe care. În acelaşi timp, uitaţi-vă şi la numărul în explozie de hipermarket-uri şi supermarket-uri sau la magazinele de lux. Toţi care vin aici la noi vor să se îmbogăţească rapid, exploatând penuria de mărfuri din trecut, naivitatea şi buna credinţă a locuitorilor, la care în cazul farmaciilor se adaugă şi frica de moarte. Toate lanţurile de magazine străine practică adaosuri comerciale neruşinate pe care în ţările lor nu ar îndrăzni nici măcar să le viseze. Desigur că vă puneţi întrebarea; de unde aşteaptă să vină banii pentru că pe aici, una câte una unităţile noastre industriale au dispărut. Vă spun tot eu. Socoteala lor este simplă şi aş vrea să o expun mai pe larg. <br />
“Ai noştri pleacă în străinătate să muncească. Acolo sunt angajaţi să execute muncile pe care localnicii le refuză şi nu de pomană. Ele nu sunt numai cele mai grele, plictisitoare şi murdare munci, dar şi cele mai prost plătite. Banii câştigaţi prin truda lor acolo sunt trimişi familiilor din ţară şi se cheltuiesc pe mărfurile cumpărate din lanţurile de magazine străine. În acest fel circuitul se închide şi banii se întorc de unde au plecat. La întrebarea cine câştigă şi cine pierde, răspunsul este unul singur. Ei, străinii câştigă de două ori: plătesc prost muncile alor noştri la ei şi vând aici la preţuri mult mai mari ca în ţările lor produse similare. Ai noştri pierd conform aceleiaşi logici, tot de două ori pentru că: munca lor este subevaluată iar preţul produselor cumpărate de la ei este supraevaluat. “ <br />
După aceste fraze, Ionuţ a oftat, semn că descrierea belelelor în care intrase ţara odată cu acceptarea ei în ''lumea bună'' nu se terminaseră. <br />
“Încă puţin şi va dispare şi agricultura, iar noi vom mânca numai produse străine mai fade, mai puţin sănătoase, poate contrafăcute şi în mod sigur mai scumpe. Deocamdată eu nu împărtăşesc opinia asta, dar mulţi spun că avem regim de colonie”, a spus în încheiere el cu obidă în glas. <br />
Magda îl asculta înfiorată. Cu multe din ce vedea nu era de acord nici ea, însă modul brutal, lipsit de menajamente în care Ionuţ i-a prezentat aceste aspecte a pus-o pe gânduri. Simţea cum entuziasmul ei pentru a îndulci cât de cât amărăciunea celor în vârstă în privinţa medicamentelor, se frânge. <br />
- Ce putea ea să facă?, şi-a ea pus întrebarea. <br />
Acum avea clar în minte că a te lupta cu un sistem politic naţional aflat la o distanţă atât de mare faţă de nevoile cetăţenilor, echivala cu lupta lui Don Quijote de la Mancha dusă cu morile de vânt, din celebra carte lui Cervantes. <br />
Cu toată descurajarea şi simţul inutilităţii oricărui demers al ei, când s-a hotărât să vorbească, Magda mai spera încă în ceva, un miracol, o minune care să mai slăbească puţin laţul care se strângea din ce în ce mai mult în jurul gâtului celor mulţi şi nevoiaşi. <br />
- Domnule, m-aţi făcut praf, m-aţi dat gata. Tabloul prezentatat de dvs. este catastrofic şi aproape lipsit de speranţă, dar trebuie să recunosc că asta este realitatea. Ce să mai spun? Eu cred ca înainte de toate, avem nevoie de o societate civilă puternică şi unită care să nu se alăture celor care ling în diferite locuri jalnicele figuri aflate vremelnic în prim-plan-ul vieţii politice şi să oblige guvernanţii noştri să întoarcă faţa şi către populaţie. Şi nu numai în privinţa medicamentelor, dar şi în alte domenii. <br />
Ca o concluzie a discuţiei pentru care l-a chemat, ea a adăugat, lăsându-l să înţeleagă că nu mai are nevoie de ajutorul lui.<br />
- O să mă mai gândesc la ce v-am rugat. După ce mă mai consult cu câţiva colegi din sistem, dacă o să apreciez că este nevoie, am să vă mai deranjez în problema asta.<br />
- Nu este niciun deranj, domnişoară. Este o mare plăcere pentru mine să stau de vorbă cu dvs. şi dacă pot să vă ajut, o voi face cu bucurie. <br />
<br />
Indiscutabil, Magda exercita asupra lui o atracţie omeneşte de înţeles, dar pe el îl îngrijora teribil mai ales dacă se gândea până unde putea să îl împingă această atracţie. <br />
El a mers mai departe şi s-a întrebat: ce se va face când această atracţie - conform antecedentelor valabile de când lumea - va evolua rapid şi se va transforma în dragoste arzătoare pentru femeia Magda. “Probabil că o să mă îndrăgostesc de ea până peste cap şi o voi iubi nebuneşte”, şi-a răspuns în minte. Prada luptei între raţiunea încă stăpână pe situaţie şi atracţia apărută de după colţ, aflată în creştere de viteză, pe care tânăra femeie care îl provocase la discuţie o exercita asupra lui, s-a trezit deodată că vorbeşte gura fără el. <br />
- Credeţi că ar fi o îndrăzneală prea mare dacă v-aş invita într-o seară la un spectacol şi apoi să luăm cina la un restaurant? <br />
Nimeni nu s-ar fi mirat mai mult decât a făcut-o el când a realizat că tocmai lui i-a ieşit din gură un porumbel din numerosul stol pe care îl va pune în libertate din când în când. De un lucru era sigur - eliberarea porumbeilor va urma calendarul întâlnirilor lui cu Magda. <br />
În acele momente, figura lui semăna izbitor cu a unui motan prins la oala cu smântână, iar fraza spusă mai înainte îi demonstra că raţiunea lui era numai o amintire a trecutului său de burlac. Iubirea pentru fata cu care discuta, câştiga teren într-o clipă cât la alţii într-un an. Dragostea lui începea să-i fie scrisă în inimă cu majuscule şi se afla în marş triumfal obligându-i raţiunea să abdice în favoarea ei. <br />
Fiind un bărbat inteligent, cu simţul inutilităţii dezvoltat, Ionuţ învins, renunţase la orice luptă dusă cu arme inegale - el înarmat cu o praştie şi muniţie formată din sâmburi mucegăiţi de caisă, în timp ce ea dispunea de tot arsenalul de veacuri al seducţiei feminine.<br />
Situaţia cea mai nepotrivită pentru el, ca un colac peste o pupăză, ar fi fost dacă prietenul lui Maxi, s-ar fi aflat lângă el. Era sigur că ar fi făcut grimasa sarcastică pe care o ura atât de mult la el şi l-ar fi întrebat: “Ionuţ, tu te auzi ce vorbeşti? ”<br />
Aproape că îi venea să retracteze invitaţia abia lansată, dar răspunsul ei l-a pus pe butuci.<br />
- În general da, ar fi o îndrăzneală mare…şi aici a făcut o pauză al cărei suflu îngheţat l-a transformat într-un bloc de gheaţă ...dacă nu v-aş cunoaşte. Dar cum vă cunosc şi am încredere în dvs., vă spun că puteţi să mă invitaţi când doriţi şi când puteţi, iar răspunsul meu va fi întotdeauna acelaşi - mai mult ca sigur pozitiv. <br />
Brusc, gheaţa care îl imobilizase pe Ionuţ în strânsoarea ei rece a început să se topească iar el, epuizat, o privea pe Magda ca pe un soare eliberator de la care aştepta mai multă căldură pentru a alunga norii reci ai iernii şi a da semnalul înverzirii pomilor, al apariţiei florilor şi al zburdălniciei tuturor vieţuitoarelor - semnalul dintotdeauna al primăverii. <br />
- Vă mulţumesc pentru răspunsul dvs. care valorează pentru mine mai mult decât toate bucuriile mele la un loc, adunate de când am început să le simt gustul, încercă el glumind să iasă la suprafaţă după ce fusese participant activ la diverse fenomene de amploare cosmică legate de criogenie şi explozii solare. <br />
Acum nu mai voia decât să respire aerul cu miros de primăvară care plutea uşor din jurul ei şi să se vadă în lumina dulce, verzuie filtrată de ochii ei. <br />
De când depăşise adolescenţa, vrerea lui a fost să fie mereu primăvară şi soarele să lumineze în permanenţă toate ungherele pământului. Acesta a fost visul lui dintotdeauna, vis care era pe cale să se împlinească abia acum.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-86252887602025182682010-02-25T09:30:00.000-08:002010-02-27T08:00:36.743-08:00Capitolul XV. O nouă iubire la orizont.Moto: Eternul feminin. (Goethe/Faust) <br />
<br />
<br />
Magda nu cocheta cu postura de văduvă neconsolată pentru că Doru o părăsise şi o preferase pe Clara în locul ei. Dimpotrivă, era hotărâtă să-şi croiască singură drumul către fericire. Era convinsă că pentru asta trebuie să îşi schimbe radical strategia în legătură cu răul necesar care, în opinia ei: au fost, sunt şi vor fi mereu bărbaţii, un sex alcătuit din nişte fiinţe vorbitoare, în opinia ei uşor de stăpânit, dar greu de înţeles. <br />
Întâlnirea cu Ionuţ i-a adus o serie de avantaje pe care le-a notat şcolăreşte.<br />
1. A reuşit să o distragă de la obsesia ei amoroasă şi a ajutat-o să înţeleagă că lumea bărbaţilor nu se limitează la Doru Dragu.<br />
2. I-a redat încrederea în şansele iubirii. Ochii inteligenţi şi tandri ai lui Ionuţ i-au trezit interesul şi l-au recomandat ca una din soluţiile pe care să le încerce pentru a-şi şterge din proprii ei ochi imaginea de femeie părăsită după ce ţinta ei în amor şi-a schimbat direcţia. <br />
3. I-a trezit apetitul şi curiozitatea de a trăi intens, la limita dintre fericire şi dezastru. <br />
<br />
După multă chibzuinţă care i-a pus nenumărate probleme de logică, Magda a stabilit cu precizie procedurile de urmat pentru o dezvoltare corectă, dar întotdeauna în favoarea ei a relaţiilor dintre femeie şi bărbat, ultimul fiind considerat de ea oaia neagră a sistemului solar. Deşi, până nu demult, nu recunoştea ca valabil decât un singur sex - feminin, al cărui demn reprezentant credea că este - ultimele evoluţii au convins-o să ia în considerare şi părerea unora potrivit căreia pe pământ ar coexista patru sexe, din care două principale. <br />
Cele patru sexe ar fi: femeile, bărbaţii, homosexualii şi lesbienele. Despre ultimele două categorii nu ştia decât că homosexualii se trag din bărbaţi, iar lesbienele din femei aşa că nu o interesau şi considerându-le subsexe, le-a exclus din preocupările ei. <br />
Pentru armonizarea fără incidente a relaţiilor dintre cele două sexe rămase în competiţie a strâns toate informaţiile la care avea acces în legătură cu tema. La ele a adăugat fragila ei experienţă şi un sistem de atitudini imaginate de ea. Toate acestea le-a grupat într-un cod denumit «Cum să procedezi cu bărbaţii». <br />
Codul, de fapt un manual de bune practici era împărţit în două capitole mari. <br />
A. Înainte de căsătorie <br />
B. După căsătorie. <br />
Din motive lesne de înţeles ea era preocupată mai mult de capitolul A. <br />
După ce a validat acest cod, în colimatorul ei a apărut Ionuţ şi atunci a decis: lui îi va reveni onoarea să fie primul care se va confrunta cu învăţăturile lui. <br />
Deschizând manualul, ea a citit în prima pagină; <br />
- O femeie care se respectă trebuie să cunoască bine intenţiile potenţialului ei partener, înainte de a-şi preciza poziţia. Urmând prevederile, ea a hotărât să aştepte desfăşurarea evenimentelor ce vor fi iniţiate de Ionuţ. Conform aceloraşi proceduri, în paralel ea se străduia să afişeze o atitudine de indiferenţă care să-l descurajeze, dar nu de tot. Numai puţin, însă suficient ca el să intre în panică. În urma aplicării acestor prevederi, ofiţerul s-a găsit aproape întotdeauna într-o situaţie ingrată şi aşa cum se va vedea, uneori chiar imposibilă. El şi-ar fi descărcat repede inima şi ar fi pus la picioarele ei sentimentele lui curate dacă ea i-ar fi dat de înţeles că măcar nu l-ar lua la goană. Din acest motiv era neliniştit şi căuta permanent căile prin care se putea apropia de ea, fără să se expună riscului de mai sus. În criză de inspiraţie şi-a amintit că cel puţin teoretic, ea ar accepta o invitaţie la un spectacol. Cum nu îi cunoştea preferinţele şi prin instituiţia lui se distribuiau mai mult bilete pentru spectacole cu caracter umanitar, a luat la întâmplare două bilete. După ce le-a cumpărat s-a uitat cu mai multă atenţie la program să vadă la ce fel de spectacol o va invita pe Magda. Abia atunci a sesizat că era un concert caritabil pentru colectarea de fonduri în vederea ajutorării femeilor gravide necăsătorite. Fără să i se pară că tematica era ceva ieşit din comun, a sunat-o pe domnişoara doctor şi a invitat-o la spectacol. Cât priveşte partea a doua a serii - cina - îi va vorbi despre ea în timpul spectacolului. <br />
Înainte de a-i da un răspuns concret la invitaţie ea a citit în pagina a doua a manualului.<br />
Acolo scria negru pe alb:<br />
- Nicio invitatie făcută de un bărbat nu trebuie acceptată imediat. Dacă nu se poate respinge pe loc, atunci răspunsul va fi amânat cât de mult se poate. <br />
Urmând procedurile, sub pretextul unor încurcături în programul de gardă, l-a amânat cu răspusul pentru a doua zi. Cu răspunsul afirmativ pregătit încă din ziua anterioară, ea l-a sunat a doua zi şi i-a comunicat că acceptă invitaţia. <br />
Şi iată-i pe cei doi la spectacol. El, mândru că este cu ea, ea ţâfnoasă sub pretextul că o deranjează tematica spectacolului. La starea ei generală, a contribuit şi faptul că în manual nu era prevăzută afişarea unei atitudini de mulţumire ca răspuns la atenţiile lui. <br />
- Domnule Ionuţ, cum aţi putut să mă invitaţi la o asemenea temă? Îmi vine să cred că sunteţi obsedat de procedeele prin care se obţine rezultatul pentru a cărui susţinere ne-am adunat toţi aici. Şi nu numai atât. Să interpretez cumva că este o aluzie la relaţia noastră? Vă reamintesc că abia ne-am cunoscut. În orice caz eu nu am viteza dvs., sunt mult mai înceată, uneori stau pe gânduri ani intregi. <br />
După această - putem să-i spunem, chiar apostrofare - lui nu-i mai trebuia nimic ca să se simtă ca un tânăr cavaler al secolului trecut care, în timp ce se pregătea să-şi declame prin versuri înălţătoare iubirea unei contemporane zâmbitoare, a fost împroşcat cu glodul moale şi apa murdară aruncată de roţile trăsurii ei care tocmai trecea prin o băltoacă nesemnalizată. <br />
- Vai de mine, domnişoară doctor, departe de mine oricare din gândurile sau intenţiile care vi se pare că transpar din nenorocita de tematică. Îmi pare rău că v-am adus aici. Mai bine dădeam benevol un salariu pentru a susţine cauza femeilor înşelate în dragoste. <br />
Bietul de el, Magda aproape că l-a asasinat cu duritatea ei. Altcineva, în locul lui s-ar fi gândit că poate frumoasei domnişoare îi lipseşte o doagă. Cu această idee în cap şi-ar fi luat jucăriile şi ar fi plecat, înainte ca virusul deosebit de periculos care părea că o stăpâneşte pe dumneaei să îl infecteze şi pe el. <br />
Dacă într-adevăr cineva gândea astfel, atunci judecata lui era părtinitoare, el se proteja prea mult. Acel ipotetic cineva nu avea de unde să ştie că Magda era imprevizibilă. Nici că ea lupta să se elibereze de sub imperiul unei decepţii şi nu mai acţiona la întâmplare, ci organizat, pe baza învăţăturilor dintr-un manual de bune practici. <br />
Spre lauda lui Ionuţ, băiat bun şi răbdător nici nu se gândea să se răzvrătească împotriva tiraniei verbale pe care începuse să o exercite domnişoara doctor asupra lui. Dimpotrivă, la fel ca în snoava populară, el părea că este mic şi nu ştia nimic. <br />
Potriveala dintre situaţia lui şi tâlcul snoavei l-a făcut să zâmbească deşi nu avea niciun motiv de veselie. Ca să câştige timp şi să se încurajeze, negăsind altceva mai bun şi-a reamintit arhaica glumă în gând. <br />
«Într-o zi, un ţăran a furat o oaie de la boier. Vechilul a aflat cine este hoţul şi împreună cu jandarmul s-a deplasat la locuinţa celui vinovat pentru a recupera paguba. Între timp, ţăranul de teamă că va fi descoperit, a înjunghiat oaia şi s-a urcat cu ea în podul casei să o tranşeze. Ajunşi la locuinţa hoţului, autorităţile nu au găsit decât un băieţel, copilul ţăranului. Firesc, ei l-au întrebat unde este tatăl lui şi dacă ştie ceva de oaie. Copilul speriat a negat tot, dar a dat un răspuns antologic.<br />
- Eu sunt mic şi nu ştiu nimic, tata e în pod şi jupoaie oaia.» <br />
Morala snoavei este la îndemâna tuturor. Ionuţ era la fel de neştiutor în legătură cu ce se întâmpla în relaţia lui cu Magda ca băieţelul din poveste.<br />
Deci, înarmat cu răbdare şi pregătit pentru orice, Ionuţ căuta să împace femeia îndărătnică. <br />
- Vă cer iertare pentru incident, nu neg că el este neplăcut şi vă rog să ieşim imediat la o cină. Vă rog mult să fţti de acord. <br />
Magda care funcţiona atunci după principiul: una caldă, una rece - menţionat de asemenea în manual la loc de cinste - a socotit că acum este rândul uneia calde aşa că, spre uşurarea lui, a acceptat. Drept urmare, perechea în curs de constituire a părăsit spectacolul şi a plecat la un restaurant cu faima de a fi discret şi s-a instalat la una din mesele cu două locuri. <br />
Din primele momente cei doi nefericiţi şi-au dat seama că restaurantul îşi merita faima. Era cu adevărat discret din toate punctele de vedere: al clientelei foarte subţire ca număr, al meniului unde la preţuri exorbitante se serveau mâncăruri în cantităţi atât de discrete încât aproape că nu se vedeau în farfurie, dar şi al tăcerii mormântale care domnea în restaurant. <br />
Patronul a împins discreţia până acolo încât nici muzică nu aveau, păsămite să nu deranjeze clienţii dornici de linişte. Parcă pentru linişte vine lumea la restaurant în loc să se ducă în parc sau la pădure. Toate acestea care s-au întâmplat una după alta, l-au făcut pe Ionuţ să se neliniştească. Se pare că astăzi nu avea noroc la alegere. Era tot mai sigur că acest restaurant era a doua ratare. <br />
Din această stare l-a scos foiala partenerei lui care se tot sucea uitându-se în dreapta şi în stânga. Nefericitul a interpetat neastâmpărul ei ca o căutare insistentă a instalaţiilor sanitare şi a chemat ospătarul pe care l-a întrebat cât se poate de discret, în spiritul localului, unde sunt toaletele. <br />
După ce a obţinut informaţia dorită, grijuliu s-a întors către ea şi i-a spus: <br />
- Domnişoară, iertaţi-mă cred că vreţi să ştiţi unde este toaleta. O găsiţi la capătul salonului în dreapta, mascată discret cu o draperie de catifea bej. <br />
Mirată, ea s-a întors către el şi l-a întrebat cu o ironie pe care nu şi-a dat silinţa să o ascundă. <br />
- De unde ştiţi dvs. că am nevoie de aşa ceva? Sunteţi cumva ghicitor sau specialist în boli renale? <br />
Îngrozit de răspunsul ei atât de promt şi de dur, a intuit că a făcut greşeala numărul trei care de această dată purta numele agravant de gafă. În timp ce îşi căuta cuvintele pentru un răspuns care să îl ţină pe mai departe în competiţie pentru prietenia Magdei, simţea că îi lipseşte aerul. <br />
Pentru acoperirea deficitului apărut, a deschis gura de trei ori ca un peşte pe uscat, acţiune care a dat naştere unui sunet asemănător cu un oftat sacadat şi prelungit, ca răgetul unui măgar cu surdină la bot care cerea atenţie ca şi cum ar fi spus: “Ei!, puţin respect, sunt şi eu pe aici.” În cele din urmă a reuşit să emită cu un ton sfios un răspuns inteligibil şi destul de potrivit momentului dacă ţinem seama de situaţia lui, departe de a se încadra în culoarea roz. <br />
- Nu, domnişoară, sunt numai un ofiţer de investigaţie la poliţie plătit de stat şi sunt în timpul meu liber. Şi nu talentele mele de detectiv m-au făcut să cred asta, ci foiala dvs. care mi-a dat impresia unei nevoi care nu suportă amânare. <br />
- Este adevărat că mă foiam, cum spuneţi dvs., dar motivul era altul. Mă uitam după o autoservire unde aş putea găsi ceva de mâncare, măcar iahnie de fasole, atât îmi este de foame. Şi mai cred că restaurantul ăsta trebuie să aducă câştig patronului, dacă ar fi să judecăm numai după consumul de apă. Eu una, ca să îmi asigur cât de cât un nivel minim de umplere al stomacului am mâncat numai apă. Din această cauză nu m-am putut opri să mă uit pe lista de preţuri şi am văzut că aici o sticlă de apă costă cât una de şampanie în altă parte. <br />
După ce şi-a mai rotit privirea de câteva ori prin jur în speranţa că va găsi totuşi o posibilitate să-şi astâmpere foamea, a mai bătut un cui în capul bietului poliţist. <br />
- Să fie adevărată vorba din poveste că unii ”sunt atât de săraci că nu au nici după ce să bea apă”? După ce să bea clientul apă aici? Aici apa se mănâncă, şi-a încheiat ea cu o logică ciudată intervenţia înainte de a i se consemna oficial decesul prin inaniţie. <br />
De data asta, Ionuţ s-a înroşit la faţă. De ruşine. Trei ratări consecutive cu fata pe care voia să o cucerească era prea mult, chiar şi pentru un ofiţer de poliţie bine antrenat în faţa surprizelor neplăcute şi cu obrazul bătătorit de mârlănia contravenienţilor. Nu ştia cum să iasă din pasa neagră în care intrase. Credea că se formase o conspiraţie împotriva lui. Trebuia să rişte, dar ce să rişte şi cum să o facă? Habar nu avea de nimic. Nici nu îndrăznea să o privească de teamă că îi va râde în nas. Necăjit, vedea că nici ea nu îl ajuta şi nu se simţea responsabilă cu nimc de situaţia lui. Conform procedurilor pe care încă le aplica, Magda îi lăsa lui toată iniţiativa. <br />
La disperare omul face multe. Ionuţ era un om şi nu unul în stare normală, era un om disperat care avea dreptul să facă şi el multe. În această logică, mania lui s-a îndreptat puţin şi asupra ei. Din superstiţie, a ajuns să considere că ea i-a atras ghinioanele de parcă era Samanta, vrăjitoarea ereditară. Drept urmare şi-a propus să o clatine puţin de pe piedestalul pe care o ridicase. Dacă el nu putea să se ridice până la nivelul ei, soluţia era simplă - să o coboare pe ea nivelul lui. <br />
Nu mai avea ce pierde şi a luat taurul de coarne. <br />
- Magda, a inaugurat el din proprie iniţiativa epoca vorbitului la per tu, tot ce am vrut să iasă bine în seara asta, s-a întâmplat pe dos. Poate că am vrut prea mult să fie bine şi asta nu întâmplător. Sunt convins că nu este locul şi nici momentul potrivit să îţi vorbesc în termenii pe care îi folosesc eu acum, dar te asigur că nu exagerez, nu mint şi nu vreau să te păcălesc chiar dacă seara asta ar fi şi ultima când accepţi să ieşi cu mine. De când te-am cunoscut mi-ai plăcut în toate. Am cunoscut multe fete, dar eşti prima care îmi doresc să fie prietena mea. Parcă aşa se numesc astăzi iubitele când le prezinţi. Prietene, nu iubite, cum se spunea odată. Cred că este o exprimare cam uşuratică prin care băiatul vrea să-şi restrângă responsabilităţile faţă de domnişoară şi aşa se explică şi numărul mare de rateuri de care are parte generaţia asta foarte tânără în dragoste. <br />
Hotărât să ducă până la capăt acţiunea nesăbuită pe care o începuse într-un moment de pierdere a instinctului de conservare, a continuat să vorbească, deşi îi era clar că acest curaj îl trimite direct pe drumul către eşafod călare pe un catâr, cu spatele înainte, desculţ şi nebărbierit. Nu îndrăznesc să îţi vorbesc mai mult de teamă. Şi dacă am ajuns să îţi spun toate astea ar fi trebuit să-mi fie teamă înainte, nu acum. <br />
Simţind că îi trebuie un final glorios prin care să încerce să iasă basma curată şi să atenueze dezastrul cauzat de graba neinspirată cu care şi-a dezvăluit sentimentele ascunse cu grijă până atunci, Ionuţ a crezut că nu ar fi rău dacă ar strecura şi nişte linguşeli la locul potrivit, ceea ce a şi făcut. <br />
- Eşti o fată inteligentă şi înţelegi despre ce este vorba. Mă bucur că am avut curajul să vorbesc deschis şi îţi mulţumesc că m-ai ascultat fără să protestezi. <br />
Ca un corolar al tuturor întâmplărilor din acea seară şi al comportamentului său măreţ - de care începuse să-i fie jenă - el şi-a încheiat discursul apoteotic. <br />
- Dacă tu crezi că slăbiciunea mea pentru tine nu te deranjează, spune-mi simplu pe nume. Pentru cei apropiaţi nu sunt decât un Ionuţ comun, fără pretenţii, dar loial şi statornic. Dacă din delicateţe ai să taci, am să înţeleg la fel de bine, la fel cum mi-ai spune răspicat, domnule locotenent Ionuţ Puşcă, lasă-mă în pace că mă plictiseşti: sau ca variantă mai dură, chiar mă enervezi. <br />
Cu aceste cuvinte, el şi-a tras fermoarul la gură hotărât să tacă până ce ea va avea o reacţie, oricare ar fi fost<br />
Magda l-a ascultat mult mai atentă decât a ascultat vreodată un curs de medicină şi pentru prima dată în viaţa ei era emoţionată. Ar fi dat oricât ca el să nu îi bănuiască emoţia. Nimeni nu îi mai vorbise aşa. Dacă la un spectacol, eroul inamorat ar fi vorbit aşa cu eroina, la sfârşitul discursului ar fi bătut din palme. Dar de data asta era ceva real. I se întâmpla în sfârşit ei. Cineva, un bărbat inteligent, îi făcea declaraţii de dragoste în felul lui, dar tot declaraţii de iubire rămâneau. Ea aştepta de când a ieşit din adolescenţă să audă cuvintele ale căror ecouri tocmai s-au stins, însă nu şi în inima ei. Reverberaţiile lor vrăjite au continuat să se audă încă mult timp - când mai tare, când mai încet - dar numai ea le auzea. <br />
Trecuseră câteva momente bune şi ea stătea tot cu gura încleştată. Când a terminat de gândit, a luat o hotărâre. Să arunce la gunoi manualele de proceduri şi să revină la viaţă, la viaţa la care o chema el. Figura lui de câine bătut, dar cu sclipirea credinţei în ochi o impresiona. Nu s-a mai putut stăpâni. S-a apropiat de el şi l-a mângâiat pe obraz. <br />
- Ionuţ dragă, credinţa ta în mine te-a salvat, dar m-a salvat şi pe mine. În primul rând de cel mai mare duşman al meu. De mine însămi. <br />
Renunţând la manualul de bune practici, ea a eliminat şi restul de proceduri din care cu ultima nu a fost de la început de acord cu toate că era subliniată. <br />
Era o scurtă poezioară naivă, preluată din negura vremii, datând de sute de ani, pe care fetele nefericite de atunci au însăilat-o în versuri. Finalul ei era un îndemn şi un protest împotriva infidelităţii. <br />
'' Dacă el mai îndrăzneşte după ce te păcăleşte, <br />
pretinzând că te iubeşte, să se’apropie hoţeşte,<br />
încercând a câta oară, să profite de fecioară, <br />
tu zâmbeşte, dar loveşte, cât mai tare, <br />
unde sigur că îl doare, pe cel care te doreşte ''. <br />
<br />
Hotărât lucru, viaţa este plină de surprize. Nu demult, cu numai câteva zile în urmă ea se considera nefericită şi abandonată. Acum avea dovada că a greşit; atunci numai i se păruse. Se simţea mulţumită de tot ceea ce i s-a întâmplat în această seară. În mintea ei, se instalase o credinţă care îi dădea speranţe pentru viitor. “Nu trebuie să te grăbeşti. Puţină răbdare nu strică nimănui. Destinul le aranjează pe toate la locul lor”, şi-a spus ea ca o concluzie. <br />
Ajunsă aici cu logica, s-a întors către el şi i s-a adresat cu un prefăcut reproş: <br />
- Ionuţ, totuşi îmi este foame şi sete, chiar vrei să mor de inaniţie? Hai să mâncăm ceva la un restaurant ca lumea, fără fiţe. Şi neapărat să aibă muzică. În seara asta vreau să dansez….cu tine.<br />
Aşa este Magda: impulsivă şi imprevizibilă, dar în rest fată bună.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-19813006028874695072010-02-25T09:00:00.000-08:002010-02-27T08:01:09.881-08:00Capitolul XVI. Situaţie explozivă în evoluţia relaţiei Magda - IonuţMoto: Sunt mai bună decât îmi e reputaţia. (Schiller/Maria Stuart)<br />
<br />
<br />
Plecarea lor de la restaurantul ''discret'' s-a produs în grabă şi fără multe menajamente.<br />
Tot personalul era adunat la ieşire să le ureze o seară de basm în continuare, precum şi nelipsita invitaţie de a le mai călca pragul şi altă dată. În loc de răspuns, cei doi s-au strâmbat la ei într-un mod lipsit de eleganţă. Magda chiar a scos limba şi a confirmat prin viu grai părerea lor. <br />
- Totul a fost de basm. <br />
Mai sobru, scorţos chiar, Ionuţ a mormăit ceva în legătură cu un pachet de hrană rece pe care a uitat să îl ia de acasă. În final cu un rânjet, primul gest la care s-au potrivit perfect fără să se înţeleagă în prealabil, au declarat. <br />
- Desigur că ne mai vedem. La anul şi la mulţi ani. <br />
Angajaţii restaurantului au rămas perplecşi. Erau convinşi că în acea seară au dat măsura tuturor regulilor de eleganţă şi discreţie. Concepţia lor despre alimentaţie era diferită de a clienţilor, dar mai bănoasă. Promovau austeritatea pe banii consumatorilor.<br />
- Hrana trebuie să fie mai mult o chestiune spirituală decât una materială, a declarat maistrul bucătar; un bărbat roşu la faţă, rotund ca o minge. <br />
Avea ..cel puţin 140 de kg., adunate cu multă sârguinţă, dar altfel decât prin aplicarea concepţiei proprii despre alimentaţie.<br />
- Totul este protocolul. Ce farfurii mari şi frumoase le-am pus la dispoziţie, era de părere şeful de sală. Nu era păcat să le murdărim cu resturi vegetale sau amintiri zoologice? <br />
În final, cu părere de rău au spus într-un glas. <br />
- Ce maniere, domnule! Unde sunt tinerii de altădată? <br />
<br />
Tinerii de astăzi plecaseră cu un taxi spre oraş în căutarea unui restaurant care să le convină ca meniu şi să aibă obligatoriu orchestră. Mai mult, pretenţiile lor crescuseră între timp. Voiau ca orchestra să şi cânte. <br />
Magda înfometată. nu avea decât un singur gând; să mănânce ceva bun. Grabită să îşi îndeplinească obiectivul, a intrat în vorbă cu şoferul unui taxi postat în zonă.<br />
- Domnule, nu vă supăraţi, uitaţi-vă la mine. Mor de foame dacă nu mă aşez la masă imediat, motiv pentru care prefer în loc de orice - un restaurant. Nu stiţi unul cu mâncare bună şi muzică prin apropiere? Trebuie să ştiţi, vă obliga meseria. <br />
- Domnişoară sau doamnă, mă iertaţi că nu ştiu cum să vă spun, i-a răspuns prudent şoferul - un bărbat între două vârste - cum să nu ştiu? În câteva minute vă duc undeva şi cred că o să vă placă. <br />
Aşa a şi făcut. În scurt timp a oprit în faţa unui restaurant, nu prea mare, luminat ca ziua, din care răzbătea afară sunetul unei melodii languroase care se împletea în mod fericit cu un miros ucigător de mititei. <br />
- În sfârşit, Ionuţ, cred că am nimerit unde trebuie, spuse ea, după care - în timp ce cel citat de ea plătea cursa - s-a întors către şofer şi i-a dăruit un surâs plin de recunoştinţă la care a adăugat şi câteva cuvinte. <br />
- Vă mulţumesc că m-aţi salvat de la moarte. Nu credeam că am să mai văd astăzi un restaurant deschis în care să funcţioneze concomitent şi orchestra şi bucătăria. <br />
Grăbiţi, de parcă în spatele lor sufla uraganul Katrina, au intrat înăuntru şi din mers, înainte de a şe aşeza la masă au chemat chelnerul pentru comandă. <br />
Personalul restaurantelor iubeşte acest gen de clienţi - cei veniţi hotărâţi să consume - nu pe cei care moţăie toată seara lângă un pahar de suc. Chelnerul i-a condus la o masă de lângă ringul de dans şi a plecat repede să execute comanda. <br />
- Simt că revin la viaţă, a început tot ea discuţia. <br />
Nu mai era doctoriţa pusă pe harţă care îi oferise mai înainte o mostră de capricii demne de Catarina Bragadini din piesa “Femeia indărătnică” a lui Shakespeare. Ceva se întâmplase cu ea, se schimbase. El nu îndrăznea să spere că această schimbare îi va aduce vreun folos şi mergea hotărât înainte, mereu în stare de alertă, pe un drum pe care îl anticipa ca fiind plin de primejdii. <br />
Era cea mai bună atitudine când invitata ta este Magda. <br />
- Slavă Domnului că eşti încă în viaţă. <br />
Atât a socotit el că este suficient să îi răspundă. <br />
- Ionuţ, aş vrea să te întreb ceva, dar te rog să fii sincer. La “discreţi“ mi-ai spus ceva, ştii tu, acolo unde era să mor - nu beat de soare/şi pârlit îngrozitor/ cum spune poetul - ci de foame. A fost adevărul - adevărat sau un adevăr de complezenţă? <br />
Ea de fapt se răsfăţa şi era dornică să mai auda încă o dată nişte cuvinte dulci, ca să îi mărească pofta de mâncare. <br />
Din păcate, ca urmare a şocurilor suferite mai înainte, el intrase în pasă proastă şi a socotit că a venit timpul să mai şi întoarcă măcar puţin din ceea ce primise din belşug de la ea. Din acest motiv, Ionuţ gândea puţin diferit de ea şi se încuraja în sinea lui: <br />
“A sosit clipa să mă răzbun pentru toate hachiţele ei îndurate de mine cu stoicism şi umilinţă. Altfel pierd definitiv controlul şi devin o jucărie în mâna ei, fără nicio şansă de a-mi arăta bărbaţia.” Era convins că este bine să dea o altă turnură întrebării ei nevinovate şi să-i răspundă cu duritate.<br />
- Văd că ai serioase lacune în educaţia morală. Trebuie să te meditez şi mă gândesc ce plată să cer pentru asta. Nici poliţia nu mai face astăzi muncă voluntară. Adevărul nu este decât unul singur. De aceea uneori se întăreşte prin adaosul de “gol - goluţ”. <br />
- Măi, da’ deştept mai eşti. Eu ştiu altceva. Există atâtea adevăruri câţi oameni sunt.<br />
- Nu ştiu dacă asta ai învăţat tu la şcoală, dar mă îngrozeşti. Dacă şi medicina pe care o practici este tot atât de superfluă, ca şi părerile tale în materie de morală, atunci cred că nu trebuie să te las nici măcar să mă pansezi la un deget pentru o banală julitură.<br />
Schimbul de replici dintre ei arăta că el a învăţat ceva din relaţia cu ea. Atacul preventiv poate să fie o bună apărare, mai bună uneori decât starea de expectativă chiar dacă ea este protejată de fortificaţii. Cum Ionuţ avea mult de recuperat, nu o slăbea deloc. Dacă până la el nu se inventase strategia că cea mai bună apărare este atacul, o făcea el acum şi ar fi devenit celebru. <br />
La auzul replicii lui nu numai dure, chiar cu tentă de mârlănie, Magda a căscat ochii mari a căror dimensiune justifică pe deplin comparaţia cu ceapa. Mirată şi în curs de scandalizare, a început un dialog intern, numai pentru ea. “Oare l-am rănit prea tare mai devreme, la începutul spectacolului sau în primul restaurant şi acum mi-o plăteşte? De ce în loc să îmi răspundă la întrebare, el îmi ţine predici? L-am întrebat limpede; dacă a vorbit serios când a făcut acel scurt expozeu despre el şi mine ca o declaraţie de dragoste. Ce importanţă mai are forma dacă fondul este corect? Trebuie să fiu sigură că a spus ce simţea. Altfel, ce să mai înţeleg?” Întrebările ei nu se opreau aici. Prin căpşorul ei drăguţ începuseră să se vânture şi idei belicoase care o făceau să îl privească mai intens şi mai agresiv decât până atunci. <br />
Din cauza bădărăniei cu care i-a vorbit, simţea cum i se ridică sângele în cap, iar iritarea ei creştea ca o avalanşă. Comparaţia lui între priceperea ei ca medic şi valorile morale a pus capac la toate. Era prea de tot. <br />
Convingerea că reacţia lui a fost disproporţionată a câştigat partida şi iat-o acum pe Magda ale cărei intenţii de duioşie se dusesera pe apa sâmbetei, pregătită pentru un nou atac despre care în mod sigur se va termina cu victime. <br />
“Lasă, dragă Ionuţ, dacă vrei război, război o să ai!”, a hotărât în încheierea meditaţiei dumneaei. <br />
Întărită de aceste reflecţii, a declanşat un atac nimicitor împotriva atitudinii lui.<br />
- Domnule detectiv de investigaţie şi ofiţer de poliţie locotenent Ionuţ Puşcă, a reînceput discuţia care tindea să atingă în curând punctul de fierbere. <br />
Pentru ca lui să îi fie limpede că va urma o luptă crâncenă, a folosit pentru a-l ridiculiza o adresare în care a inclus toate funcţiile pe care ştia că le are. Ţinta ei a fost atinsă. <br />
Alertat de modul în care ea i s-a adresat, adăugând la funcţiile lui ca o batjocură şi cuvântul acum nesuferit «domnule», a bănuit imediat că ea îi pregăteşte ceva înfiorător. <br />
Nu a trebuit să aştepte prea mult să se convingă. Ea a declanşat imediat asaltul. <br />
- Nu sunteţi atent la ce vorbim şi aş putea să mă supăr. Nu ştiu dacă vă amintiţi, dar v-am întrebat ceva şi nu mi-aţi răspuns sau aţi ocolit întrebarea. Nicio problemă, nu mă mai interesează răspunsul dvs. În orice caz, teoriile dvs. sunt instructive. Probabil că participaţi la nişte cursuri post-universitare de morală şi vă sunt proaspete în memorie. Vă felicit!<br />
Ionuţ s-a speriat. Era în dilemă. Nu ştia dacă revenirea ei la vorbitul cu “dvs.” era doar o toană de moment sau marca o nouă glaciaţiune în relaţia lor încă neîncepută. Greutatea cea mai mare pentru el era că acum, când voia să îi spună ceva, nu ştia ce formă gramaticală să adopte; singularul sau pluralul? <br />
A optat pentru ceva ambiguu, evitând adresarea directă.<br />
- Eu am crezut că am răspuns la tot ce am fost întrebat. Este posibil ca inteligenţa mea să nu mă fi servit bine, dar nu intenţia a fost cea care m-a făcut vinovat, ci puţinătatea minţii mele.<br />
- Răspuns diplomatic, gol de conţinut. Ca de obicei, domnul locotenent crede că anchetează nişte găinari; bate câmpii şi aşteaptă ca cei interogaţi să îi spună dumnealui tot ce vrea să audă. Dacă aşa se conduc interogatoriile, nu mă miră că sunt în ţară atâţia infractori liberi. <br />
Ionuţ avea acum toate motivele să fie îngrijorat. Utima remarca a fost plata pentru neinspirata lui aluzie la practica ei medicală. Sentinţa ei a fost conformă cu judecata primitivă cunoscută sub numele de legea talionului: «dinte pentru dinte». <br />
Cu capul plecat, el se simţea descoperit, ţintă sigură în bătaia tunurilor ei. <br />
“Dacă numai asta ar fi pedeapsa, aş fi fost mulţumit”, şi-a continuat el colocviul interior. Scurta perioadă de când o cunoştea pe Magda, în afara relaţiilor de serviciu îl făcea să se aştepte la mult mai mult. Bunăoară să îi toarne în cap sticla cu vin pusă la răcit în frapieră. <br />
Aducându-şi aminte de comparaţia proastă pe care a făcut-o şi îi venea să îi dea crezare lui Maxi când aceasta îi spunea că în afară de păr nu se prea vedea că ar mai fi ceva de capul lui, el suferind de o debilitate cronică la scăfârlie. Când vroia să deschidă gura, să spună ceva, să fie - în prealabil îi dăduse din nou voie gurii să vorbească fără el - a văzut că salvarea lui era pe drum, foarte aproape. <br />
Ospătarul cu braţele încărcate de farfurii, le aducea comanda. Niciodată nu a simţit un val de simpatie mai mare ca atunci pentru breasla ospătarilor. Pentru moment pericolul se îndepărtase. Ştia că ei îi este foame şi spera că în timp ce mânca, să se liniştească şi să revină la gânduri mai bune. <br />
Şi Magda gândea aproximativ la fel. Îi era foame şi primul lucru pe care ştia că trebuie să îl facă, era să şi-o astâmpere. După aceea va mai vedea. <br />
Situaţia pe câmpul de luptă se prezenta ca un armistiţiu pe timp de război.<br />
Au mâncat în tăcere. Chiar dacă după masă nervozitatea ei s-a diminuat, era hotărâtă să îl hăituiască în continuare. <br />
- A fost bună friptura şi micii de asemenea. Păcat că atmosfera nu a fost potrivită, a reluat ea ostilităţile. <br />
El sperase ca măcar un pahar din vinul vechi de Cotnari să o mai ostoiască, dar degeaba. Ea era în formă, setoasă de sânge. <br />
- Mie mi-au plăcut în special micii, i-a răspuns el indirect şi absent se uita fix la candelabrul greu care atârna exact deasupra capului ei. <br />
Se gândea ce s-ar întâmpla dacă el s-ar fi desprins şi căzând, i-ar ameninţa viaţa. Atunci Ionuţ, ca un erou de film, de preferinţă interpretat de actorul Errol Flynn, şi-ar risca viaţa şi s-ar interpune între ea şi obiectul criminal, salvând-o. <br />
Imaginaţia lui o luase razna şi se vedea zăcând însângerat în timp ce ea disperată, îşi frângea mâinile şi îl implora să reziste. Şi cum nu mişca şi arăta aproape mort - deşi el ştia cu siguranţă că nu era - o vedea aplecată deasupra lui umplându-l de sărutări. Ce vis frumos! O scenă ca asta chiar merita căderea candelabrului şi tot restul întâmplărilor consecutive imaginate de el.<br />
Însă nimic nu se întâmpla. Candelabrul se încăpăţâna să rămână la locul lui şi el nu vedea cum să mai repare ce stricase. <br />
Mult mai gravă era însă altă situaţie. El voia să danseze şi să o simtă în braţe. Dar cum să o invite la dans când războiul rece în care ea era parte beligerantă îl despărţea de fericire? Acest aspect cu perspective de realizare din ce în ce mai îndepărtate, l-a trezit la realitate. <br />
Pentru a doua oară în aceeaşi seară, s-a hotărât să rişte. De data asta a aplicat o lege cunoscută în biologie sub numele de legea “totul sau nimic“, potrivită măcar ca enunţ dacă nu cu momentele pe care le trăia. <br />
Cum discursurile erau specialitatea lui, a iniţiat o pledoarie pe care o vroia foarte convingătoare. <br />
- Magda, te văd supărată şi nu vreau. Cred că eu, în neghiobia mea, te-am supărat sau chiar te-am jignit din nou. Numai un imbecil ca mine ar putea să o facă. Dacă nu mi-aş lua din nou inima în dinţi, probabil că aş cânta prohodul proaspetei mele libertăţi de a te tutui. Nu aş suporta să o iau iarăşi de la capăt. <br />
Situaţia în care se găsea, nu era de invidiat. Pentru a-şi aduce partenera cel puţin la nivelul dinaintea plecării de la «discreţi», Ionuţ şi-a investit toate resursele de inteligenţă pe care le putea mobiliza un om ca el ajuns în pragul disperării. “Totul pentru Magda, totul pentru victorie”, şi-a zis. Atunci, în liniştea care se lăsase între ei, s-a auzit o voce temătoare, plină de emoţie controlată. Era Ionuţ, aflat în ultima linie de apărare care s-a decis să rişte totul. <br />
- Dacă tu poţi să ierţi ceva, este acum momentul să mi-o arăţi. Umileşte-mă cu mărinimia ta şi învăluieşte-mă în privirea ta ca marea - în care nu aş vrea să simt ostilitate sau indiferenţă. Aş putea să spun mai multe despre lumina pe care vreau să o văd coborând din ochii tăi asupra mea, dar mă opresc aici. Şi ştii de ce? Pentru că sunt un laş. Dacă aş avea curaj, ti-aş spune mai mult. <br />
Ajuns aici cu sinceritatea nu s-a mai putut opri şi a continuat descoperindu-şi punctul nevralgic care îi putea aduce o lovitură fatală. <br />
- Ţi-aş spune că aş dori să mă iubeşti şi tu, cum te iubesc eu. Dar nu am curajul să îţi spun cât de mult te iubesc, fără speranţă - ca un nebun. <br />
Ce mai, disperarea îl făcuse pe Ionuţ să se apere cu o perfidie de mică felină. Folosea cele mai devastatoare cuvinte pe care o femeie le poate inspira. Stăpân oarecum pe situaţie, a continuat să îi zgândărească orgoliul şi a supralicitat. <br />
- Numai laşitatea mă impiedică să-ţi spun cât de mult te iubesc. De aceea tac şi păstrez acest secret numai pentru mine. <br />
“Acum este momentul pentru lovitura de graţie”, şi-a spus Ionuţ şi a lansat ultima torpilă. <br />
- Dar dacă vrei să îmi dai încă o şansă şi mândria nu te lasă să mi-o spui, îţi sugerez să mă iei de mână şi să mă conduci către ringul de dans. Aşa voi şti că m-ai iertat şi mai ales că îmi dai voie să te iubesc. <br />
De data asta era o declaraţie de dragoste în toată regula în ciuda ambalajului în care o prezentase. Era chiar interesantă declaraţia lui - probabil că poliţiştii iubesc sau recunosc asta altfel decât o fac civilii. <br />
Ei nu fac economie de cuvinte când îţi spun “te iubesc” şi te conving că aşa şi este, dar adaugă că nu pot să o spună pentru că nu au curajul necesar, pentru că sunt laşi şi de aceea nu o spun. Dar de fapt, el a spus-o, nu o dată, ci de zeci de ori. Mare şmecherie şi ciudat ambalaj. <br />
După ce Ionuţ a terminat ce a avut de declarat în sprijinul lui, s-a uitat cu teamă la ea, să înţeleagă cu o secundă mai devreme ce atitudine va aborda. Nu numai privind spusele lui de acum, ci în legătură cu tot ce s-a întâmplat în această seară memorabilă. <br />
Oricât de puternică ar fi o femeie, cum să reziste unei asemenea declaraţii? Mai cu seamă când cel care o face îţi place. Nehotărâtă încă, dar căutând să facă faţă situaţiei cât mai bine, Magda s-a simţit luată pe sus ca de un vârtej căruia nu i se putea împotrivi. Fără să scoată un singur cuvânt, într-un elan, a trecut la aplicarea sistemului propus de el, l-a luat de mână şi l-a tras către ringul de dans. <br />
Într-un fel, îi plăcea acest sistem. Era bun, dar trebuia să se obişnuiască cu el. <br />
Când apar nori negri pe cerul înţelegerii între un băiat şi o fată, între două fiinţe care se iubesc, nu trebuie să spui niciun cuvânt. Ajunge o strângere de mână pentru refacerea unităţii, un contact fizic care nu minte niciodată. <br />
Pe ringul de dans, lipiţi unul de altul, dansau pierduţi în ritmul melodiei într-o îmbrăţişare ameţitoare. Magda, împăcată cu ea şi cu soarta ei, renunţase la luptele inutile, de orgoliu. Era mândră că se simţea iarăşi femeie. Simţea o plăcere perversă, sălbatică să se lase condusă, dominată, dar apărată. <br />
Era o nouă confirmare că femeia din ea, trezită, îşi intra în rol. Era fericită pentru că reuşise să se elibereze definitiv de ceea ce era pe cale să devină o obsesie periculoasă pentru ea. Pentru a doua oară când dansa cu un bărbat, a simţit nevoia să îl sărute. Ca şi atunci, nu a ezitat şi oprindu-se din dans s-a lipit cât putea de tare de Ionuţ şi l-a sărutat prelung. <br />
De data asta cu mai mult curaj, ca un proprietar care îşi savurează bunurile. De el era sigură. <br />
Pe Ionuţ îl simţea numai al ei, cucerit de ea şi nu trebuia să îl dispute cu nimeni. El o iubea şi ea era mândră că îi stârnise acest sentiment. Încă nu îşi pusese problema ce anume simte ea pentru el. Magda este o femeie practică. Sigur că se îndrăgostise de el şi îl iubea. Altfel nu l-ar fi îmbrăţişat şi nu l-ar fi sărutat. <br />
Aşa este Magda, are simţul proprietăţii dezvoltat. <br />
Despre Ionuţ nu se pot spune prea multe acum, mai ninic. El este pulverizat, făcut ţăndări, aiurit şi fericit. A reuşit la cel mai important şi mai greu examen din viaţa lui. A cucerit-o pe Magda. Nici nu dorea mai mult de la viaţă. Era cel mai mare premiu pe care l-a câştigat vreodată şi spera să se bucure de el toată viaţa.Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-2747242043462904524.post-50486344800696456752010-02-25T08:30:00.000-08:002010-02-27T08:01:41.966-08:00Capitolul XVII. Urmările anunţului buclucaş. Marea şi mica publicitate.Moto: Trebuie memorie bună după ce ai minţit (Corneille/La menteur) <br />
<br />
<br />
Uneori mica publicitate este băgată pe nedrept în aceeaşi oală cu marea publicitate, a apreciat Magda când s-a hotărât să dea acel faimos anunţ. Cunoscând ostilitatea şi aprehensiunea cetăţenilor faţă de reclame, ea şi-a zis că se cuvine ca reputaţia micii publicităţi să fie reabilitată. <br />
Între cele două tipuri de publicitate există mari diferenţe care fac din marea publicitate o nesuferită, în timp ce sora ei, încă minoră - mica publicitate - să fie un sfios şi util ajutor în realizarea unor nevoi materiale sau de comunicare cotidiene între cetăţeni. Fără să se absolutizeze, spre deosebire de marea publicitate, cea mică are ca iniţiatori de cele mai multe ori persoane fizice. <br />
De aceea, mica publicitate este în primul rând strigătul unor cetăţeni care vor să-şi rezolve problemele pe care le au, cu cheltuieli cât mai mici. Uneori, mica publicitate găzduieşte anunţuri care urmăresc plasarea de mărfuri şi atunci ele se referă atât la vânzarea cu amănuntul, cât şi la vânzări en-gross ce interesează deopotrivă ofertanţii, cât şi posibilii cumpărători. Caracteristica acestei forme de publicitate este că la ea participă numai cei interesaţi. Aceştia negociază direct toate condiţiile tranzacţiei şi ea se termină - dacă părţile se înţeleg cu transferul mărfurilor. <br />
În general, la mica publicitate apar mai toate anunţurile care privesc: aniversări, matrimoniale, divorţuri, decese, vânzări de terenuri şi locuinţe, oferte de serviciu, pierderi, etc. Prin marea publicitate se face reclamă - obicei care a fost poreclit încă de la începuturile lui că ar fi sufletul comerţului. <br />
Nu se cunoaşte cu precizie când a apărut marea publicitatea şi, din păcate, nici cine a fost inventatorul ei. Din această cauză astăzi oamenii nu au pe cine da vina pentru marea năpastă căzută pe capul lor. Se ştie însă când va dispare. Fenomenul se va produce în momentul în care cetăţenii şi cetăţencele lumii vor depăşi faza de dependenţă faţă de cumpărături - ocupaţie cunoscută pe plan mondial sub denumirea de shopping - şi vor reveni la statutul lor de oameni liberi să-şi cheltuiască banii cum vor, nu cum sunt sfătuiţi prin toate canalele de informare de cei interesaţi. <br />
Chiar dacă momentul naşterii publicităţii este undeva în ceaţă, este sigur că apariţia ei s-a produs într-o perioadă dificilă pentru producători - când aceştia, în expansiune, căutau noi posibilităţi de desfacere. Mai târziu, comercianţii au preluat beneficiul reclamelor şi le-au impins până la o limită periculoasă pentru însuşi spiritul de concurenţă. <br />
Într-o ţară cum este cea în care trăiesc eroii romanului - care a avut un regim politic totalitar şi a fost practic virgină în privinţa practicării reclamelor - după un fel de revoluţie, s-a schimbat şi atitudinea faţă de modul de a face comerţ. Toţi cioflingarii analfabeţi care au cumpărat o tarabă şi s-au autointitulat comercianţi, au ajuns să respingă aprovizionarea micului lor negoţ cu orice produs care nu a apărut într-o reclamă la televizor. Astfel, au sucombat multe iniţiative ale unor întreprinzători locali care, deşi produceau mărfuri al căror raport calitate/preţ se situa peste nivelul celor importate, nu au putut să îşi susţină afacerea din cauza imposibilităţii de a suporta costul reclamelor la televizor. În locul lor s-au instalat “importatorii” care şi-au început afacerile prin colectarea tuturor gunoaielor lumii pe care le-au pus în galantare la preţuri uluitoare. Ei s-au îmbogăţit, iar în mod firesc, populaţia a sărăcit. <br />
Mai târziu, piaţa a intrat pe mâna marilor companii internaţionale pentru care plata reclamelor nu a fost o problemă. Şi ştiti de ce? Pentru că tot cumpărătorii, victimele agasate al reclamelor fără sfârşit, fără sare şi piper sunt cei care le plătesc, costul lor fiind inclus în preţul de pe raft. <br />
Cui îi place umorul de culoare închisă spre negru, nu are decât să urmărească publicitatea. Procedând astfel, va avea parte de senzaţii tari şi va deveni expert în îngurgitarea cu calm a exagerărilor şi minciunilor în care nu cred nici de cei care le inventează. Ar fi suficient un singur exemplu care să probeze nu numai spiritul “inventiv”, dar şi totalul dezinteres privind informarea corectă a cumpărătorilor. <br />
El demonstrează că unicul scop urmărit prin reclame este că cei care le promovează să controleze buzunarele cumpărătorilor şi nicidecum să ajute cetăţenii în alegerea mărfurilor de care au nevoie. <br />
Iată-l, citiţi-l şi cruciţi-vă! <br />
“Spre deosebire de produsele obişnuite, acesta este şi are…şi dă-i, şi dă-i, … înşirând calităţi pe care în alte reclame le găseţti la concurenţă.” <br />
Cineva înarmat cu răbdarea să urmărească calupurile de reclame - altă expresie nepotrivită cu sensul atribuit în vorbirea curentă după explicaţiile date de MDE - va observa că de fapt toate mărfurile trec succesiv, aleatoriu, funcţie de marca pentru care se face reclamă, prin categoria de produse obişnuite. Acum unul, peste câteva minute altul, la un post TV unul, la alt post altul…ş.a.m.d. Astfel, fiecare produs devine la un interval scurt de timp, din cel mai bun - unul obişnuit şi viceversa. <br />
<br />
Acestea erau reflecţiile Magdei în aşteptarea urmărilor la anunţul dat de ea la mica publicitate. <br />
În prima duminică în care începea aventura anunţului ea, deghizată cu ochelari negri, pălărie de soare şi un şal misterios care îi acoperea partea de jos a feţei, s-a deplasat la cofetăria Crizantema. Ce a văzut acolo i-a depăşit orice imaginaţie. Zeci de tineri în cămăşi albe cu mânecă scurtă şi cravate bleumarin mişunau prin faţa cofetăriei. Cei mai curajoşi intraseră înăuntru şi consumau deja diferite produse; pateuri, prăjituri, alune, băuturi răcoritoare, tot ce constituia marfă specifică localului. <br />
Patronii cofetăriei, bucuroşi de clientela neaşteptată, dar şi speriaţi de epuizarea rapidă a stocurilor, nu ştiau cărui fapt le datorează această nemaipomenită afluenţă. Să fie un meci de fotbal în vecinătate sau un miting, ori sunt membrii unei secte necunoscute care au ales ca punct de întâlnire cofetăria lor - judecând după cum sunt îmbrăcaţi, toţi la fel? <br />
După un timp, o fată fâşneaţă care servea clienţii, cu un spirit de observaţie mai dezvoltat a văzut că mulţi ţineau în mână un ziar. A cerut permisiunea unuia din ei să îl răsfoiască şi dintr-o privire a văzut şi citit anunţul cu pricina. Şi-a informat patronii care au hotărât să facă imediat o libaţie şi să trimită la biserică un pomelnic pentru viii în care se rugau pentru sănătatea celui care a fixat ca punct de întâlnire localul lor. <br />
Magda, privea întreg spectacolul oferit de dorinţa oamenilor de chilipir, chiar şi în dragoste şi nu îi venea să creadă. <br />
Urmările unui anunţ făcut în glumă într-un moment de derută au surprins-o şi, îngrozită de numărul mare al celor veniţi, a renunţat să se mai ducă în zilele următoare. Acum nu mai era interesată de acest joc al alegerii unui candidat pentru inima ei. Credea că găsise ce căuta în persoana mult prea simpaticului, a omului care îi inspira încredere, a timidului şi inteligentului personaj - în viaţa de toate zilele detectivul de investigaţie la poliţie, Ionuţ Puşcă. <br />
<br />
Cu toată această perspectivă, privilegiul de a o vedea pe domnişoara doctor dezlănţuită în capriciile ei, precum şi păţaniile ofiţerului inamorat nu va dispare încă, iar prezenţa lor în mintea autorului va rămâne ca o invitaţie pentru noi aventuri. <br />
Este greu de imaginat imensa coadă care se forma în zilele anunţate pentru prezentare. Numărul amatorilor de acces la un amor nesperat cu o fată frumoasă şi neştiutoare - care în disperare de cauză apelase la mica publicitate pentru a-şi găsi perechea - era atât de mare că nu putea fi urmărit de o singură persoană dacă ea mai avea şi altceva de făcut. <br />
Trebuia să fie angajat cineva special, cu o memorie de elefant pentru a ţine evidenţa celor care s-au prezentat la anunţul făcut de ea. Vestea a circulat cu rapiditate din gură în gură şi în scurt timp au apărut şi fetele. Ele vedeau în marea de aspiranţi la graţiile unei amoreze ipotetice, un loc ideal pentru pescuit. Drept urmare, numărul lor a crescut treptat şi în scurt timp l-a egalat pe cel al bărbaţilor care au răspuns prezent la solicitarea misterioasă şi plină de făgăduinţe din ziar. <br />
Afacerea a prosperat şi mirosind succesul, multe fete blonde natural sau devenite blonde prin vopsirea părului se tot fâţâiau în zilele stabilite pe la cofetărie lăsând să se înţeleagă pentru cine era dispus să le creadă - în general tineri proşti sau uşor de prostit - că ele ar fi autoarele anunţului. <br />
Confuzia întreţinută de grupul de fete pline de iniţiativă şi de patronii cofetăriei a făcut ca în scurt timp să se uite ce anume a generat această isterie şi localul a devenit un punct de atracţie menţionat în hărţile turistice ale oraşului ca punct de întâlnire al îndrăgostiţilor. Patronii cofetăriei Crizantema şi-au dat seama că norocul se coborâse asupra lor cu harzobul din cer. Ei s-au îmbogăţit rapid şi au perfecţionat sistemul, introducând rezervări la mese cu cca o lună de zile înainte. <br />
Mai târziu, cofetăria a căpătat faima de ultima speranţă în găsirea perechii ideale şi a devenit punctul de întâlnire al celor fără noroc în dragoste. <br />
<br />
Totul are o finalitate. Gluma bună şi curiozitatea bolnăvicioasă manifestată de Magda, adevărata autoare a boom-ului cofetăriei s-a materializat şi în alte direcţii. S-au înregistrat un număr record de căsătorii – 1.428 - într-o perioadă de patru luni şi ca rezultat a fost consemnată o creştere demografică semnificativă - un număr de 2.548 copii. <br />
Întâmplarea de mai sus justifică încă o dată adevărul unei expresiei populare: unde dai şi unde crapă!Bradu Florinhttp://www.blogger.com/profile/08226796426326695026noreply@blogger.com0