Amintiri de amor - selectia I

Drumul sinuos şi plin de surprize al cunoaşterii. Trecerea Rubiconului.

Aflat odată cu un grup de prieteni la invitaţia unuia din ei, localnic dintr-o celebră zonă viticolă, Doru a ajuns printr-o întâmplare să viziteze crama unei societăţi comerciale vestită în toată lumea pentru vinurile ei. Ajunşi în cramă, tinerii au rămas înmărmuriţi de varietatea produselor care se lăfăiau în butoaie sau pe rafturi, dar şi de dimensiunile cramei, un adevărat oraş subteran cu străzi care prin dimensiuni şi mod de întretăiere semănau cu bulevardele supraterane. Lipsea numai forfota obişnuită a străzii şi poliţiştii care să încurce circulaţia.
Nu mai văzuse ceva asemănător şi nici nu îşi închipuia că poate exista aşa ceva înainte de a pătrunde în imensitatea şi răcoarea acestor beciuri. Nu ştia ce să admire mai întâi; butoaiele din stejar frumos rânduite, curate, pline cu vinuri premiate care arătau ca un sobor de uriaşi adormiţi în aşteptarea momentului trezirii; sau rafturile imense pe care mii de sticle cu vin lâncezeau ca un harem de cadâne aflate într-o abandonare incestuoasă, înainte de chemarea lor la sultan pentru o partidă de plăcere.
În faţa atâtor bogaţii, băieţilor, mai ales a celor decişi să se ia la trântă cu tăria şi buchetul vinurilor alese, aproape li s-a făcut rău de poftă. Era evident că toţi se gândeau la o prelungită degustare.
Şeful cramei, un reputat oenolog, ştia cum să procedeze în astfel de situaţii. Nu erau ei primii vizitatori care rămâneau înmărmuriţi în faţa spectacolului halucinant pe care îl oferea crama. Aşa cum arăta ea, părea o nesfârşită sursă de orgii bahice cum văzuseră odată într-un film despre grecul Ulisse din Elada. Pe feţele lor alungite de poftă îşi făcea loc o dezamăgire viitoare exteriorizată prin o omenească şi chinuitoare îndoială cu privire la şansa lor de a degusta asemenea vinuri. Din aceste motive, fizionomia lor se schimba treptat pe masură ce timpul trecea, devenind adevărate monumente ale nerăbdarii şi suferinţei.
Disperarea care se citea pe feţele lor reprezenta pentru şeful de cramă o satisfacţie profesională. După ce s-a distrat discret pe seama lor, el a simţit nevoia să le acorde o compensaţie pentru chinurile îndurate. Intuind impresia covârşitoare făcută asupra acestor nefericiţi care băteau la poarta unei neruşinate pofte lumeşti, a ales eşantioane reprezentative de vin şi le-a trimis pentru degustare în sala de protocol a cramei.
După ce vizita s-a terminat, oenologul le-a facut oştenilor din armata lui Setila generoasa invitaţie de a merge sus, la sală. Era şi timpul, de atâta aşteptare baieţilor le ieşiseră ochii din orbite. Aşezaţi comod în scaunele de stejar cu spătare înalte din sala lungă de protocol, cunoştinţele noastre s-au pus vârtos pe treabă. Lipsiţi de experienţă şi necunoscători în ale vinului, cei mai mulţi au ales din gama prezentată un vin demidulce, onctuos ca uleiul, cu aromă de struguri copţi, din soiul muscat-otonel.
Şeful cramei a ţinut să le explice că un astfel de vin avea o lungă tradiţie în podgoriile din nordul ţării, fiind cunoscut încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare, domn al Moldovei, renumit pentru vitejia lui dar şi pentru deosebita lui aplecare către un anumit fel de necumpătare. Vinul i-a prevenit el, are o aromă deosebită, numită aroma zeilor, dar şi o tărie alcoolică care trece de cele mai multe ori neobservată. De acest lucru mulţi aveau să se convingă mai târziu, când vor încerca să părăsească sala. Intenţia de a se ridica în picioare a celor care au manifestat un interes special pentru acest sortiment de vin s-a dovedit zadarnică. Ei au fost surprinşi să constate că la plecare li s-a întâmplat un lucru ciudat. Deşi pretindeau că sunt pe deplin lucizi, nu se puteau ridica din scaune fără ajutor. Cei păţiţi, au rămas cu învăţatura ştiută de experţi: vinul bun, loveşte mai întâi la picioare şi după aceea, dacă nu te potoleşti, se urcă la cap.
După aceasta trataţie generoasă, toţi au intrat într-o stare euforică făcând cunoştinţă pe pielea lor ce înseamnă consumul de vin fără moderaţie. O veselie tâmpă şi o limbariţă neobişnuită acompania micul grup. La fel ca la o nuntă de ţară toţi vorbeau tare şi râdeau fără să ştie de ce. Senzaţia de plutire într-o lume ce le fusese până atunci necunoscută era întreruptă numai de graba disperată pe care o dovedeau în căutarea izbăvitoarelor toalete. Erau parcă mânaţi cu biciul către locul cu pricina şi nu se puteau opune nicicum presiunii exercitate de dărnicia vinurilor adevărate.
În această atmosferă, Doru care s-a ţinut departe de entuziasmul general pentru licorile bahice şi îşi păstrase intactă luciditatea, şi-a zis că acum este momentul potrivit să raspundă semnalelor pe care de un timp încoace i le tot trimetea Anca. Fata, mai mare cu câtiva ani decât el avea o experienţă de viaţă trăită din care nu făcea un secret. Şarmul ei îl constituia o frumuseţe exotică şi abilitatea uimitoare de a se împrieteni imediat cu orice persoană. În aceste circumstanţe, i s-a adresat fetei bâiguind ceva ce putea fi interpretat cu bunăvoinţă din partea celei căreia i se adresase că ar fi o invitaţie la o plimbare în doi. Spre bucuria lui, ea a fost de acord, lăsând impresia că asta şi aştepta.
Dând dovadă de o viclenie care l-a surprins şi pe el, aranjase în prealabil cu “nenea” Marin - gazda şi totodată unul din prietenii lui, coleg de studii provenit de la o facultate muncitorească - să îi împrumute cheia de la locuinţa lui, a cărei adresă o cunoştea pentru că îl mai vizitase odată.
A plecat cu fata pe jos spre apartamentul cunoscut, într-o lungă plimbare, timp în care spera să construiască un plan pentru a-şi pune în practică intenţiile. Pe drum, Doru care în alte condiţii suferea de limbariţă, tăcea fiind preocupat, chiar inspăimantat de hotărârea pe care o luase. Era convins că dacă ar fi deschis gura, Anca ar fi observat încurcătura lui şi ar fi putut să o pună pe seama unor intenţii ascunse şi nu ar fi fost departe de adevăr. Căutand să mascheze această teamă, dupa ce au schimbat câteva fraze de complezentă, el a reluat poziţia mutului pe care a menţinut-o până la locuinţa lui nenea Marin.
Intraţi înăuntru, fata a cărei inteligenţă îi permitea ca măcar să bănuiască ce anume pusese la cale partenerul ei, nu părea nici surprinsă nici speriată, ci mai degrabă multumită de ce i se întamplă. Ca întotdeauna, şi de această dată, timpul a dovedit că poate fi un aliat preţios, sau un duşman redutabil. Cunoscând din experienţă că în situaţiile în care privirile au spus totul, nu mai au importanţă preparativele sau negocierile, Anca s-a uitat complice la el ca să fie sigură că a înţeles bine de ce se află acolo şi surâzand ca o promisiune, a schiţat intentia de a se dezbrăca. Tăcerea si privirea lui arzătoare au fost confirmarea pe care fata o aştepta şi eliberată de îndoieli a început sa se dezbrace încet, cu pedanterie.
În timp ce se îndeletnicea cu această operaţiune, îl ţintuia cu privirea de parcă voia să măsoare pe faţa lui mărimea efectului de dezgolire a intimităţii ei. Nu era de loc stresată sau deranjată de întorsătura aparută în relaţia dintre ei. Dimpotrivă, părea că o dorise şi o căutase de mult. Acum părea preocupată mai mult de întrebarea: de ce se produce abia acum şi de ce nu s-a produs mai devreme? Întrebrea ei era justificată de fascinaţia pe care o exercita Doru asupra ei. În ciuda aspectului şi uneori a comportamentului său copilăros, Doru îi plăcea mult, sau poate că tocmai din această cauză.
Anca era o fată frumoasă, de statură mijlocie cu trasături regulate. Ceea ce frapa la ea dintr-o ochire era părul de un blond excesiv. Era limpede pentru cei care o priveau că nuanţa nenaturală era rezultatul decolorării părului prin o metodă ce constituia un secret de familie.
Acum, când urmărea descătuşarea ei treptată de inhibiţii şi odată cu ele de haine, el nu şi-a putut reţine sentimentul că se află în faţa unui miracol. Fata era o revelaţie; cu ochii de un albastru deschis, aproape bleu, pielea albă, netedă şi un corp pe care Doru îl privea cu o admiraţie mută, suplu, cu sâni care jucau permanent în ritmul mişcării corpului: elastici, libertini, neîngrăditi de sechestrul unui sutien, Anca arăta superb. Admirând-o fără rezerve, şi-a coborat privirea şi a văzut cum curba fină a şoldurilor alunecă in jos si se pierde firesc în lungul picioarelor de balerină ale Ancăi, fericita lor proprietară.
Deşi până atunci mai văzuse femei goale, era pentru prima oară când se afla atât de aproape de o fată care se dezbrăca în faţa lui: încet, treptat, cu mişcări molcome şi precise.
Ea îl privea la rândul ei fără falsă pudoare, conştientă de farmecul pe care îl exercită asupra lui. Dacă nu ar fi fost ţintuit de imaginea acestei splendori care era trupul strălucitor şi gol al fetei Doru, obsedat de sânii ei, ar fi vrut să-i mângâie sfios şi apoi să le imobilizeze jocul stăpânindu-i cu buzele.
În faţa acestei dovezi de abandonare, el a fost cuprins de un sentiment de recunoştinţă pentru oferta ei mai mult decât generoasă, mai cu seamă că până atunci nu cunoscuse femeia în sensul amorului fizic. Trebuie spus că dintr-o infatuare masculină, specifică celor lipsiţi de experienţă el se lăudase cui era dispus să îl asculte că o făcuse de nenumarate ori şi că multe nefericite, victime ale bărbăţiei lui, aşteptau cu răbdare numai un semn ca să se arunce în patul lui de mascul feroce pentru a fi tăvălite.
Inima îi bătea nebuneşte când s-a apropiat de patul pe care zâmbind, Anca îl aştepta. După ce la rândul lui s-a dezbrăcat şi a înaintat spre pat, spre mirarea, dar si spre spaima sa a constatat că trupul lui - de care dealtfel era foarte mândru - nu a reacţionat în nici un fel în faţa fetei care nu mai ascundea nimic. Prin faţa ochilor au început să defileze imaginile întâmplarilor ratate din trecut; fie din cauza timidităţii lui excesive, fie din cauză că a fost amăgit, femeile vrând numai să îl pedepsească pentru îngâmfarea lui şi s-au jucat cu el, sau din alte cauze pe care nu îndrăznise să le caute. Atunci, îşi amintea mereu cu tristeţe nu a reuşit să-şi dovedească barbaţia şi a stârnit regretele, dar şi compătimirea celor cu care încercase să facă amor.
O banuială cumplită a pus stăpânire pe el, acum când situaţia se repeta ca trasă la indigou. Nu ştia ce să creadă. Era oare impotent şi nu îndrăznea să afle? Mintea îi era biciuită de dorinţe neîmplinite, iar amorul petrecut numai în imaginaţie, îl ucidea. Pradă unei incertitudini de nesuportat, şi-a dat seama că dacă vrea sa cunoască cu adevărat femeia, trebuie sa îi spună cu onestitate Ancăi totul despre aşa zisa lui experienţă. Mai corect spus, nu era vorba de experienţă, ci de eşecurile avute de el cu femeile. Numai aşa va putea afla adevărul despre el.
Cuprins de o bruscă sinceritate i-a mărturisit fetei că este un mincinos şi că aventurile lui în care bravase şi voise să epateze, nu existau. Spăşit şi emoţionat, cu glasul tremurând, a rugat-o să îl ierte pentru exagerările lui, poate şi pentru aşteptările ei înşelate, iar dacă ea crede că poate să îl ajute cu ceva să o facă.
Sinceritatea are întotdeauna mai multă trecere în ochii femeilor adevărate decât minciuna. De acest lucru s-a convins încă o dată, mai ales când Anca înţelegându-i situatia, s-a apropiat de el şi îmbrăţişându-l şi-a lipit corpul gol şi cald de al lui. L-a sărutat apoi de multe ori, cu o infinită delicateţe şi persuasiune în zonele erogene: să îl trezească, să-l facă să se simtă tare ca un bărbat adevărat, pe el tânărul visător, un biet băiat necunoscător care trăia în afara timpului său şi cunoscuse amorul numai în vise, tânjind mereu după cel adevărat. Când încurajările şi mângâierile ei experte au dat roade, l-a tras în pat, s-a aşezat sub el cu o dexteritate care îi trada practica şi sugerându-i mişcările şi traseul l-a dirijat să ajungă acolo unde se întâlnesc împreună barbaţii şi femeile deopotrivă în nemurire, într-un imens extaz, ca un imn închinat bucuriei de a trăi.
Totul a fost pentru el o sărbătoare, o senzaţie de fericire amestecată cu o bucurie dureroasă cum nu credea că există, ce nu poate fi descrisă, ca un dar împărătesc pe care oamenii l-au primit odată cu întruparea lor din ţărână, ca singura compensaţie majoră pentru o viaţă plină de nelinişte şi chinuri.
Era prima oară când toată neîncrederea lui a fost spulberată. Se simţea stăpân pe sine, mândru şi fericit că trăieşte această realitate - până atunci un vis. Atunci nu şi-a putut ascunde mirarea aproape de neînteles pe care i-a trezit-o proaspăta lui experienţă. O cascadă de întrebari i-au răsărit în minte.
“Oare femeile ştiu ce forţă tainică zace ascunsă în corpul lor? De unde vine ea şi cine le-a dat-o? Sunt conştiente de ea? Cum pot ele să deţină o asemenea armă şi să o folosească în mod pasiv, să nu o exploateze mai eficient? Pe lângă forţa acestei arme, chiar bombele termonucleare par o joacă de copii”.
Căutând răspunsuri şi negăsind nimic satisfăcător, şi-a amintit de legenda biblică potrivit căreia prima femeie a fost facută de însăşi mâna Creatorului. În vremea aceea El, impresionat de singurătatea lui Adam a hotărât ca îi trebuie companie. Aşa se face că a aparut Eva, prima femeie din lume. Nu se ştie dacă atunci El a plantat deliberat în corpul ei un mecanism care mai târziu a dărâmat civilizaţii sau a contribuit la apariţia altora, sau dacă din eroare, din lipsă de material, ori poate mânat de curiozitatea inventatorului, i-a lăsat o intrare in plus, ca să fie.
Oricare ar fi fost motivul, tot ce se ştie cu exactitate este că mai târziu urmaşele Evei au profitat de configuraţia anatomică specială care a rezultat din nesiguranţa Făcătorului şi au exploatat-o în decursul timpurilor în alte scopuri decat cele ştiinţifice.
Oricum, la fel ca pentru oricare lucru pe care nu îl pricepe, omul nu îşi bate prea mult capul să-l înţeleagă şi lasă deschisă problema rezolvării lui pentru generaţiile următoare. Aşa a procedat şi Doru. Viaţa, cel puţin aceea pe care o cunoscuse până la vârsta lui, s-a dovedit a fi prea complicată ca el să îi poată rezolva problemele.
La iniţiativa şi dorinţa Ancăi, “iniţierea” lui a mai durat un an, timp în care s-au întâlnit frecvent în suprema evadare din lumea anostă trăită zi cu zi în lumea extazului, eliberând de fiecare dată energii de neimaginat. După un an de la această fericită întâmplare, rămas în mintea lui ca anul adevărului, Anca s-a mutat cu familia în altă parte a ţării. Deşi işi promiseseră ca vor ţine legătura şi se vor căuta unul pe altul, întâmplarea a făcut ca ei să nu se mai întâlnească niciodată.
Trecuseră aproape doi ani de la plecarea ei şi el nu putea să o uite. Mult timp i-a păstrat un loc special în inima lui pentru sinceritatea şi lipsa de prejudecăţi cu care a intrat în viaţa lui.
În tot acest timp, el nu a fost un sfânt. Cunoscând acum taina care leagă pe vecie barbaţii şi femeile, Doru a avut câteva aventuri. Nici una nu a fost însă atât de intensă şi copleşitoare ca cea avută cu Anca. În cazul lor nu se poate invoca fidelitatea pentru că ei nu s-au socotit niciodată legaţi altfel decât prin o compatibilitate organică, perfectă. De aceea se simţeau bine unul cu altul şi cât timp erau împreună nu îşi doreau nimic altceva.
Cu timpul, Doru simţea că o uită şi gândindu-se că şi ei i se poate întampla la fel, a fost cuprins de păreri de rau. În sinea lui i-a purtat Ancăi o recunoştinţă permanentă şi nici astăzi nu a uitat că ei îi datorează faptul că l-a ajutat să treacă peste cea mai îngrozitoare situaţie în care se poate afla un bărbat. Din acest motiv şi acum mulţumeşte soartei că i-a scos-o în cale.

Până la urmă cu ajutorul altei fete, Flora, a reuşit să o uite şi să scape de otrava inoculată cu atâta dibacie de Anca în corpul lui, otravă de efectele căreia nu credea că va scăpa vreodată, ca dovadă a tariei legăturii neobişnuite avute cu ea. Flora l-a pregătit pentru o relaţie de alt gen, creându-i o imagine specială despre femeie, imagine pe care nu a mai întâlnit-o nici înainte şi nici după ce focul lor s-a stins.