DE VORBĂ CU CITITORII...

Aurora Cristea scrie...

În seara asta am beneficiat de mai mult timp liber sau mi-am făcut rost de el în mod deliberat. Încă nu-mi dau seama...

Am constatat că am citit şi recitit cartea de zeci de ori, dar uite că am omis să scriu şi comentarii pe blog. Am vrut de mult să te întreb, Florin: ce s-a întâmplat cu Sandra şi Doru de nu au rămas împreună? Totul a decurs atât de frumos şi complet între ei încât senzaţia de contopire părea că-i va uni în eternitate... Cu toate astea finalul cărţii este altul decât cel aşteptat.

Intervine un personaj nou - Clara - peste care dragostea lui Doru se revarsă ca un adevărat tsunami, de parcă abia atunci ar fi descoperit pentru prima oară iubirea. Bine, bine, dar o dragoste la fel de profundă a fost şi cea pentru Sandra. Sau nu?

Unde s-a produs ruptura?

Sau perseverenţa sentimentelor lui Doru asupra personajului Sandra a rezistat doar atât timp cât castitatea ei a constituit o stavilă impenetrabilă? Odată cu năruirea acestei purităţi, s-a stins şi iubirea lui, asemeni unui castel de iluzii spulberat de primii stropi de dezamăgire?

Nu aş putea deduce asta... Şi totuşi...

Dragostea lor atât de fierbinte s-a volatilizat odată cu maturitatea?

Oare omul iubeşte mai profund odată cu trecerea anilor? Sau iubeşte... altfel?

Dintotdeauna mi-a plăcut să afirm că dragostea este un lăcaş sfânt unde ne putem clădi catedrale de certituni, fiindcă încrederea trebuie să fie absolută şi reală.

Se pare că tinereţea nu este întotdeauna un avantaj fiindcă, de cele mai multe ori, în această perioadă a junimii nu ştim cum să ne gestionăm emoţiile oricât am încerca să ne cercetăm universul sufletesc.

Poate că acesta a fost şi motivul real al separării celor două personaje: Doru şi Sandra.

Sau nu este aşa?

Care dintre variante crezi că ar fi corectă, Florin? :)

Răspuns la comentariile postate pe blog de unii cititori, referitoare la romanul de dragoste  


“CÂND MERELE SE COC”
sau
“BĂTĂLIA PENTRU DRAGOSTE”.

    Cum am promis încă din momentul luării deciziei de a publica pe blog câteva din romanele mele, începând de astăzi încep o serie de comentarii adresate în primul rând celor care şi-au făcut timp să citească o parte din gândurile, ideile şi rezolvările pe care am căutat să le ofer cititorilor în legătură cu subiectele abordate. Precizez că am fost convins de la început de avantajele menţinerii unei strânse legături cu cititorii şi am urmărit cu atenţie şi răbdare părerile, nedumeririle lor, iar dacă au fost sau vor mai fi şi propuneri în beneficiul cărţii, le voi lua în considerare cu cel mai mare respect.

         Acum, la inaugurarea acestei serii mă adresez celei mai fervente cititoare, celei care mi-a fost de mare ajutor în perioada publicării romanului pe site. Comentariile ei dovedesc nu numai atenţie şi respect pentru personajele care populează lectura, dar şi o profundă înţelegere a ideilor care au stat la baza construcţiei lucrării. 
        Acestei superbe femei vreau să-i mulţumesc pentru sprijinul fără cusur pe care mi l-a acordat, ajutor fără de care demersul meu nu ar fi fost posibil. Cu această ocazie, mulţumesc tuturor celor care la fel ca ea au contribuit după dorinţa şi puterea lor la apariţia şi menţinerea constantă a interesului cititorilor pentru strădania mea. Şi nu în ultimul rând, mulţumesc  tuturor celor care sacrificându-şi bunul lor cel mai de preţ - timpul liber - m-au onorat prin citierea romanului. Îmi exprim speranţa că în perioada următoare voi beneficia de aceeaşi caldă înţelegere pentru a putea continua să ofer cititorilor şi alte romane care îndrăznesc să visez că vor urma.

          Răpuns către Aurora Cristea (Rory)
 
          Am citit cu plăcută surprindere comentariul tău plasat la sfârşitul celei de a patra poveşti de iubire dintre Doru şi Sandra. El mi-a arătat că mai sunt cititori frământaţi de ceea ce se întâmplă în lecturile pe care le aleg. Şi aceştia, atâţia cât încă mai există, au tot dreptul să nu fie de acord cu nevolnicii autori dacă ei se abat de la logica obişnuită a iubitorilor de carte.
          Ai perfectă dreptate să te întrebi: Ce s-a întâmplat cu iubirea perfectă dintre Doru şi Sandra şi mai ales de ce el şi-a revărsat ulterior dragostea asupra unui nou personj: Clara, ca şi cum ar fi fost un amorez ratat, de duzină în goană după noi cuceriri şi nu înflăcăratul iubit al Sandrei? Aşa ceva pare împotriva firii şi a opiniilor despre iubire pe care le împărtăşeşte cea mai mare parte a speciei umană şi anume cea uşor infestată de un romantism cultivat în timp, dar din păcate acum pe cale de dispariţie.
          Continuându-şi nedumerirea, cititoarea se întreabă pe bună dreptate: ce confuzie a întrerupt vechea logică a iubirii în ceea ce îl priveşte pe Doru şi l-a determinat să mai facă încă o cucerire, o noua “victimă” în amor, aidoma unei feline lacome de sânge în varianta reală, sălbatecă care pândeşte în hătişurile junglei sperând în apariţia iminente a unei prăzi?
          Răspunsul la această problemă poate fi axiomatic şi are ca origine un anumit mod de a vedea viaţa. Iubirea în circumstanţe normale este percepută de cele mai multe ori ca ceva trainic care dăinueşte veşnic şi nu se schimbă niciodată (ca şi cum iubirea însăşi ar putea fi vreodată normală, previzibilă, comandată ca un obiect decorativ la purtător).
          Astfel, căutătorul inocent al celor mai ascunse taine în cutele minţii omeneşti, dovedită de multe ori ca fiind întortocheată şi uneori chiar de neînţeles, devine pe nesimţite captivul poveştilor de iubire, eternele ecuaţii cu cele două veşnice necunoscute. Asistăm deci neputincioşi la jocul hazardului, acolo unde judecata limpede este înlocuită de o supremă bălăceală în neputinţă ce poate genera cel mult nesiguranţa unui prozaic suspans şi de o curiozitate nesatisfăcută ce încearcă fără succes să iasă la iveală dând energic din coate.
          Problema lor, a noastră, în ultima instanţă a tuturor, este dacă cele două persoanje: bărbatul şi femeia - singurele şi adevăratele realităţi ale vieţii noastre, aflate intr-o perpetuă mişcare browniană în lumea de astăzi plină de compromisuri - se vor cunoaşte vreodată aşa cum sunt. Sau dacă atunci, în acel timp, când minunea poate că se va întâmpla, printr-o tragică întâmplare, cunoaşterea lor reciprocă se va produce nu lângă noi pe pământ, ci undeva, în infinitul absolut, mult prea departe, atât de departe încât va putea rămâne veşnic o mare necunoscută.

          Această mică şi superfluă filozofie pare cel puţin nedreaptă pentru cei care sunt capabili să aştepte toată viaţa, în linişte, apariţia marii lor iubiri. Din această categorie fac parte şi cei care sunt siguri că au şi găsit-o, şi nu numai o dată, ci de mai multe ori. Iar dacă unora li se întâmplă ca ea să nu fi venit încă, ei o vor aştepta cu răbdare, în ciuda timpului care curge necruţător şi îi apropie de clipa în care trebuie să plece în mare grabă pe alte tărâmuri…de dincolo. Cine ne poate spune dacă acolo, vor fi la fel de stoici şi vor aştepta să se petrecă ceea ce nu au întâlnit pe pământ sau se vor schimba şi vor grăbi ei înşişi investigaţia?
          Toţi aceştia reprezintă grupa mare de indivizi cuminţi şi răbdători, dar şi a celor nestatornici de care astăzi este plină lumea.
          Doru nu este un astfel de personaj. El s-a născut prin excepţie cu o părere greşită despre lume; aceea că ea nu poate exista decât ca un spaţiu al fidelităţii, corectitudinii şi al perfecţiunii.
          De aceea autorul şi-a început cartea sa altfel decât este îndeobşte uzanţa: cu patru poveşti de iubire. Într-un firav preambul, el a avertizat cititorii că lasă la aprecierea lor să plaseze aceste poveşti în registrul pe care aceştia îl doresc; în ficţiune sau în realitate.
          Doru este un personaj copleşit de iubire şi dacă acest lucru nu a ieşit pregnant în evidenţă este numai vina autorului. Pentru Doru nimic nu este mai important în viaţă decât dragostea dintre bărbat şi femeie, pereche luată împreună ca un simbol. El este sclavul propriei lui mitologii care întruchipează osârdia Proniei divine care nu a vrut să îl lase singur pe stră-stră-străbunicul Adam într-o lume incertă şi l-a salvat de la singurătate confecţionându-i chiar din corpul lui ca tovaraşă de viaţă, jumătatea de care era lipsit, după care el tânjea fară să o ştie.
          Voit sau nu, conştient sau din întâmplare prin operaţiunea “geneza” Marele Creator i-a acordat lui Adam, primul bărbat al lumii în ordinea apariţiei, şansa de a eperimenta înaintea tuturor sensul celui mai mare pardox din istorie mai jos menţionat, cunoscut sau în curs de cunoaştere. Este posibil ca suprema, micuţa, delicata, nevinovata şi eterna Eva să aducă în viaţa omului cea mai fericită dintre marile lui nefericiri?.......
        Pentru Doru iubirea este un dar divin şi de aceea a căutat-o mereu sub presiunea obsesiei, cu disperarea celui nesigur de reuşita sa. Sandra este rodul propriei lui imaginaţii. Este “Femeia” aşa cum o visa el. Ea întruchipează căutările intense ale tuturor bărbaţilor,  atât de preocupaţi de întâlnirea  ei încât uneori ea poate părea că nici nu există, este ca o himeră, o fata morgană.
          Iată de ce calităţile Sandrei o fac să fie aspiranta fără rivală la rolul de “Femeia absolută”. Mai târziu, când Doru înnebunit de o iubire pe care vroia din răsputeri să o transforme în fapt, s-a maturizat în paginile cărţii, autorul a socotit că a venit timpul să fie adusă în luminile rampei o aşa zisă altă femeie, de data asta reală, pe nume Clara, nimeni alta decât alter ego-ul Sandrei.
          De data asta autorul nu a mai cedat impulsurilor şi ea, Clara, numai aparent o nouă iubită, nu a mai fost văzută ca o blondă ezoterică, un fel de Marylin Monroe devenită o obsesie mondială, ci o femeie în carne şi oase, mult mai meridională şi deci mai potrivită spaţiului geografic în care se desfăşoară acţiunea. De fapt în carte nu este vorba de două femei, ci de una singură, o contopire între vis şi realitate. Să ne amintim măcar un fapt care deşi mărunt în economia romanului ar trebui să ne pună pe gânduri. În timp ce Sandra se pregătea să devină medic, Clara deja era.
          Suntem deci martorii reîncarnării unei femeii virtuale în una adevărată. Dacă uneori Sandra depăşeşte spaţiul iniţial în care a fost destinată de autor să se mişte, să funcţioneze şi să pară o fiinţă vie, această eroare reprezintă una din marile lui limite, căreia nu i s-a putut sustrage, aidoma lui Pigmalion, sculptorul din miturile vechii Elade, îndrăgostit până peste poate de propria lui creaţie, frumoasa Galateea.
          Numai că el, nefericitul autor, nu a avut şansa să o întâlnească pe Afrodita şi prin urmare viaţa lui s-a desfăşurat în limitele cenuşii ale cotidianului mărunt, fără să aibă parte de strălucirea şi fastul unui happy-end perpetuu, de neuitat.

           Bradu Florin.              

Cuvânt de deschidere al blogului

Poveşti despre o frumoasă adormită: ţara în care trăim

ASTĂZI 16 NOIEMBRIE 2009

Înainte de toate, aş dori să explic succint titlul pe care l-am atribuit acestui ciclu de romane.
Ţara mea – România, este frumoasă şi bogată. Cel puţin până de curând a fost bogată. Frumoasă a rămas, pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Atât de frumoasă şi bogată încât după un fel de revoluţie, toţi corbii, ulii şi hienele de aici sau de aiurea, s-au năpustit asupra ei smulgând-i hălci întregi din trupul obosit.
Speriată şi orbită de apariţia ei bruscă în lumina orbitoare a libertăţii, năucită de tot ce i se întâmplă, rămasă fără busolă şi fără apărare, slăbită de viaţa dură pe care adus-o în perioada comunistă, frumoasa mea ţară a cedat. Visele ei au fost de scurtă durată şi a intrat într-un somn letargic din care încă nu s-a trezit. Ea doarme şi acum somnul lung al refacerii. Dar într-o zi, când hărmălaia iscată de clanurile lacome pentru ciolan o va trezi, înfuriată, ea va opri măcelul asupra celor jefuiţi şi va face dreptate pentru toată lumea.
Dacă într-o zi, oricare din cetăţenii de bună credinţă, născut, crescut şi educat pe aceste meleaguri binecuvântate - atent mai mult la treburile mărunte ale existenţei sale şi prin urmare ignorând transformările prin care trece ţara - s-ar opri o clipă din sarabanda ameţitoare a vieţii cotidiene şi ar privi în jur, s-ar putea întreba nedumerit:
- Doamne, unde mă aflu? A cui mai este ţara asta acum: a noastră, a lor, cine mai poate şti? Doamne, cui i-ai luat minţile şi de ce ai pedepsit o ţară întreagă pentru câteva grupuri de nemernici?
Cu puţină răbdare, puteţi afla mai jos; dacă nu cui aparţine acum ţara, cel puţin cine este autorul poveştilor, după propria lui mărturisire.


Numele meu este Bradu Florin şi am descins în această lume incertă pe la mijlocul secolului trecut. Deşi de atunci a trecut o bună bucată de vreme, îmi este greu să apreciez dacă auspiciile sub care m-am născut pot fi considerate norocoase sau dimpotrivă. Desfăşurarea vieţii mele până în prezentul în care ne aflăm adânceşte această dilemă.
Cea mai mare parte a existenţei mele am trăit-o în glaciaţiunea comunistă, mereu cu sabia lui Damocles deasupra capului; perioada aceea, în care teama că oricând ceva rău ni se poate întâmpla mie sau familiei a fost o constantă a vieţii mele. Situaţia amintită se datorează în primul rând erorii de neiertat pe care am comis-o odată cu naşterea mea. Totuşi, mă îmbărbătez şi consider încă şi acum că circumstanţele atenuante nu îmi lipsesc.
În acea vreme, ca prunc în devenire, pluteam undeva, într-un univers încă neprecizat, iar stadiul de preconcepţie în care mă găseam nu îmi permitea să-mi influenţez cu nimic viitorul şi cu atât mai puţin să îmi aleg părinţii.
Totul a pornit de la încăpăţânarea de care a dat dovadă cel pe care destinul mi l-a hărăzit să îmi devină tată - atunci când a venit vremea ca el să-şi aleagă misiunea pe pământ. Dând dovadă de o consecvenţă pe care eu am considerat-o mult timp ca dăunatoare, el a hotărât să urmeze exemplul înaintaşilor săi şi să dea curs vocaţiei duhovniceşti.
Pe scurt, a urmat teologia, s-a făcut preot, sau "popă" cum se spunea atunci în timpul de tristă amintire şi chiar acum, fără prea mult respect faţă de slujitorii Domnului pe pământ. Mama mea, deşi a urmat studii universitare, a preferat să rămână casnică şi să se ocupe de educaţia celor doi copii ai familiei - dintre care eu eram cel mic - în spiritul adevărului, al corectitudinii şi al dreptăţii. Viaţa a dovedit că biata femeie, animată de bunul simţ al românului nu şi-a dat seama cât de nefolositor era acest fel de educaţie atunci, dar mai cu seamă ce urmări dureroase a avut în perioada actuală pentru  mine.
Fără ca ea să vrea - prin o educaţie în spiritul unei corectitudinii desăvârşite - mi-a acoperit ochii cu o pereche de ochelari de cal care m-au facut să urmez în viaţă numai drumul drept. Aceasta a fost cea de a doua mare greşeală pe care o datorez familiei mele, pentru că fiind aşa cum m-au crescut părinţii mei, nu am avut nici un folos de la viaţă. Nu am învăţat nici acum să fur din avutul obştei şi consider că acesta este blestemul vieţii mele. Dimpotrivă, am fost permanent o vacă bună de muls. M-au înşelat toţi care au vrut să o facă, posesorii unei educaţii mai realiste, din care nu au lipsit lecţiile datului din coate pentru a ieşi în faţă, profitând de buna credinţă a celor ca mine.
Cum spuneam, pentru lipsa de vigilenţă de care am dat dovadă la vremea naşterii mele, ilustrată prin incapacitatea de a-mi asigura nişte părinţi mai potriviţi cu sarcina de construire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, trebuia să plătesc un preţ. Astfel, am plătit şi am tot plătit şi îmi e teamă că încă am rămas dator, fără ca prin aceasta, societatea românească să progreseze.
Spaimele şi angoasele m-au urmărit încă din copilărie. Tot timpul eram stresat că tatăl meu, de altfel un om foarte bun căruia şi acum, după atâţia ani de când nu mai este printre noi, îi port un respect şi o dragoste filială curată, fără resentimente - putea fi arestat pentru vina de a vorbi prea mult despre Dumnezeu şi prea puţin despre Gheorghiu Dej şi mai apoi despre Ceauşescu & family. Mai târziu mă îngrozea ideea că într-o zi o să fiu dat afară din liceu şi din facutate. Duceam cu mine crucea celui vinovat de ceva neprecizat de nimeni care mă diferenţia ca un cal breaz de fericiţii copii, cei aleşi, cu origine muncitorească. Cuvântul «hăituit» mi se părea că exprimă atunci cel mai bine starea de spirit în care mă aflam ca elev şi apoi ca student. Eram stigmatizat şi duceam în spate tot complexul de vinovăţie al neamului românesc, scos la vedere de focul luptei de clasă şi nu ştiam dacă voi scăpa vreodată de el.
Pentru că mă consideram un paria, mereu culpabil, în prima parte a junimii mele nici nu am reuşit să am o relaţie densă de amor, aşa cum am visat-o. Nu eram un timid şi îmi plăceau fetele. Era atâta sete de iubire în mine încât aş fi putut iubi cu ochii închişi pe oricare dintre fetele lumii. Mi se păreau atât de frumoase, de delicate, de minunate încât am ajuns să am îndoieli în legătură cu misiunea lor pe pământ. Nu ştiam dacă ele au fost lăsate de Dumnezeu să ne facă fericiţi sau să ne pedepsescă pe noi, bărbaţii, pentru bădărănia, mârlănia şi nesimţirea noastră.
Realitatea ne arată că: fie din rea credinţă ori din cauze legate de o proiectare sau o construcţie greşită a bărbaţilor, aceste defecte nu au fost niciodată înlăturate sau ameliorate de nimeni. Nici măcar de Cel de sus.
În schimb, era imposibil să nu te îndrăgosteşti de fete, cel puţin aşa cum le vedeam eu, mai ales dacă era cu voie de la partid (voi reveni la momentul potrivit cu explicaţii despre această inepţie).
Cer iertare pentru paranteza făcută involuntar, dar nu am putut să mă opresc să evoc aceste amintiri odsedante.
Culmea este că relaţiile directe dintre copiii rezultaţi din părinţi clasificaţi în clase antagonice - aşa cum se străduiau să ne bage în cap cei care ne predau elucubraţiile din cursurile de socialism ştiinţific - deşi departe de a fi idilice, erau normale ca între tineri de aceeaşi vârstă, a inocenţei. Atmosfera degenera şi totul devenea suspiciune când intrai în contact cu autorităţile de orice fel.
Mult mai târziu mi-a devenit limpede că asta făcea parte din stupida luptă de clasă.
În legătură cu importanţa originii sociale în viaţa cuiva, pe timpul studenţiei mele circula o glumiţă care ar fi trebuit să ne pună pe gânduri în loc să ne distreze. O redau întocmai.

“Se spunea că la un examen de admitere în facultatea de medicină, un tânăr candidat care în afară de origine sănătoasă, nu mai avea nimic altceva de arătat, a fost întrebat de comisie.
- Ştiţi că uneori, ca urmare a abuzului de alimente nerecomandate, pot apare dereglări ale tubului digestiv care se manifestă prin constipaţii severe. Fiţi bun şi spuneţi-ne ce credeţi că trebuie să avem la îndemână în acest caz pentru a rezolva situaţia direct, fără medicamente sau prin alte căi, eventual intervenţii chirurgicale?
Membrii comisiei care au ales întrebarea pe sprânceană - ca o pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă - se aşteptau să audă răspunsul: o clismă.
În loc de acesta, candidatul cu ascendenţa în părinţi ceferişti (considerată atunci ca un loz câştigător), senin şi sigur pe el, a dat prompt un răspuns uluitor, ca o lovitură de bici.
- Un cur, e bine?
Speriaţi, membrii comisiei s-au uitat unul la altul, după care au schimbat subiectul examinării şi i-au pus o altă întrebare al cărui răspuns era imposibil să nu fie cunoscut de viitorul domn, tovarăş doctor.
- Ce este tatăl dumneavoastră?
- Ceferist, e bine?, a venit răspunsul lui care conţinea şi o întrebare de final care nu îi putea lăsa indiferenţi pe membrii comisiei”.
Sigur că a fost bine, pentru el însă. Candidatul a fost declarat reuşit la examen şi a devenit mai târziu medic chirurg, campion naţional la malprasis.

Până la urmă am reuşit să păcălesc şi eu sistemul şi am terminat o facultate. După multe peripeţii m-am făcut băiat mare şi am încercat să îmi croiesc destinul compromis iniţial de împărţirea arbitrară a oamenilor funcţie de descendenţă sau ascendenţă, depinde din ce unghi de vedere este privită evoluţia.
Legat de acest subiect, ar trebui să ne amintim ca în lume predomină două concepţii despre ascendenţa umană. Una este susţinută de biserică, iar cealaltă a fost lansată de un englez cu ştaif, astăzi în lumea largă numit Charles Darwin. În ciuda imenselor deosebiri dintre ele, ambele au un numitor comun: la naştere toţi oamenii sunt la fel.
Dacă ne îndepărtăm puţin de teorie, vom observa însă că şansele lor diferă foarte mult, funcţie de locul în care s-au născut. Aici părerea mea se suprapune exact pe aceea a distinsului profesor Bogdan Teodorescu a cărui firească indignare o împărtăşesc pe deplin: de ce omul trebuie să suporte consecinţele locului în care s-a născut? Situaţia cuiva care a văzut lumina zilei în Norvegia, aflată pe primul loc în privinţa şanselor la o viaţă normală, este diferită de a celui care cu mai puţin noroc s-a născut în România, clasată abia pe locul 63 în acest clasament. Dar ce părere or fi având cei care fără vina lor se nasc într-o ţară africană?
“Fiecare cu norocul lui”, era una din lozincile afişate la intrarea în unele din lugubrele lagăre de exterminare naziste. O fi oare ceva adevărat în această lozincă macabră? Unii se nasc unde trebuie, iar ceilalţi născuţi aiurea, vor să emigreze acolo unde s-au născut cei norocoşi. Este o scurtă filozofie la care se rezumă toată viaţa planetei.
Două lucruri pot schimba această tragedie a umanitţăii: educaţia şi alungarea cu pietre de la putere a celor care, în interesul lor îşi ţin propriile popoare în mizerie.
Îmi aduc aminte că în timpul scurtei perioade romantice din zilele de 23-24 decembrie 1989 cineva, devenit ulterior vioara I în societate, se strofoca vorbind cu convingere că în România se va termina cu promovarea facută după dosare sau nepotism şi va învinge competenţa.
Tot poporul a auzit, dar nimic nu s-a schimbat. Totul a rămas la fel. Dimpotrivă, dacă ceva s-a schimbat, atunci schimbarea a avut loc în mai rău.
Sărmană ţară! Chiar asta ai vrut tu? Să mai fii păcălită o dată? Comunismul este orânduirea socială care, sub pretextul deplinei egalităţi între toţi membrii societăţii, a reuşit să creeze haos, mari nedreptăţi şi inegalităţi sociale prin cultivarea de false valori şi încurajarea incompetenţei.
Judecând totul cu detaşare şi luciditate, acum după ce măcar în aparenţă comunismul este de domeniul trecutului, în această parte a lumii, privind la ce a rămas în urma lui, apare el însuşi ca o religie. De aceea, răstălmăcindu-l pe Lenin, putem spune pe bună dreptate; nu religia, ci comunismul este opiu pentru popor. Românii au fost atât de tare drogaţi de opiul comunismului, încât nici astăzi nu şi-au revenit şi se află în continuare în sevraj.
Deocamdată atât. De dv. depinde dacă mă opresc aici sau voi continua.

Să auzim numai de bine!

Bradu Florin

P.S. - Nemulţumit de tot ce am trăit, văzut şi auzit în ultimii 18 ani, ca să mă reechilibrez, am început să scriu, mai mult pentru mine, motiv care m-a făcut ca o vreme să nu public nimic.
Mai târziu, urmând sfaturile prietenilor mei am început să public; la început în străinătate şi acolo am rămas. Pentru România, ţara mea, sunt un necunoscut şi am început să simt dureros această situaţie - ca o infirmitate.
Prin conţinutul cărtilor mele, am căutat să aduc ceva nou în peisajul beletristic aflat în vitrinele librăriilor de pretutindeni. Principala diferenţă constă în abordarea temelor în care alegoria, fantasticul, himerele, iubirea şi umorul se împletesc cu aspectele jalnice, cunoscute din traiul omului obişnuit. Parcurgerea lor este o adevărată evadare din cenuşiul cotidian. Astfel, viaţa poate fi suportată mai uşor - devine chiar interesant să trăieşti aşa cum vor constata cei care vor avea curajul să le citească.
Titlurile ultimelor romane sunt: "Viciul adevarului", "Când merele se coc" şi "Tase", iar dorinţa autorului este ca ele să fie publicate în ţară.
Mulţumesc anticipat celor care vor dori să facă o primă lecturare a lor în mod gratuit pe Internet şi mai cu seamă celor care, prin poziţia lor au posibilitatea să le tipărească.

Publicul cititor va fi cel câştigat.

Prefaţa romanului de dragoste "Când merele se coc"

Stimate doamne, stimaţi domni,


Începând de astăzi, paginile blogului vor găzdui publicarea unor fragmente reprezentative din romanul “Când merele se coc”, scris de Bradu Florin. Ca variantă, se propune pentru aceeaşi lucrare titlul alternativ “Bătălia pentru dragoste”.
Din considerente care ţin de coerenţa temei, şi de evoluţia normală a lecturării, numărul de pagini va fi de cca 5 - 15 la fiecare apariţie. În toată perioada în care romanul se afla pe site- înainte ca el să fie încredinţat tiparului - autorul îşi arată disponibilitatea de a răspunde părerilor şi sugestiilor cititorilor în legătură cu tot ce este legat de carte.
În speranţa că în parcurgerea paginilor vor fi tot atâtea momente de relaxare, dorim tuturor o lecturare plăcută.

Roman: Când merele se coc/Bătălia pentru dragoste.

Moto: Poate că au avut dreptate că au pus dragostea în cărţi; se prea poate ca ea să nu poată exista în altă parte. ( William Faulkner ).

Prefaţă/Cuvânt înainte.

Cititorule, tu care dai viaţă slovelor scrise cu gândul şi cu inima, opreşte-te cu îngăduinţă asupra acestei încercări pe care autorul nu o face mânat de dobândirea unei false glorii, ci din dorinţa de a evada împreună cu tine, fie şi numai pentru câteva clipe dintr-o lume nebună.... nebună.... nebună. Oare se va mai face ea bine vreodată?

Subiectul cărţii - un amestec de ficţiune şi realitate - este o alegorie în care o fată tânără şi frumoasă, dar singură, cade victima unui dramatic accident de circulaţie. În urma acestei tragice întâmplări destinul îi acordă o mare compensaţie. Îi scoate în cale iubirea la care visa.
Tema generică a romanului este iubirea dintre bărbat şi femeie. Fermecat de frumuseţea femeii, autorul a încercat de multe ori să o prezinte indirect, prin efectul pe care îl are ea asupra celor din jur. De aceea, poate cel mai delicat şi dificil examen pe care el l-a trăit împreună cu eroii săi a fost strădania de a înfăţişa eleganţa şi frumuseţea femeii.
Niciodată nu s-a sfiit să o omagieze, de fiecare dată când a crezut că trebuie să o facă. Este greu să poţi descrie frumuseţea cuiva şi să ai pretenţia că ai reuşit să fii convingător. În ultimă instanţă, ea este o problemă de gust a fiecărui individ, o opţiune a lui. O veche şi înţeleaptă vorbă din bătrâni ne spune “nu-i frumos ce place lumii, e frumos ce-mi place mie”. Această învăţătură, deşi pune pe primul plan subiectivismul în aprecierea frumuseţii, l-a condus pe autor de-a lungul paginilor cărţii - de fiecare dată când s-a încumetat să o abordeze.
Cu toate că personajele romanului îşi trăiesc viaţa într-o lume a lor, de multe ori a himerelor, departe de realităţile lumii înconjurătoare, sau amintind numai în treacăt de ele, în unele capitole sunt prezentate cu îngrijorare diferite opinii despre viaţa societăţii.
Ele nu aparţin unor genii naţionale după cum nu sunt nici ale conducătorilor, politicienilor sau făcătorilor de opinie. Sunt luările de poziţie ale unor intelectuali oneşti care îşi plătesc taxele şi impozitele şi se aşteaptă ca statul, la rândul lui, să funcţioneze fără discriminare, în favoarea tuturor cetăţenilor săi. Poate că tocmai aici intervine în mod nedorit ficţiunea în forma ei cea mai controversată, ideea că statul chiar poate să o facă.
Unii cititori vor găsi poate, că este nepotrivit ca în paginile unui roman dedicat aproape eminamente dragostei dintre bărbat şi femeie să îşi găsească locul şi unele aspecte sociale. La o privire atentă vor constata însă, că cea mai mare parte din ele sunt atât de reale şi
dureroase, încât autorul nu a putut să se sustragă lor şi nici să le ascundă.
Mesajul pe care el s-a străduit să îl transmită contemporanilor este îndemnul de a gândi bine şi a hotărî ce vor să facă cu viaţa lor; să o trăiască într-o societate tot mai violentă şi mai îndepărtată de simţăminte omeneşti sau doresc ca lumea să devină un loc în care îşi pot regăsi fericirea şi bucuria de trăi.
Ce se întâmplă însă astăzi în societatea nostră este halucinant; dacă un individ crescut şi educat teoretic într-o seră - departe de lume - ar plonja direct în mijlocul ei fără să fie pregatit în prealabil, primul aspect de care va fi îngrozit este înspăimântătoarea lipsă de civilizaţie care îmbracă toate secvenţele vieţii: individual - domestică, stradală, colectiv-socială. Peste tot se va confrunta cu o insuportabilă violenţă fizică şi de limbaj.
În situaţia în care cetăţenii, sătui de starea actuală de lucruri ar dori să o schimbe - să facă figurativ vorbind atmosfera respirabila - singura cale de rezolvare o reprezintă educaţia.
Parafrazând, educaţia joacă în viaţa omului acelaşi rol ca al dresurii din lumea animală. Dacă pornirile instinctuale ale unui animal pot fi înfrânte prin dresaj, în cazul oamenilor care sunt fiinţe inteligente dotate cu raţiune, instinctele primare pot fi stăpânite şi şlefuite prin educaţie - singura activitate umană care generează cultura.
Numai aşa pot fi vindecate rănile pe care omenirea, prin o atitudine sinucigaşă, le-a
selectat, însuşit şi cultivat în decursul timpului.
În contextul reconcilierii oamenilor între ei pe de o parte şi toţi împreună cu natura pe de o altă parte, autorul, Bradu Florin, cere scuze tuturor vieţuitoarelor pământului pentru că, respirând necontenit de mai mulţi ani, a contribuit fără voia lui la poluarea planetei prin emisii de dioxid de carbon.

Capitolul I. Povesti de iubire - selectia I

Capitolul I. Cine este Doru Dragu?

Moto: Fiecare este făuritorul propriului lui destin. (Salustiu/Historia rerum in republica romana gestarum )

Ca structură psihică, Doru Dragu este un romantic, un visător calificat, antisistem. Existenţa lui se desfăşoară sub semnul unei bătălii permanente de adaptare într-o lume pe care o consideră nepotrivită pentru el.
Dupa felul cum arată, se poate spune că este o combinaţie cam aiurită pe care a moştenit-o luând de la fiecare dintre strămoşii lui câte puţin. Modestia dovedită la preluarea genelelor străbune a făcut ca toate generaţiile trecute să fie prezente în înfăţişarea lui, astfel că în final să fie un autentic rezumat ambulant al caracteristicilor morfologice ce au aparţinut antecesorilor săi.
Pentru a cunoaşte principiile după care şi-a organizat viaţa, cea mai bună metodă este răsfoirea memoriilor lui, strânse cu grijă într-un dosar intitulat “Colocviu privat”, sub care a adăugat ulterior subtitlul “de vorbă cu mine însumi”. Primind acceptul, autorul ridică un colţ al vălului care le acopera.
De la început, în mod greşit sau poate că nu, eroul nostru şi-a făcut un punct de vedere propriu în legătură cu viaţa sentimentală. El a împărţit această parte secretă a vieţii în două părţi; iubirea şi amorul - dacă nu neapărat distincte şi ireconciliabile măcar ca doua faze diferite ale eternei relaţii dintre doi parteneri heterosexuali.
În concepţia lui iubirea la care visa era de origine divină. Prin ea ridica femeia pe un piedestal a cărui înălţime se pierde undeva în ceruri, acolo unde nu poate fi atinsă de murdăria vieţii cotidiene.
Celălalt aspect, al iubirii fizice era considerat de el inevitabil atunci când vraja momentelor de intimitate învăluia în egală măsură atât bărbatul, cât şi femeia. Pentru simplificare şi evitarea unor confuzii, Doru a preferat să definească această faza prin cuvântul amor, evitând un altul care prin modernismul lui îi repugna - sex.
Cu toată această împărţire, niciodată nu a fost convins că între cele două forme ale relaţiilor dintre un bărbat şi o femeie există bariere ce nu pot fi trecute.
Dimpotrivă, a ştiut întotdeauna că limita de separare între ele este o pojghiţă subţire care se poate rupe oricând, iar trecerea dintr-o parte în cealaltă se face în mod natural, ca o simplă păşire de la starea de vis la realitate sau ca de la un vis la altul. Nimic nu l-a împiedicat însă ca în confesiunile sale să-şi împartă astfel viaţa: sfânta iubire la care visa şi amorul. Separarea arbitrară a vieţii sentimentale în două nu a micşorat cu nimic respectul pe care l-a purtat întotdeauna femeii.
Uneori filozofa pe această temă evadând din lumea confuză în care trăia. După ce rătăcea prin metafizică, locul de unde aştepta să afle răspunsul la întrebări păstrate numai pentru el, nespuse niciodată, nimănui, obosit se întorcea în orizontul lui cu un imn în suflet închinat femeii. Întotdeauna a văzut-o ca «partea luminoasă a omenirii, fără de care viaţa nu ar fi fost posibilă». Dacă se oprea la această viziune, filozofia lui nu era terminată. Îi lipsea o urmare, o concluzie pe care în cele din urmă a găsit-o în gândurile lui: «dacă prin absurd viaţa ar fi fost posibilă fără femei, atunci eă nu merita să fie trăită ».
Abia acum conceptul lui despre cele doua sexe - condamnate să nu poată trăi decât împreună - devenea complet.
În acest stadiu, autorul a primit permisiunea inginerului Doru Dragu de a face cunoscute cititorilor câteva din secvenţele vieţii lui particulare în care se îmbină aleatoriu atât legăturile amoroase temporare, cât şi viaţa lui secretă, cea de visător neobosit, împătimit, veşnic în căutarea femeii iubite.
În paginile următoare sunt puse în faţa cititorului un număr de patru selecţii din amintirile de iubire şi două selecţii din amorurile care i-au pigmentat existenţa. Pentru consecvenţă, în toate poveştile de iubire, numele personajelor vor fi aceleaşi ; tânărul se va numi Doru, eternul visător, iar fata: iubita, crucea şi obsesia lui, va purta mereu numele de Sandra.
Respectându-i dorinţa, nicăieri nu se dezvăluie dacă întâmplările prezentate sunt ficţiuni, sau aspecte reale, ori combinaţii între ele. Iniţiativa de a descoperi şi discerne felul lor, aparţine numai cititorilor.

«Poveşti de iubire» - prima selecţie

“Apariţia unui înger în viaţa tânarului romantic şi visător. Cum s-au cunoscut doi tineri şi începutul unei iubiri. Curajul, dar şi riscul celui care îşi caută iubirea. Doru îndrăzneşte să atace o redută considerată inexpugnabilă şi reuşeşte acolo unde nici el nu se aştepta”.

Se întâmpla în timpul examenelor de admitere la facultate în vara anului …Atunci destinul, marele combinator, a pus faţă în faţă doi tineri.
Într-o zi, la cantina studenţească Doru a fost surprins de o fată aflată la câteva mese distanţă de el. A remarcat eleganţa naturală a fetei, mişcările ei fine şi precise, fără ostentaţie de parcă în mod voit nu voia să se faca remarcată.
Judecând după atitudine, foarte curând, ea a dat semne că a mâncat destul. Deşi farfuria i-a rămas pe jumătate plină, s-a ridicat de la masă şi în drum spre ieşire a trecut pe lângă el.
Abia acum Doru a văzut-o în toată splendoarea ei. Mai presus de toate, a constatat înmărmurit, cu ochii cât cepele, cât de părtinitor poate fi uneori destinul.

Se ştie că, de obicei, soarta dovedeşte cel puţin neatenţie şi lasă la îndemâna dimorfismului sexual latitudinea să stabilească neîngrădit diferenţe uriaşe între băieţi şi fete. De data asta, a exagerat în mod nedrept şi cu o uluitoare complicitate a avantajat în mod vădit subiectul admiraţiei care îl lăsase pe Doru cu gura căscată şi faţă de celelalte muritoare.
Aşa s-a trezit el că prin faţa lui trece o desăvârşită frumuseţe blondă cu ochi albaştri, o adevărată unealtă a destinului. Figura şi silueta ei, ideal proporţionată, purtau amprenta norocului de fată pe care ursitoarele grăbite au răsturnat coşul cu daruri fără să mai reţină nimic pentru următoarele urmaşe ale Evei.
Fiind excesiv de frumoasă, în jurul ei roiau în permanenţă mulţi admiratori. La fel ca ei, puternic impresionat de fată, Doru nu a găsit în el curajul necesar să o oprească chiar atunci şi să stea de vorbă cu ea; măcar să încerce să afle cum o cheamă.
În timp ce o privea ca pe o minune şi se lupta cu nerăbdarea de a o cunoaşte, a decis în mintea lui că trebuie să-şi încerce norocul. Reţinuse ora la care ea a venit la cantină şi a urmărit a doua zi să vadă dacă îşi respectă programul de masă. Aşa a fost. Fata era organizată.
După masă, cuprins de un curaj pe care l-a atribuit disperării sau unei nebunii temporare apărută pe neaşteptate, a făcut marele salt. S-a apropiat de fata frumoasă ca un vis şi s-a înclinat în faţa ei cu respectul pe care cavalerii îl arătau pe vremuri domniţelor.
Uitându-se mai mult într-o parte, şi străduindu-se din răsputeri să evite bâlbâiala de rigoare, aproape inevitabilă în asemenea situaţii, i-a adresat primele cuvinte. În acele momente lui îi era clar că măcar o parte din organele de simţ l-au trădat; nu ştia dacă vorbea fără voce sau i se defectaseră urechile şi drept urmare nu îşi mai auzea cuvintele.
În această conjunctură incertă pentru el, ea a auzit o întrebare plină de sfială rostită de o voce plăcută, trecută de chinurile schimbării. Spre deosebire de ea, Doru nu şi-a auzit însă glasul. Se pare că surditatea lui instalată brusc era destinată numai uzului său intern.
- Nu vă supăraţi pentru că îndrăznesc să vă reţin puţin atenţia. Vom fi colegi aici aproape o lună. Vreau să vă cunosc. Dacă vi se pare o îndrăzneală prea mare din partea mea şi nu doriţi, deşi îmi va părea foarte rău, vă asigur că nu o să vă mai deranjez. Dar dacă acceptaţi, îmi veţi face o mare bucurie şi atunci o să vă rog să îmi permiteţi să vă spun pe numele mic, a turuit el dintr-o suflare.
Efectul sutelor de cărţi citite era vizibil. Deşi tânărul i-a cerut cumva să intre în intimitatea ei, modul în care a făcut-o şi exprimarea lui plină de politeţe trăda multe ore petrecute în bibliotecă şi asta ii plăcea. Nu s-a putut abţine să reflecteze asupra realităţilor din lumea mizerabilă pe care o cunoştea: în care măgăria şi obrăznicia erau considerate acte de curaj, politeţea se confunda cu slăbiciunea sau lipsa de hotarare; cinstea cu prostia; hoţia şi eludarea regulilor cu deşteptăciunea.
Norocul de a găsi în asemenea condiţii pe cineva atent şi politicos i s-a părut a fi o performanţă şi vroia o confirmare. A întors capul şi l-a vazut pentru prima dată pe posesorul vocii; un tânăr înalt, cu alura atletică de om puternic şi sănătos stătea drept în faţa ei, puţin stânjenit, dar hotărât să nu plece până când nu primeşte un răspuns limpede la întrebările lui. Imaginea lui plăcută a făcut-o să se uite cu mai multă atenţie la el să-i poată reţine şi fizionomia. Explorând-o fugar şi mulţumită de ce a vazut şi-a spus că tipul merită puţină atenţie.
- Desigur, cu plăcere, a răspuns ea amuzată de tonul amabil şi conţinutul politicos al întrebării. Mă cheamă Sanda şi poţi să-mi spui aşa, i-a răspuns ea pironindu-şi cu îndrăzneală privirea albastră în ochii lui. Hipnotizându-l parcă, l-a obligat să nu îşi întoarcă privirea în altă direcţie şi să-şi fixeze lumina ochilor direct în ochii ei.
- Mulţumesc mult. Atât a putut să îngăimâne fâstâcit Doru.
Curajul lui se dusese de mult pe apa sambetei. Căzuse într-o stare de leşin cald şi plăcut ca în apa unei lagune tropicale. Trăia intens o senzaţie stranie; simţea cum se pierde, sub privirea ochilor ei într-un imens orizont albastru ca cerul de vara, adânc şi misterios.
Ca în vis gândea din ce în ce mai pierdut; aceeaşi senzaţie trebuie să o simtă şi cel care murind fără durere, alunecă pe un drum neştiut de nimeni, grăbit să ajungă la izvorul cunoaşterii celei mai misterioase taine - aceea a dedublării şi a separării - prin care viaţa devine spirit, iar moartea ia în stăpânire materia inertă.
Numai că fata era atât de frumoasă încât el nu a vrut să o lase singură pe pământ. Atunci cu graba disperării, a refăcut în viteză drumul înapoi pe acelaşi traseu şi schimbând sensul deplasării, spiritul său a reîntâlnit proaspăt părăsita materie înainte ca aceasta să se rîcească. După încheierea acestui periplu, revendicându-şi dreptul la viaţă, a rămas lângă ea. Cu o ultimă tresărire a jurat că în viitor, nu va mai combate teoria reînvierii din morţi. Socotea că această concesie este oricum prea mică şi ea o merita din plin.

În prima săptămână după ce şi-au vorbit, proaspetele cunoştinţe s-au întâlnit de câteva ori la cantină, să zicem întâmplător. În realitate lucrurile nu stăteau câtuşi de puţin aşa. El o pândea zilnic, măcar să o vadă când venea la masă, dar nu ieşea din ascunzătoare de fiecare dată. Deşi fata se arătase deschisă, firea lui prudentă îl făcea să-şi refuze bucuria de a sta zilnic de vorbă cu ea.
Întotdeauna era la fel în relaţiile cu fetele, dar acum când întâlnise pe cineva care cu o singurî privire îl topea ca pe o lumânare, prudenţa lui se transformase în boală.
Suferea la gândul că poate o deranjează şi nu voia ca aşa ceva să se întâmple. De aceea, la început i se înfăţişa foarte rar, la fel cum Duhul Sfânt a procedat cu Moise - fondatorul mozaismului - în vremurile de demult când prinzându-l în capcană pe muntele Sinai. l-a înarmat cu cele zece porunci.
Înainte de a-şi relua înfăţişarea omenească şi să-şi facă cunoscută prezenţa, Doru trebuia să se convingă că şi ei, la fel ca lui, îi face o reală plăcere să fie împreună. După fiecare întrevedere avută cu ea, căpăta mai mult curaj, mai ales că Sanda nu făcea economie de zâmbete când îl vedea. Adunând aceste zâmbete şi nu numai, cu fiecare zi care trecea, creştea în el speranţa că şi fata abia aştepta să îl vadă.
Foarte aproape de fericire, după două săptămâni el a îndrăznit mai mult, ba chiar a dat dovadă de temeritate când a invitat-o la o întâlnire în toată regula: cu oră, cu loc dinainte stabilit - ce mai, o întâlnire adevarată între un băiat cu o fată.
Aventura lor a început în seara unei zile călduroase de vară. Când Sanda a sosit la punctul de întâlnire, el se afla de mult acolo şi o aştepta cu un boboc de trandafir roşu în mână. Când a văzut-o lângă el, fie din cauza emoţiei aşteptării, dar mai mult a felului în care arăta, Doru a simţit dintr-o dată că îl scuturau frigurile. Ea arăta ca un înger coborat chiar atunci din ceruri şi împrăştia în jurul ei lumina, splendoarea şi parfumul Raiului. Ar fi vrut să o ia în braţe, să se lipească de ea ca ventuza de spatele bolnavului, să-şi apese buzele lui arse de febra aşteptării pe buzele ei.
În loc de fierbinţeala sărutului unor iubiţi, el nu a îndrăznit nici măcar să o pupe frăţeşte pe obraz sau pe frunte, dar în compensaţie o privea prostit. Relaţia lor încă nici nu exista, măcar la nivel declarativ. Nimic nu era oficializat între ei. El nu îndrăznise să-i facă declaraţii de dragoste pentru că spaima incertitudinii îl măcina şi îl îngrozea ori de câte ori încerca să înceapă cu ea o discuţie lămuritoare despre acest subiect.
După un salut relativ rece de bun venit şi înmânarea bobocului de trandafir, ca un simbol al patimii ce îl ardea, au plecat împreună pe jos, într-o lunga plimbare fără ţintă. Pe drum Doru tăcea şi iar tăcea, cu gura încleştată, fiind preocupat de ce va urma.
Pentru a sparge gheaţa care se formase între ei, Sanda a luat iniţiativa şi a deschis o discuţie pe care el nu era capabil să o înceapă.
- Mă bucur ca m-ai invitat să ne plimbăm şi îţi multumesc pentru asta. Chiar simţeam nevoia de mişcare. Dar unde mergem? Te-ai gândit la ceva anume, sau ne deplasăm spre o ţintă care duce către nicaieri?
- Vreau să văd cum arăţi tu de aproape, dacă eşti…. pământeană. De departe ştiu, eşti … hai că ştii, nu îţi mai spun şi eu, a venit răspunsul lui în care se simţea mai mult decât tristeţe, se simţea o melancolie de lungă durată care tocmai se instala.
“Ciudat“, şi-a pus el un semn de intrebare. “De ce pe unii frumuseţea îi bucură, în timp ce pe mine perfecţiunea ei mă întristează? ” După o nouă tăcere, menţinută de el preţ de câteva secunde, a continuat cu vocea răguşită a unui tânăr care îşi forţa vădit coardele vocale ca sunetul lor să vireze mai mult către bas, sau cel puţin spre bariton.
- Invitaţia pe care ţi-am făcut-o înseamnă mult pentru mine. Mă gândeam că o să mă refuzi. Cine ştie ce combinaţii poţi să ai şi eu te încurc.
Doru era mai mult decât îngrijorat la gândul că o fată aşa frumoasă şi inteligentă, cum se vedea că este ea, nu se putea să nu aibă un prieten şi a strecurat în discuţie o mică aluzie la eventualitea că el ar putea să o încurce cu insistenţa lui.
- Dacă aveam o combinaţie, nu acceptam să ies cu tine. Dar de ce eşti asa de moale astăzi, pari mai moale ca de obicei. Nu cumva din cauza căldurii?
El s-a simţit atins de remarca făcută şi a sărit ca ars negând violent presupunerea ei.
- Nici vorbă!
Atunci a ştiut că trebuie să îi spună fetei ceva concret, adevărat, nu gargară de salon de care cu greu se desprindeau tinerii fluşturatici. Altfel, îi întăreşte bănuiala că l-a moleşit căldura. El ştia foarte bine că povestea asta cu căldura nu era chiar o vorbă goală, era adevărată. Numai că ea nu venea de la soare, era căldura lui internă care îl ardea mereu când se afla lângă ea. Ori el tocmai asta vroia - ca ea să nu cunoască adevărata lui sursa de căldură - era prea devreme pentru relaţia lor care nici măcar nu începuse. Mai tarziu da, poate că îi va spune chiar el, dar nu acum. Aşa s-a simţit obligat să reia discuţia a cărei greutate o simţea ca o uriaşă cruce de lemn verde pe care şi-o pusese singur pe umeri.
- În realitate sunt preocupat, de ce să nu recunosc, sunt preocupat de tine. Nici eu nu ştiu exact ce să îţi spun acum. Este complicat pentru mine să mă fac înţeles în stadiul în care suntem. Nu cred că asta depinde numai de mine, ci şi de tine. În sfârşit, eu vreau să spun că tu meriţi mai multă atenţie decât se acordă de obicei unei colege, fie ea şi de cantină.
S-a uitat din nou la ea şi i-a trecut prin cap că ar fi mai bine să schimbe subiectul, devenea prea fierbinte şi secretul lui ar putea ieşi la iveală. Ca un făcut, de câte ori se uita la ea, amuţea. În aceste condiţii gândea că amplificarea fenomenului îl poate face să rămână mut pe vecie în faţa ei. Cu această perspectivă în faţă, pentru a-şi ridica moralul s-a concentrat atât cât îi mai permitea nivelul lui de dependenţă faţă de ea, a tras mult de el reuşind să revină în discuţie, ba chiar să-şi dezvolte teoria.
- Cuvântul “colega” are în el ceva impersonal, nedefinit, imprecis care se poate potrivi oricărei persoane din o masă mare de cunoştinţe, în final o străină cu statut de colegă.
- Frumos spus. Înţeleg că tu vrei să îmi schimbi statutul faţă de tine. Am înţeles bine? Ce îmi propui în loc?
Era prea de tot. El voia să o ia pe departe cu înflorituri şi ea îl forţa să îi răspundă clar la o întrebare pe care tot el i-a sugerat-o. Asta dacă voia să fie luat în serios şi el asta îşi dorea din tot sufletul, dar îşi pierduse busola. Fără să fie mulţumit de randamentul creierului său, şi-a adus aminte de o vorbă populară potrivită pentru asemenea situaţii “Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o !” Întotdeauna mergea vorba asta când cineva făcea o greşeală tactică şi preopinentul lui îl punea cu botul pe labe. Faptul că a putut să emită un raţionament, l-a facut să aprecieze că totuşi, creierul lui lucra şi capul nu îi era chiar gol. S-a îngrijorat însă teribil când şi-a dat seama că el se goleste vizibil şi încă repede.
În tot acest timp, ea îl privea într-un fel pe care el îl considera ca fiind dovada unei neîndoielnice compătimiri. Poate că ea punea în privire şi puţină simpatie, sau altceva, mai duios, dar el nu avea cum să vadă. Mergea mecanic, punând pas dupa pas ca un robot şi timp de câteva minute nu a mai scos nici o vorbă. Era din ce în ce mai nemulţumit de prestaţia lui şi convins că nu mai poate prelungi tăcerea, şi-a zis: “Fie ce-o fi!”, după care a deschis gura reînnodând discuţia, dar nu de unde o lăsase, ci din altă parte.
- Cred, de fapt sunt sigur că ce vreau eu te priveşte şi pe tine. Când te-am invitat să ne plimbăm, aveam o altă stare de spirit, mă refer la pierduta mea exuberanţă. Atunci credeam că pot să-ţi spun tot, şi am multe de spus. Între timp, fiind aşa de aproape de tine mi-am pierdut siguranţa. De asta am tot tăcut, am încercat să îmi explic ce se întâmplă. Sunt sigur că acum ştiu.
Când a tăcut, s-a uitat ţintă la ea. Atât de intensă, de arzătoare era privirea lui de parcă ar fi vrut să îi dea foc. Sanda a simţit-o că o arsură. Ea îi spunea despre el mai mult decât putea să o facă prin cuvinte. Parcă toate visele şi speranţele, toată viaţa lui şi-au dat întâlnire în ochii din care ţâşnea. Ei începuse să îi fie teamă de felul cum o privea. Un gând fugar a liniştit-o. “Poate că se înşela şi el era cuprins numai de o febră trecătoare, fără motivaţie. Ori poate răcise şi era febril. Dar dacă temperatura îi crescuse periculos de mult şi trebuia să îi aplice clasicul tratament cu aspirină?”
Odată cu invocarea acestei posibilităţi, îngrijorarea a pus din nou stapânire pe ea. Ca să-şi verifice ipotezele şi să pună o pauză în desfăşurarea evenimentelor, eventual să îl facă să se simtă mai degajat, s-a apropiat de el şi i-a susurat ceva în ureche o frază aparent fără legătură cu discuţia lor, dar de care ea era sigură ca îi va dezlega limba.
- Dorule, nu ştiu dacă tu ţi-ai dat seama singur sau poate că ţi-a şoptit cineva, dar tu chiar îmi placi.
Respirându-i în ureche, gest care după unele informaţii primite de la o colegă mai mare îi înnebunea întotdeauna pe băieţi, s-a îndepărtat din nou de el şi a aşteptat puţin, să vadă ce efect are asupra lui semnalul dat de ea. În timp ce îl privea atent, ea şi-a dat seama că el nu era bolnav. Din punct de vedere clinic arăta ca un om sănătos. Dacă aşa stăteau lucrurile, alta trebuia să fie cauza stării lui.
Sanda, care se uita din când în când în oglindă şi era conştientă de felul cum arăta, bănuia ea ceva, dar cum el nu îi destăinuise încă nimic despre “suferinţa” a cărei cauză spera să fie ea însaşi, nu era sigură cu privire la motivul stării lui. Ei îi trebuia o certitudine şi ea întârzia să apară.
Cufundat în propriile lui introspecţii, el nu a avut nici o reacţie şi făcea mai departe ce ştia atunci mai bine: tăcea. Atitudinea lui de câine bătut se transforma rapid în starea de blegeală clasică a băieţilor prinşi cu mâţa în sac în faţa iubirii pe care nu aveau curajul să o dezvăluie. De aceea, Sanda nu era mulţumită şi chiar o nedumerea figura lui imobilă pe care din lipsă de inspiraţie o punea mai mult pe seama lipsei evidente a farmecelor ei asupra lui.

Se ştia atrăgătoare, mai mult decât este necesar să trezească atenţia unui băiat şi în mod sigur se aşteptase ca până acum el să fie deja doborât de frumuseţea ei nepământeană. Odată ajunsă la această concluzie supărătoare pentru ea, uşor iritată a adăugat informaţiei de mai înainte o semiîntrebare care putea fi luată foarte lesne şi ca un mini avertisment.
- Este suficient ce ţi-am spus ca să putem discuta mai departe? Sau continui tot eu dacă tu nu poţi suporta o convorbire sau, mă rog, crezi că nu are sens să discutăm.
Precizarea ei dovedea - dacă mai era cazul - că ea se instalase cu autoritate la cârma jocului şi stăpânea pe deplin terenul, dirijând conversaţia în direcţia pe care o dorea.
- Uite, de pildă, a continuat ea, eu sunt capabilă să tac şi m-aş mulţumi numai să privesc persoana lângă care sunt, dacă ea îmi place.
Pe Doru, acest ultim supliment de frază l-a scos din transă şi, astfel, a redevenit el însuşi. Gândind raţional, putea să-i placă Sanda, să o iubească oricât de mult fără ca această simţire să ducă la pierderea cumpătului său a independenţei lui de acţiune. Lecţia asta o învăţase astăzi, cu puţin mai înainte. Reconstituind în minte toate sincopele lui şi-a amintit simptomele avute: în primele momente când s-a văzut singur cu ea, a fost copleşit şi aproape nu putea să respire, iar de vorbit nici atât. După ce a trecut peste şocul iniţial şi a văzut că şi ea este un om, de fapt o fată infinit de dulce, şi-a revenit şi a fost capabil să îşi pună diagnosticul şi chiar să-şi imagineze tratamentul.
“Fire sentimentală, tendinţe de romantism desuet, suspect de sindrom cu declanşare de febră la vederea unei femei frumoase. Boală gravă pentru un tânăr de 19 de ani, dar recuperabil. Tratamentul recomandat: schimb de opinii cu Casanova şi bărbaţii uşuratici locali, care au sfârşit mâncând din palmele nevestelor; practicarea sportului în aer liber constând în alergarea după himere până când se obţine trezitul la realitate. Ca dietă, se recomandă înghiţirea gălbenuşului propriu de trei ori pe zi.”
Acum, când ştia că boala lui are leac, simţea din nou acea relaxare şi detaşare care i-a adus multe avantaje în firavele lupte duse până atunci cu sexul opus. Era din nou tot el, cel vechi, cu bunele şi relele lui, cu emoţiile şi senzaţiile lui. Îi venea să se sărute singur de bucurie că a reuşit să se desprindă din leşinul admirativ în care se cufundase.
Reintrarea în propria piele nu a fost chiar simplă. L-au apucat furnicăturile la încheieturi şi îl mânca o ureche destul de tare, ca de fiecare dată când simţea că se află pe un teren alunecos. De câte ori se afla în încurcătură şi de data asta chiar era, îl apucau furnicăturile la încheieturi şi îl mânca o ureche.
Încurcătura lui era reală şi îşi avea originea în felul în care l-a provocat Sanda. L-a surprins cu afirmaţia ei directă şi de aici venea starea lui. Nu era puţin lucru ca o fată cum este ea, să îi spună neprovocată de el că îl place. Era bucuros că a spus-o; auzise el ceva de la o colegă de a ei pe care o vedea stând de vorbă mai des cu Sanda, dar nu era convins că aşa şi era. Credea mai mult că este miza unui joc de-a pescuitul, pe care îl joacă fetele aruncând undiţa în apă, ca peştii cei proşti să se repeadă la momeală şi să rămână prinşi în cârlige.
Confirmarea venită chiar de la ea, a avut darul să îl nedumerească într-atâta că aproape i-a luat minţile. Acum se vedea în situaţia celui care visând că a câştigat la loterie, refuză să se trezească, de teamă să nu afle că adevăratul câştigător este altcineva. Sau că un tânăr în căutarea iubirii unice, care ajuns pe un vârf de stâncă, s-a trezit în faţa unei mari dileme; nu ştia ce să facă şi oscila între tentaţia de a se arunca fără parapantă într-un abis din care se auzea o voce dulce care îl ademenea cu promisiunea unei fericiri viitoare, sau să fugă de acolo cât mai repede.




Starea lui nu a durat mult. Este drept, ştia că Sanda este o fată directă şi vorbeşte fără ocolişuri dar - aici i-a apărut un mare semn de întrebare, o îndoială ca un junghi în inimă - nu era sigur la ce se referea exact când i-a spus că îl place.
Făcând o comparaţie între ce simţea el pentru ea şi o iluzorie reciprocitate, se vedea dezavantajat. De exemplu, lui îi placea Sanda foarte mult, poate prea mult, era sigur de asta.
Dar dacă ea înţelege prin “plăcut” numai ceva care nu o deranjează? Oricum, la cât de mult doreşte o relaţie cu ea, i-ar fi plăcut să audă ceva mai consistent şi voia să se asigure dacă ea crede că vor putea fi implicaţi într-o relaţie sentimentală adevărată, ca doi iubiţi. “Este prea mult?“, s-a întrebat în sinea lui, şi a decis să continue discuţia, dar să ia el iniţiativa.
Stăpân acum definitiv pe emoţiile lui, a început să joace tare - nu avea încotro: trebuia să afle cum este poziţionat în inima ei.
- Dragă Sanda, tu ai facut o afirmaţie pentru care îţi multumesc, dar ea nu te angajează cu nimic. Indiferent ce înteles dau eu spuselor tale în legătură cu mine, totul este numai pe riscul meu. Oricum, sunt sincer bucuros că îţi plac. Nu ştiu dacă eu ţi-am spus vreodată, dar fără ca ăsta să fie un simplu schimb de amabilităţi, şi tu îmi placi, poate prea mult.
- Se cunoaşte că eşti mort după mine, i-a răspuns ea - exploatând din plin ultima parte a replicii lui şi a zâmbit într-un fel anume.
Ca Doru să nu aibă nici o scăpare, s-a uitat la el dintr-o parte, aşa cum priveşte întotdeauna o femeie pe un bărbat pe care vrea să-l facă praf. Acest gen de privire a rămas din cele mai vechi timpuri până astăzi un mister nedezlegat de bărbaţi. Nimeni nu cunoaşte exact ce semnificaţie are. Poate că nu are nici una şi este aruncată ca o nadă pentru romanticii moleşiti de perspectiva unei iubiri arzătoare. Sau poate că scopul ascuns era scurtarea drumului pâna la îngenunchierea lor definitivă, de cele mai multe ori ireversibilă.
Poziţia ei în debutul amoros care se prefigura, era diferită de a lui. Poate că ea era mai grăbită decât el să ajungă la un deznodământ fericit, ori poate că voia să se convingă dacă el este cel pentru care merită să accepte un statut de monogamă.
Oricât ar fi fost Sanda de dulce, de sinceră, nimeni nu putea face abstracţie că şi ea era o femeie - dacă nu de facto cel puţin una de perspectivă - şi era dotată cu aceleaşi organe şi simţuri ca oricare alta. Din aceste motive, nici ea, ca fiinţă garantat raţională nu se putea elibera complet de sindromul feminin. Iată de ce tăcerea lui prelungită care ameninţa să devină permanentă ca şi şahul etern pe care îl juca, a agasat-o precum o arăta limpede revenirea ei în discuţie pentru compensarea unui răspuns inexistent din partea lui.
- Ce vrei, Doru? Vrei luna de pe cer, vrei o jucărie? Poţi să îmi spui cât de clar trebuie să se exprime o fată despre un băiat, chiar în faţa lui, ca el să priceapă ce trebuie şi nu ce vrea el? Nu înţeleg de ce judeci aşa de puţin matur situaţia în care ne găsim, ca să nu spun copilăros. Ai putea să te superi şi nu vreau.
Aşa a înţeles Sanda să arunce fără milă mingea în terenul lui. În faţa unui asemenea răspuns din care se putea înţelege orice, atât de precis era, Doru a simţit imediat că intensitatea furnicăturilor din încheieturi şi mâncărimea din ureche se înteţesc şi nu putea nici să se scarpine de teamă ca ea ar putea afla slăbiciunea lui. Mai mult, lucru nou, a început să tuşească - deloc discret încât fata s-a îngrijorat. După ce s-a liniştit puţin, el a ştiut - la fel ca din primele momente ale întâlnirii lor - că nu trebuie să întârzie cu replica, scorul era deja 2:0 pentru ea şi simţind că îi revine nesiguranţa, a mormait precaut.
- Hm, nu cred că vreunul dintre noi are nevoie de clarificarea unor înţelesuri şi nici nu sunt sigur că trebuie să o facem acum. Trebuie mai întâi să aflăm răspunsul la o întrebare de care depinde totul. Fii, te rog atentă, este importantă.
Doru s-a oprit din mers si tintuind-o cu o privire plina de neliniste a lansat in sfarsit cea mai chinuitoare intrebare care il preocupa.
- Eşti implicată acum într-o relaţie, te mistuie vreun dor arzător pentru cineva, sau altfel spus, eşti prizoniera vreunui sentiment năvalnic dar delicat, duios şi înălţător, te afli în situaţia să cânţi cu cineva aria iubirii?
La auzul întrebării, Sanda nu a găsit altceva mai bun de facut decât să râdă în hohote. Doru nu ştia dacă râde de el sau de răspunsul lui şi chinul cu mâncărimea a continuat, devenind de nesuportat. Socotind că a pierdut destul timp cu râsul, ea s-a simţit datoare cu o explicaţie.
- Ştii ce m-a făcut să râd? Nu alocuţiunea în sine care poate fi interpretată drept dorinţă
legitimă ca fiecare să ştie în ce se poate băga, deşi sub această umbrelă poate fi ascunsă şi o încercare perfidă de imixtiune în viaţa personală a cuiva. Băieţel, lucrurile astea de obicei se simt, nu se trâmbiţează.
În timp ce el, întors de replica ei la începuturile adolescenţei, nu ştia ce atitudine să mai adopte, ea şi-a încheiat tirada.
- Ce m-a făcut să râd a fost stilul pe care l-ai folosit; bombastic, desuet şi ironic, sau din toate câte ceva. În orice caz, mi-a placut şi îţi mulţumesc pentru emoţia estetică pe care
mi-ai provocat-o. Poţi să mai faci încercări din astea, dacă te simţi în stare.
Spunând asta, ea l-a lăsat ca la început, nedumerit, sau mai exact spus - şi mai nedumerit. “De fapt, încă o dată, ea a răspuns nimic”, a tras el concluzia numai pentru el şi a continuat să se consulte cu el însuşi, în interiorul fiinţei lui, sperând să câştige timp pentru încropirea unui răspuns devastator. “Ce mă fac dacă discuţia continuă tot aţa? Sunt convins că amazoana asta are atâta creier, încât o să mă ţină tot timpul la un scor negativ. Şi o să mă termine mâncărimea din ureche dacă nu o fac să tacă cu un răspuns inteligent. Bine că măcar nu mă mai furnică încheieturile mâinilor”, şi-a zis, terminându-şi monologul destinat sieşi.
Crezând că i-a venit inspiraţia, exaltat, a mai adăugat ceva, numai pentru el: “Acum este momentul, a venit clipa cea mare. O spun şi o să văd ce se va întâmpla: dacă trăiesc sau dacă mor”.
- Ştii ce cred eu?, a început el contraofensiva. Că ne învârtim ca un câine în jurul cozii. Ce am spus amândoi aici, ar putea fi rezumat pe puncte cam aşa:
1. Amândoi am declarat mai mult sau mai puţin clar că ne placem, deci ideea de bază este că ne putem suporta.
2. Tu şi eu am dori să avem o relaţie împreună. Dacă am luat-o razna, te rog să mă opreşti punându-mi dulcea şi parfumata ta mânuţă peste gura mea de peizan neciolplit. Sau dă-mi o replică nimicitoare care să mă lecuiască definitiv de aprecieri sinucigaşe.
Pentru că ea nu părea interesată să ia vreo atitudine din cele sugerate, sau oricare alta diferită, Doru a continuat asaltul.
3. Natura relaţiei dintre noi şi profunzimea ei depinde de unele informaţii pe care fiecare este dator să le furnizeze celuilalt. Asta se va negocia.
4. Nu am nici o relaţie cu o persoană de sex feminin în afară de mama mea pe care o iubesc foarte mult.
5. Eşti nemaipomenit de frumoasă şi cred că o să te iubesc de-a binelea, dar altfel decât pe mama.
6. Tot timpul te-ai fofilat şi nu mi-ai răspuns concret la nimic. Un singur cuvânt ar fi de ajuns ca răspuns la o ultimă întrebare. Crezi că mă poţi iubi?
Sanda, directă cum se ştie a răspuns de data asta fără echivoc, cu un singur cuvânt aşa cum i-a cerut el.
- Da. În plus vreau să ştii, a spus ea dorind să lămurească un alt capitol din informaţiile cerute de el, nu am încă nici o relaţie de dragoste cu nimeni. Sper să am una bună cu tine.
Instantaneu şi mâncărimea din ureche, care-l chinuise pe Doru în ultima oră, a încetat.
- Acestea fiind zise - a închis el discuţia, de data asta emoţionat şi grăbit ca ea să nu se răzgândească - nu ne mai rămâne decat să parafam acordul.
Într-un iureş de nestăvilit, cei doi tineri l-au parafat imediat, într-un fel anume simţindu-se în altă dimensiune, în afara timpului şi spaţiului, în afara lumii întregi pentru că în afară de ei nimic nu mai exista.

Trebuie precizat că în acel timp, aşa cum s-a prezentat ea, numele ei de botez era Sanda. Abia după ce s-au întâlnit de mai multe ori, s-au plăcut şi au rămas împreună, Doru şi-a materializat obsesia şi a convins-o că în particular i se potriveşte mai bine numele de Sandra. Pentru a fi convingător, s-a angajat să îl folosească numai el, în intimitatea lor, iar fata amuzată, a fost de îndată de acord.

Respectându-le dorinţa, din acest moment până la ultima pagină a poveştilor lui de iubire, numele sub care va evolua fata - oricare ar fi fost el - va fi Sandra.
Amândoi credeau că relaţia lor va evolua frumos. Ea chiar se amăgea la început că este posibilă dezvoltarea unei relaţii camaradereşti fără eterna problemă de cuplu.
În ceea ce îl priveşte pe Doru, el era atât de copleşit de frumuseţea, simplitatea şi personalitatea ei, încât ar fi acceptat orice fel de relaţie dorea ea, numai să o poată păstra lângă el până când în mod natural, s-ar limpezi apele.
Povestea vieţii lor nu va însemna numai fericire, vor veni şi vremuri grele, cu nori negri deasupra capului, dar ei îşi vor trăi viaţa cu demnitate şi vor fi fericiţi că s-au întâlnit.

Povesti de iubire - selectia a II-a

«Poveşti de iubire» - a doua selecţie

Din nou singur. Departe de iubita lui, Doru cade în consideraţii şi alunecări ironice privind geneza speciei umane. Istoricul obsedantei chemări - Sandra.

Se întâmpla în vara anului….. într-o vacanţă după terminarea anului II.
De pe dealul aflat la marginea satului Ulica, cu mărăcini crescuţi într-o dezordine parcă studiată, cu iarba verde măcinată insistent de oile costelive ale vecinilor, în zare se vedea liziera de sălcii de pe malurile Dunării, crescute strâmb, haotic, ca în basmele cu pitici şi barbă-cot.
Mângâiat de razele blande şi îngăduitoare ale soarelui de 9 dimineaţa, Doru stătea întins pe un preş ţărănesc vărgat ţesut de mama lui din cârpe din bumbac şi se gândea la prietena sa, Sandra.
Afară era cald şi plăcut, arşiţa sufocantă de amiază era încă departe. Simţea cum atmosfera calmă şi senină din jur îl cuprinde într-o dulce îmbrăţişare şi îl îndeamnă la visare. Tânărul de 20 ani era din partea locului şi fusese de multe ori la Dunăre. Privind în zare îşi imagina cum în bălţile mâloase apărute în urma revărsşrii din matca fluviului a apelor crescute, înoată cu disperare peştii prinşi ca într-o capcană în ochiurile de apă stătută, din ce în ce mai mică, din ce în ce mai caldă şi mai săracă în oxigen, victime sigure ale stârcilor de baltă, berzelor sau pescarilor întâmplători.
Ca de fiecare dată când era în vacanţă, ocupaţia şi totodată unicul lui divertisment era lectura. Citise biblioteci întregi de cărţi, în special romane ale căror titluri şi număr nu şi le mai amintea cu exactitate.
Singurătatea şi firea lui înclinată puternic spre romantism îl făceau vulnerabil în lumea reală. Din acest motiv se refugia în lumea cărţilor unde viaţa i se părea mai bună, mai curată, şi mai demnă de trăit decât cea adevărată. În mod deosebit îl atrăgeau domnişoarele din cărţi, acelea pe care majoritatea autorilor le descriu ca făpturi minunate, frumoase, delicate şi romantice al căror prototip rămâne peste veacuri Julieta lui Shakespeare. Desigur ca în paginile cărţilor el a întâlnit şi reversul lor; femei adevărate scorpii, otrăvitoarea Lucreţia Borgia fiind numai unul din exemple.
Pe aceste inchizitoare în fustă nu le-a considerat niciodată femei adevărate. Dezbrăcate de rochiile fastuoase rămâneau goale atât pe dinăuntrul lor, cât şi pe dinafară - numai cu caracterul lor malefic şi trupul plin de păcate, adevărate maşini de stârnit diversiuni şi de ucis, camuflate în ambalajul seducător de femei frumoase.
Sensibil la bunătate şi frumos, el a ales ca modele pe suratele Julietei şi căuta să concentreze într-un mic rezumat toate calităţile lor pe care mai târziu - când o va găsi - le va transfera fetei pe care o va iubi mereu, din ce în ce mai mult. Cu toate acestea, el nu a absolutizat niciodată calităţile nimănui şi deci nici ale femeilor. De aceea, cu toată deferenţa, a păstrat şi în privinţa lor un mod critic de a judeca, chiar dacă părerile lui s-au format mai mult din cărţi decât din realităţi trăite.
Iată de ce, vorbind despre cărţi şi literatură în general, indiferent dacă tratau subiecte romantice; erau drame sau tragedii; abordau subiecte despre religie şi ateism; erau romane S.F. cu poveşti despre călătorii de anticipaţie sau retro, el a tras concluzii pe care le-a menţinut toată viaţa. Una din ele se referă la femei, în general. El ştia ca în viaţa reală sunt fel de fel de femei. Cum o bună parte a literaturii nu prezintă femeia ca un înger, ci mult mai lumeşte, în apărarea ei, Doru a elaborat propria lui teorie.
Ca să fie un avocat bun, trebuia să înceapă cu începutul, adică geneza femeii şi să-şi transforme teoria într-o strălucită pledoarie pentru apărarea ei.
Un tânăr ca el, înfierbântat de lectură, nu se putea sustrage unei teme mereu dezbătute: apariţia omului şi deci a femeii pe pământ. La elaborarea conceptului său de apărare cunoştea că din multitudinea de idei, nu putea fi luată în considerare decât una din cele două alternative care au fost zeci de ani subiectul unor lupte crâncene în plan ideatic: lucrările ştiinţifice «Descendenţa omului» şi «Originea speciilor» ale savantului englez Charles Darwin şi Biblia.
Oricine are o minimă instruire, cunoaşte din simpla alăturare a celor două alternative că între ele sunt deosebiri fundamentale. Conştient de poziţia incomodă în care s-ar fi aflat dacă lua o poziţie partizană faţă de una din cele două variante, a căutat să se menţină în limitele unei neutralităţi comode ştiind că o poziţie publică l-ar fi expus riscului de a fi denunţat ca suporter al uneia sau alteia din cele două tabere. Odată riscul asumat, sub căldura binefăcătoare a soarelui de dimineaţă, Doru a început să alunece, din ce în ce mai mult, în zona în care amorţeala fizică se suprapune cu starea de semitrezie şi căderea în visare cu ochii deschişi. Ajuns acolo, zâmbind, a continuat să dezvolte în stilul său propriu, strategia de apărare a femeii. După ce a cunoscut-o pe Sandra, această preocupare a atins cote atât de înalte încât nici el nu le mai zărea vârful.
Cunoscând acest adevăr, nu-i de mirare că lui i se părea că este mai cavalereşte să fie de acord cu dogma biblică - a originii divine a femeii - decât să accepte teoria cu maimuţe a domnului Darwin. Englezul, înfruntând biserica şi corul femeilor frumoase, a lansat teoria potrivit căreia omul şi, prin urmare, femeia ar avea ca strămoşi nişte maimuţoi care au evoluat necontenit până au devenit oameni.
Imparţial, Doru a socotit că se cuvine ca susţinerile lui Charles Darwin să fie prezentate pe scurt înainte de a fi contrapuse Bibliei. «Procesul de transformare al unor maimuţe de tip special - botezate de el ”primate” - în oameni, s-a derulat cu mari greutăţi şi s-a întins mult în timp, în perioade care pentru sublinierea duratei exprimată în milioane de ani, au fost numite ere geologice.
În decursul lor, strămoşii omului au pierit rând pe rând; care de bătrâneţe sau boli, care din cauza cataclismelor sau pentru că nu au putut face faţă unor schimbări climatice, ori în lupte cu alte jivine. Astăzi nu se mai găsesc exemplare intermediare vii - să se poată face un schimb de informaţii cu ele sau eventual să fie împăiate şi plimbate prin circuri pentru a se argumenta teoria. Ea se susţine numai prin câteva fosile găsite pe ici, pe colo prin Europa - la Neanderthal şi Cro-Magnon - şi apoi în Africa sau Asia.
În ciuda tuturor vicisitudinilor, oamenii în devenire nu au fost singurii care au traversat cu succes timpurile. Generoasa lor familie mai cuprinde şi niste verişori primari, actualele maimuţe antropoide. Volens-nolens, gradul de rudenie dintre oameni şi maimuţele contemporane, a făcut ca între aceste grupări să existe unele asemănări. Din lipsă de timp însă, acestea sunt lăsate nespuse - cititorilor revenindu-le surpriza şi plăcerea de a le descoperi singuri. Totodată nu se poate ca marile deosebiri pe care fiecare le datorează ascendenţilor, să scape unei priviri atente.
Tot domnul Darwin a dorit să convingă lumea că a existat o perioadă la început, în care din aceiaşi părinţi au plecat cele două ramuri de strămoşi. În timp ce strămoşii oamenilor au fost băieţi deştepţi şi au descoperit la timp direcţia corectă în care să evolueze, cei ai verilor noştri mai puţin dotaţi la minte sau poate mai puţin norocoşi, au cam greşit socotelile şi din eroare sau din grabă au greşit drumul şi intrând într-o fundătură, au rămas maimuţe».
Ideile lui Darwin îi deranjează şi astăzi pe mulţi, la fel ca şi pe cei care ajunşi boieri la oraş, când au invitaţi îşi ascund rudele de la ţară, sau ca să fie mai siguri le încuie în debara. Mai mult, unii nu văd cu ochi buni nici unele zone din grădinile zoologice în care vizitatorii, mai cu seamă cei miloşi, nu se simt prea confortabil când îşi văd rudele închise în cuşcă şi prostindu-se pentru o coajă de banană.
Nici Doru care se considera un om citit, cu mintea luminată şi chiar era, nu prea aprecia teoria darwin-istă. Reţinerea lui se datora mai ales gândului că minunatele frumuseţi cântate de poeţi care sunt: mamele, surorile, iubitele şi fiicele noastre - într-un cuvânt femeile, fiinţele cele mai dragi din lume, printre care strălucea minunata lui Sandra - pot să aibă ca strămoşi comuni acele maimuţe urâte, păroase şi murdare, care au impresionat istoria mai mult prin talentul imitaţiei.
Pe cale de consecinţă, trebuia să accepte ideea că ele sunt descendente din femeia supremă, numită Eva. După cum se ştie, ea a făcut o carieră strălucită după ce a devenit publică informaţia că a fost creată de însuşi Dumnezeu dintr-un os şterpelit de la defunctul Adam. Dacă tot a ajuns la legenda creării Evei, scăpat de constrângeri, Doru s-a simţit liber să lanseze anumite informaţii despre acest subiect. Veştile cu pricina i-au ajuns la urechi în timpul lungilor sale călătorii în lumea viselor. Mii de ani s-a crezut că ele s-au pierdut în negura timpului. Din fericire, au fost regăsite întâmplător în deşertul Sahara cu ocazia unor săpături arheologice.
Istorioara de mai jos, scrisă pe un papirus vechi, îngălbenit de vreme, este relatarea unui martor ocular, povestită chiar de el unui grup de muncitori sezonieri angajati pentru săparea grădinii Raiului.
Naratorul, era un paznic blajin la livada de meri şi făcea parte din clasa şerpilor primordiali, fără nici o legătură cu faptele reprobabile ale unui alt şarpe celebru apărut mai târziu pe piaţa bârfelor. Acesta din urmă, devenit un personaj negativ, cu mintea tulburată de modificările genetice suferite, a fost considerat ca primul ispititor al lumii şi a rămas în istorie ca prototip al vicleniei, şi al intrigii.
Iată povestirea, redată exact cum era scrisă pe papirus:
“La început nu a fost nimic. Totul a fost creat din voinţa Stăpânului meu. Să nu mă întrebaţi cum, că nici eu nu ştiu. Nimeni dintre muritori nu va şti vreodată. Ştiinţa noastră, a celor care au avut norocul să fie lângă El, începe de la pomul cunoaşterii. Acesta este mărul. După cum ştii, femeia a fost făcută de Creator manual, dintr-o coastă a lui Adam. Ca să nu îşi bată prea mult capul, El l-a folosit ca model pe cel de la care luase coasta, pentru că oricum era la îndemâană”.
Terminând misterioasa introducere în tainele acestui miracol, paznicul şarpe s-a oprit pentru că avea conform ştiinţei zoologice capul mai mic şi deci creier mai puţin şi nu atingea nivelul de inteligenţă al animalelor cu capul mare, cum sunt omul şi boul. În plus, avea memoria slăbită şi atinsă de o boală modernă apărută pe pământ şi propagată până în Rai, boala lui Alzzzheimer, a sâsâit el numele americanului tradus în limba şerpească. După o pauză, şi-a reluat povestirea, dar numai când a considerat că i-a revenit memoria.
“În timp ce lucra, şi-a dat seama că exista riscul ca noua făptură să fie confundată cu modelul. Atunci a luat hotărârea să nu facă o copie identică şi înainte de a sufla peste ea să îi dea viaţă, i-a adus câteva modificări”.
Sosise momentul culminant al expunerii şi pentru a-i da importanţa cuvenită, şarpele paşnic, paznicul, s-a oprit şi a privit iscoditor să se convingă că cei din jurul lui sunt atenţi şi reţin tot ce spune el.
“În acea vreme, Creatorul era permanent în criză de timp pentru că era singur şi trebuia să facă totul cu mâna Lui. Tot gândindu-se cum să evite asemănarea dintre model şi noua Sa creaţie, privirea i-a căzut pe pomul cunoaşterii - adică pe măr - aflat chiar în faţa Lui. Acesta i-a furnizat şi inspiraţia. Înveselit brusc de găselniţă, a adus trei modificări machetei celei care urma să devină prima femeie. Pentru aceasta, s-a oprit în zona mediană a corpului: în dreptul pieptului - faţa - şi a fundului sau popoului cum îi spuneţi voi cuprinşi de o jenă inexplicabilă.
După ce a terminat lucrarea şi i-a dat viaţă cum se ştie, ca să finalizeze lucrarea şi să poată fi trecută în evidenţe, i-a dat noului locatar al Raiului numele de Eva - femeia supremă. În concluzie, a făcut femeia, având ca modele pe Adam şi fructul de măr. Că aşa stau lucrurile, aduc patru argumente.
“Primul argument. Femeia seamănă foarte mult cu bărbatul. Diferenţa de talie se explică prin încăpăţânarea lui Adam care nu a vrut să cedeze mai mult de o coastă şi asta cu mare scandal. Creatorul, neavând mai mult material la dispoziţie, femeia a ieşit mai mică. În continuarea acestui argument vă reamintesc că astăzi sunt: barbaţi cu părul lung şi femei cu părul scurt; femei care poartă pantaloni şi bărbaţi care poartă fuste”. De asemenea, sunt bărbaţi care îşi bat nevestele, dar şi femei care îşi altoiesc bărbaţii. Nu aş dori să mă bag şi în alte obiceiuri, de fapt abateri de la concepţia iniţială a Creatorului, ca să vă dovedesc cât de mică a ajuns diferenţa dintre cele două sexe. Un exemplu tot o să vă dau; în ultimul timp creşte numărul bărbaţilor cretini care se însoară între ei, ca şi al femeilor nebune care o fac între ele”.
Rotindu-şi ochii mici şi miopi, a privit asistenţa şi, satisfăcut de interesul dovedit prin gurile căscate ale ascultătorilor, a decis să continue.
“Cred că sunteţi de acord să mă opresc aici cu exemplele. Mulţumesc”, mai zise paznicul şi fără să aştepte răspunsul, a început să înşire celelalte trei argumente.
“Al doilea argument şi prima modificare adusă Evei faţă de Adam. Luaţi două mere din un anumit soi roşu mai bine crescute, de exemplu Red delicios şi ridicaţi-le la înălţimea pieptului unei femei normale. După ce le lipiţi de el, veţi avea imaginea sânilor primordiali, cu mult înainte ca deşertăciunea oamenilor să îi transforme în titluri de glorie, fală şi criterii de atracţie sexuală şi să-i mărească prin implanturi cu silicoane şi sutiene false.
Al treilea argument şi a doua modificare adusa Evei faţă de Adam. Dacă tăiaţi un măr exact în două şi aşezaţi jumătăţile una lângă alta cu coaja în sus, aveţi imaginea în miniatură a feselor femeii: mai rotunde, mai moi - plăcute la atins, mai jucăuşe şi mai apetisante decât ale tăntălaului de Adam”.
Nu se ştie de ce, dar parcă şi paznicului i-au sticlit ochii la acest pasaj al istorisirii. Şi-a dat seama la timp că atitudinea lui putea fi interpretată, mai ales că lângă el se aflau şi adolescenţi, aşa că a tuşit discret şi a abordat o figură nevinovată. Calm, şi-a reluat povestirea ca şi cum el nici nu ar fi fost de faţă când s-a vorbit despre acest subiect.
“Totusi, Creatorul nu a fost mulţumit de a doua diferenţă. Ea nu a ieşit cum a dorit. Ca să scape însă mai uşor de bombănelile lui Adam - aflat în convalescenţă după extracţia coastei, dar prezent atunci, de faţă - El a catalogat-o ca fiind neesenţială. În sinea Lui, a hotărât să se concentreze pe diferenţa următoare, să o facă cât mai vizibilă, să sară în ochi.
Al patrulea argument şi a treia modificare adusă Evei faţă de Adam. Priviţi o jumătate de măr tăiată perfect. La interior, în mijlocul fructului, o să vedeţi o anumită alcătuire care este gineceul mărului copt. Creatorul a preluat ce a văzut ca model, de altfel un desen stilizat al viziunii sale, şi l-a aplicat viitoarei Eva în zona în care se găseşte şi astăzi. Ca această ultimă modificare adusă faţă de Adam să fie cât mai evidentă, Şeful cel Mare a practicat acolo şi un orificiu, făcut mai mult din distracţie, fără un scop precis. Se pare că Eva, plină de iniţiativă şi inspiraţie i-a găsit repede o întrebuinţare de care se bucură şi astăzi toate urmaşele ei şi nu numai ele”.
Pentru a da mai multa substanţă demonstraţiei sale, bietul şarpe/paznic îmbătrânit de secole şi încolţit de vârstă a crezut că este bine să facă “mea culpa” în locul Creatorului. Atitudinea lui dovedeşte ce se ştia de mult. Cei mici trebuie să-şi asume întotdeauna greşelile sau nereuşitele celor mari, pentru că aceştia precum se ştie nu pot greşi, sunt infailibili.
“Acum vă mai spun că este posibil ca nici lucrarea numărul trei să nu semene prea mult cu jumătatea de măr luată iniţial drept model. Trebuie însă să întelegeţi că Cel de Sus a lucrat singur, se cam grăbea şi era obosit. Dar îndurare! Nimic nu iese perfect de prima dată. Chiar dacă nu este o copie fidelă a modelului, în orice caz este o mare diferenţă faţă de Adam, ceea ce El a urmărit”.
După ce şi-a sters o ipotetică transpiraţie de pe fruntea care nu exista, paznicul, din ce în ce mai obosit, s-a apropiat de final. Se vedea clar că se grăbeşte.
“Aş vrea să vă mai spun ceva despre măr - pomul cunoaşterii. La început în Rai exista un singur exemplar care făcea mere roşii. Stăpânul a interzis cu străşnicie tuturor să îi mănânce fructele. Numai că într-o zi, un nepot de al meu care avea mintea plecată cu sorcova, nu a avut ce face şi i-a îndemnat pe Adam şi Eva să mănânce câteva mere. Ce a urmat cunoaşteţi numai parţial, ca toată lumea”.
Toată atitudinea paznicului bătrân - precum s-a spus, un şarpe paşnic - arăta că nu îi cădea bine să facă aceste precizări, dar în spiritul adevărului trebuia, nu avea ce face.
“Că Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai ştie toată lumea, dar că pe nepotul meu, după ce i-a luat complet minţile, i-a tăiat picioarele şi l-a lasat apod, după care l-a făcut genţi şi pantofi - ştim numai noi, rudele lui. La beleaua asta s-a mai adăugat şi blestemul că şerpii să se târască pe pământ fără picioare, să sâsâie în loc să vorbească, drept caracter să le fie atribuite: perfidia şi viclenia, iar ca ocupaţie să practice intriga”.
După expunerea acestor precizări care demonstrau originea divină a femeii, şi deci a Sandrei - în calitatea ei de urmaşă în linie dreaptă a Evei - Doru a hotărât să disjungă dosarul ei în două cauze mai mici.
Prima cauză a format «Dosarul genezei» şi se referea la inventarea femeii, dosar pe care l-a închis cu hotărârea definitivă arătată în paragrafele anterioare. A doua cauză a format: «Dosarul pierzaniei la care te duce femeia» şi se referea la aventurile ulterioare ale Evei. Pe acesta l-a suspendat pentru a aduna noi probe, cu intenţia de a-l amâna până la calendele greceşti sau dacă tribunalul hotăra altfel, până la Paştele cailor sau la Sfântu’ Asteaptă.
Dacă dosarul nu se pierdea între timp, era hotărât să strămute judecarea lui la tribunalul din Craiova – România, unde ştia că funcţionează un complet de judecată cam ciudat.*
După ce a terminat, cum am văzut, partea cea mai grea a misiunii lui de apărător al femeii, Doru a plecat urechea la zvonurile care mai circulau în legătură cu acest subiect prin cercurile foarte înalte de sus. Acolo se mai spunea pe şoptite, că distinsa doamna Eva ar fi fost expulzată împreună cu numitul Adam dintr-un loc unde stăteau fără chirie şi beneficiau gratuit de hrană şi întreţinere.
Totodată un mecanism de informare fără greş numit bârfă - vechi de când lumea, dar care modernizat funcţionează şi astăzi în lumea civilizată - se face vinovat de răspândirea informaţiei că alungarea lor s-ar datora unei greşeli grave săvârşite în alimentaţie.
Astfel, se spune că ei s-au lăsat convinşi - de un element declasat, strecurat în rai sub formă de şarpe - să consume nişte mere vitaminizate la care nu aveau dreptul, ele făcând parte dintr-un lot experimental. Sustinerea că fructele incrimnate au fost mâncate din greşeală se bazează pe informaţii demne de crezare preluate şi însuşite de religia creştină care recunoaşte că a fost o eroare, adică inculpaţii au mâncat din greşeală ceva care le-a fost fatal.
Nici astăzi nu se ştie ce căuta în Rai acel ofidian din generaţia a doua de şerpi, care a influenţat toată istoria lumii. Cine l-a adus şi cine l-a tolerat în locul acela fără de prihană tocmai pe el, un individ lipsit de caracter care în loc să-şi vadă de ale lui se ocupa cu ispititul. În timpul acela biblic nu se cunoştea încă vorba înţeleaptă potrivit căreia «nu este vinovat cine mănâncă şapte pâini, ci cel care i le dă».
Dacă aceasta zicală se cunoştea, toată vina ar fi căzut pe şarpe sau in extenso, poate pe cel care l-a adus acolo - pentru că ispitindu-i, practic el le-a dat, iar proştii au mâncat.
Când a ajuns la această concluzie, Doru a hotărât că este bine să se oprească aici cu deducţiile sale privind greşeala de nutriţie săvârşită de cei doi şi nu întâmplător. El şi-a adus aminte că potrivit unei spaime populare cârtitorului sau celui care pune la îndoială cele sfinte, îi taie popa limba.
Gestul de «pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă» al cuplului Adam & Eva a rămas cunoscut în istorie ca marea greşeală care a degenerat în păcatul originar. În alte condiţii, enoriaşul Adam şi roaba lui Dumnezeu Eva ar fi rămas bine merçi în rai şi omenirea păcătoasă de azi nu mai apărea.
Partea proastă este că atacul la merele din livadă a continuat şi după izgonirea celor doi deveniţi între timp adevăraţii inventatori ai lumii de mai târziu. Din lipsă de interes sau neglijenţă, prădătorii livezilor nu au fost identificaţi nici până astăzi - sau nu s-a dorit deconspirarea lor - aşa că dosarele de cercetare a pagubei s-au închis cu menţiunea «autori necunoscuti».
Trecând cu vederea acest aspect, în lucrările unor istorici de seamă apăruţi mai târziu, se spune că Cel de Sus, s-a consolat repede cu privire la pierderea suferită în livadă. Chiar s-a gândit că pentru a evita situaţii asemănătoare, să stropească recolta cu un insecticid puternic sau în cel mai rău caz - dacă acest procedeu nu dădea rezultate - să pună bromura din belşug în apa de băut sau în mâncare.
Din păcate, istoria nu a putut consemna din lipsă de probe nimic din veridicitatea acestor presupuse măsuri.
Uitându-se din când în când pe pământ - obicei devenit din ce în ce mai rar, cu şanse mari de dispariţie completă în secolul XXI - şi văzând ce poate face femeia din globul pământesc, Creatorul s-a felicitat că a scăpat aşa usor de Eva şi de prostănacul de Adam. Abia atunci, după ce s-au convins că supărarea Atotputernicului a trecut, savanţii lumii au putut constata că singura consecinţă vizibilă a greşelii celor doi a fost apariţia popoarelor.
La puţin timp după schimbarea domiciliului, bietul Adam a început să fie din ce în ce mai strâmtorat de costurile vieţii luate pe cont propriu. Situaţia lui era agravată şi de obligaţia de a o întreţine şi pe Eva care în loc să apere bugetul familiei, începuse să cheltuiască excesiv, fără justificare şi manifesta din ce în ce mai mult aptitudinile cucoanelor de mai târziu.
Pentru ca beleaua acoperirii costurilor de întreţinere în noua locaţie a căzut tot pe capul lui şi neştiind să facă nimic altceva decât urmaşi, s-a gândit că ar putea câştiga ceva punând iarăşi pe tapet, vechea problemă a osului rămas în istorie sub numele de coasta lui Adam. Celebritatea acestui os se datorează faptului că a servit la fabricarea doamnei Eva, care culmea, în loc să fie recunoscătoare ca îi datorează viaţa lui Adam, prin cheltuielile ei îl aducea la sapă de lemn.
După o analiză şi gândire temeinică, primul bărbat al lumii (fireşte, în ordinea apariţiei), a ajuns la concluzia că ideea nu este rea şi că salvarea lui poate veni într-adevăr de la osul acela mic căruia iniţial nimeni nu i-a dat mare importanţă, aproape toţi evaluatorii locali atribuindu-i o valoare de întrebuinţare exclusivă pentru ros.
În concluzie, primul lui gând a fost să ceară reabilitarea osului cu pricina: să fie scos din grupa oaselor fără valoare şi să fie reevaluat la preţul pieţii din România.**
În logica lui primitivă a apreciat că sunt motive temeinice să apeleze la justiţia divină şi să ceară despăgubiri pentru prejudiciile suferite de el. Cum nu cunoştea legile şi era neştiutor de carte, adică era un analfabet, Adam ca să fie sigur că nu greşeşte din nou, mai ales că nu uitase cât l-a costat eroarea făcută acolo sus terminată prin alungarea lui şi a Evei, s-a hotărât să îşi tocmească avocaţi.
În întâmpinarea făcută de aceştia în numele lui, s-a cerut ca o comisie de experţi să facă o evaluare corectă a coastei care i-a fost şmecherită, la preţul pieţei, iar valoarea ei să fie reactualizată în funcţie de numărul de ani de când există sexul femeiesc, care: a trăit, a iubit, a înnebunit bărbaţii, a asigurat perpetuarea speciei şi a contribuit la propăşirea ei, a inventat pamperşii, dar a şi provocat războaie, a curvăsşrit şi multe altele.
Totodată bine sfătuit de echipa de avocaţi, a mai cerut cotă parte din câştigul realizat în decursul timpului din afacerile dezvoltate exclusiv pentru promovarea deşertăciunilor inventate pentru satisfacerea orgoliilor sexului numit pe bună dreptate, frumos.
O listă anexă cuprindea principalele articole incluse în această categorie: bijuteriile, cosmeticele, tocurile înalte, fustele scurte, desuurile, chiloţii bikinii, moda absurdă, animalele de companie, tipii gigolo şi striperii, operaţiile estetice în general şi implanturile cu silcon în special, liposucţiile, şedintele Spa, regimurile alimentare de slăbire scumpe şi stupide, şedintele de psihologie, vrăjitoarele, vopseaua de păr, etc.
În final, a mai cerut să primească 50% din câştigurile încasate de toţi cei care au legătura sau s-au ocupat de “cea mai veche meserie din lume”: peşti, patroane de bordel, prostituate stilate, curve proaste, poliţişti, medici ginecologi, parlamentari, etc.
Trezit din visare de căldura care a început să se instaleze Doru, revenit la realitate, a scuturat din cap, s-a aşezat în capul oaselor şi s-a recuplat la literatura citită. Dintre toate cărţile citite îi rămase întipărit în minte un roman scris de un autor american - din el mai cu seamă principalul personaj feminin.
Tresărise când a întâlnit-o prima dată în paginile cărţii pe Sondra, fata cu păr auriu, ochi albaştri şi trup de zână. Felul în care autorul a descris-o l-a fermecat imediat. În roman, ea era centrul universului - puţin arogantă, dar nehotărâtă cu privire la viitorul ei şi insuficient apreciată la valoarea reală de un anturaj bezmetic. Personajul Sondra, aşa cum i-a apărut din carte îl obseda şi îl urmărea în permanenţă. Era atât de îndrăgostit de imaginea ei încât a hotărât ca iubita lui, încă ipotetică, dar pe care era sigur că o va gasi pentru împlinirea viselor sale romantice, trebuie să se numească la fel ca ea. Era idealul imaginat pentru iubita lui căreia voia să îi ofere întreaga lui viaţă, în respectul sfânt al unei fidelităţi de care era convins, dar care nu îi fusese încă pus la încercare.
Mult mai târziu, când a întâlnit o fată de care s-a îndrăgostit până la limita imposibilului, el a înţeles că numele de botez nu are prea mare importanţă. Dacă ar avea, atunci pentru ce ar mai exista numele de alint pe care şi-l şoptesc iubiţii? Cu asta s-a mai potolit, dar nu de tot. Cu toate că fata pe care o iubea se numea Sanda, printr-un artificiu i-a apropiat numele de obsesia lui şi l-a transformat în Sandra. Nu era chiar Sondra - dar era tot fata cu păr auriu, ochi albaştri şi trup de zână. Ce mai conta o literă când el era convins că a tras lozul cel mare la loteria vieţii? A câştigat fericirea. Fata de lângă el nu mai era o himeră, era o realitate în carne şi oase.
- Şi-ar dori cineva mai mult?, s-a întrebat el retoric.
O întrebare retorică poate naşte uneori un dialog. În timpul vacanţelor Doru avea timp destul pentru conversaţii, dar rar găsea un partener pe măsură. Acum, singurul care s-a arătat dispus să răspundă provocării lui a fost ecoul propriei voci: o idee de personaj care îi reflecta ca o oglindă visele, speranţele dar şi nesiguranţa împreună cu toate îndoielile lui. Aşa a început un dialog absurd îintre Doru şi ecoul parşiv al spuselor lui care din răzbunare pentru rolul subaltern pe care soarta i l-a rezervat, dorea să încurce cât mai mult lucrurile.
- Nu, nimic, nimeni nu şi-ar dori altceva, i-a răspuns ecoul care încă dormita, adăugând nemulţumirii lui şi neplăcerea că a fost trezit din somn.
Apoi, alungându-şi lenea, a adăugat, mai mult să-l pună la încercare pe Doru, cel care emitea sunetele articulate pe care el trebuia să i le restituie.
- Poate, nemurirea. Şi tot ecoul viclean a completat din dorinţa de a-şi pune mentorul în încurcătură. Dar oare mai este actuală nevoia de nemurire în sens biologic?
- Nicidecum, ajunge nemurirea în sens poetic; fenomenul a fost verificat de zeci, de sute de ori pe pielea mea, a strigat sigur pe el Doru.
- Dar cine murea de fiecare dată când ea pleca şi cine învia de câte ori revenea?, a insistat ecoul, hotărât să câştige bătălia.
Aluzia lui cu privire la complexul de nemurire avut odata de Doru, era stravezie.
- Tot eu, Doru, eu sunt eternul visător! Veşnicul îndrăgostit de himere, acum nebun după Sandra.
De data asta ecoul a tăcut. Iubirea stăpânului său pentru fata asta era atât de evidentă încât chiar el, ecoul, un slujbaş umil, dar cu tupeu, s-ar fi făcut de râs îngânând şi acest adevăr.
O scurtă paranteză retrospectivă în viaţa lui o prevesteşte pe Sandra cu mult înainte de a o întâlni. S-a întâmplat când el era încă un copilandru ceva mai răsărit, cu pretenţii de semiadult. În una din zile, a venit în vizită la părinţii lui fratele mamei, un domn profesor, tânăr, citit, holtei, cu un fizic atrăgător, un tip chiar frumos.
Povestind acesta la masă mai multe istorioare hazlii, la un moment a descris o tânără femeie, probabil una din aventurile lui, ca avănd un trup de fee.
Deşi aparent nu era atent la discuţie, Doru a ridicat deodată ochii mari şi a privit cu intensitate către povestitor. Acest cuvânt nou l-a intrigat, dar i-a crescut şi pulsul. L-a făcut să tremure de emoţie. Unchiul şi-a dat imediat seama ce anume a trezit un declic în mintea băiatului şi l-a întrebat ce a înţeles el prin trup de fee.
Aspirantul de mai târziu la adolescenţă, eliberat de presiuni psihice şi de temeri i-a răspuns imediat cu răsuflarea tăiată, “nu ştiu, dar trebuie să fie ceva foarte tulburător”. Remarca lui a stârnit râsete şi priviri cu subînţeles, dar în mintea băiatului care începuse deja să viseze frumos, se făcuse puţină lumină. În sfârşit, aflase singur ceva despre înfăţişarea unei zâne.
La toate acestea se gândea el în acea zi de vară. Era conştient că o iubea atât de mult pe Sandra, încât numai gândul la ea fără să o vadă, îi făcea rău şi îl durea fizic. Îşi aducea aminte că el încă din timpul cursurilor i-a propus să nu îşi scrie zilnic pentru că despărţirea temporară să fie mai uşor de suportat. Gândul lui ascuns şi nemărturisit a fost altul; să verifice cât de acceptabilă sau nu poate fi fiecare zi petrecută în absenţa ei.
Drept urmare au hotarât să îşi scrie săptămânal, nu zilnic şi acum ros de dragoste el se întreba dacă ce au stabilit a fost bine sau nu. Grea dilemă.
Nu putea comunica cu ea în nici un alt mod. În sat exista un singur telefon la primărie, care funcţiona pe bază de manivelă şi magnetou. Astăzi ar putea fi un demn exponat de muzeu, unul din modelele arhaice datând de la începuturile telefoniei. Mai mult, din ordinul primarului, telefonul nu putea fi folosit pentru convorbiri particulare, ci numai dacă în sat izbucneau epidemii umane, epizootii sau incendii. Singurele distractii disponibile erau cititul cărţilor şi ascultatul pieselor de teatru la un radio cu galenă pe care şi l-a confecţionat singur, din auzite de la alţii şi aproape fără bani. Pentru punerea lui în funcţiune a cheltuit o sumă minoră numai pentru căşti şi o mică piatră care dacă îşi aduce bine aminte se numea atunci - mai mult ca sigur şi astăzi la fel - pirită.
Dacă primele zile au trecut cum au trecut, după două săptămâni tristeţea îl ucidea. Şi totuşi mânca bine, cu poftă. Poate că din cauza că tocmai se sculase de la masa şi era sătul, simţea un fel de dezgust faţă de el însuşi. I se întâmpla mereu de câte ori mânca bine, mai ales că ţinea la supleţea lui şi avea impresia că putea pierde uşor lupta cu kilogramele.
- Cum poţi să iubeşti atât de mult şi totuşi să trăieşti fără să îţi vezi iubita lângă tine, fără să o atingi?, se întreba revoltat Doru. Cum poţi să mesteci cu nesimţire mâncarea cea de toate zilele cu mentalitate de ierbivor rumegător, să leneveşti şi uneori să te şi îngraşi în aceste conditii?, s-a întrebat din nou Doru din ce în ce mai supărat pe el.
În cărţile citite de el, cei care cădeau în patima iubirii, de obicei nu aveau poftă de mâncare, slăbeau, deveneau jegăriţi, iar unii dintre ei, din exces de zel, chiar mureau. De aceea nu înţelegea cum se pot împăca cele două contrarii. Iubeşti, dar iubita este departe şi totuşi mănânci de spargi şi chiar te îngraşi. Cum vine asta?
Revoltat, a început să deplângă toată generaţia lui din care nu s-a exclus şi a învinuit-o de toate relele, făcând o lungă lista de defecte pe care a terminat-o cu blazarea şi nesimţirea.
- Oare noi, tinerii de astăzi, suntem numai nişte amărâţi, nişte epigoni incapabili să ne ridicăm la înălţimea sufletească a eroilor din romane şi ne mulţumim numai să îi admirăm până la idolatrizare? Sau mintea noastră perversă, ne păcăleşte din nou şi ne face să credem că există două feluri de suferinţă: una nobilă, înălţătoare - adică suferinţa altora - al cărui singur efect pentru noi este de cele mai multe ori emanaţia unor lacrimi de crocodil şi alta - suferinţa reală - care ne priveşte personal de care ne ferim ca dracu’ de tămâie?
Întrebări de acest fel îşi punea el zilnic sau de mai multe ori pe zi, dar se întâmpla ca un facut, dupa ce îşi satisfăcea mici plăceri omeneşti şi numai dacă reuşea să se detaşeze de prezentul nenorocit. Ele îl invadau întotdeauna după ce suferinţa era ostoită lăsând în urmă regrete şi hotărârea niciodată respectată ca slăbiciunea să nu se mai repete.

Nota bene !

*) La Craiova a funcţionat într-o perioadă de timp un tribunal ale cărei sentinţe au stârnit în toată ţara cel puţin nedumerire sau, spus altfel, au uluit prin neaşteptatul lor absurd. Poveştile cu Păcală şi Tândală par simple însăilături nefericite şi lipsite de inspiraţie comparativ cu isprăvile acestui vajnic tribunal.

**) România, brand de ţară…..ca la moară!
De ce evaluarea oaselor trebuie făcută la preţul pieţii din România şi nu din altă ţară?, l-au întrebat surprinşi avocaţii pe cel care le ceruse ajutorul.
Fără să se grăbească, cetăţeanul expulzat din rai le-a răspuns astfel încât iscusiţii avocaţi şi-au dat seama că domnul respectiv, în ciuda neştiinţei de carte nu era chiar tâmpit.
Iată răspunsul lui.
«România ajutată cu entuziasm şi hotărâre de conducătorii ei, a ajuns ţara cea mai săracă din Europa. Aici toată lumea bună fură într-o veselie. De sărăcie şi foame s-a ajuns la o situaţie unică; în această ţară oasele care în alte ţări nu se valorifică pe piaţă, fiind considerate fără valoare, se vând populaţiei la preţuri incredibil de mari.
Pentru a întări cele spuse, le-a prezentat avocaţilor săi o nouă creaţie populară.
Un poet de ţară, cu studii zero la fel ca păgubaşul, după ce s-a înscris la şcoala populară de arte, a început să facă folclor fără să ştie. El se plânge codrului cam aşa:
- Fură şefii cu justiţia,
fură administraţia şi poliţia,
iar populaţia,
rămâne cu frustraţia,
şi cu alegaţia,
că dispare naţia…..
……………………
Asta e situaţia ».