Capitolul XVIII. Nimeni nu este imun la dragoste

Apariţia în lumina soarelui a unei cunoştinte mai vechi - Liliana Alexandru


Moto : Slăbiciune, numele tău este femeie. (Shakespeare/Hamlet)


Într-o bună zi, doi oameni tineri, foarte diferiţi între ei, s-au cunoscut oficial cu ocazia unei anchete dificile, fără ca această întâmplare să însemne ceva anume pentru ei. Ulterior, între cei doi: el, un june copt, trecut puţin peste vârsta la care percepţia publică îl transformă pe un adolescent neajutorat într-un tânăr bun de însurătoare şi o tânără domnişoară a apărut pe neaşteptate o prietenie fierbinte, a cărei temperatură de funcţionare i-a schimbat rapid direcţia către un anumit fel de iubire, definită în limbaj liber ca ''dragoste cu năbădăi''.
La început nici unul din ei nu credea că i se poate întâmpla aşa ceva, dar în viaţa oamenilor se petrec uneori şi lucruri mai ciudate. Unul dintre acestea tocmai se agăţa de poliţistul Maximilian Cetate de la judiciar ca lanţurile de picioarele unui condamnat. Urmare a acestui eveniment, “gânditorul Maxi” cum era el alintat de colegi, şi-a pierdut mândra indiferenţă faţă de femei şi a început să fie tot mai preocupat de ce este în legătură cu o anumită tânară decât de propria lui soartă. În aceste condiţii, ar fi greşit să se creadă că apariţia unor ciudăţenii în comportamentul lui s-ar datora unei stări de derută trecătoare.
Există martori care confirmă că în ultima perioadă Maxi arăta ca un tânăr retrogradat de la starea de bărbat independent la cea de motan înamorat, capabil sa facă orice pentru a atrage atenţia iubitei asupra lui; bunaoară să toarcă ore întregi lângă ea, să se joace cu gheme de aţă colorată dacă îi citea în ochi această dorinţă, sau să se avânte prin copaci după vrăbii dacă ea poftea carne de zburătoare sălbatică.
Aceste porniri neobişnuite la el erau interpretate de cunoştinţele apropiate ca o dovadă a dependenţei din ce în ce mai accentuată faţă de o frumoasă fată. Ca un îndrăgostit adevărat, convins şi răbdător, îşi schimbase comportamentul şi acum arăta o disponibilitate totală pentru satisfacerea capriciilor sau ambiţiilor femeii adorate. Luptându-se fără mare succes cu noua încercare pe care viaţa i-o întindea ca o cursă, Maxi era tot mai nedumerit de ce i se întamplă. Existenţa lui ordonată în care totul era planificat până în cele mai mici amănunte, era bulversată.
În viaţa lui s-a insinuat - ca un ţânţar sâcâitor sub camaşă - o femeie de care nu mai putea scăpa, mai ales că el nici nu dorea acest lucru, dispariţia ei l-ar fi umplut de disperare şi amărăciune.
Aşa cum cititorii bănuiesc deja, persoana care a reuşit să îi schimbe comportamentul dându-i peste cap toate tabieturile tezaurizate de el ca o adevărată avere spirituală, este Liliana Alexandru. Obiectul adoraţiei lui s-a evidenţiat în una din celebrele lui anchete de succes şi a avut rolul principal în dezlegarea enigmei unui caz ingenios de trafic cu droguri.
În urmă cu ceva timp, ea îi transferase fostului ei iubit, inginerul Doru Dragu, odată cu zahărul, o doză dublă de droguri de mare risc într-o ceaşcă de cafea, făra să ştie, făcând din el o bombă pe roţi. Lansat astfel pe piaţă în stare de inconştienţă, inginerul a confirmat repede puterea drogurilor ingerate şi a dat naştere unui eveniment rutier care a culminat cu accidentarea gravă a unei tinere. Acest accident de circulaţie a constituit punctul de plecare al întregii povestiri.
La succesul anchetei a contribuit şi colegul lui, poliţistul Ionuţ Puşcă, cel care a iniţiat-o. Maxi nu a uitat nicio clipă că, îmbătat de succes, i-a promis Lilianei drept mulţumire pentru cooperarea ei la reuşita anchetei, o invitaţie la o cină în patru la restaurant. La scurt timp, în mintea complicată a lui Maxi au avut loc adevărate procese de conştiinţă legate de modul de îndeplinire a promisiunii făcute.
Impresionat de prestaţia Lilianei, dar mai ales de felul cum arată, în ultimul timp se gândea dacă nu ar fi mai bine ca la masă să fie numai două persoane; el şi ea. În sufletul lui începuse să se manifeste cu o forţă tot mai mare o anumită duplicitate. Ea nu se justifica decât prin frica de concurenţă la farmecele frumoasei brunete. De aceea se tot întreba: “ce rost ar avea să vină la restaurant şi Ionuţ cu cineva, sau mai grav, să vină singur?” Nu din zgârcenie, masa oricum o plătea din fondurile de protocol ale instituţiei şi lui nici nu îi trecea prin cap să economisească banii contribuabililor. Altul era motivul. Maxi îşi petrecuse timpul liber mai mult cu nasul în cărţi, singur atâta amar de vreme şi acum, spre norocul lui, s-a ivit prilejul să iasă la restaurant cu o fată pe gustul lui. De aici a început o luptă launtrică din care a ieşit invingător ca de obicei - egoismul specific rasei umane.
Prin urmare, a hotărât să o invite la un dineu pe domnişoara Liliana Alexandru unde el urma să fie unicul reprezentant al poliţiei şi astfel, să rămână singur cu ea o seară întreagă. Avantajul acestui aranjament era că nu trebuia sa împartă cu nimeni, surâsurile, clipirile şăgalnice din ochi şi dansurile languroase cu ea. Numai el va fi partenerul frumoasei domnişoare şi numai el singur va fi cel care se va învârti cu ea pe ring, strâns lipiţi unul de altul. “Cine ştie ce putea ieşi din o astfel de întâlnire?”, se sugestiona el devenind periculos de romantic.
Ionuţ s-a bucurat la rândul lui când a aflat intenţia prietenului său. El era prea implicat într-o cursă disperată de recuperare a doctoriţei Magda Păun din rămăşiţele debutului de iubire eşuată pentru Doru Dragu, eternul rival al celor doi poliţişti la fetele după care ei tânjeau. Ciudăţenia era că pentru ei doi, fetele pe care le visau, apăreau într-un fel ca iubite la “second hand” după ce trecuseră printr-o relaţie mai mult sau mai puţin intensă cu Doru.
După multe amânări justificate numai prin timiditatea lui, el a reuşit să o invite pe Liliana la un restaurant pe malul lacului, în parcul Bordei.
Prima lor întâlnire s-a produs într-o seară caldă de toamnă târzie, când natura obosită voia să se odihnescă în pace după exuberanţa trăită în cursul verii. Era linişte în jur şi în aer se simţea o melancolie dulce, accentuată de căderea picurată a frunzelor ruginite. În tăcerea lor, ele îşi împlineau destinul acoperind pământul cu un strat arămiu ce evoca tristeţea dinaintea venirii toamnei cu ploile ei reci. După aproape trei anotimpuri în care şi-au trăit cu intensitate scurta lor viaţă, frunzele cădeau împăcate cu soarta lor şi îngrăşând solul se pregăteau să devină resurse pentru un nou ciclu de viaţă.
Ajunşi la restaurant, s-au aşezat la o masă cu vederea spre lac. Liliana cea vorbăreaţă, a rostit prima o frază cu intenţia de a trece peste tăcerea stânjenitoare care deconspira lipsa lui de experienţă cu femeile.
- Îmi place mult localul. Maxi, te rog să îmi spui drept - ai mai fost aici? Dacă da, ai fost împreună cu un grup de prieteni sau cu un grup mixt alcătuit din băieţi şi fete, ori numai în doi? Ştii ce vreau să spun în doi. Nu? Adică numai tu cu o domnişorică.
Auzindu-i comentariile, el s-a întristat. Dacă şi-ar fi exprimat gândurile în unităţi de măsură culinare, s-ar fi putut spune că primul lui gând a fost amar ca fierea. “Probabil că mă consideră ori prost la minte, ori prost la fete dacă îmi explică şi întrebările”, şi-a spus Maxi în sinea lui.
După ordinea în care au fost formulate întrebările el a tras concluzia că nu o interesa decât răspunsul la ultima variantă: a fost sau nu aici cu o fată? Aşa cum a fost pusă, ea nu era nici măcar aluzie, ci presiune directă asupra lui pentru a afla....ce?, s-a întrebat el la rândul lui. Nu îşi dădea seama. Erau atâtea posibilităţi, încât adâncirea lor i-ar fi ocupat toată seara.
Întrezărind capcana, el a fremătat ca un armăsar care îşi arată nemulţumirea fornăind şi dilatându-şi nările. Începuse să aibă păreri rău şi pentru el şi pentru ea. Nu aşa visase el debutul întâlnirii din această seară. Maxi era departe de obişnuinţa conversaţiilor convenţionale. El avea creierul antrenat pentru discuţii mai profunde sau de ordin practic, subjugate argumentaţiilor logice. Cu toate acestea, simţul dezvoltat al măsurii îi permitea să participe activ la orice discuţie. De fiecare dată când se angrena în conversaţii o făcea cu plăcere şi competenţă atâta vreme cât ele nu alunecau către domenii delicate în care el să simtă pericolul referirilor la experienţele lui amoroase.
Drept urmare, a hotărât să aleagă o variantă diferită de sugestia conţinută în întrebarea ei şi a răspuns sec, cu o anumită indispoziţie ce putea trece uşor şi drept asprime.
- Nu am mai fost niciodată aici, dar am auzit de la amici că se mănâncă bine şi au o orchestră care ştie să cânte după note, nu după ureche.
Acesta a fost răspunsul dat de el cu acreala unui buldog care mârâie la o pisică aflată într-o poziţie invulnerabilă, cocoţată pe un gard înalt, inaccesibil lui. Auzindu-şi răspunsul, i-a venit să îşi dea singur câteva perechi de palme, pe baza cunoscutei metode aplicate în asemenea situaţii - autoservirea. Îşi reproşa că i-a răspuns agresiv în loc să aprecieze amabilitatea fetei care a vrut să îl ajute când l-a văzut că stă de lemn tănase, cu gura încleştată ca un surdomut.
Fară să dea importanţă stilului grobian de răspuns, Liliana i-a lansat un zâmbet superior şi cu o voce controlată i-a replicat ca o concesie.
- Bine te cred, deşi temenelele pe care ţi le-a făcut oberchelnerul la intrare lasă mai degrabă impresia că eşti un obişnuit la localului. Sau poate te dai mare că eşti de la poliţia economică şi vii să mănânci şi să bei gratis ..... pentru a închide ochii la potlogăriile care se petrec aici .....şi..... în aproape toate restaurantele.
După ce a auzit replica ei, el a fost convins că tocmai i-a fost servit perdaful meritat şi a hotărât să întoarcă discuţia în favoarea lui De aceea, Maxi conciliant, i-a răspuns umil, bătând mărunt din buze şi plecându-şi ruşinat cicoarea ochiilor lui albaştri.
- Nu, te asigur că nu am mai fost aici şi nu obişnuiesc să îi fugăresc pe cei care lucrează in alimentaţia publică abuzând de funcţia mea.
Spre ghinionul lui, chiar atunci trecea pe lângă masa lor şeful de orchestră care la vederea lui s-a oprit, l-a privit insistent şi zâmbind cu gura până la urechi i s-a adresat.
- Bună seara, domnule locotenent Cetate, sunt fericit că ne întâlnim din nou. Nu ştiu cărui fapt îi datorăm onoarea vizitei dvs. de astăzi. Ce v-a adus mai mult aici - muzica mea sau mâncarea ăstora?
Încolţit, poliţistul nu mai ştia ce să zică. Parcă trăia un coşmar. Nu înţelegea ce se întâmplă. Ştia că venise pentru prima oară în acest restaurant. Dar de unde apăruse şi domnul acesta jovial cu aerul lui complice întărind atacurile invitatei lui? Intervenţia lui îl făcea să apară ca un mincinos ridicol şi a simţit nevoia să-l pună la punct.
- Domnule capelmaistru, bănuiesc că asta vreţi să fiţi, de unde mă cunoaşteţi dvs.?
- Haideţi, domnule ofiţer, nu vă mai prefaceţi că nu mă ştiţi. Sunt Pandele, cel care v-a încântat urechile, ştiţi dvs. unde şi când. Chiar nu vă mai amintiţi?
Atmosfera devenise nostimă.
Liliana se amuza copios, insinuările ei căpătau tot mai mult contur, argumente şi substanţă. Pandele, înduioşat de aducerile aminte, persista în ideea că el şi ofiterul sunt cunoştinţe vechi, legate prin întâmplări din trecut, iar Maxi nega cu încăpăţânare că venirea lui de astăzi ar fi o reeditare a altor vizite şi insista că este prima dată aici.
Între timp, domnul Pandele s-a aplecat la urechea lui Maxi şi i-a şoptit ceva care a schimbat brusc atitudinea ofiţerului. El s-a ridicat în picioare şi îmbrăţişându-l pe muzician, i-a redat acestuia liniştea odată cu dovada că nu făcea fiţe, ci pur şi simplu memoria îi jucase o festă.
- Vă rog să mă scuzaţi că nu v-am recunoscut imediat, se mai întâmplă. Memoria, după cum se ştie este de genul femenin şi ne mai păcăleşte. Ce mai faceţi, domnule Pandele?
Cu această frază Maxi a considerat că şi-a luat revanşa faţă de partenera lui pe care a inclus-o în marea masă de femei amatoare de păcăleli.
- Mulţumesc, nu o duc prea rău. Trăiesc şi încă bine. Vreau să fac încă multă vreme umbră pământului.
- Când ne-am cunoscut eraţi şef de orchestră la opera din Cluj. Cum se face că acum sunteţi doar dirijor la un restaurant din Bucureşti? Nu vi se pare o retrogradare a dvs. pe scara valorii artistice?
- Banii m-au adus aici. Câştig mult mai bine cântând în acest restaurant decât la Cluj ca şef de orchestră la operă. Dar dvs.? Ştiam că aţi renunţat la cariera juridică şi v-aţi consacrat scopului nobil al scăderii criminalitaţii intrând în poliţie.
- Da. Nu mi-a plăcut să fiu judecător. Numai unul, Dumnezeu, le poate judeca pe toate, iar ca avocat pledant, niciodată. De multe ori nu poţi să îţi alegi singur cazurile, iar firea mea nu îmi permite să apăr şi escroci. După cum ştie toată lumea, ei încep să devină o categorie socială importantă numeric, din ce în ce mai agresivă şi lacomă.
- Asta trebuie să fie explicaţia. Pe mine vă rog să mă iertaţi acum, mă retrag, îmi vine rândul să intru în program.
După ce a pus astfel punct discuţiei, s-a întors cu o plecăciune spre Liliana şi i s-a adresat de parcă abia atunci o zărise.
- Respectele mele, domnişoară, nici nu ştiţi ce băiat de aur este domnul Cetate. La Cluj odată mi-a salvat viaţa. Tăbărâseră pe mine nişte huligani, să mă jefuiască. Noroc cu dânsul că trecea pe acolo şi cu câteva lovituri bine plasate i-a pus pe fugă. Apropo, domnişoară, a mai adăugat el, este prima dată când îl văd aici, dar ştiu că toţi cei care ne calcă pragul o fac numai pentru două lucruri; pentru muzică şi pentru mâncare. De aceea l-am întrebat pentru ce a venit, ca să mă dumiresc dacă a rămas un romantic sau a devenit un gurmand inveterat, mai spuse domnul Pandele în timp ce se pierdea printre mese.
Ultima lui remarcă l-a făcut pe ofiţer să răsufle uşurat. Trecuse un examen greu şi acum aştepta ca drept răsplată să îi fie recunoscută sinceritatea. Dar de unde! Liliana nici nu se gândea, din contra parcă afirmaţiile muzicantului o întărâtaseră şi mai mult.
- Măi să fie, ce regie, domnule! Bravo, domnule Citadelă!, pardon, domnule Cetate, s-a corectat ea lăsând să se înţeleagă că i se adresase intenţionat în mod voit greşit.
Apoi zâmbind sarcastic i-a aplicat lovitura de graţie.
- Mi se pare evident un aranjament cu muzicantul şi nu înţeleg de ce nu recunoşti că eşti de-al casei, şi-a încheiat ea zeflemeaua cu o figură batjocoritoare.
Bietul Maxi simţea cum ea îl demolează piesă cu piesă folosind un pichamăr verbal pe care îl manevra fără milă, dar cu iscusinţă. Atitudinea ei l-a făcut să arate ca după înghiţirea forţată a unei doze duble de chinină. Asta i se citea cu uşurinţă pe figură, dar mai ales în ochii lui albaştri şi senini de copil care acum arătau o tristeţe neprefăcută. Colţurile buzelor i se lăsaseră în jos a neputinţă, iar pe frunte i-au apărut două plutoane de riduri. Pentru a salva ce a mai rămas din reputaţia lui, şi-a luat însă inima în dinţi şi a încercat o divagaţie prin care căuta să-şi amelioreze situaţia şi să-şi mai îmbuneze invitata.
- Îmi pare rău că nu mă crezi, este purul adevăr. Este prima dată când îmi calcă piciorul în acest restaurant. Dar ca să nu transform discuţia noastră într-o luptă absurdă, fără obiect, sunt dispus să recunosc - dacă ţie îţi face plăcere - chiar şi un neadevăr. Am mai fost aici, continuă el, ba mai mult, vin aici în fiecare seară şi dacă mă gândesc bine îl deţin în coproprietate cu nişte prieteni. Acum, când am ajuns la această destăinuire, iţi propun să schimbăm subiectul.
Nici de data asta nu a avut noroc. Pornită, ea i-a reproşat cu delicateţe, dar şi cu o urmă de umor binevoitor eroarea lui de a recunoaşte de la început că este un obişnuit al localului.
- Maxi, nu este niciun delict că vii des aici. Cred că fidelitatea ta este bine răsplătită; fie prin porţii mai consistente sau prin discount-uri spectaculoase.
Şi discuţia a continuat în aceiaşi termeni ca un joc de-a şoarecele şi pisica.
În realitate, ea interpreta cu mult talent un rol bine pus la punct în regia lui Ionuţ care, dorind să se răzbune pe prietenul lui pentru şicane mai vechi, a aranjat împreună cu ea întregul spectacol.
Nebănuind nimic, marele anchetator a rămas convins că fata chiar credea despre el că este un mincinos de duzină care a absentat la cursurile în care s-a predat subtilitatea. Această impresie a dăinuit mult timp şi l-a ţinut într-o stare defensivă care i-a accentuat timiditatea faţă de ea şi l-a lipsit de motivaţia şi curajul unei riposte bărbăteşti.

Aşa a început idila dintre ei. Ea ataca şi el se apăra. Modul în care el se străduia de fiecare dată să fie conciliant ca să nu o îndepărteze a făcut-o pe Liliana să îl placă din ce în ce mai mult. Dominaţia ei copioasă nu putea fi echilibrată mai fericit decât de răbdarea lui supraomenească. Comportamentul lor, veşnic în contradictoriu a contribuit hotărâtor la întărirea legăturii dintre ei, încă de când s-au cunoscut.
Într-un fel, datorau iubirea lor de mai târziu şi lui Ionuţ care, prin intrigile lui nevinovate i-a făcut să se descopere. Încet, încet, Liliana căreia viaţa îi prezentase până atunci numai aspectul ei tumultos şi nesigur, s-a ataşat puternic de bunătatea naivă a lui Maxi lângă care se simţea confortabil siîin siguranţa.
După prima lor întâlnire, Maxi din ce în ce mai aprins, i-a propus şi altele pe care ea le-a acceptat de fiecare dată cu plăcere; la început ca să-l chinuiască, iar mai târziu pentru că nu se mai putea lipsi de ele. Devenise, la rândul ei, dependentă - o pradă în mâinile lui. Ceea ce făcea farmecul întâlnirilor dintre ei era că el nu îşi dădea seama ce putere avea asupra Lilianei şi continua să stea în defensivă.
Zilele treceau nepăsătoare pe lângă ei, dar nu le băgau în seamă. În tot acest timp nu au scăpat niciun prilej să fie împreună. Era limpede că întâlnirile lor erau o plăcere reciprocă, asemănătoare unui drog pe care nu şi-l puteau refuza. Cu toate acestea, chiar în momentele lor cele mai plăcute păreau că găsesc în ei resurse inepuizabile să se afle într-un permanent aparent conflict. Ei erau mai potriviţi decât oricare alţii să ilustreze veşnicul conflict neantagonic care există la unele perechi care se completeza în modul cel mai fericit; între cineva care bombăne mereu şi opusul lui, altcineva care nu îl ia în serios.
De fapt, Liliana îl tachina fără oprire ca şi cum era convinsă că asta era principala ei menire pe pământ, să-i mănânce viaţa poliţistului. Din orice găsea motive să îl şicaneze; că s-a născut şi încă mai respiră, că este prea lung şi deşirat, că aproape a chelit, că este prea calm şi are un umor de ţăran fără ştiinţă de carte şi câte şi mai câte.
Maxi, cuminte ca un căţeluş bine dresat mai mult se amuza decât se supăra de eforturile şi gălăgia pe care le făcea ea. Pentru el toată descătuşarea de energie cu care ea se înverşuna împotriva lui avea un efect un tonic, reconfortant. Era destul de înţelept să înţeleagă că pornirea ei împotriva lui putea fi una din formele ciudate de manifestare a dragostei, aşa cum spune un vechi proverb frantuzesc “Qui s’aime, se taquine“.
El se simţea în centrul preocupărilor ei şi asta îi dădea o stare de mulţumire. Până la a-l întâlni, Liliana a fost învăţată să se comporte ca o pisică de lux şi să ofere bărbaţilor un set complet de plăceri estetice şi amoroase; să arate bine în permanenţă, să se îmbrace elegant, să facă o impresie bună în anturaje, să fie draguţă în general şi pricepută în arta iubirii în special.
Acum toate astea îi păreau roluri depăşite şi o enervau. Alături de el a început să trăiască o viaţă proprie exersându-şi o autoritate de faţadă asupra lui, mai mult să se convingă că ce i se întamplă este adevărat. Pentru Maxi, timpul petrecut cu ea era o destindere pe care nu ar fi înlocuit-o cu nimic altceva. Fără să se simtă sufocat sau deranjat de necontenitele ei atacuri, el îi căuta prezenţa şi la rândul lui, i-o impunea pe a lui.
În acest context i-a propus o vizită într-un week-end în satul lui natal din Transilvania. Ea a acceptat şi într-o vineri pe la prânz, au plecat într-acolo cu autoturismul lui. Fără multe peripeţii, dar cu destulă întârziere din cauza aglomeraţiei de pe şosele au ajuns pe înserat în satul Costelea, locul lui de naştere. Satul era de fapt un cătun ce aparţinea administrativ de o comună mai mare şi era situat pe o coastă pietroasă la baza unui munte. Aerul limpede şi proaspăt, mirosind a conifere, iarbă şi flori de munte i-a îmbrăţişat de la venire şi nu i-a mai părăsit timp de două zile cât au petrecut acolo.
Impresionată de atmosfera idilică descoperită în satul lui natal, Liliana s-a relaxat repede după drumul obositor parcurs. Părăsise o lume sufocantă, gălăgioasă şi poluată aflată în declin şi aterizase în altă lume: o lume curată, pură, aşa cum ar trebui să fie lumea viitorului.
- Maxi, chiar aici te-ai hotarât să te naşti? Să ştii că nu ţi-ai ales un loc prea rău să vii pe lume. Păcat că evoluţia ta ulterioară a fost dezamăgitoare, nu a scăpat ea prilejul unei prime înţepături administrate chiar în casa lui părintească.
- Da, ce păcat că am greşit cu locul naşterii. Trebuia să mă nasc într-o peşteră întunecată înconjurată de o mlaştină urât mirositoare, în care mişună crocodili, ca să îţi iasă ţie mai bine imaginea, i-a răspuns el surâzând împăciuitor.
Zâmbetul lui i-a părut nesuferit şi de aceea a continuat cu un aer zeflemitor.
- Nu era nevoie să fie şi o mlaştină. Pentru tine ar fi fost suficientă numai peştera.
- Mulţumesc pentru economia de peisaj pe care mi-o faci.
- Nu ai pentru ce. În viziunea ta nici nu există imagine cum mi-ai spus mai înainte, ci numai închipuiri, sunete guturale şi lipsă de confort. Asta îmi sugerezi când mă uit la tine cum rânjeşti prosteşte, şi-a deşertat ea tot sacul cu răutaţi.
- Dacă nu te-aş cunoaşte. aş crede că tu mă invidiezi pentru că eu m-am născut pe un tărâm de basm, în timp ce tu te-ai nascut în colbul şi plictiseala unui oraş - iar acum mă dai la întors numai să echilibrezi situaţia.
- Să ştii că dacă te-aş invidia pentru ceva....ar fi pentru acest loc mirific, i-a răspuns Liliana cu o voce visătoare. Aş da orice să pot spune că am descins din neant într-un asemenea loc. Ca şi tine, cred că ar suna mai bine dacă am înlocui cuvantul “loc” cu “tărâm”. Şi mie mi se pare că acest cuvănt este mai potrivit pentru a crea o atmosferă de basm.
- Încă puţin şi devii om, cu simţiri şi porniri umane. Te rog, spune orice, dar rămâi sarcastică şi neîndurătoare cum îţi stă ţie bine, i-a retezat el pofta de poezie pe care ea începuse să o dezvolte.
- Îmi cer scuze, uitasem pentru moment lipsa ta de apetenţă pentru altceva decât descoperirea furtişagurilor cu care îţi umpli viaţa ta de copoi veşnic la pândă, a revenit ea pe pământ.
Satisfăcuţi de schimbul de replici, şi-au luat o pauză după care au hotărât să meargă la discoteca satului. Sătenii din Costelea erau mândri de discoteca lor, considerată de ei ca unul din semnele cele mai evidente ale evadării din o ruralitate medievală la care îi condamnase trecuta lor existenţă.
Maximilian, ca om de baştină, i-a explicat apoi pe îndelete, cu o nuanţă de vizibil regret pe care nu a căutat să îl ascundă, ce anume s-a întâmplat nu numai în cătunul lui, dar şi în toată ţara.
- După schimbarea sistemului politic au apărut ca ciupercile după ploaie tot felul de activităţi, unele năstruşnice despre care în comunităţile săteşti numai se auzise că ar exista. Una dintre ele este omniprezenta discotecă. În localităţile mărginaşe, cum este cătunul Costelea, discotecile au fost amenajate după imaginaţia patronilor şi nu după proiecte sau modele, pentru că aceşti întreprinzători nu au văzut în viaţa lor cum arată una din ele, în realitate în vest. În dorinţa de a sări peste etape şi a scurta timpul până la instaurarea capitalismului victorios, în satele de altădată idilice, vechile bufete - fostele cârciumi - cât şi căminele culturale considerate de protipendada sătească anacronice, au fost înlocuite cu baruri şi discoteci.
Trecând la alt subiect care îl preocupa din cauza rolului distructiv pe care l-a jucat în evoluţia şi obiceiurile ţăranilor, a continuat cu tristeţe:
- Despre horele din sate.... astăzi nici nu se mai ştie. Dar, ce să-i faci? Progresul cere şi jertfe. Din nefericire, una dintre ele a fost sacrificarea obiceiurilor străvechi şi desfiinţarea unor aşezăminte culturale care au jucat în timp un rol important în educarea populaţiei. Ceea ce progresul a pus în locul lor nu a fost întotdeauna un transplant reuşit. Ar fi trebuit ca organismul sănătos al naţiei să le rejecteze ca pe nişte organe străine fiinţei sale.
- Dar a făcut-o?, s-a întrebat el retoric. Nu am auzit să o fi făcut cineva, undeva, până acum. Cine ştie? Poate că odată şi odată….a încheiat el cu amărăciune.
- Lasă Maxi, nu te supăra şi pentru asta. Ei trăiesc acum probabil o stare euforică şi nu sunt conştienţi că prin renunţarea la vechile valori au făcut o alegere proastă. Peste ceva timp, după ani sau poate peste generaţii, o să îşi dea seama. Eu însă cred că nu vor mai reveni la tradiţiile vechi pentru că în popor se spune că mortul de la groapă nu se mai întoarce.
- Şi eu cred la fel. Ce s-a distrus, aşa rămâne. Încă o dată se vede că este mai uşor să strici decât să construieşti.
- Hai să dansăm dacă tot am venit aici, a propus ea în timp ce se învârtea pe lângă el.
Nerăbdătoare să înceapă să danseze şi fără să urmărească să îi declanşeze erotismul, ea îl atingea întâmplător pe unde se nimerea cu diferite părţi ale corpului. O făcea anticipând înlănţuirea lor din timpul şi în ritmul dansului. Reacţia lui a fost însă disproporţionată; era foarte excitat, iar orice părticică din ea care îl atingea, îi stârnea provocări care îl înnebuneau. Numeroasele lui corijenţe la amorul fizic îşi spuneau cuvântul şi îl trimiteau în lumea instinctelor. Lupta din greu să îşi învingă starea primitivă de mascul nerăbdător şi ruşinat. Dorea din răsputeri să înlocuiască proaspăta inferioritate descoperită cu o abordare conştientă a situaţiei.
S-a concentrat cât putea de tare şi căutând să îşi înşele şi mintea în speranţa că şmecheria pusă la cale îi va mai domoli simţurile, el şi-a imaginat următorul scenariu; cum că ar dansa cu bunica lui. Odată ce a încropit în minte această înşelătorie, a luat-o pe Liliana în braţe şi a lipit-o de el astfel încât să concentreze toţi stimulii la un loc, părându-i-se că ar fi mai uşor de stăpânit aşa, decât răspândiţi în tot corpul. Ideea s-a dovedit însă a-i fi fatală. Pantalonii lui s-au deformat dintr-o dată extrem de vizibil într-o zonă care nu lăsa nicio posibilitate de confuzie. Era convins că ea observase dezastrul care tocmai se produsese şi în sinea ei râdea de el, rezervându-şi pentru mai târziu, ca pe o delicatesă, plăcerea de a-l tachina.
Îngrozit şi pentru a ascunde ireparabilul, Maxi s-a avântat cu partenera lui în aglomeraţia de pe ringul de dans şi ţinând-o - acum învăţat minte - cât mai depărtat de el ca să nu o jeneze cu anatomia lui variabilă, s-a pierdut în masa dansatorilor. Cu o faţă chinuită şi accente disperate în priviri, mişcările lui dădeau impresia unui argat trimis să picheteze via, părând că o face bătând aracii cu fundul.
Ceilalţi tineri, parteneri ocazionali de distracţie, urcaţi şi ei pe ring, apucaţi parcă de streche se agitau spasmodic în grupuri, băieţi şi fete, şi se schimonoseau într-o pantomimă proprie, zăpăcită, izbind cu fundurile lor pe ceilalţi presupuşi dansatori, în ritmul unei muzici stridente fără melodie în care tobele soliste bubuiau să spargă timpanele celor imprudenţi să le asculte, neprotejaţi de tampoane de vată puse în urechi. Împinşi spre margine de entuziasmul neghiob al dansatorilor, au renunţat la dans şi s-au retras la o masă mulţumiţi numai să privească. Maxi se liniştise complet. Lipsa de eleganţă în mişcările tinerilor de pe ring, l-a potolit, i-a redat luciditatea şi stăpânirea de sine. Degajat, cu dorinţa de a-şi face uitată păţania, a început o discuţie cel puţin ciudată prin care încerca să atribuie altora jalnica lui prestaţie de mai înainte, transferând-o unui grup de tineri zurlii.
Aceştia, judecând după feţele lor roşii, mişcările dezarticulate şi încăpăţânarea cu care se chinuiau să demonstreze false valori de artişti ai dansului se vedea cât se poate de clar că făcuseră o haltă îndelungată la bar.
- Liliana, tu ştii ce este un arac?, a întrebat el după un timp.
- Da, cred că ştiu. Este un fel de ţăruş mai lung care se foloseşte în vii pentru susţinerea tulpinei şi a corzilor plantei.
- Bravo că ai ştiut. Asta şi este. Acum o să-ţi spun şi de ce te-am întrebat.
- Sunt curioasă, te rog spune-mi.
- Uită-te la băieţii aştia din centrul ringului, spuse el şi îi indică cu privirea grupul cu pricina. Mişcările lor de dans sunt atât de caraghioase de parcă ar înfinge în pământ nişte araci cu fundul.
Auzind comparaţia, Lilana şi-a imaginat scena în vie şi neputându-se stăpâni, a izbucnit într-un râs care l-ar fi molipsit şi pe Maxi, dacă butada nu era o invenţie de a lui menită să-i salveze pielea şi onoarea. Aşa că el s-a prefăcut numai că râde în timp ce ea a râs până când a declarat că o doare burta.

Cele două zile petrecute la Costelea i-au relaxat şi i-au apropiat şi mai mult. Una din cele mai importante urmări a fost scăderea vizibilă a virulenţei atacurilor împotriva lui şi revenirea ei către starea de normalitate. Se încheiase o tranziţie în sufletul ei. Era din ce în ce mai convinsă că Maxi este ursitul. Dar asta din punct de vedere teoretic. Nici nu se sărutaseră încă. Relaţia lor fizică nu începuse. Mai era mult până departe şi un drum lung de parcurs până la nuntă. Se cunoaşte chiar o vorbă care s-ar potrivi situaţiei în care se găseau “teoria ca teorie, dar practica te omoară”. Discuţiile lor îmbrăcau adesea caracterul unui joc de copii care, transferat în atmosfera a doi adulţi îi amuza copios. Uneori bagatelizau lucruri serioase numai din plăcerea de a discuta împreună. Fiind şcoliţi, beneficiau de un nivel cultural care să le permită abordarea oricăror subiecte chiar dacă altora acestea li se păreau câteodată greu de digerat.
Odată şi-au pus în cap să descopere unele diferenţe dintre cultura continentelor luând ca exemplu lumea nouă şi lumea veche. Pentru început au înţeles să se refere la cultura actului zilnic, de a trăi într-un anumit mod, într-un cuvânt la obişnuinţele domestice şi modul de organizare al vieţii. Expozeul lui Maxi a fost uluitor prin naivitatea şi inventivitatea lui, iar susţinerea făcută cu o logică glumeaţă de spectacol de revistă, te făcea cel mult să zâmbeşti, chiar dacă concluzia te punea pe gânduri.
- Deosebirea dintre cultura americană şi cea europeană, a descoperit el, consta în dimensiunea găurii de la tubul cu pastă de dinţi. La tuburile fabricate în America gaura este foarte largă astfel că oricât te-ai strădui, la fiecare apăsare pe periuţă se aşterne o cantitate mai mare de pastă decât este nevoie şi deci se consumă multă - o adevărată risipă care defineşte societatea americană ca fiind una de consum. Prin comparaţie, şi-a continuat el argumentaţia, la tuburile europene, găurile sunt mult mai mici. Pasta se scurge afară ca un şnur, cantitativ atât cât este necesar ca spălarea să-şi atingă scopul. Acest fapt determină un consum economic şi încadrează societatea europeană în categoria de societate raţională. Aş mai da un exemplu tipic despre ce înseamnă o societate de consum, a continuat el încălzit. La majoritatea produselor americane destinate nevoilor casnice, ambalajele sunt mai voluminoase decât produsul însuşi. Ca să descoperi pe ce ai dat banii, trebuie să produci mult gunoi eliminând succesiv nenumăratele ambalaje supradimensionate care îmbracă un singur produs util. Cred că aici ei se conduc după altă logică decât economia şi anume “toată lumea trebuie să câştige un ban“. Şi cei care fac produsul, dar şi cei care produc ambalajele. Mai multe ambalaje pentru acelaşi produs înseamnă mai multe locuri de muncă în această industrie. Colateral creşte şi numărul celor care se ocupă de colectarea şi valorificarea deşeurilor provenite din ambalaje şi astfel cresc ritmurile de producţie, se micşorează şomajul iar statului îi creşte bugetul din taxe şi impozite creându-şi astfel resurse pentru investiţii în industria de război. Ca oriunde în lume, contribuabilul consumator nu are ce face şi plăteşte totul. Sărmanul!! Iată numai două exemple şi dacă adâncesc comparaţia, voi aduce mult mai multe argumente în susţinerea acestei deosebiri de esenţă care a făcut ca în ochii întregii lumi: întâia, a doua, a treia, etc., sistemul american să fie considerat ca specific societăţii de consum. Această caracteristică a fost ulterior atribuită societăţii capitaliste în ansamblul ei, a încheiat Maxi teoria sa, poate exagerată.
Însă ce putea să facă el când interlocutoarea lui era Liliana, cea iubită şi când nu avea la îndemână alte mijloace să se dea mare în faţa ei? A luat-o şi el pe scurtătura frivolităţii.

Experienţa celor doi în relaţia de iubire fizică i-a situat de la început în opoziţie. În timp ce el era expus unei cumplite lipse de informaţii ca rezultat al unui anumit stil de viaţă vecin cu abstinenţa, ea îşi dăduse doctoratul în materie. Din acest motiv, apropierea lor fizică s-a produs târziu. El nu îndrăznea nimic în această direcţie - acţiune considerată de el ca tabu, iar ea nu îl încuraja de fel. Obosită de relaţii tumultoase, începuse să îi placă mai mult partea romantică cu suspine şi dorinţe înăbuşite de raţiune. Părea că a uitat gustul patului împărţit cu voluptate între un bărbat şi o femeie.
Privindu-i, era dificil să anticipezi când se va produce inevitabilul. De aceea, mai mult în glumă, ca o speculaţie teoretică a apărut ideea că misiunea aflării momentului când probabil evenimentul se va produce, ar putea fi încredinţată unui computer performant. Drept urmare, computerului ales i-au fost puse la dispoziţie toate datele cunoscute despre ei; experienţa fiecăruia, reticenţele şi cauzele lor, simţirile şi expectaţiile manifestate în relaţiile dintre ei, atracţia fizică, etc. Puse în ecuaţie şi transmise computerului pentru rezolvare, ele au generat următoarele răspunsuri înregistrate de imprimantă;
- pentru primul sărut: probabilitatea de a se întâmpla este de peste 5 luni de la data experimentului.
- pentru mângâieri mai curajoase: computerul a decis că pot avea loc între 5 şi 6 luni.
- pentru….., ei bine aici nici computerul nu a mai putut răspunde. S-a blocat şi a trebuit să fie restartat.
În atare situaţie, comisia care a fost chemată să ancheteze cazul, a putut reclama două posibile defecte; furt prin soft sau soft defect. Cazul se mai cercetează şi astăzi. Operatorul care se ocupa cu depanarea şi-a întors instinctiv privirea către cei doi - uitaţi de toată lumea în iureşul programării etapelor iubirii lor - şi făcându-le complice cu ochiul, i-a îndemnat să se sărute şi să infirme astfel prognosticul computerului. Binenţeles că cei doi ori nu au profitat de momentul favorabil, ori nu au înţeles îndemnul operatorului şi nu au dat frâu liber dezlegării la sărut, ratând încă un prilej de apropiere. Întâmplarea a făcut ca după cca. 6 luni de la data anticipării computerizate a evoluţiei legăturii dintre ei, cei doi să se afle într-o excursie de plăcere la Veneţia.
Într-o zi, discutând vrute şi nevrute, ei îşi comunicau părerile.
- Maximilianule, nu crezi că ăştia de aici, care ne iau drept soţ şi soţie se miră de ce am închiriat două camere separate? Ne dau banii afară din casă sau ce altceva se petrece?
- Liliano, pasărea paradisului, nu ştiu ce cred ei, dar ştiu foarte bine ce gândesc eu. Vreau să facem economie.
Nici lui nu i-a venit să creadă ce anume a putut spune. Era sigur că Liliana va înţelege tâlcul ascuns al vorbelor lui şi i s-a făcut ruşine de nimicnicia lui. Era o invitaţie neruşinată la inaugurea unui statut nou pentru ei: acela de amanţi.
- Vrei să spui să renunţăm la o cameră?, a întrebat ea angelic.
- Nu ar fi rău, şi-a dat el arama pe faţă. De banii economisiţi îţi poţi satisface pofta ta neînfrânată pentru îngheţata lor, ştiu că eşti înnebunită după ea.
- Bine, dar ce o să se întâmple dacă ne mutăm în aceeaşi cameră?, şi-a continuat ea jocul de-a-faţa-ascunselea.
- Nu cred că mare lucru, i-a răspuns el cu inima cât un purice.
Se aştepta la o reacţie violentă din partea ei şi se mira că Liliana încă nu explodase.
- Eşti convins? S-ar putea să sar pe tine.
La acest răspuns, pe de o parte Maxi s-a liniştit - este vorba de partea onorabilă, a moralităţii - dar pe de altă parte a simţit pornirea ancestrală a masculului căruia femela îi transmite semnalele împerecherii. Din acest moment amândoi s-au simţit eliberaţi de constrângeri şi discuţia a continuat în cel mai firesc mod.
- În acest caz trebuie să renunţăm imediat la cea de a doua cameră. Eu de pildă, renunţ la a mea şi mă fac chiriaşul tău. Sunt dispus să plătesc o chirie egală cu costul camerei, mai adăugă el.
- Bine, din seara asta te primesc în gazdă.
- Trebuia să facem târgul ăsta mai demult, de cel puţin 6 luni.
- Nu eu trebuia să iau iniţiativa. Dacă nu mă înşel, bărbatul este de obicei cel care încearcă şi îşi asumă riscul, iar femeia decide.
- În cazul nostru, bărbatul eşti tu. Mi-ai dat de înţeles mereu ascendenţa ta asupra mea.
- Posibil, dar cred că a sosit momentul să fii şi tu deasupra, adică să ai ascendenţa cum spui tu.
Discuţia de mai sus i-a pus pe gânduri. Nici nu le venea să creadă cât de desluşit au vorbit despre posibila turnură pe care o putea lua relaţia lor. Erau convinşi că a sosit clipa lor cea mare, când toate tainele lumii li se vor înfăţişa în faţa ochilor orbiţi de lumina ţâşnită din întunericul incertitudinii menţinută atâta vreme de îndelungata lor tăcere şi lipsă de iniţiativă. Emoţia lor era una reală, pentru că în astfel de cazuri nu contează experienţa unuia, a altuia sau a amândurora luate separat. De fiecare dată când partenerii sunt în premieră, totul devine ca o nouă descoperire, asemenea unui nou miracol. Ce le trebuia acestor tineri să fie fericiţi? Ceva nici complicat şi nici greu de făcut. Să-şi dezlege limbile şi să-şi spună ce simţeau şi ce doreau unul de la celălalt. Până acum se dovediseră zgârciţi cu vorbele de iubire şi alint. Păreau că evită înadins momentele în care să fie tandri.
Situaţia la care au ajuns era destul de aproape de cea de la care plecaseră; motive diferite de la unul la altul determinaseră atitudinea lor. El se purta ca un tânăr îmbătrânit şi îngrozit de o timiditate excesivă, nefirească la un bărbat atât de voluntar, dar lipsit de experienţa în amor. Nu găsea sau îi era frică să caute momentele şi cuvintele potrivite pentru a-şi expune simţămintele care să îl descătuşeze şi să le facă intimitatea plăcută. Deşi Liliana îi plăcea foarte mult, îi era frică şi ruşine să recunoască faţă de sine că o iubea sincer, cu o pasiune care îl îngrijora, o adevărată patimă; cu toate toanele, arţagul şi năbădăile ei - cu trecutul şi prezentul ei. De multe ori a vrut să o mângâie şi să îi şoptească la ureche, ca în cărţi, cuvinte de îndrăgostit ţinând-o strâns lipită de el, dar de fiecare dată când era îmboldit să o facă, se simţea ridicol şi se oprea. Ea se simţea într-o interminabilă perioadă de tranziţie şi căuta să se desprindă de amintirile numeroaselor ei legături amoroase începute din anumite interese sau pentru o reglare hormonală pasageră.
Părea foarte preocupată de recuperearea virginităţii ei pierdute. Nu în sensul fizic. Nu asta o îngrijora, ci mai mult din punct de vedere ideatic, în sensul aptitudinii ei de a fi fidelă unui singur bărbat. Maxi i se părea prea angelic comparativ cu experienţele ei cu bărbaţii, şi îi crea senzaţia că este prea fragil. Forţând o apropiere sentimentală, fie ea şi verbală îi era teamă ca el să nu se risipească în vânt ca o perdea de ceaţă în faţa luminii dimineţii. Se simţea datoare faţă de el şi dacă ar fi putut să dea timpul înapoi, era sigură că s-ar fi putut păstra numai pentru el. Merita acest cadou pe care să i-l ofere din toată inima, ca o ofrandă.
În sinea lor percepeau această situaţie ca pe o infirmitate şi ar fi dat oricât să o depăşească. Dar cum, când şi cine va putea să le dezlege limbile, minţile şi mâinile? Ce miracol trebuia să se întâmple ca să fie cuprinşi de o adevărată vrajă - cea pe care o vor descoperi în propriile lor fiinţe?
Tocmai discuţia lor de mai înainte, începută ca o joacă, a fost miracolul declanşator. Luaţi de val, mai mult glumind, cei doi îşi exprimaseră dorinţele şi acum toate păreau limpezi. Nu numai că se iubeau, dar se şi doreau. Cel care a început cu dezvăluirile senzaţionale expuse ca nişte secrete ce se puteau vedea de la o poştă, a fost incredibilul Maximilian Cetate.
- Iubito, dă-mi voie ca măcar astăzi, când am avut o revelaţie, să te numesc aşa.
- Nu numai că îţi dau voie, dar îţi spun şi eu la fel. Iubitule!
- Dar eu chiar te iubesc. Nu îţi spun de circumstanţă. Mă jur. Este chiar o declaraţie de dragoste în toată regula.
- Şi eu te iubesc la fel, iar dacă am rezervele mele să ştii că nu au legătură cu tine. Eu cred că nu te merit.
- Eu nu te merit. Sunt fricos cu femeile, nu sunt prea frumos şi nicio companie prea plăcută nu sunt.
- Este adevărat, nu eşti un Adonis, dar eşti inteligent, puternic şi cinstit. Ce altceva şi-ar mai dori o femeie? Este de ajuns. Eu însă am un trecut ratat, plin de iubiţi. Nu ştiu dacă poţi să treci cu vederea aventurile mele trecute. Singura mea circumstanţă atenuantă este că atunci nu te cunoşteam pe tine.
- Nu am ce să-ţi reproşez. De când te-am cunoscut nu ai avut nicio aventură, nici măcar cu mine.
- Este adevărat că nu am ieşit în ultimul timp cu nimeni. Nici nu aveam cum, tot timpul meu disponibil ţi l-am consacrat, am fost împreună.
- Îţi propun să considerăm închis acest subiect şi să ne simplificăm biografiile. Ne-am născut în clipa când ne-am cunoscut. Este bine aşa?
- Pentru mine da, sunt fericită că gândeşti aşa.
- Aşa gândesc şi am precizat ce simt acum şi de aici încolo încă o mie de ani. Pentru mine, viaţa a început cu adevărat când te-am cunoscut.
- Îţi mulţumesc, Maxi. Te iubesc şi mai mult pentru asta.
- Şi eu, porumbelule, colibriul meu colorat şi spendidă Eva hărăzită de Creator celor care ştiu să preţuiască ceva meşterit de însuşi mâna Lui. Căci asta sunt femeile - darul lui Dumnezeu pentru muritori.

După scena acestor neobişnuite mărturisiri Maxi, dând dovadă de un curaj nebun, a luat-o pe sus în braţe, supunând unei adevărate canonade de sărutari fragila fiinţă care palpita de plăcere în braţele lui.
Aşa s-a sfârşit lunga lor perioadă de aşteptare - prelungită ca pe vremurile cavalerilor, când tinerii care râvneau să ajungă în iatacul domniţelor, trebuiau să dovedească nu numai răbdare, dar să îşi asume uneori şi riscul de a se lupta în duel pentru obţinerea favorurilor după care tânjeau. În cazul de faţă, duelurile au fost numai verbale, iar dacă se căuta amplificarea gradului de beligeranţă şi se vrea trecerea la lupte propriu zise, atunci partea aceasta o priveşte mai mult pe Liliana, care a purtat adevărate războaie cu sexul opus.
De altfel, în lumea de astăzi se conturează schematic două moduri diferite de adordare a relaţiilor dintre cele două sexe.
- Cel cu care s-a confruntat cuplul numit pe scurt ML - Maxi şi Liliana - un cuplu mai subtil şi mai sofisticat, caracteristic tinerilor mai copţi, trecuţi prin o experienţă de viaţă sau paradoxal, celor cărora ea le lipseşte complet. Acest sistem are toate şansele să dureze cum se spune “la bine şi la rău, până când moartea îi va despărţi”.
- Al doilea mod este războiul fulger - în care bărbatul şi femeia se înţeleg să tranşeze imediat şi fără întârziere eterna lor dispută şi cad la pace în primul pat întâlnit. În rare cazuri sistemul generează legături durabile. Practicanţii lui “umblă din floare în floare” şi au tendinţa să piardă mereu pe drum sentimentul fidelităţii care a fost mereu baza moralei sociale.
Oricare dintre noi se poate regăsi undeva. Dacă nu în una din variantele de bază expuse mai sus, atunci în altele intermediare, după opţiunea fiecăruia. Principiul “câte bordeie atâtea obiceiuri” funcţionează şi aici fără greş.