Capitolul III. Oferta subconştientului: halucinaţiile Clarei

Moto: A pleca înseamnă a muri puţin. ( E. Haraucourt / Rondel de l’adieu )

În timp ce Clara zăcea nemişcată sub monitoare, subconştientul ei lucra febril. Amintiri fără legătură între ele, incoerente, se succedau în mintea ei decuplată de realitate, ca pe un ecran căutând să se fixeze pe un suport de luciditate şi să devină rezonabile.
Din acest amalgam, a prins contur o imagine de demult, încă din adolescenţă…...
Avea 18 ani şi terminase liceul. Arăta foarte tânară şi a fost cuprinsă de un val de compasiune pentru ea însăşi când s-a văzut cât de neajutorată părea în faţa vieţii.
Stătea în curtea şcolii pe o bancă din lemn vopsită în roşu şi lângă ea se agita un tânăr adolescentin care o ţinea de mână.
Presupunea că el trebuia să fi fost primul băiat care încercase să o sărute într-un moment în care se simţea vulnerabilă.
Intrase pe nesimţite în adolescenţă şi era biciuită de vedenii erotice. Cu toate acestea, nu diferenţia cu claritate lumea bipolară alcătuită din bărbaţi şi femei în care era amestecată. Mai cu seamă nu descifrase natura particulară a relaţiilor dintre cele două sexe în comparaţie cu cea dintre ea şi prietenele ei. Era rămasă în urmă cu educaţia modernistă, studiul disciplinelor serioase de învăţământ îi ocupaseră până atunci tot timpul.
Colocatarul ei pe bancă, un băiat cu alură de sportiv, cu părul blond tăiat scurt, a luat stângăcia ei drept încurajare şi a insistat, apropiindu-se de ea cu intenţia vădită să o sărute. Fata a reacţionat ferindu-se într-o parte, dar nu şi-a retras mâna din mâna lui.
- Ce se întamplă cu tine?, a întrebat ea, trezită din visare. Mi se pare mie sau tu vrei să introduci o altă ecuaţie în relaţia dintre noi? Eu cred că ar trebui sa îţi ajungă că accept să mă ţii de mână.
- Credeam că tu îmi cunoşti intenţiile. Vreau să fii prietena mea. Îmi placi foarte mult şi nu pot să mă astâmpăr când te văd. Să nu îmi spui că nu ai observat că apar întodeauna acolo unde eşti şi tu.
- Dar pe mine m-ai întrebat dacă vreau să fiu prietena ta?
Fără să ţină seama de întrebare, tânărul şi-a văzut mai departe de treabă. Ştia că dacă se opreşte nu mai poate relua discuţia, ca un motor capricios de automobil aflat în suferinţă care refuză să pornescă după ce a fost oprit; probabil că din lipsă de benzină sau ea are o cifră octanică prea mică.
- Te urmăresc mereu cu gândul ca odată am să te găsesc singură, ca acum. Aş vrea să te sărut, dar te văd neliniştită şi mă gândesc că poate nu ai mai făcut-o. După felul în care arăţi am impresia că pentru tine ar fi o premieră. Chiar te sperie perspectiva?
- Da, recunosc că nu am mai făcut lucrul ăsta, adică nu m-am mai sărutat cu un baiat. Şi nici nu sunt sigură că vreau să o fac acum.
- Bănuiam eu ceva-ceva, dar nu eram sigur sută la sută, şi-a recăpatat el suflul.
Era rândul ei să nu ţină seamă de întrerupere şi a reluat monologul exact de unde l-a lăsat.
- Nu din cauza ta, ci pentru că îmi este frică de consecinţe.
Absentă, cu ochii aţntiţi undeva, către nicăeri, Clara simţea nevoia să se explice.
- Şi pe mine mă apucă uneori dorinţe ciudate care mă copleşesc şi deşi izvorăsc din mine, din individualitatea mea, nu le aprob.
Judecând după atitudinea ei, reieşea că argumentaţia pe care o dezvolta nu îi era destinată lui. Direcţia ei era alta - era îndreptată către ea însăşi.
- Probabil că vin de undeva, de departe, din filogenia mea, din informaţiile înscrise în genele mele. Mă gândesc mereu ce s-ar întâmpla dacă într-o bună zi nu o să mă pot opri şi merg prea departe. Ce întorsatură ar putea lua atunci viaţa mea?
Cu o atitudine constantă de detaşare, ea arăta înca o dată dacă mai era nevoie că deşi formal i se adresa lui, din ce spunea cât şi după figura ei, reieşea limpede că el era numai aparent adresantul. De fapt, ea îşi explica cu voce tare propriile restanţe acumulate la capitolul relaţii cu sexul opus.
Când în sfârşit părea că şi-a adus aminte de el, ceea ce a auzit tinerelul în continuare, ar fi trebuit să îl trezească din dulcele somn al iluziei.
- Pe de altă parte, nu cred ca eşti băiatul, mă rog bărbatul pe care îl aştept. Eşti prea copilăros, îmi pari necopt. Nu vreau să te supăr cu nimic, îmi placi, dar nu deajuns ca să sar cu tine în pat. Îti propun dacă vrei, să fim numai prieteni, fără dorinţe nesăbuite, ca nişte camarazi.
Şi ca toate să fie clare, ea şi-a încheiat mica ei dizertaţie cu o concluzie care în mod normal ar fi trebuit să îl răcorească definitiv pe înfierbântatul ei coleg.
- În ceea ce mă priveşte, eu îmi mai aştept încă Făt-Frumos-ul, am răbdare.
Descumpănit, în loc de răspuns, Tudor - acesta era numele băiatului, a scos din rucsacul care îi ţinea loc de ghiozdan două mere: unul roşu, mare, frumos, lucios, parfumat, ademenitor ca însăşi păcatul şi altul mai mic, galben, comun - ca un frate vitreg al primului.
- Pe care îl alegi, a întrebat el şi i-a întins fetei ambele mere.
Ea nu a ezitat şi l-a ales pe cel galben.
- Aha, ţii cură de slăbire şi l-ai ales pe cel mai mic. Mărul roşu, în viziunea ta are prea multe calorii, a râs Tudor de ea, sperând că astfel a marcat şi el un punct în poarta apărată până atunci magistral de Clara.
Din păcate pentru el şi de data asta, cea care a marcat un punct valabil, a fost tot ea.
- Nu din cauza asta l-am ales pe cel galben. Mărul roşu m-a impresionat într-un fel anume, în spiritul celor pe care ţi le-am spus mai înainte: mi s-a părut prea excitant, aproape violent, lucru care m-a făcut să nu mi-l doresc acum.
Nici nu a terminat bine ce avea de spus şi s-a anunţat că listele cu rezultatele examenului de bacalaureat au fost afişate. Grăbită să le vadă cât mai repede, ea a lăsat mărul pe bancă fără ca măcar să guste din el şi a plecat la afişier.
Mai târziu, când s-a întors mulţumită că a trecut examenul cu note foarte bune, mărul galben de pe banca roşie dispăruse.

În acel moment, în lumea reală de spital ea a gemut şi supraveghetoarea s-a precipitat să vadă ce s-a întâmplat. Nu se întâmplase nimic, Clara era în continuare inconştientă, funcţiile ei vitale erau susţinute de aparate, mai puţin partea din creier responsabilă cu visele, care se distra şi se juca cu ea fără milă.

După episodul cu mărul galben şi tentativa de sărut, subconştientul i-a mai oferit o surpriză.
Se făcea că era într-o grădină frumoasă care cu îngăduinţă putea fi închipuită ca fiind grădina Raiului. Era atâta ordine şi linişte acolo, încât o dureau urechile. Nu era singură în gradină. Dimpotrivă, erau prezenţi acolo bărbaţi şi femei care se plimbau perechi-perechi, toţi având aproximativ aceeaşi vârstă - cea de apoi - gândi ea cu sarcasm. Clara, care în vis îşi păstra vârsta pe care o avea în momentul accidentului, nu a dat atenţie ciudăţeniei şi a păşit mai departe. A început să bată cu pasul aleele frumos rânduite care şerpuiau prin livada de meri.
Nu a fost greu să observe că livada era împărţită în trei sectoare: în primul erau numai puieţi aflaţi înainte de prima lor înflorire, al doilea cuprindea meri maturi, înfloriţi iar ultima parte, mândria Raiului, era plină de meri pe rod. Recolta era foarte bună şi crengile pomilor se aplecau sub greutatea fructelor.
Uitându-se cu atenţie la merii aflaţi pe rod ea a constatat prezenţa a numai două feluri de fructe: mere roşii şi mere galbene. Oricât s-a străduit să descopere în livadă o altă culoare, sau măcar o combinaţie cromatică între roşu şi galben nu a reuşit - pentru că aşa cum s-a convins ulterior, nu exista.
Deşi mii de albine, mari specialiste în polenizări încrucişate, zburau în linişte, fără zumzet, ea nu înţelegea cum polenul florilor din pomii cu fructe roşii nu a fost transportat de aceste insecte pe pistilul florilor din pomii ce fac mere galbene şi invers.
Ce factori care scăpau înţelegerii omeneşti dirija acest sistem - perfect în imperfecţiunea lui? S-a mirat din nou, iarăşi şi iarăşi dar nu a găsit o explicaţie potrivită pentru ce vedea.
Pentru o înţelegere corectă a modului de funcţionare al Raiului şi a tehnicilor de seducţie practicate în grădină cu scopul de a înlesni trierea locatarilor temporari şi a-i despărţi pe cei virtuoşi de cei păcătoşi, se impun anumite precizări.
Prima dintre ele se referă la momentul apariţiei Clarei în Rai, vizită prilejuită de halucinaţia care i-a fost aranjată de destin. Era evident că ea se petrecea după ce Adam şi Eva au călcat pe bec. Gestul lor era acum numai o amintire, urmare precum se ştie a dispoziţiei obligatorii emisă de administraţie pentru părăsirea în mare grabă a tărâmului. Iar ei, făptuitorii neavând încotro, s-au conformat imediat.
A doua precizare se referea la numărul de locatari din Rai. Clara a descoperit imediat că Adam şi Eva nu au fost singurii locuitori nespecifici Raiului. Apariţia lor este pusă pe seama vredniciei şi dorinţei de perfecţionare a Creatorului care a recidivat în temerara acţiune de confecţionare a primilor oameni şi a mai fabricat câteva serii.
Aşadar în Rai mai existau fiinţe omeneşti. Fără ca densitatea lor să fie mare, numărul acestora era suficient ca ei să poată constitui un eşantion reprezentativ pentru testarea celor rămaşi după prima debarasare, respectiv - izgonirea creaţiilor originale care greşiseră dieta.
Cum era firesc, după acest incident, care a stat la baza păcatului originar, a urmat o “vânătoare de vrăjitoare” care a luat sfârşit odată cu verificarea puterii de abţinere la ispite a tuturor locuitorilor temporari ai Raiului.
Ultima precizare priveşte acţiunea de ispitire propriu-zisă. Ca oriunde în lume, nici în Rai nu se făceau excepţii când venea vorba de ispitirea celor mulţi. Ce era mai păcătos trebuia prezentat ca în vitrină, scăldat în lumini colorate cu joc de ape, să ia ochii. Aşa s-a născut arta vitrinierilor de mai tarziu - prezentând ce voiau să vândă ca fiind mai cu moţ, mai apetisant astfel ca tuturora să le lase gura apă.
Iată cum şi de ce merele roşii erau prezentate ca o marfă de calitate superioară; pentru ca toţi prezumtivii consumatori mai slabi de înger - cunoscuţi în viaţa civilă ca mai săraci cu duhul, adică mai proşti, - să cadă în ispită.
Aşadar merele roşii, scoase la înaintare erau destinate cu prioritate celor păcătoşi pentru consum în stare proaspătă, în vreme ce merele galbene - rudele lor sărace - erau alocate pentru furajarea celor modeşti - iar dacă întreprinderile mici si mijlocii luau avânt chiar şi în România, să fie utilizate la fabricarea marmeladei, ca hrană a celor mai săraci cu punga.
Vorbele ieşite mai târziu, prin spate, au încadrat această acţiune ca primă purificare etnică din istorie. Argumentul adus de bârfitori a fost modul în care s-a făcut selecţia celor bănuiţi de lipsă de ataşament faţă de regulamentul de funcţionare al Raiului. Astfel nu au fost verificate categorii întregi de locatari cum sunt: sfinţii, îngerii şi alţii, căzând chinopastia numai pe mireni.
În timpul acela - fiind şi prima ei vizită oficială în grădina Edenului - Clara nu avea de unde să ştie că nu numai pe pământ dar şi în Rai totul era pornit spre simplificare şi descentralizare. În această direcţie administraţia Raiului nu a făcut mare scofală bătând mult timp pasul pe loc.
Pentru creşterea eficienţei, în final au fost antrenate în această acţiune şi cunoscute firme care funcţionau pe pământ în domeniu, cum sunt: “Mărul roşu, drumul dracului - poarta iadului” ( firma multinaţională cu capital majoritar americano-arabo-musulman ), “Cidrul“ ( firmă mixtă franco-spaniolă ), “Ştrudelul fermecat” ( firmă germano-helveto-austriacă ) iar pentru încurajare a fost solicitată şi firma “Mere pentru plăcintă” ce aparţinea unor acţionari din Romania, una din multele ţări emergente. Experienţa dobândită în perioda comunistă de locuitorii acestei din urmă ţări a justificat alipirea ei la grupul firmelor decidente cu privire la direcţia de consum a merelor.
Conducătorii din perioada securisto-ateisto-comunistă, nişte tipi fără tată, fără mamă, numai cu ceva bunici, dar din păcate morţi, instalaseră camere video sub plapuma românului ca să poată supraveghea efectul consumului de mere roşii asupra populaţiei.
O tovarăşă-doamnă, cu rang înalt în ierarhia lor, se distra urmărind zilnic înregistrările video cu patimile din amor - asemănatoare cu ale tânărului Werther - vizibile în toate păturile sociale.
Culmea este că s-a încercat justificarea urmăririi şi sub cearceaf a supuşilor prin culoarea respectivului aliment - merele roşii - susţinând că acestea erau mere comuniste, explicaţia oficială fiind culoarea lor.
Tema care a unit adminstraţia Raiului cu elita nominalizată mai sus, a tăietorilor de frunze la câini din toată lumea, a fost: găsirea celor mai simple procedee pentru gruparea merelor pe culori, astfel că cei sosiţi temporar în rai să le localizeze imediat.
Soluţia găsită a fost la fel de simplă ca oul lui Columb de pe vremuri. Astfel, s-a dovedit că eficienţa maximă se obţine dacă fiecare pom rodeşte numai mere de o singură culoare, vizibilă de la distanţă.
Pentru aplicarea concluziilor studiului întocmit mai trebuia făcut ceva: eliminarea posibilităţii de polenizare încrucişată care ar fi pus pe butuci toata munca lor de creaţie. Drept urmare, albinele, bondarii şi în general toate insectele implicate în operaţiunea de polenizare au fost operate la cap. Lor li s-a implementat un cip care le controla activitatea şi le oprea să transporte polenul colectat altfel decât în circuit inchis, respectiv în coroana aceluiaşi pom.
Operaţia a fost dificilă şi nu a reuşit în totalitate. Cca. 20 % din insecte, au înnebunit, situaţie pusă în evidenţă de zborul lor haotic. Procentul a fost considerat însă rezonabil dat fiind tehnicile chirurgicale de atunci precum şi lipsa de experienţă în domeniu. De aici se trage şi expresia rămasă neschimbată până astăzi “se plimbă ca musca fără cap” atribuită celor care încurcă lumea.
Aşa au fost asigurate condiţiile ca locuitorilor temporari ai Raiului, funcţie de caracterul lor: parşiv sau neprihănit, să le fie asigurat accesul neîngrădit la fructele oprite sau la cele destinate producţiei de marmeladă.
Clara nu avea cum să înţeleagă toate aceste amănunte şi nimeni nu ştie dacă le va înţelege vreodată. Ea se afla pe un teritoriu necunoscut, mai mult decât ciudat, cum nu mai văzuse până atunci, nici măcar în filmele S.F.
Se simţea obosită, cu mintea leneşă şi confuză. Exasperată, a decis să lase lucrurile aşa cum sunt şi s-a consolat cu ideea că aici ea nu avea drept de iniţiativă. Trebuia numai să observe ce se întamplă şi atât. Când a ajuns la această concluzie s-a mai liniştit, dar nu pentru mult timp.
A fost luată prin surprindere de apariţia lângă ea, de nu se ştie unde - ca şi în legenda biblică - a nelipsitului şarpe. Dar vai, nu era un singur şarpe. Erau o sumedenie de şerpi, o întreagă colecţie de ofidieni, coloraţi în toate culorile curcubeului. Pe lăngă că nu semănau ca aspect şi comportamentul lor era diferit: unii erau leneşi, delăsători, alţii insistenţi sau vicleni, ori plictisiţi. Cei mai activi se dovedeau a fi şerpii vicleni. Agăţaţi în pomi, îşi unduiau ispititor trupul filiform şi alegeau dintre vizitatorii grădinii, diverse perechi - după criterii numai de ei ştiute. Pentru început, ofereau numai mere roşii, iar dacă observau că succesul se lasă aşteptat le scoteau de undeva din spate şi pe cele galbene. Oferta lor era dubioasă. Era limpede că aveau grijă să le expună vederii cu prioritate pe cele roşii şi să le dosească pe cele galbene, forţând astfel alegerea.
În această situaţie Clara nici nu s-a mirat de ce merele roşii erau mai solicitate. Perechile induse astfel în eroare, dupa ce muşcau lacom din ele - în mod inexplicabil o luau la fugă ţinându-se de mână şi dispăreau în zare lăsând în urma lor fum şi un puternic miros de pucioasă şi de catran ars.
Cei care solicitau merele galbene îşi vedeau mai departe de plimbare ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar nu toţi. O parte din ei, e drept mai puţini, după ce mâncau mere galbene fugeau şi ei ca musca fără cap, procedeu explicat deja mai sus, dar din alte motive.
Erau apucaţi de pântecăraie şi alergau disperaţi care încotro să-şi rezolve problemele. Mai târziu s-a aflat că cei loviţi de această adevarată streche sufereau de deficienţe enzimatice congenitale, considerate fără leac.
Gurile rele spun că de vină pentru această boală ar fi fost lutul folosit la fabricarea lor. Se presupune că acesta a fost infectat cu resturi de cenuşă provenită dintr-un nor ridicat de vânt când s-au luat dracii la bătaie, jos în beci. Sau, după alţi autori, ar fi fost făcuţi într-o duminică, zi nelucratoare şi din această cauză……
Până şi Clara, o fire calmă s-a iritat ascultandu-i pe toţi bârfitorii - evident şerpi - şi ca să scape de ei şi-a schimbat sediul mutându-se mai în interiorul livezii.
Ea, ca medic, era mai preocupată de situaţia dificilă în care se găseau cei cu disfuncţii stomacale. Aceştia resimţeau acut lipsa cabinelor ecologice care se vor inventa mai târziu. Clara nu putea să întreprindă nimic pentru alinarea suferinţelor celor cu stomacul defect pentru că sulfamidele nu se mai fabricau şi au fost înlocuite cu suplimente alimentare scumpe.
Spre ghinionul suferinzilor, ea nu avea cum să le cumpere pentru că puţinii bani pe care îi avea, i-au fost confiscaţi la trecerea Stixului de Caron în cârdaşie cu un grup de greci beţi, rămaşi acolo din timpurile când Homer scria Iliada şi Odiseea.
În plus, era foarte bolnavă şi nu ştia încă pe ce lume se află până când va primi precizări de la doctorul Varlam sau de la propria ei soartă.
Cum în Rai condiţiile de igienă erau draconice - pardon de cuvânt care nu trebuie folosit aici din cauza originii lui nesănătoase, el provenind din altă parte, de la subsol - nevoile celor cu aceste greşeli constructive se dovedeau a fi fără soluţii. Până la urmă, din disperare, bolnavii îşi schimbau meniul şi treceau la consumul de mere roşii cu toate consecinţele cunoscute.
Astfel, selecţia înainta triumfătoare şi numărul celor care domiciliau în Rai scădea, în timp ce aglomeraţia din Iad creştea. Deşi nu a stat mult în acea gradină, ea a remarcat lupta surdă care se dădea între cele două taramuri: Rai şi Iad. Fiecare din ele vroia să umple spaţiul celuilalt. Ce a mai obvservat ea a fost că aşa cum stăteau lucrurile atunci, Iadul părea mai dispus să primească chiriaşi decât Raiul.
Aşa a apărut conceptul de suprapopulaţie din care mai târziu un călugăr pământean, Malthus a însăilat o întreagă teorie care se mai agită şi astăzi de cei puternici şi cu chef de bătaie, un fel de body-garzi mondiali.
Din lipsă de timp, halucinaţia ei fiind pe sfârşite, Clara a decis să amâne adâncirea studiului privind relaţia dintre Rai şi Iad - cele două obsesii ale tuturor religiilor şi oamenilor - cu ocazia unei năluciri viitoare sau al unui vis jubiliar.
Drept urmare, şi-a reluat plimbarea într-un cărucior cu rotile găsit pe alee. După un timp, a văzut un şarpe mai în vârstă, serios, cu aspect paşnic ce părea sa aibă o funcţie oficială. Curioasă, s-a apropiat de el şi i-a cerut un măr. Necunoscând prea bine obiceiurile locului, a lăsat la aprecierea lui ce culoare să aibă acest măr. Şarpele, se pare atotştiutor, a privit-o cu atenţie şi în loc de răspuns a dat din cap a părere de rău. Nu pentru că nu avea mere potrivite pentru ea ci pentru că arăta foarte obosită - mai mult moartă decât vie - bolnavă şi suferindă. Părea că dorea să rămână definitiv în grădină, să nu se mai întoarcă de unde a venit. Ca să nu o descurajeze, şarpele şi-a ascuns adevăratele ganduri şi i-a spus.
- Domnişoară Clara, ştiu că odată ai ales un măr galben. Merele de această culoare sunt considerate aici fructe neutre. Acum ţi-aş fi sugerat un măr roşu, dar pentru tine ele încă nu s-au copt. Iar merele crude, crede-mă, acum sunt foarte acre şi nu o să-ţi placă. Revino tu mai târziu, peste câtva timp şi o să mai vedem ce fel de mere sunt bune pentru tine.
După această recomandare şarpele blajin a dispărut.
“Ciudat, s-a gândit ea. Este adevărat că până acum nu m-am dat în vânt după mere, dar de ce şarpele a spus că ele nu s-au copt încă pentru mine? Nu cumva mor şi nu mai apuc să mănânc mere roşii?”
Cuprinsă de îngrijorare a încercat să îşi ia pulsul - o meteahnă mai veche de care suferă toţi cei care au ţinut vreodată un stetoscop în mână - dar nu s-a putut mişca. Nu a dat nicio importanţă acestei neputinţe şi nici durerilor care o însoţeau. Nu s-a putut abţine însa să nu gândească îngrijorată.
“Simt o cumplită slăbiciune în mine şi nu ştiu cum o să mă descurc dacă trebuie să mai aştept. Sau, în situaţia în care scap cu bine de suferinţe şi se va întampla să le primesc până la urmă, ce o să mă fac dacă atunci nu o să mai am dinţi în gură să le pot savura?”

Înainte de a afla răspunsul la temerile ei, vedeniile s-au destrămat ca o oglindă făcută ţăndări şi a căzut din nou gemând în bezna neagră a inconştienţei depline din care toate nălucirile au dispărut.

Starea pacientei Clara David în perioada următoare face ca gândul să zboare la partea I-a, Infernul din Divina comedie, operă de căpătâi a lui Dante Alighieri: “Lăsaţi orice speranţe voi care intraţi aici”.
Aflată sub influenţa tranchilizantelor, Clara suferea permanente căderi în lumea nălucirilor incontrolabile, urmate de scurte pauze în care era complet absentă, incapabilă să simtă măcar durerea. La început încet, cu timiditate, apoi cu o frecvenţă în creştere în mintea ei îşi făcea loc vechea luciditate. Devenea conştientă că i s-a întâmlpat ceva rău, atât de rău că se putea numi cu uşurinţă groaznic: simţea asta în tot corpul ei chinuit. Se întâmpla mai ales când dorinţa de a-şi schimba poziţia îi provoca dureri insuportabile, de neimaginat.
Faptul că era imobilizată de aparatură şi chingi îi confirma bănuielile care s-au transformat în certitudini. Încerca să-şi definească situaţia şi se lovea de o întrebare simplă căreia nu reuşea să îi găsească un răspuns mulţumitor. Ce căuta ea în camera asta de un alb imaculat, singură cu durerile şi nedumeririle ei? Ce vedea ea în jur, i se părea cunoscut dar nu îşi amintea că ar face parte din viaţa ei personală.
După ce îşi chinuia memoria până la epuizare, fără nici un rezultat, cădea într-o stare de semitrezie în care se amestecau fragmente rupte din viaţa reală cu viziuni sălbatice şi tenebroase. De cele mai multe ori aluneca progresiv de la starea de raţionalitatate precară către o zonă de excludere treptată a ei şi se simţea împinsă pe un alt palier în care gândirea se dilua şi totul se sfârşea prin capitularea definitivă a lucidităţii în favoarea nălucirilor şi coşmarelor.
Atunci se simţea plutind undeva, în abis, învăluită de o ceaţă densă din care emanau mirosuri ostile: de carne arsă şi pucioasă. În urechi îi răsunau insistent chemări ademenitoare, lipsite de coerenţă, nedesluşite ca sens, greu de suportat prin obsedanta lor repetare. Parcă cei care o chemau voiau să o atragă într-un joc fatal având drept miză sechestrarea eternă a fiinţei ei. Nu înţelegea cine anume o chema şi unde - dar semnalele erau atât de insistente, de persuasive încât o copleşeau provocându-i dureri. Îi paralizau personalitatea şi o îngrozeau prin senzaţia de iminent dezastru pe care i-o transmiteau.
Ca să scape de acest calvar, era tentată uneori să le urmeze îndemnul şi să plece către destinaţia în care era solicitată, indiferent ce va afla la capătul drumului. De cele mai multe ori însă se împotrivea cu înverşunare, luptând împotriva acestor îndemnuri care îi trezeau o spaimă animalică. În acele momente întrezărea consecinţele abandonării luptei şi ale acceptării chemărilor; dispariţia individualităţii ei şi cuplarea a ceea ce a mai rămas din ea la un organism colectiv gigant, cu organe vitale unice, condus de un singur creier după reguli pe care nu le cunoştea. Afilierea ei - care altădată deborda de personalitate - la această entitate ar fi redus-o la rolul de slugă săracă la o casă mare.
După aceste lupte obositoare, nevăzute din afara ei, cădea epuizată într- un somn lung, amplificat de medicamente. Urma apoi ca o fatalitate, repetarea iarăşi şi iarăşi a aceloraşi secvenţe; scurtă revenire la o realitate pe care nu o mai înţelegea, starea de semitrezie şi căderea în inconştienţă.
Atunci începea acelaşi joc parşiv, al luptelor de guerilă dusă pe tărâmuri necunoscute, un joc al încercărilor dure, de-a faţa ascunselea, în care ea era de fiecare dată o victimă din ce în ce mai obosită şi îngrozită, în timp ce inchizitorii ei, de fiecare dată alţii, erau din ce în ce mai proaspeţi, mai sadici şi mai violenţi.
Această stare fizică şi mentală numită de medicii specialişti, cum va afla mai târziu drept stare de comă, s-a menţinut timp de mai multe zile după accidentul suferit. În tot acest timp Clara a dus o luptă încrâncenată cu forţele nopţii eterne care sălăşluiau pe celălalt tărâm, aflat dincolo de râul Stix - pentru dreptul ei de a trăi.
Din această luptă grea, cu forţe bine antrenate, aproape invincibile, dusă în deplasare, Clara devenită un simbol al luptei între viaţă şi moarte a ieşit învingătoare. Fire independentă, dotată cu o inteligenţă nativă peste media obişnuită, încet-încet, ea se ancora tot mai mult în viaţa reală, îşi recăpăta simţurile şi se pregătea pentru confruntarea care o va duce la aflarea adevărului în legătură cu nefericita ei situaţie.
În toată această grozavie care i se întâmplase a avut un singur noroc - dacă se poate vorbi de aşa ceva în situaţia ei, o şansă uriaşă totuşi; figura ei frumoasă de superzână, a scăpat ca prin minune, neatinsă.
Mai târziu, după externare, când aceste necazuri aparţineau trecutului, Clara făcea haz de necaz şi prezenta celor apropiaţi o listă cuprinzând traumatismele avute, scrisă artistic de mână, cu înflorituri ca în romanele de epocă la care a adăugat şi un titlu:
“Nemaipomenitele isprăvi ale unei fete care nu a vrut să moară deşi a avut ocazia; ratând-o, a primit ca premiu o nouă şansă - a nemuririi“.