Capitolul XII. Începutul reconcilierii. Prima întâlnire cu Clara.

Moto: Mi-am distrus toţi duşmanii, făcându-i prietenii mei, prin iertare. (Abraham Lincoln)


Când Doru a deschis uşa rezervei în care se afla Clara, la început nu a văzut nimic. Uşa se deschidea spre interior, iar patul în care stătea pacienta era situat undeva în dreapta, lângă fereastră. A mai înaintat un pas şi a văzut-o.
Magda nu exagerase cu nimic. Clara era atât de frumoasă, încât i s-a tăiat respiraţia când a privit-o. În mod straniu, a fost cuprins de aceeaşi senzaţie de bine - că prevestirea unei întâmplări fericite care urma să se producă, întocmai aceleia simţite înainte de accident - numai că de data asta era de o intensitate copleşitoare.
Norocul lui a venit tot din partea Magdei care a făcut prezentările şi l-a scos din starea de prostaţie în care căzuse.
- Clara, el este Doru Dragu, cel care ştii tu… A vrut din prima zi să te viziteze, dar nu l-am lăsat eu. Cunoşti toată povestea. Ţi-am spus-o. Acum îl las aici pentru 60 de minute. Dacă ai nevoie de ceva apasă soneria. Pa!
Şi a plecat.
Aşa a rămas singur, pentru prima dată, numai cu ea. S-au privit din primele momente cu insistenţă şi o curiozitate nedisimulată de parcă o verificau pe Magda să vadă dacă ea, mijlocitoarea întâlnirii se pricepe la fizionomii.
Amândoi bănuiau că ea din prietenie, trecuse dincolo de obiectivitate şi le îmbunătăţise puţin imaginea făcându-i fiecăruia un tablou mai spectaculos decât în realitate.
Prima lui impresie - cu care a rămas toată viaţa - a fost că Magda, în ciuda numeroaselor ei însuşiri, cu toate strădaniile şi buna ei credinţă a defavorizat-o net pe Clara. Explicaţia este una singură: până şi ea era depăşită de situaţie şi nu a găsit cuvintele potrivite pentru a o descrie aşa cum arăta. Şi nici nu putea. Nimeni nu ar fi putut să o facă, pentru că frumuseţea ei depăşea orice închipuire.
Doru, se uita la ea şi nu îi venea să creadă ce vedea. Voia să iasă din această cumplită tăcere, dar îi lipseau cuvintele de început. Deschidea gura să spună ceva, dar nu putea materializa nimic prin sunete şi simţind că devine ridicol o închidea la loc. Cuvintele refuzau să ţâşnească de parcă el nu ajunsese încă la stadiul de vorbire articulată. Simţea cum i se umezesc ochii şi lupta din răsputeri să îşi ascundă starea de dificultate din care nu vedea cum o să iasă.
Mai stăpână pe emoţiile ei, văzându-l neajutorat şi probabil din milă creştinească, Clara i-a întins un colac de salvare şi a luat asupra ei dificultatea începutului.
- Domnule Dragu, de ce aţi insistat să staţi de vorbă cu mine? Nu uitaţi, eu nu am nici un motiv să mă bucur că vă văd.
- Sunt convins de asta domnişoară, a fost răspunsul unui om încolţit de monstrul teribil al vinovăţiei. La fel cum sunt convins de vinovaţia mea.
- Eu nu vreau să învinovăţesc pe nimeni de nimic. Am depăşit acest stadiu, dar nu mă pot opri să gândesc că indiferent de circumstanţe, numai faptul că treceaţi pe acolo v-a făcut să intraţi în modul cel mai nefericit în viaţa mea.
Discuţia nu începuse prea bine pentru el. Era ca un boxer înghesuit în corzi care nu putea riposta cu lovituri de atac şi era nevoit să se apere prin fandări şi eschivări de grindină de lovituri pe care adversarul i le administra cu sânge rece.
- Nici nu puteţi să vă imaginaţi cât de mult regret ce s-a întâmplat. Nu am nici o scuză. În timpul scurs de la …. şi s-a oprit, nu voia să pronunţe în faţa ei cuvântul acela, după care a continuat.
- Am mers mai departe decât dvs. şi vă declar că regret şi clipa în care m-am născut. Până la incident....mi-am trăit viaţa în limitele decenţei. Nu am făcut rau nimănui, cel puţin nu cu intenţie, a reuşit el să termine fraza speriat că ea va interpreta argumentaţia lui ca fiind foarte subţire.
“Inteligentă găselniţă să substitui cuvântul accident cu incident”, a gândit ea, dar l-a lăsat încurcat în propria lui logică.
“Ajutor! Ajutor!”, striga disperat sufletul în el. Vinovăţia lui îl bloca, iar frumuseţea ei îi accentua blocajul. Se simţea al nimănui, singur cu propria lui neputinţă. În sinea lui se mira că încă mai supravieţuieşte. Cine să-l ajute? “Ajută-te singur!”, şi-a amintit el că ar fi spus cineva cu multă vreme înainte şi a scăpat. A prins din eter îndemnul, a strâns din dinţi şi a continuat cu ochii aţintiţi către vârful pantofilor - convins că aceştia cuminţi, nu îi vor întoarce sau răstălmăci vorbele.
- Atunci, ca şi acum, ca întotdeauna, nu am plecat de acasă cu gândul să fac pe cineva să sufere. Ceva peste puterea mea de înţelegere a intervenit brutal şi mi-a schimbat sensul vieţii, m-a făcut să mă simt ca un criminal. Din păcate, răul l-am făcut cu mâna mea ca şi paternitatea lui îmi aparţine, mă marchează ca un stigmat de care nu cred că voi mai scăpa vreodată.
Ascultându-l, ea şi-a amintit ce anume i-a spus Magda în legătură cu abilităţile lui şi în sinea ei nu s-a putut opri să constate - tipul o aduce bine din condei - dar a continuat discuţia atacând prin evitare, mai mult, i-a imprimat intervenţiei o nuanţă de filozofie glumeaţă.
- Cred că este prea mult ce aţi spus. Dacă toţi cei care într-un fel sau altul au prejudicat grav pe cineva, ar dori să se întoarcă - în calitate de nenăscuţi - înapoi în uterele originale, ar fi o mare tragedie. Populaţia Terrei s-ar diminua considerabil, mai mult ar dispare cu certitudine politicienii şi conducătorii. Luând ca figură de stil ce tocmai v-am spus, nu cred că este în beneficiul cuiva să exageraţi.
Când el, redus la tăcere de intervenţia ei credea că şi-a deşertat sacul cu vorbe, ea a continuat cu o voce sfătoasă dar dulce, mai dulce decât o acadea. În respectul adevărului, trebuie să recunoaştem că nu numai Doru, dar oricare martor neutru ar fi asistat la acest dialog, ar fi sesizat în frazele următoare că pe lângă dulceaţa vorbei, răspunsul ei conţinea şi o doză apreciabilă de stricnină.
- Trebuie să fim mai atenţi la ce facem cu viaţa noastră. Într-o lume falsă cum este cea în care trăim, de cele mai multe ori, salvarea noastră constă în talentul cu care evităm expunerea la pericolele ascunse sub intenţii bune. De regulă, acestea sunt cele mai periculoase pentru că te induc în eroare. La fel ca şi scuzele care vin prea târziu, după ce nenorocirea a avut loc. Cui îi mai servesc ele? În popor se spune despre cazuri asemănătoare, că ele aduc acelaşi folos ca o frecţie făcută la un picior de lemn.
Cu toate că intervenţia ei l-a râcâit adânc, provocându-i leziuni semnificative în amorul propriu, Doru a trebuit să recunoască că în spusele ei era mult adevăr. Căpătase un fel de spaimă primitivă, animalică în faţa discursului ei logic. Îi era limpede că ea domina scena. Plasarea cu dibăcie a mingii în terenul lui l-a făcut să se retragă prudent pentru a-şi linge rănile, într-o vizuină imaginară aflată undeva, într-un colţişor al propriei minţi. Nemiloasă, soarta crudă nu îl lasă din gheare. Se părea că această zi, de la care aşteptase atât de mult, nu îi aducea noroc.
În sufletul lui se dădea o luptă pe viaţă şi pe moarte între dovedita lui vulnerabilitate în faţa ei, imposibil de negat şi orgoliul său făcut praf. Ar fi vrut să îi răspunda şi dur, dar şi neutru. Nici nu a luat în considerare partea ofensatoare din ultimele ei fraze care îi erau destinate şi a trecut cu vederea peste sensul spuselor ei. Ca un jocheu într-o cursă ecvestră, disperat că pierde cursa vieţii lui, îşi crăvăşa inteligenţa pentru a obţine răspunsul cel mai potrivit.
În această competiţie mintea lui, pusă pe fugă, nu a fost capabilă să îl înarmeze, figurativ vorbind, decât cu un biet puşcoci primitiv cu aprindere prin iască. Chiar în aceste condiţii de înzestrare tehnică el trebuia să lupte împotriva ghiulelelor teleghidate lansate de Clara a cărui inteligenţă odihnită îi punea la dispoziţie arme şi muniţie de ultimă generaţie.
Disperarea l-a împins să-i răspundă cu o jalnică obrăznicie, dublată de infatuare, lipsă de inspiraţie şi o sărăcie de mijloace neobişnuită la el. Ca urmare, returul lui a fost lung, patetic şi neconvingător, ca atacul unui cavaler înarmat cu o sabie de lemn; departe de subiectul discuţiei, un fel de anticipare nefericită. Pe scurt, a nimerit ca Irimia cu oiştea în gard. Răspunsul pe care l-a dat, voia să însemne şi poziţia lui faţă de primele două fraze rostite de ea.
- Domnişoară Clara, eu nu mânuiesc spada dialogului cu aceeaşi virtuozitate ca dvs., asta nu înseamnă însă că mă predau fără luptă. Nu sunt un defetist - chiar dacă sunt conştient că şansele mele de a câştiga bătălia sunt puţine. Dacă după această primă discuţie, dvs. nu veţi mai dori să mă vedeţi, eu nu am să renunţ să vă caut. Voi insista să fiu lângă dvs. să vă ajut cât pot eu să o fac; începând cu mici servicii şi terminând cu cele de esenţă. Pot să cumpăr ziare, să vă fac cafeaua, să vă plimb câinele dacă aveţi.
Uitându-se cu coada ochiului să vadă ce impresie au cuvintele lui asupra ei şi văzând-o în continuare impasibilă, a continuat cu un curaj în scădere.
- De asemenea, pot să vă asigur că voi susţine material tratamentele dvs. la cele bune institute şi spitale de recuperare din lume. Nimeni şi nimic nu mă poate opri.
Observând că în continuare, ce spune el nu are nici un efect asupra ei, Doru supărat, s-ar putea spune chiar enervat, a început să gafeze tot mai mult şi mai grav.
- Nici dvs. nu aveţi dreptul moral să o faceţi până când nu vă veţi reveni complet. Nici o lege divină sau omenească nu poate opri pe cineva să repare ce a stricat. Dacă nu vă place mutra mea, ei bine nu o să mă mai vedeţi. Am să angajez pe cineva ales de dvs., care să vă servească acum şi în convalescenţă cu tot ce vreau să fac direct, dar nu pot din cauza hidoasei mele înfăţişări.
- Un moment domnule, că nu mai pot urmări logica dvs., l-a întrerupt ea. Puteţi să fiţi mai succint şi mai explicit? Ce anume mai doriţi de la mine? Nu credeţi că mi-aţi făcut destul rău?, a fost reacţia ei la semidiscursul lui.
În sinea ei, cuvintele lui o iritaseră şi nu putea să nu se întrebe: “Doamne, oare am nimerit la stăpân? Mai întâi mă schilodeşte şi după aceea mă obligă să îi suport prezenţa invocând nu ştiu care legi?”
Doru a simţit deodată cum i se declanşează din senin o febră suspectă pe care ţi-o dă senzaţia ca într-o situaţie delicată ai greşit fundamental. Şi-a dat seama că fără să vrea, a asmuţit-o împotriva lui, mai ales că dovedise o lipsă gravă de abilitate în încercarea făcută de a-şi repara vina. Totodată simţea cum un firicel de sudoare i se prelinge de-a lungul şirei spinării udându-i cămaşa proaspăt scrobită.
Felul în care ea i-a răspuns, fără menajamente, chiar belicos în loc să îl potolească, i-a mărit nervozitatea. Intenţiile lui bune nu şi-au atins ţinta, au trecut pe lângă ea fără să o atingă. Când era gata să explodeze din nou într-un discurs necontrolat, numai pronia cerescă i-a putut deschide ochii şi l-a făcut să înţeleagă pentru ce se afla acolo.
În faţa situaţiei care ameninţa să se încheie cu o gravă neînţelegere, în sfârsit, cu multă întârziere şi mari eforturi el a schimbat registrul tactic şi a continuat discuţia care o luase razna cu ce trebuia să spună încă din primele cuvinte: aspectele legale ale situaţiei dificile în care pluteau amândoi.
De fapt, ce se pregătea să spună el acum, semăna prea bine cu nişte scuze tardive pentru duritatea inutilă a celor scăpate mai înainte. Încercarea lui nu era chiar onestă pentru că prin ea vroia să împartă în două vina, cedându-i şi ei o parte din ea.
- Nu m-aţi înţeles. Îmi pare sincer rău, nu este vina nimănui. Prezenţa mea vă aminteşte momente prea dureroase ca să mă puteţi place, vreţi linişte. Acum am priceput, sunteţi de părere că ne aflăm deja în tabere diferite, pe poziţii opuse. Eu sunt autorul şi dvs. victima. Este un fapt clar şi observ că îl consideraţi ireconciliabil.
După ce a tras această concluzie falsă, pentru a evita o capitulare fără condiţii, el a început să pregătească un fel de armistiţiu.
- Juridic vorbind, aveţi dreptul să solicitaţi despăgubiri prin instanţele civile. Dacă o faceţi vă anunţ că nu am intenţia să mă opun şi voi urma exact hotărârea instanţei. Eu am vrut să vă ofer mult mai mult decât drepturile de despăgubire care cred că vor fi stabilite de un tribunal insensibil şi orb, şi nu am renunţat încă la idee.
În sinea lui îşi spunea că a sosit momentul să fluture steagul alb al păcii şi poate că această iniţiativă îi va ameliora poziţia în faţa ei.
Din acest moment a început să creadă că aceasta este calea cea mai bună şi a început pentru prima dată să recurgă la viclenii tactice şi chiar la chichiţe avocăţeşti.
- Între timp m-am mai gândit. Retrag în totalitate tot ce am spus mai înainte şi revin cu o nouă propunere de pace în trei puncte.
1. Alegeţi o persoană care să vă ajute să treceţi peste necazul dvs. care o spun sincer este în acelaşi timp şi al meu. Analizaţi, găsiţi şi hotărâţi care sunt mijloacele prin care credeţi că recuperarea dvs va fi completă şi întocmiţi un deviz pe care eu îl voi onora în întregime. Orice altă cheltuială neinclusă în devizul iniţial dar care serveşte scopului, va fi suportată tot de mine, fără obiecţiuni.
2. Dacă nu sunteţi de acord cu punctul 1, propuneţi orice altă soluţie şi eu voi fi de îndată de acord cu ea.
3. Ultima variantă este să apelaţi la justiţie pentru tot ce doriţi să obţineţi şi eu mă voi conforma întocmai hotărârii instanţei.
Clara a înţeles foarte bine poziţia lui: iritată, dar concisa şi explicită acum. Prin ea, lăsa la alegerea ei oricare din variante, inclusiv ca ea să vină cu contrapropuneri, el garantând că va fi de acord cu orice dorinţă pe care o va exprima. Şi prima lui încercare de a-şi oferi ajutorul pentru recuperarea ei deplină a fost generoasă, exceptând tonul posesiv şi autoritar care nu i-a plăcut. Acum a început să îi pară rău şi crede că s-a grăbit când l-a pus la punct spunându-i clar, fără echivoc, că a suferit destul din cauza lui.
Numai mândria o împiedica să recunoască că intenţia lui a fost corectă, chiar dacă a folosit un limbaj vehement, iar supărarea ei era înr-un fel, ca a văcarului pe sat din poveste. În final şi-a spus că dacă ceva nu i-a plăcut ca fond, va avea grijă să accentueze acest aspect în răspunsul ei pentru a păstra ascendentul de victimă în faţa torţionarului milos cu faţă umană, care se dovedea a fi acest Doru Dragu.
- Încep să înţeleg ce vreţi să îmi spuneţi, a reluat Clara după ce şi-a terminat meditaţia, partea asta pe puncte, cred că am înţeles-o de prima dată. Trebuie însă să observaţi şi dvs. că tonul autoritar şi limbajul vehement m-au făcut să am impresia că tratarea unui subiect atât de delicat cum este suferinţa umană a fost făcută prea comercial, negustoreşte - ca la tejghea. Mie mi s-a părut că seamănă cu o încercare de negociere a suferinţei mele.
- Oricum, a continuat ea, astăzi este prima zi în care profesorul mi-a dat voie să port câte conversaţii poftesc. Cred că mi-am supraestimat posibilităţile şi mă simt obosită. Aş vrea dacă puteţi să veniţi şi mâine să continuăm sau dacă doriţi altfel, să terminăm discuţia noastră. Vă dau numţrul meu de mobil şi dacă veniţi, vă rog să îmi confirmaţi. Puteţi să îmi telefonaţi oricând şi pentru alte situaţii dacă apreciaţi că merită.
Apoi cu un simplu “La revedere, domnule!” l-a concediat. Când Doru s-a ridicat să plece ea i-a întins mâna împreună cu un zâmbet care i-a luminat faţa. Surâsul ei a fost văzut de el ca imaginea orbitoare a unui fulger care a brăzdat tot cerul. Impresionat de viziune, a început să viseze cu ochii deschişi. Nu şi-a putut opri gândul că acest surâs celest l-ar fi făcut pe însuşi marele Leonardo da Vinci dacă le era contemporan să se grăbească să îl imortalizeze. Atunci poate că celebrul tablou al Giocondei nu ar fi existat. În locul lui, omenirea ar fi admirat portretul Clarei.
Nefiind pictor, Doru i-a luat numai mâna cu o precauţie infinită - mai mare decât ar fi acordat pentru deschiderea unei cutii cu vise - şi a depus pe dosul palmei, ca aconto primul sărut din miliardele care spera că vor urma.
În timp ce el ieşea transfigurat din spital se gândea că dacă vreodată ea îi va da voie să o iubească, fericirea lui va fi atât de mare, încât nu va văduvi nici o porţiune din suprafaţa corpului ei de aplicarea acestui tratament.

Clara nu era deloc obosită. A mai folosit o dată pretextul cu oboseala când a fost vizitată de locotenentul Ionuţ Puşcă. Şi acum, ca şi atunci, a vrut să rămână singură şi să îşi aşeze în fişierele minţii multitudinea de impresii, păreri, presimţiri şi simţăminte adevărate, înainte ca ele să se amestece, să se estompeze şi să se piardă.
Ca bărbat, Doru a copleşit-o. Era pentru prima oară de când devenise adultă când putea spune fără teamă că se înşeală: mi-a plăcut un bărbat. Magda a văzut foarte bine şi l-a caracterizat perfect. Nu putea să mai adauge nimic în plus. “Ba da”, s-a corectat ea. Ochii: forma, culoarea cu nestatornicia ei, sprâncenele şi genele. Dar şi bărbia, gura, faţa toată, părul, corpul atletic, bun ca model pentru pictat Adonişi sau pentru explicaţii la lecţiile de anatomie din liceele de fete.
“Ce răutăcioasă pot să fiu!”, a exclamat ea gândindu-se la aprecierea pe care a făcut-o privind modul de folosinţă al corpului proaspetei ei cunoştinţe. Tot în premieră a simţit cum un junghi îi trece prin inimă un fier înroşit. Nu ştia atunci ce înseamnă, dar mai târziu când va iubi şi va şti că la rândul ei este iubită, va afla că acest fior este semnalul care anunţa o gelozie viitoare.
“Şi în privinţa inteligenţei şi culturii, Magda a avut dreptate”, a continuat ea cu voce tare discursul pe care îl susţinea pentru o singură persoană. Pentru ea însăşi, aşa cum făcea când era elevă în clasele primare şi voia să memoreze mai bine ceva.
În privinţa capitolului presimţiri - văr primar şi rudă de sânge cu simţămintele adevărate - răspunsul era “da”; avea o presimţire dar nu voia să şi-o spună nici ei. O va ţine într-un sertar închis ermetic la care accesul nu va fi permis nimănui fără cunoaşterea unei parole anume. Această parolă nu va fi ştiută decât de Dumnezeu şi încă de cineva. Acel personaj încă secret - era el - cel pe care l-a aşteptat mereu cu speranţa că într-o zi va veni. Acum ştia că a venit. Trebuia numai să ştie să îl primească şi să îl păstreze.
Cu toate oscilaţiile înregistrate inţial în tot ce ţinea de Doru, ea aştepta cu o nerăbdare de adolescentă să îl reîntâlnească.

Spre deosebire de Clara, care pe bună dreptate condusese ostilităţile, Doru nu se afla “în cele mai fericite momente ale existenţei” lui. Aşa gândea el, parafrazând debutul scrisorilor vechilor răcani actualmente bunici, către iubitele lor de atunci, ţărănci colectiviste sau nu, actualmente bunicuţe.
Starea lui de incertitudine era rezultatul atitudinii ei plină de contradicţii. În cursul primei întâlniri Clara a trecut prin stări diferite: amabilitate/respingere, bunăvoinţă/agresivitate, calm/nervozitate, probabil şi altele pe care el, nefiind psiholog nu le-a identificat. Ce să mai creadă? Explicaţii ar fi destule. Instabilitatea ei putea fi motivată prin situaţia medicală încă incertă în care se afla.
Doru era însă un cavaler înnascut şi a preferat să atribuie starea ei, înainte de toate, inabilităţii lui în conversaţie, explicaţie care nu era departe de adevăr. O concluzie realistă, îi plasează însă pe amândoi în postura de vinovaţi în mod egal pentru semieşecul primei lor întâlniri.
Judecând totul la rece, el nu avea motive să fie nemulţumit de prima lor întâlnire. În primul rând ea a atras o a doua întâlnire. Impresia pe care i-au lăsat-o ultimele ei cuvinte şi invitaţia de a o contacta prin telefon ori de câte ori avea ceva de spus l-au încălzit ca o etuvă. Avea şi el presimţiri şi mergeau în acelaşi sens cu ale ei, numai că le botezase premoniţii. Ele îl făceau să se simtă fericit. În toate se întâmpla numai de bine şi toate se terminau cu happy-end.
Când se avânta în dezvoltarea lor, el se visa strângând-o în braţe pe Clara, culcaţi pe o pajişte de iarbă verde. Nu se visa niciodată îmbrăţişând-o stând în picioare sau dansând cu ea pentru că a văzut-o numai culcată şi nu ştia nimic despre silueta ei.
În mintea lui, Clara începea să se instaleze ca un fenomen a cărui dezvoltare o asemuia cu vânturile de la tropice. Puteau să se transforme în uragan şi să îl distrugă sau să îl ocolească, să se ducă departe şi să rămână o amintire; dacă eşuau ca o briză molcomă, îl puteau învălui într-o adiere răcoroasă de mătase sau se puteau opri sfioase la malul mării, lăsându-l singur pe nisipul fierbinte pradă cumplitei călduri de amiază tropicală.

Perioada următoare - ca în biblie, în care începuse să creadă sincer “va despărţi apele” şi el spera că atunci va fi acolo, împreună cu ea.