Capitolul IV. Ancheta

Moto: Într-adevar, ştiu multe, dar aş vrea să ştiu totul. (Goethe / Faust)

Poliţia rutieră stabilise fără dubiu responsabilitatea producerii accidentului în sarcina conducătorului auto. Acesta, un tânăr inginer pe nume Doru Dragu lucra în domeniul construcţiilor de locuinţe.
Se mai cunoaştea că rezultatele testelor de alcoolemie au fost negative şi faptul că şoferul şi-a recunoscut vina de a fi lovit cu autoturismul său pe zebră o tânară care traversa corect strada, pe zebră, la culoarea verde a semaforului.
În aceeaşi zi dosarul accidentului a fost repartizat detectivului de investigaţie Ionuţ Puşcă, un locotenent de poliţie tânăr - până în 30 de ani - destul de înalt, sigur în jur de 1,80 m. Cu o figură deschisă, copilaroasă luminată de privirea inteligentă a ochilor săi căprui, iscoditori, păr şaten tăiat scurt, pieptănat cu cărare, zâmbitor şi amabil se prezenta ca un interlocutor plăcut, simpatic, în faţa căruia cei anchetaţi nu se simţeau stingheriţi. Examinându-l atent, toţi cei care prin forţa lucrurilor erau nevoiţi să treacă prin biroul lui îşi dădeau imediat seama că singura lor şansa să aibă parte de o anchetă imparţială era să o spună pe cea dreaptă.
Când Doru a intrat în birou detectivul i-a oferit un scaun şi l-a întrebat dacă doreşte o cafea sau o băutură răcoritoare. Tânărul a refuzat trataţia şi a luat loc. Încă nu îşi revenise pe deplin din starea ciudată în care se găsea când provocase, nici acum nu ştie cum, acel stupid eveniment rutier. Accidentul i-a provocat o stare nervoasă pe care nu reuşise încă să o descarce în totalitate. Părea ca trăieşte în continuare coşmarul accidentului, un vis urât, al cărui personaj principal voia cu disperare să fie altcineva.
- Vă rog să îmi daţi actele dumneavoastră, toate actele, atât cele personale cât şi ale autoturismului.
Aşa a început politistul interogatoriul. Fără să scoată o vorbă, cel solicitat a scos cu mână tremurândă din buzunarul pantalonilor actele cerute şi le-a depus pe biroul anchetatorului. Acesta le-a luat, după care i-a pus câteva întrebări de rutină legate de identitatea lui, cu ce se ocupă, adresa la care locuia şi alte generalitaţi.
Mulţumit de răspunsurile primite pe care le-a confruntat cu actele ce le avea în mână, a început ancheta prin a-i pune întrebări în legatură cu accidentul
- Spuneţi-mi vă rog, cum s-a produs accidentul şi care ar fi după părerea dvs., cauzele?
Deşi tânăr, ofiţerul avea o oarecare experienţă în conducerea anchetelor şi nu pierdea timpul cu pregătiri inutile. Pentru cazurile deosebite cum era acesta, stilul lui era să lase intervievatul să povestescă tot ce îşi aduce aminte legat de accident. El nu intervenea decât în situaţia în care voia să puncteze ceva, sau dacă interlocutorul lui o lua razna, ocolind subiectul, ori spunea gogoşi.
Doru făcea parte din categoria celor pe care locotenentul nu trebuia să îi dirijeze ca să afle ce dorea. Declaraţia lui, poate puţin cam lungă, a fost exact ceea ce anchetatorul se aştepta să fie.
- Vă povestesc faptele aşa cum îmi aduc aminte că s-au petrecut. Nu îmi permit nicio interpretare sau comentariu iar dumneavoastră o să trageţi concluziile, şi-a început el declaraţia.
Pe măsură ce vorbea, simţea cum redevine mai calm şi mai stăpân pe sine. Acum, când trecuse de primul hop al audierii sale, nu îi mai era teamă. Pentru prima dată de la producerea accidentului se simţea capabil să ofere o declaraţie coerentă - versiunea lui - cu privire la împrejurările în care s-a produs.
- Mă deplasam de la un şantier la altul, continua el şi nu vreau să insinuez că am muncit mult şi că eram obosit. Muncesc mult, este adevărat, dar în dimineaţa asta nefastă, dimpotrivă, eram într-o formă bună, chiar avusesem la începutul zilei o senzaţie plăcută, de bine ca şi cum urma să mi se întample un eveniment fericit.
După o scurtă pauză pe care a folosit-o începu să se uite mirat în tavan de parcă de acolo aştepta să vină o explicaţie pentru ciudăţenia senzaţiei avute. Neprimind nici un răspuns, a dat resemnat din cap şi a reluat firul mărturisirii sale.
- Pare ciudat să vorbesc despre această impresie aiurită, a declanşării unui eveniment fericit în viaţa mea, tocmai când am primit cea mai neagră infirmare a aşteptărilor mele. Dar aşa a fost să fie, şi-a terminat el fraza afişând la vedere o concepţie fatalistă.
- Da, extrem de ciudată situaţie, i-a confirmat ofiţerul. Vorba românului, “unde dai şi unde crapă”. Aşa ceva nu poţi să o botezi nici premoniţie, pentru că s-a întamplat pe dos.
Luat de val, tânarul a continuat să vorbească şi se simţea chiar uşurat să povestească tot, fără să ascundă nimic, aşa cum face orice bun creştin la spovedanie. Din nefericire pentru el nu se afla în faţa unui preot, căruia în viziunea unui folclor ieftin se credea că pe lângă adevăr poţi să strecori şi unele minciunele pentru atenuarea păcatului - la gândul că Dumnezeu e mare şi iartă. În faţa lui stătea un ofiţer de poliţie căruia nu trebuia să îi ascundă nimic - toate floricelele adăugate putându-se întoarce împotriva horticultorului amator.
- Înainte de accident, am trecut pe la o prietenă care locuieşte în zona în care s-a produs nenorocirea. Prietena mea, o domnişoară foarte drăguţă, cu care nu ascund, am avut în urmă cu ceva timp un anumit gen de relaţii, a insistat să beau o cafea să mă reconfortez, pentru că, zicea ea arătam obosit. Liliana, Liliana Alexandru aşa se numeşte ea, mă chemase de multe ori, dar eu din cauza ocupaţiei mele nu am mai trecut pe la ea de mai bine de o lună. Am făcut-o atunci spre ghinionul meu. Deşi mă simţeam excelent cum v-am spus, am acceptat să beau o ceaşca de cafea cu ea, să mai dreg busuiocul, cum se spune să nu par nepoliticos, mai ales că între noi au avut loc intimităţi care mi-au lăsat amintiri de neuitat. În acelaşi timp îmi plăcea să beau o cafea făcută de ea.
Amintindu-şi de gustul cafelei a înghiţit în sec şi cu o plăcere deloc ascunsă şi-a trecut limba peste buze într-un gest reflex.
După aceea a aruncat o scurtă privire spre măsuţa din faţa biroului, să vadă dacă nu cumva visa şi acolo îl aşteapta o ceaşcă cu acea cafea minunată despre care povestea. Dezamăgit că acolo nu a văzut decât dosare cu hârtii, a revenit la oile dumnealui - adică la continuarea declaraţiei - dar nu înainte de a face un scurt ocol prin propriile senzaţii olfactivo-gustative.
- Are o reţeta şi un mod de preparare a cafelei pe care nu l-am mai întâlnit niciodată, nicăieri. Un deliciu. Întotdeauna pune în ceaşca până la jumătate cafea aromată şi apoi o umple cu frişcă şi îngheţată de vanilie.
Revenirea la descrierea cafelei s-a produs involuntar. Se vedea că îi era greu să se desprindă de amintirile plăcute care ieşiseră la suprafaţă cu ocazia acestui remember. În faţa încapăţânării inginerului de a se menţine pe linia admiraţiei pentru o anumită cafea, mă rog, fie ea cu frişcă şi îngheţată, Ionuţ Puşcă se gândea că trebuie să fi fost foarte bună din moment ce în situaţia de neinvidiat în care se găsea el îşi aminteşte toate amănuntele despre ea.
Atunci în mintea lui a încolţit ideea că trebuie să bea şi el într-o zi o astfel de cafea. Mai mult, s-a trezit vorbind despre cafeaua minune cu o oarecare tendinţă de minimalizare a ei.
- După cum o descrieţi şi mai ales după nostalgia pe care o citesc în ochii dvs, trebuie să fie una din două; ori cafeaua v-a lăsat o amintire de neşters, ori vă este dor de cea care o prepară.
- Da, oarecum, dar nu în sensul în care s-ar putea crede. Între mine şi Liliana s-au rupt toate punţile pentru o relaţie de natura celei pe care o sugeraţi. Mă leagă de ea numai amintirile, dintre care cea referitoare la cafea nu trebuie uitată.
Întrucât s-a simţit vinovat că l-a blocat pe anchetator cu povestioare minore şi l-a asfixiat cu amănunte insignifiante despre cafea, Doru şi-a cerut scuze pentru acest să-i zicem, mic incident.
- Vă rog să mă iertaţi pentru că am creat cu amintirile mele această întârziere, vă promit că nu o să se mai repete.
După această promisiune şi-a continuat mai atent declaraţia, cenzurând-o. Ca un făcut, cafeaua a intervenit iarăşi în discuţie, dar de această dată, sigur pentru ultima oară. Cu un gest de scuză ce părea cu siguranţă semnalul că într-adevăr este ultima oară când pomenea în declaraţia sa despre deja celebra cafea, i-a pronunţat totuşi numele magic dar la un alt nivel de interes.
- Pentru prepararea cafelei, Lilana s-a retras în bucătărie dar a revenit imediat. Cum mă aşteptam aducea pe o tavă două căni cu cafea pe care a numit-o cum şi era de fapt “café frappe”. După viteza cu care s-a întors cred că a fost pregatită mai înainte. De fapt nu are importanţă momentul pregătirii ei, oricum o astfel de cafea se bea rece.
- Făcând o scurtă paranteză vreau să vă spun că într-un timp credeam că eu şi Liliana ne vom căsători, mai cu seamă că în acea vreme aveam o relaţie foarte fierbinte, de necrezut. Atunci, îmi aduc aminte că mereu şi peste tot o vedeam numai pe ea. După un timp am început să îmi recapăt luciditatea. Am pus cap la cap anumite secvenţe cărora nu le acordasem la timpul lor atenţia cuvenită şi mi-am dat seama că nu ne potrivim. M-am retras şi nici acum nu ştiu dacă plecarea mea din viaţa ei a supărat-o sau nu.
Din atitudinea lui şi din ce spunea se înţelegea că partea în care era inclusă Liliana se apropia de sfârţit, fără resentimente.
- După ce ne-am despărţit, ne-am mai întâlnit ca amici fără să reînodăm vechea relaţie dar nu mi-a dat niciodată să înţeleg că ar fi suparată pe mine. Aşadar, m-am socotit liber de obligaţii. În fapt, cred că m-am retras elegant, şi am făcut tot ce depindea de mine ca să păstrez relaţii civilizate cu ea. Singura mea, ca să zic aşa abatere de la dorinţele ei era că ea mă chema mereu iar eu mă duceam când puteam, mai rar.
Terminând relatarea, Doru Dragu a căzut pe gânduri lăsând impresia că se straduieşte să-şi amintească tot ce ar mai fi de folos anchetei. Acum i-ar fi căzut bine un pahar cu apă, dar pentru că a refuzat de la început orice fel de trataţie, a înghiţit în sec şi a mers mai departe cu dezvăluirile sale.
- Ciudat este că atunci când vorbesc simt că mă descarc, mă mai relaxez şi încep să văd lucrurile mai limpede.
A scuturat din cap ca pentru a alunga un vis urât şi a reluat firul destăinuirilor. Surprinzător numai în aparenţă, plăcerea începutului l-a avut tot cafeaua. De fapt, el şi-a respectat promisiunea şi nu s-a hazardat în descrierea ei sau în alte aprecieri în ceea ce o priveşte, menţionând-o numai ca punct de reper în timp. Este cert ca era preocupat de lichidul acela aromat, negru-maroniu care în ciuda declaraţiei lui de independenţă faţă de tot ce ţinea de domnişoara Liliana, îl bloca cu amintiri greu de uitat.
Adevărul, care va ieşi la iveală mai târziu, va face lumină asupra rolului pe care l-a jucat cafeaua în desfăşurarea evenimentelor şi va clarifica natura relaţiilor interumane dintre toate personajele care populează această proză.
- După ce am băut cafeaua, la câteva minute starea mea de bine a dispărut şi în locul ei s-a instalat o senzaţie de slăbiciune pe care nu o mai avusesem; vedeam totul ca prin ceaţă. Mi-am spus că oboseala acumulată în timp trebuie să poarte vina şi dacă mă urc în maşina şi deschid aerul condiţionat o să îmi revin. Ca Liliana să nu se observe brusca mea slăbiciune, m-am ridicat cu greutate în picioare, am mulţumit pentru cafea şi am plecat imediat. Contrar obiceiului, nici ea nu a insistat sa mai stau. Ameţit cum eram şi grăbit să ies cât mai repede afară, nu m-am mirat şi nici nu am dat atenţie atitudinii ei neobişnuite. Ajuns la maşină, am pornit motorul şi cu toate că am coborât geamurile, să intre cât mai mult aer, m-am simţit în continuare rău. În această situaţie le-am închis şi am pus în funcţiune instalaţia de aer condiţionat pe ultima treaptă de răcire. Nici aşa starea mea nu s-a îmbunătăţit. Am decis atunci să stau pe loc cu motorul pornit, să îmi revin, dar în loc de o aşteptata ameliorare am început să am greţuri, ameţeli, şi o greutate imensă în picioare. Cu toată dificultatea de articulare a cuvintelor - că şi asta mi se întâmplase între timp - am vrut să telefonez unui prieten să vină să mă ia. Nu l-am găsit şi am renunţat la idee. După alte minute bune, am avut impresia că mă simt mai bine şi am plecat acolo unde soarta mă împingea inexorabil, pe strada unde s-a întâmplat tragedia.
Devenise surescitat şi era explicabil de ce. Sosise clipa să-şi amintească momentul teribil al accidentului şi îi era foarte greu să o facă. Aproape că îi venea să se ridice şi să o ia la fugă. Cu un efort de voinţă, strângând din dinţi, a reuşit să se stăpâneasca şi să continue marşul groaznic al aducerilor aminte săpându-si brazde adânci şi dureroase în memorie.
- În clipa plecării de pe loc am avut aceeaşi senzaţie plăcută, de bine despre care v-am mai povestit. De data asta am simţit-o ca pe o nălucire, un semnal venit din altă lume, nu ca pe ceva real. Parcă visam şi în vis trebuia să interpretez un rol anume. Nu mai eram eu, Doru Dragu, ci altcineva care pusese stăpânire pe comenzile maşinii şi după ce îmi anihilase voinţa, mă domina autoritar, mă împingea mai departe cu forţa unui uriaş resort nevăzut.
Ajuns la acest punct al relatării simţea că se pierde, era foarte aproape de momentul de groază al accidentului, dar a trecut şi acest examen de rezistenţă psihică. Stors de vlagă a reuşit să îşi termine depoziţia.
- Am văzut la timp semaforul şi culoarea lui roşie pentru mine, dar parcă tot ce trăiam şi simţeam nu mi se întâmpla mie, ca în jocurile pe calculator unde impactul care se produce când greşeşti nu are consecinţe. Cu această percepţie deformată despre realitate am continuat să rulez în limita vitezei legale, fără să acţionez sistemul de frânare. Acel ceva plăcut, acea senzaţie de bine, mă făcea să mă grăbesc ca şi cum dacă mă opream lucrul minunat care urma să se întample, dispărea. Eram ca în transă şi nu aveam alt gând decât acela să merg fără oprire. Vă rog să mă credeţi, nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva şi nici nu sunt nebun.
- Nici nu păreţi, sunt ferm convins că sunteţi responsabil şi în toate facultăţile dvs. mintale, interveni absent ofiterul fără să pară că ar dori să întrerupă şirul destăinuirilor inginerului. De altfel, a continuat el, dacă dvs. credeţi că vă ajută, sau să mă exprim mai clar dacă vreţi să aduceţi în apărarea dvs. argumentul pierderii pe moment a lucidităţii, sau un acces de nebunie temporară cum vreţi să o numiţi, puteţi solicita un examen psihiatric.
- Nu, nu doresc acest lucru. Sunt lucid acum şi îmi asum în întregime faptele mele cu toate consecinţele lor. Chiar dacă aş solicita expertiză psihiatrică, rezultatul va fi unul care nu o să mă ajute. Va fi confirmată deplina responsabilitate asupra acţiunilor mele.
- Bine, relataţi mai departe vă rog, i-a cerut conciliant ofiţerul cu mimica celui care a întins o mână de ajutor cuiva şi a fost refuzat.
- Cum vă spuneam, mă grăbeam parcă spre o întâlnire cu rezultat fericit. De aici mi se trage şi accidentul pe care l-am făcut. Când am zărit victima, la cca 5-6 metri distanţă de maşină, am înmărmurit văzând cât de frumoasă şi senină era. Numai un moment, pentru că în clipa următoare a înţeles pericolul pe care îl aduceam şi s-a schimonosit de groază. În faţa reacţiei ei m-am îngrozit şi eu. Toate aceste secvenţe au dus la pierderea timpului optim de frânare, iar când în sfârşit am apăsat pedala de frână era prea târziu. Fracţiunile de secundă care au trecut între senzaţia că nu mi se întâmplă mie - participam doar la un joc - şi trezirea la realitate, au făcut diferenţa între conducerea preventivă a unui autovehicul şi accident.
Ajuns la capătul depoziţiei sale, inginerul care i-a lăsat tot timpul impresia că mai mult se învinovăţeste decât se apară, a mai găsit puterea să o încheie cu o concluzie cât se poate de reală, ca un verdict ciudat pe care şi l-a administrat chiar el.
- De cele mai multe ori manevrele de evitare a unui accident nu necesită nici un efort şi dacă le execuţi la timp reuşeşti să îl eviţi. Ele intră în reflexele oricărui şofer cu experienţă. Orice pierdere de timp sau luciditate duce însă la apariţia dilemei “a trăi sau a muri”. În concluzie, mă simt vinovat, îmi asum în totalitate consecinţele accidentului şi nu mai am nimic de adăugat. Dacă mai aveţi întrebări, vă rog să mi le puneţi acum. Vă mai rog ca atunci când este gata transcrierea declaraţiei, să mi-o daţi imediat să o semnez.
Aşa cum a încheiat el, nu şi-a lăsat loc pentru circumstanţe atenuante.
În ultimele minute ale interogatoriului, Ionuţ Puşcă părea cu gândul în altă parte. De fapt, el a fost cât se poate de atent şi a reţinut totul. Fiind un spirit veşnic nelinistit şi curios, ultima parte a mărturisirilor inginerului, în special a celor care priveau unele secvenţe dinaintea accidentului au declanşat în capul lui o furtună de idei pe care a hotărât să le analizeze mai târziu, când va fi singur.
Dupa ce a citit declaraţia, a pus-o pe birou şi l-a invitat cu un gest să o ia.
- Poftiţi declaratia, vă rog să o citiţi şi să o semnaţi. Personal îmi exprim sincerele păreri de rău pentru ce vi s-a întâmplat atât dvs, dar mai ales victimei. Să sperăm că se va face bine. Doamne ajută!, a încheiat ofiţerul discuţia.
După ce a citit la rândul lui cu atenţie declaraţia lui Doru Dragu, poliţistul nu şi-a putut reprima un început de simpatie pentru el. O datora corectitudinii arătată de anchetat pe parcursul interogatoriului, dar şi atitudinii lui de Hristos care întinde şi celălalt obraz. Cu toate acestea, în sinea lui îl condamna şi îl considera vinovat în totalitate de producerea unui accident care putea fi evitat.
După semnarea declaraţiei, Doru Dragu uitându-se ţintă în ochii ofiţerului l-a întrebat.
- Sunt liber să plec sau va trebui să îmi petrec restul zilei şi noaptea care vine în arest?
Întrebarea pusă cu sfiiciune l-a mirat şi l-a mişcat pe detectivul Ionuţ Puşcă. Nu i se mai întâmplase ca cineva implicat într-un accident de circulaţie, fie şi cu rănire de persoane, să meargă atât de departe cu sentimentul de vinovaţie încât să se aştepte la privarea de libertate înainte de închiderea dosarului şi de verdictul justiţiei.
- Binenţeles că sunteţi liber să plecaţi, s-a grăbit să răspundă ofiţerul, dar vă rog să nu părăsiţi localitatea pentru că în situaţia în care este nevoie de anumite completări la declaraţia dvs. sau de confruntări, să le putem face repede. Este şi în interesul dvs. ca dosarul să nu treneze.
- Da desigur, vă mulţumesc pentru amabilitate, a îngăimânat Doru cu gândul aiurea.
Nu trebuia să fii cine ştie ce specialist în psihologie să îţi dai seama ca în faţa ta se află un om terminat, întregul lui aspect fiind o perfectă ilustrare a unei statui care reprezintă disperarea umană.
Cum se va termina ancheta şi care vor fi concluziile ei nu ştia nici Ionuţ Puşcă, cu toate că în mintea lui începuse să se creioneze o variantă despre care a preferat să nu îi pomenească încă nimic celui care tocmai plecase.
Rămas singur, el a recapitulat într-un raport către superiorii săi circumstanţele în care s-a produs accidentul soldat cu o victimă spitalizată. Raportul lui este consemnat mai jos.
“Era o zi de vară, cu vizibilitate perfectă, asfaltul era uscat, fără gropi sau denivelări, semaforul nu era obstrucţionat de nimic, culoarea roşie era vizibilă, astfel că şoferul ar fi putut să vadă de la distanţă în siguranţă că este stop şi intersecţia este ocupată de pietonii care traversează strada. Timpul de reacţie avut la dispoziţie pentru oprirea autoturismului a fost suficient.
Din măsurătorile făcute rezultă că viteza legală nu a fost depăşită, ea încadrându-se în limita admisă pentru acea zona.
Verificarea tehnică a autoturismului a scos în evidenţă starea lui perfectă de funcţionare. Toate comenzile au răspuns prompt la testele făcute de cei autorizaţi.
Circumstanţele producerii evenimentului rutier îl indică pe inginerul Doru Dragu ca fiind singurul vinovat de producerea lui.
Semnalez că în timpul anchetei autorul accidentului a descris apariţia unei stări anormale în comportamentul lui declanşată în mod ciudat cu puţin timp înainte de impact.
Indiferent de cine şi cum ar fi instrumentată ancheta, din datele avute la dispoziţie la încheierea prezentului raport, concluzia nu poate fi decât una; aceea care stabileşte vinovaţia în sarcina şoferului. De altfel, el şi-a asumat întreaga răspundere pentru accident şi s-a arătat decis să suporte toate consecinţele pentru fapta sa.
La verificarea capacitaţii lui de a conduce autovehicule prin utilizarea alcoolscopului precum şi în urma analizării probelor de sânge prelevate în condiţiile legii, nu s-a confirmat că autorul accidentului se afla sub influenţa băuturilor alcoolice.
Aşteptăm raportul medical privind starea pacientei. Medicii spitalului, din prudenţă, se feresc să facă un prognostic înainte de trecerea unei perioade de minim 48 de ore.”

Aşa şi-a încheiat detectivul de investigatie scurtul său raport către comandant.
Înainte de a-i da drumul lui Doru Dragu să plece acasă, i-a reţinut permisul de conducere, a notat toate datele de identificare şi adresa făptaşului şi a dispus reţinerea autoturismului implicat în accident pentru eventuale contraexpertize.
Deşi faptele erau clare, în mintea lui încolţise o bănuială care îl obseda, mai mult o idee nebunească deloc fondată pe argumente. “Ce s-ar întampla dacă ipoteza unui atentat cu sau fără premeditare la viaţa tânărului inginer ar putea fi susţinută de dovezi? Era o nebunie pe care abia o putea gândi pentru el şi nu avea încă nici un argument să o pună pe piaţa ideilor de verificat. Dar dacă ar fi aşa?”, s-a contrazis el din nou. “Nu am dreptul să las neverificată această pistă”, a conchis detectivul Ionuţ Puşcă şi s-a hotărât să continue investigaţia - după ce buletinul medical emis de autoritaţile spitalului privitor la starea pacientei accidentate va fi făcut cunoscut.
Pentru a finaliza cazul el era sigur că va avea nevoie de unele discuţii suplimentare cu autorul accidentului, dar şi de colaborarea cu un coleg de la criminalistică.
Convins că aceasta este direcţia în care va trebui să exploreze, a socotit că pentru el ziua de lucru s-a sfarşit şi o pauză de refacere ar fi bine venită.