Capitolul I. Povesti de iubire - selectia I

Capitolul I. Cine este Doru Dragu?

Moto: Fiecare este făuritorul propriului lui destin. (Salustiu/Historia rerum in republica romana gestarum )

Ca structură psihică, Doru Dragu este un romantic, un visător calificat, antisistem. Existenţa lui se desfăşoară sub semnul unei bătălii permanente de adaptare într-o lume pe care o consideră nepotrivită pentru el.
Dupa felul cum arată, se poate spune că este o combinaţie cam aiurită pe care a moştenit-o luând de la fiecare dintre strămoşii lui câte puţin. Modestia dovedită la preluarea genelelor străbune a făcut ca toate generaţiile trecute să fie prezente în înfăţişarea lui, astfel că în final să fie un autentic rezumat ambulant al caracteristicilor morfologice ce au aparţinut antecesorilor săi.
Pentru a cunoaşte principiile după care şi-a organizat viaţa, cea mai bună metodă este răsfoirea memoriilor lui, strânse cu grijă într-un dosar intitulat “Colocviu privat”, sub care a adăugat ulterior subtitlul “de vorbă cu mine însumi”. Primind acceptul, autorul ridică un colţ al vălului care le acopera.
De la început, în mod greşit sau poate că nu, eroul nostru şi-a făcut un punct de vedere propriu în legătură cu viaţa sentimentală. El a împărţit această parte secretă a vieţii în două părţi; iubirea şi amorul - dacă nu neapărat distincte şi ireconciliabile măcar ca doua faze diferite ale eternei relaţii dintre doi parteneri heterosexuali.
În concepţia lui iubirea la care visa era de origine divină. Prin ea ridica femeia pe un piedestal a cărui înălţime se pierde undeva în ceruri, acolo unde nu poate fi atinsă de murdăria vieţii cotidiene.
Celălalt aspect, al iubirii fizice era considerat de el inevitabil atunci când vraja momentelor de intimitate învăluia în egală măsură atât bărbatul, cât şi femeia. Pentru simplificare şi evitarea unor confuzii, Doru a preferat să definească această faza prin cuvântul amor, evitând un altul care prin modernismul lui îi repugna - sex.
Cu toată această împărţire, niciodată nu a fost convins că între cele două forme ale relaţiilor dintre un bărbat şi o femeie există bariere ce nu pot fi trecute.
Dimpotrivă, a ştiut întotdeauna că limita de separare între ele este o pojghiţă subţire care se poate rupe oricând, iar trecerea dintr-o parte în cealaltă se face în mod natural, ca o simplă păşire de la starea de vis la realitate sau ca de la un vis la altul. Nimic nu l-a împiedicat însă ca în confesiunile sale să-şi împartă astfel viaţa: sfânta iubire la care visa şi amorul. Separarea arbitrară a vieţii sentimentale în două nu a micşorat cu nimic respectul pe care l-a purtat întotdeauna femeii.
Uneori filozofa pe această temă evadând din lumea confuză în care trăia. După ce rătăcea prin metafizică, locul de unde aştepta să afle răspunsul la întrebări păstrate numai pentru el, nespuse niciodată, nimănui, obosit se întorcea în orizontul lui cu un imn în suflet închinat femeii. Întotdeauna a văzut-o ca «partea luminoasă a omenirii, fără de care viaţa nu ar fi fost posibilă». Dacă se oprea la această viziune, filozofia lui nu era terminată. Îi lipsea o urmare, o concluzie pe care în cele din urmă a găsit-o în gândurile lui: «dacă prin absurd viaţa ar fi fost posibilă fără femei, atunci eă nu merita să fie trăită ».
Abia acum conceptul lui despre cele doua sexe - condamnate să nu poată trăi decât împreună - devenea complet.
În acest stadiu, autorul a primit permisiunea inginerului Doru Dragu de a face cunoscute cititorilor câteva din secvenţele vieţii lui particulare în care se îmbină aleatoriu atât legăturile amoroase temporare, cât şi viaţa lui secretă, cea de visător neobosit, împătimit, veşnic în căutarea femeii iubite.
În paginile următoare sunt puse în faţa cititorului un număr de patru selecţii din amintirile de iubire şi două selecţii din amorurile care i-au pigmentat existenţa. Pentru consecvenţă, în toate poveştile de iubire, numele personajelor vor fi aceleaşi ; tânărul se va numi Doru, eternul visător, iar fata: iubita, crucea şi obsesia lui, va purta mereu numele de Sandra.
Respectându-i dorinţa, nicăieri nu se dezvăluie dacă întâmplările prezentate sunt ficţiuni, sau aspecte reale, ori combinaţii între ele. Iniţiativa de a descoperi şi discerne felul lor, aparţine numai cititorilor.

«Poveşti de iubire» - prima selecţie

“Apariţia unui înger în viaţa tânarului romantic şi visător. Cum s-au cunoscut doi tineri şi începutul unei iubiri. Curajul, dar şi riscul celui care îşi caută iubirea. Doru îndrăzneşte să atace o redută considerată inexpugnabilă şi reuşeşte acolo unde nici el nu se aştepta”.

Se întâmpla în timpul examenelor de admitere la facultate în vara anului …Atunci destinul, marele combinator, a pus faţă în faţă doi tineri.
Într-o zi, la cantina studenţească Doru a fost surprins de o fată aflată la câteva mese distanţă de el. A remarcat eleganţa naturală a fetei, mişcările ei fine şi precise, fără ostentaţie de parcă în mod voit nu voia să se faca remarcată.
Judecând după atitudine, foarte curând, ea a dat semne că a mâncat destul. Deşi farfuria i-a rămas pe jumătate plină, s-a ridicat de la masă şi în drum spre ieşire a trecut pe lângă el.
Abia acum Doru a văzut-o în toată splendoarea ei. Mai presus de toate, a constatat înmărmurit, cu ochii cât cepele, cât de părtinitor poate fi uneori destinul.

Se ştie că, de obicei, soarta dovedeşte cel puţin neatenţie şi lasă la îndemâna dimorfismului sexual latitudinea să stabilească neîngrădit diferenţe uriaşe între băieţi şi fete. De data asta, a exagerat în mod nedrept şi cu o uluitoare complicitate a avantajat în mod vădit subiectul admiraţiei care îl lăsase pe Doru cu gura căscată şi faţă de celelalte muritoare.
Aşa s-a trezit el că prin faţa lui trece o desăvârşită frumuseţe blondă cu ochi albaştri, o adevărată unealtă a destinului. Figura şi silueta ei, ideal proporţionată, purtau amprenta norocului de fată pe care ursitoarele grăbite au răsturnat coşul cu daruri fără să mai reţină nimic pentru următoarele urmaşe ale Evei.
Fiind excesiv de frumoasă, în jurul ei roiau în permanenţă mulţi admiratori. La fel ca ei, puternic impresionat de fată, Doru nu a găsit în el curajul necesar să o oprească chiar atunci şi să stea de vorbă cu ea; măcar să încerce să afle cum o cheamă.
În timp ce o privea ca pe o minune şi se lupta cu nerăbdarea de a o cunoaşte, a decis în mintea lui că trebuie să-şi încerce norocul. Reţinuse ora la care ea a venit la cantină şi a urmărit a doua zi să vadă dacă îşi respectă programul de masă. Aşa a fost. Fata era organizată.
După masă, cuprins de un curaj pe care l-a atribuit disperării sau unei nebunii temporare apărută pe neaşteptate, a făcut marele salt. S-a apropiat de fata frumoasă ca un vis şi s-a înclinat în faţa ei cu respectul pe care cavalerii îl arătau pe vremuri domniţelor.
Uitându-se mai mult într-o parte, şi străduindu-se din răsputeri să evite bâlbâiala de rigoare, aproape inevitabilă în asemenea situaţii, i-a adresat primele cuvinte. În acele momente lui îi era clar că măcar o parte din organele de simţ l-au trădat; nu ştia dacă vorbea fără voce sau i se defectaseră urechile şi drept urmare nu îşi mai auzea cuvintele.
În această conjunctură incertă pentru el, ea a auzit o întrebare plină de sfială rostită de o voce plăcută, trecută de chinurile schimbării. Spre deosebire de ea, Doru nu şi-a auzit însă glasul. Se pare că surditatea lui instalată brusc era destinată numai uzului său intern.
- Nu vă supăraţi pentru că îndrăznesc să vă reţin puţin atenţia. Vom fi colegi aici aproape o lună. Vreau să vă cunosc. Dacă vi se pare o îndrăzneală prea mare din partea mea şi nu doriţi, deşi îmi va părea foarte rău, vă asigur că nu o să vă mai deranjez. Dar dacă acceptaţi, îmi veţi face o mare bucurie şi atunci o să vă rog să îmi permiteţi să vă spun pe numele mic, a turuit el dintr-o suflare.
Efectul sutelor de cărţi citite era vizibil. Deşi tânărul i-a cerut cumva să intre în intimitatea ei, modul în care a făcut-o şi exprimarea lui plină de politeţe trăda multe ore petrecute în bibliotecă şi asta ii plăcea. Nu s-a putut abţine să reflecteze asupra realităţilor din lumea mizerabilă pe care o cunoştea: în care măgăria şi obrăznicia erau considerate acte de curaj, politeţea se confunda cu slăbiciunea sau lipsa de hotarare; cinstea cu prostia; hoţia şi eludarea regulilor cu deşteptăciunea.
Norocul de a găsi în asemenea condiţii pe cineva atent şi politicos i s-a părut a fi o performanţă şi vroia o confirmare. A întors capul şi l-a vazut pentru prima dată pe posesorul vocii; un tânăr înalt, cu alura atletică de om puternic şi sănătos stătea drept în faţa ei, puţin stânjenit, dar hotărât să nu plece până când nu primeşte un răspuns limpede la întrebările lui. Imaginea lui plăcută a făcut-o să se uite cu mai multă atenţie la el să-i poată reţine şi fizionomia. Explorând-o fugar şi mulţumită de ce a vazut şi-a spus că tipul merită puţină atenţie.
- Desigur, cu plăcere, a răspuns ea amuzată de tonul amabil şi conţinutul politicos al întrebării. Mă cheamă Sanda şi poţi să-mi spui aşa, i-a răspuns ea pironindu-şi cu îndrăzneală privirea albastră în ochii lui. Hipnotizându-l parcă, l-a obligat să nu îşi întoarcă privirea în altă direcţie şi să-şi fixeze lumina ochilor direct în ochii ei.
- Mulţumesc mult. Atât a putut să îngăimâne fâstâcit Doru.
Curajul lui se dusese de mult pe apa sambetei. Căzuse într-o stare de leşin cald şi plăcut ca în apa unei lagune tropicale. Trăia intens o senzaţie stranie; simţea cum se pierde, sub privirea ochilor ei într-un imens orizont albastru ca cerul de vara, adânc şi misterios.
Ca în vis gândea din ce în ce mai pierdut; aceeaşi senzaţie trebuie să o simtă şi cel care murind fără durere, alunecă pe un drum neştiut de nimeni, grăbit să ajungă la izvorul cunoaşterii celei mai misterioase taine - aceea a dedublării şi a separării - prin care viaţa devine spirit, iar moartea ia în stăpânire materia inertă.
Numai că fata era atât de frumoasă încât el nu a vrut să o lase singură pe pământ. Atunci cu graba disperării, a refăcut în viteză drumul înapoi pe acelaşi traseu şi schimbând sensul deplasării, spiritul său a reîntâlnit proaspăt părăsita materie înainte ca aceasta să se rîcească. După încheierea acestui periplu, revendicându-şi dreptul la viaţă, a rămas lângă ea. Cu o ultimă tresărire a jurat că în viitor, nu va mai combate teoria reînvierii din morţi. Socotea că această concesie este oricum prea mică şi ea o merita din plin.

În prima săptămână după ce şi-au vorbit, proaspetele cunoştinţe s-au întâlnit de câteva ori la cantină, să zicem întâmplător. În realitate lucrurile nu stăteau câtuşi de puţin aşa. El o pândea zilnic, măcar să o vadă când venea la masă, dar nu ieşea din ascunzătoare de fiecare dată. Deşi fata se arătase deschisă, firea lui prudentă îl făcea să-şi refuze bucuria de a sta zilnic de vorbă cu ea.
Întotdeauna era la fel în relaţiile cu fetele, dar acum când întâlnise pe cineva care cu o singurî privire îl topea ca pe o lumânare, prudenţa lui se transformase în boală.
Suferea la gândul că poate o deranjează şi nu voia ca aşa ceva să se întâmple. De aceea, la început i se înfăţişa foarte rar, la fel cum Duhul Sfânt a procedat cu Moise - fondatorul mozaismului - în vremurile de demult când prinzându-l în capcană pe muntele Sinai. l-a înarmat cu cele zece porunci.
Înainte de a-şi relua înfăţişarea omenească şi să-şi facă cunoscută prezenţa, Doru trebuia să se convingă că şi ei, la fel ca lui, îi face o reală plăcere să fie împreună. După fiecare întrevedere avută cu ea, căpăta mai mult curaj, mai ales că Sanda nu făcea economie de zâmbete când îl vedea. Adunând aceste zâmbete şi nu numai, cu fiecare zi care trecea, creştea în el speranţa că şi fata abia aştepta să îl vadă.
Foarte aproape de fericire, după două săptămâni el a îndrăznit mai mult, ba chiar a dat dovadă de temeritate când a invitat-o la o întâlnire în toată regula: cu oră, cu loc dinainte stabilit - ce mai, o întâlnire adevarată între un băiat cu o fată.
Aventura lor a început în seara unei zile călduroase de vară. Când Sanda a sosit la punctul de întâlnire, el se afla de mult acolo şi o aştepta cu un boboc de trandafir roşu în mână. Când a văzut-o lângă el, fie din cauza emoţiei aşteptării, dar mai mult a felului în care arăta, Doru a simţit dintr-o dată că îl scuturau frigurile. Ea arăta ca un înger coborat chiar atunci din ceruri şi împrăştia în jurul ei lumina, splendoarea şi parfumul Raiului. Ar fi vrut să o ia în braţe, să se lipească de ea ca ventuza de spatele bolnavului, să-şi apese buzele lui arse de febra aşteptării pe buzele ei.
În loc de fierbinţeala sărutului unor iubiţi, el nu a îndrăznit nici măcar să o pupe frăţeşte pe obraz sau pe frunte, dar în compensaţie o privea prostit. Relaţia lor încă nici nu exista, măcar la nivel declarativ. Nimic nu era oficializat între ei. El nu îndrăznise să-i facă declaraţii de dragoste pentru că spaima incertitudinii îl măcina şi îl îngrozea ori de câte ori încerca să înceapă cu ea o discuţie lămuritoare despre acest subiect.
După un salut relativ rece de bun venit şi înmânarea bobocului de trandafir, ca un simbol al patimii ce îl ardea, au plecat împreună pe jos, într-o lunga plimbare fără ţintă. Pe drum Doru tăcea şi iar tăcea, cu gura încleştată, fiind preocupat de ce va urma.
Pentru a sparge gheaţa care se formase între ei, Sanda a luat iniţiativa şi a deschis o discuţie pe care el nu era capabil să o înceapă.
- Mă bucur ca m-ai invitat să ne plimbăm şi îţi multumesc pentru asta. Chiar simţeam nevoia de mişcare. Dar unde mergem? Te-ai gândit la ceva anume, sau ne deplasăm spre o ţintă care duce către nicaieri?
- Vreau să văd cum arăţi tu de aproape, dacă eşti…. pământeană. De departe ştiu, eşti … hai că ştii, nu îţi mai spun şi eu, a venit răspunsul lui în care se simţea mai mult decât tristeţe, se simţea o melancolie de lungă durată care tocmai se instala.
“Ciudat“, şi-a pus el un semn de intrebare. “De ce pe unii frumuseţea îi bucură, în timp ce pe mine perfecţiunea ei mă întristează? ” După o nouă tăcere, menţinută de el preţ de câteva secunde, a continuat cu vocea răguşită a unui tânăr care îşi forţa vădit coardele vocale ca sunetul lor să vireze mai mult către bas, sau cel puţin spre bariton.
- Invitaţia pe care ţi-am făcut-o înseamnă mult pentru mine. Mă gândeam că o să mă refuzi. Cine ştie ce combinaţii poţi să ai şi eu te încurc.
Doru era mai mult decât îngrijorat la gândul că o fată aşa frumoasă şi inteligentă, cum se vedea că este ea, nu se putea să nu aibă un prieten şi a strecurat în discuţie o mică aluzie la eventualitea că el ar putea să o încurce cu insistenţa lui.
- Dacă aveam o combinaţie, nu acceptam să ies cu tine. Dar de ce eşti asa de moale astăzi, pari mai moale ca de obicei. Nu cumva din cauza căldurii?
El s-a simţit atins de remarca făcută şi a sărit ca ars negând violent presupunerea ei.
- Nici vorbă!
Atunci a ştiut că trebuie să îi spună fetei ceva concret, adevărat, nu gargară de salon de care cu greu se desprindeau tinerii fluşturatici. Altfel, îi întăreşte bănuiala că l-a moleşit căldura. El ştia foarte bine că povestea asta cu căldura nu era chiar o vorbă goală, era adevărată. Numai că ea nu venea de la soare, era căldura lui internă care îl ardea mereu când se afla lângă ea. Ori el tocmai asta vroia - ca ea să nu cunoască adevărata lui sursa de căldură - era prea devreme pentru relaţia lor care nici măcar nu începuse. Mai tarziu da, poate că îi va spune chiar el, dar nu acum. Aşa s-a simţit obligat să reia discuţia a cărei greutate o simţea ca o uriaşă cruce de lemn verde pe care şi-o pusese singur pe umeri.
- În realitate sunt preocupat, de ce să nu recunosc, sunt preocupat de tine. Nici eu nu ştiu exact ce să îţi spun acum. Este complicat pentru mine să mă fac înţeles în stadiul în care suntem. Nu cred că asta depinde numai de mine, ci şi de tine. În sfârşit, eu vreau să spun că tu meriţi mai multă atenţie decât se acordă de obicei unei colege, fie ea şi de cantină.
S-a uitat din nou la ea şi i-a trecut prin cap că ar fi mai bine să schimbe subiectul, devenea prea fierbinte şi secretul lui ar putea ieşi la iveală. Ca un făcut, de câte ori se uita la ea, amuţea. În aceste condiţii gândea că amplificarea fenomenului îl poate face să rămână mut pe vecie în faţa ei. Cu această perspectivă în faţă, pentru a-şi ridica moralul s-a concentrat atât cât îi mai permitea nivelul lui de dependenţă faţă de ea, a tras mult de el reuşind să revină în discuţie, ba chiar să-şi dezvolte teoria.
- Cuvântul “colega” are în el ceva impersonal, nedefinit, imprecis care se poate potrivi oricărei persoane din o masă mare de cunoştinţe, în final o străină cu statut de colegă.
- Frumos spus. Înţeleg că tu vrei să îmi schimbi statutul faţă de tine. Am înţeles bine? Ce îmi propui în loc?
Era prea de tot. El voia să o ia pe departe cu înflorituri şi ea îl forţa să îi răspundă clar la o întrebare pe care tot el i-a sugerat-o. Asta dacă voia să fie luat în serios şi el asta îşi dorea din tot sufletul, dar îşi pierduse busola. Fără să fie mulţumit de randamentul creierului său, şi-a adus aminte de o vorbă populară potrivită pentru asemenea situaţii “Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o !” Întotdeauna mergea vorba asta când cineva făcea o greşeală tactică şi preopinentul lui îl punea cu botul pe labe. Faptul că a putut să emită un raţionament, l-a facut să aprecieze că totuşi, creierul lui lucra şi capul nu îi era chiar gol. S-a îngrijorat însă teribil când şi-a dat seama că el se goleste vizibil şi încă repede.
În tot acest timp, ea îl privea într-un fel pe care el îl considera ca fiind dovada unei neîndoielnice compătimiri. Poate că ea punea în privire şi puţină simpatie, sau altceva, mai duios, dar el nu avea cum să vadă. Mergea mecanic, punând pas dupa pas ca un robot şi timp de câteva minute nu a mai scos nici o vorbă. Era din ce în ce mai nemulţumit de prestaţia lui şi convins că nu mai poate prelungi tăcerea, şi-a zis: “Fie ce-o fi!”, după care a deschis gura reînnodând discuţia, dar nu de unde o lăsase, ci din altă parte.
- Cred, de fapt sunt sigur că ce vreau eu te priveşte şi pe tine. Când te-am invitat să ne plimbăm, aveam o altă stare de spirit, mă refer la pierduta mea exuberanţă. Atunci credeam că pot să-ţi spun tot, şi am multe de spus. Între timp, fiind aşa de aproape de tine mi-am pierdut siguranţa. De asta am tot tăcut, am încercat să îmi explic ce se întâmplă. Sunt sigur că acum ştiu.
Când a tăcut, s-a uitat ţintă la ea. Atât de intensă, de arzătoare era privirea lui de parcă ar fi vrut să îi dea foc. Sanda a simţit-o că o arsură. Ea îi spunea despre el mai mult decât putea să o facă prin cuvinte. Parcă toate visele şi speranţele, toată viaţa lui şi-au dat întâlnire în ochii din care ţâşnea. Ei începuse să îi fie teamă de felul cum o privea. Un gând fugar a liniştit-o. “Poate că se înşela şi el era cuprins numai de o febră trecătoare, fără motivaţie. Ori poate răcise şi era febril. Dar dacă temperatura îi crescuse periculos de mult şi trebuia să îi aplice clasicul tratament cu aspirină?”
Odată cu invocarea acestei posibilităţi, îngrijorarea a pus din nou stapânire pe ea. Ca să-şi verifice ipotezele şi să pună o pauză în desfăşurarea evenimentelor, eventual să îl facă să se simtă mai degajat, s-a apropiat de el şi i-a susurat ceva în ureche o frază aparent fără legătură cu discuţia lor, dar de care ea era sigură ca îi va dezlega limba.
- Dorule, nu ştiu dacă tu ţi-ai dat seama singur sau poate că ţi-a şoptit cineva, dar tu chiar îmi placi.
Respirându-i în ureche, gest care după unele informaţii primite de la o colegă mai mare îi înnebunea întotdeauna pe băieţi, s-a îndepărtat din nou de el şi a aşteptat puţin, să vadă ce efect are asupra lui semnalul dat de ea. În timp ce îl privea atent, ea şi-a dat seama că el nu era bolnav. Din punct de vedere clinic arăta ca un om sănătos. Dacă aşa stăteau lucrurile, alta trebuia să fie cauza stării lui.
Sanda, care se uita din când în când în oglindă şi era conştientă de felul cum arăta, bănuia ea ceva, dar cum el nu îi destăinuise încă nimic despre “suferinţa” a cărei cauză spera să fie ea însaşi, nu era sigură cu privire la motivul stării lui. Ei îi trebuia o certitudine şi ea întârzia să apară.
Cufundat în propriile lui introspecţii, el nu a avut nici o reacţie şi făcea mai departe ce ştia atunci mai bine: tăcea. Atitudinea lui de câine bătut se transforma rapid în starea de blegeală clasică a băieţilor prinşi cu mâţa în sac în faţa iubirii pe care nu aveau curajul să o dezvăluie. De aceea, Sanda nu era mulţumită şi chiar o nedumerea figura lui imobilă pe care din lipsă de inspiraţie o punea mai mult pe seama lipsei evidente a farmecelor ei asupra lui.

Se ştia atrăgătoare, mai mult decât este necesar să trezească atenţia unui băiat şi în mod sigur se aşteptase ca până acum el să fie deja doborât de frumuseţea ei nepământeană. Odată ajunsă la această concluzie supărătoare pentru ea, uşor iritată a adăugat informaţiei de mai înainte o semiîntrebare care putea fi luată foarte lesne şi ca un mini avertisment.
- Este suficient ce ţi-am spus ca să putem discuta mai departe? Sau continui tot eu dacă tu nu poţi suporta o convorbire sau, mă rog, crezi că nu are sens să discutăm.
Precizarea ei dovedea - dacă mai era cazul - că ea se instalase cu autoritate la cârma jocului şi stăpânea pe deplin terenul, dirijând conversaţia în direcţia pe care o dorea.
- Uite, de pildă, a continuat ea, eu sunt capabilă să tac şi m-aş mulţumi numai să privesc persoana lângă care sunt, dacă ea îmi place.
Pe Doru, acest ultim supliment de frază l-a scos din transă şi, astfel, a redevenit el însuşi. Gândind raţional, putea să-i placă Sanda, să o iubească oricât de mult fără ca această simţire să ducă la pierderea cumpătului său a independenţei lui de acţiune. Lecţia asta o învăţase astăzi, cu puţin mai înainte. Reconstituind în minte toate sincopele lui şi-a amintit simptomele avute: în primele momente când s-a văzut singur cu ea, a fost copleşit şi aproape nu putea să respire, iar de vorbit nici atât. După ce a trecut peste şocul iniţial şi a văzut că şi ea este un om, de fapt o fată infinit de dulce, şi-a revenit şi a fost capabil să îşi pună diagnosticul şi chiar să-şi imagineze tratamentul.
“Fire sentimentală, tendinţe de romantism desuet, suspect de sindrom cu declanşare de febră la vederea unei femei frumoase. Boală gravă pentru un tânăr de 19 de ani, dar recuperabil. Tratamentul recomandat: schimb de opinii cu Casanova şi bărbaţii uşuratici locali, care au sfârşit mâncând din palmele nevestelor; practicarea sportului în aer liber constând în alergarea după himere până când se obţine trezitul la realitate. Ca dietă, se recomandă înghiţirea gălbenuşului propriu de trei ori pe zi.”
Acum, când ştia că boala lui are leac, simţea din nou acea relaxare şi detaşare care i-a adus multe avantaje în firavele lupte duse până atunci cu sexul opus. Era din nou tot el, cel vechi, cu bunele şi relele lui, cu emoţiile şi senzaţiile lui. Îi venea să se sărute singur de bucurie că a reuşit să se desprindă din leşinul admirativ în care se cufundase.
Reintrarea în propria piele nu a fost chiar simplă. L-au apucat furnicăturile la încheieturi şi îl mânca o ureche destul de tare, ca de fiecare dată când simţea că se află pe un teren alunecos. De câte ori se afla în încurcătură şi de data asta chiar era, îl apucau furnicăturile la încheieturi şi îl mânca o ureche.
Încurcătura lui era reală şi îşi avea originea în felul în care l-a provocat Sanda. L-a surprins cu afirmaţia ei directă şi de aici venea starea lui. Nu era puţin lucru ca o fată cum este ea, să îi spună neprovocată de el că îl place. Era bucuros că a spus-o; auzise el ceva de la o colegă de a ei pe care o vedea stând de vorbă mai des cu Sanda, dar nu era convins că aşa şi era. Credea mai mult că este miza unui joc de-a pescuitul, pe care îl joacă fetele aruncând undiţa în apă, ca peştii cei proşti să se repeadă la momeală şi să rămână prinşi în cârlige.
Confirmarea venită chiar de la ea, a avut darul să îl nedumerească într-atâta că aproape i-a luat minţile. Acum se vedea în situaţia celui care visând că a câştigat la loterie, refuză să se trezească, de teamă să nu afle că adevăratul câştigător este altcineva. Sau că un tânăr în căutarea iubirii unice, care ajuns pe un vârf de stâncă, s-a trezit în faţa unei mari dileme; nu ştia ce să facă şi oscila între tentaţia de a se arunca fără parapantă într-un abis din care se auzea o voce dulce care îl ademenea cu promisiunea unei fericiri viitoare, sau să fugă de acolo cât mai repede.




Starea lui nu a durat mult. Este drept, ştia că Sanda este o fată directă şi vorbeşte fără ocolişuri dar - aici i-a apărut un mare semn de întrebare, o îndoială ca un junghi în inimă - nu era sigur la ce se referea exact când i-a spus că îl place.
Făcând o comparaţie între ce simţea el pentru ea şi o iluzorie reciprocitate, se vedea dezavantajat. De exemplu, lui îi placea Sanda foarte mult, poate prea mult, era sigur de asta.
Dar dacă ea înţelege prin “plăcut” numai ceva care nu o deranjează? Oricum, la cât de mult doreşte o relaţie cu ea, i-ar fi plăcut să audă ceva mai consistent şi voia să se asigure dacă ea crede că vor putea fi implicaţi într-o relaţie sentimentală adevărată, ca doi iubiţi. “Este prea mult?“, s-a întrebat în sinea lui, şi a decis să continue discuţia, dar să ia el iniţiativa.
Stăpân acum definitiv pe emoţiile lui, a început să joace tare - nu avea încotro: trebuia să afle cum este poziţionat în inima ei.
- Dragă Sanda, tu ai facut o afirmaţie pentru care îţi multumesc, dar ea nu te angajează cu nimic. Indiferent ce înteles dau eu spuselor tale în legătură cu mine, totul este numai pe riscul meu. Oricum, sunt sincer bucuros că îţi plac. Nu ştiu dacă eu ţi-am spus vreodată, dar fără ca ăsta să fie un simplu schimb de amabilităţi, şi tu îmi placi, poate prea mult.
- Se cunoaşte că eşti mort după mine, i-a răspuns ea - exploatând din plin ultima parte a replicii lui şi a zâmbit într-un fel anume.
Ca Doru să nu aibă nici o scăpare, s-a uitat la el dintr-o parte, aşa cum priveşte întotdeauna o femeie pe un bărbat pe care vrea să-l facă praf. Acest gen de privire a rămas din cele mai vechi timpuri până astăzi un mister nedezlegat de bărbaţi. Nimeni nu cunoaşte exact ce semnificaţie are. Poate că nu are nici una şi este aruncată ca o nadă pentru romanticii moleşiti de perspectiva unei iubiri arzătoare. Sau poate că scopul ascuns era scurtarea drumului pâna la îngenunchierea lor definitivă, de cele mai multe ori ireversibilă.
Poziţia ei în debutul amoros care se prefigura, era diferită de a lui. Poate că ea era mai grăbită decât el să ajungă la un deznodământ fericit, ori poate că voia să se convingă dacă el este cel pentru care merită să accepte un statut de monogamă.
Oricât ar fi fost Sanda de dulce, de sinceră, nimeni nu putea face abstracţie că şi ea era o femeie - dacă nu de facto cel puţin una de perspectivă - şi era dotată cu aceleaşi organe şi simţuri ca oricare alta. Din aceste motive, nici ea, ca fiinţă garantat raţională nu se putea elibera complet de sindromul feminin. Iată de ce tăcerea lui prelungită care ameninţa să devină permanentă ca şi şahul etern pe care îl juca, a agasat-o precum o arăta limpede revenirea ei în discuţie pentru compensarea unui răspuns inexistent din partea lui.
- Ce vrei, Doru? Vrei luna de pe cer, vrei o jucărie? Poţi să îmi spui cât de clar trebuie să se exprime o fată despre un băiat, chiar în faţa lui, ca el să priceapă ce trebuie şi nu ce vrea el? Nu înţeleg de ce judeci aşa de puţin matur situaţia în care ne găsim, ca să nu spun copilăros. Ai putea să te superi şi nu vreau.
Aşa a înţeles Sanda să arunce fără milă mingea în terenul lui. În faţa unui asemenea răspuns din care se putea înţelege orice, atât de precis era, Doru a simţit imediat că intensitatea furnicăturilor din încheieturi şi mâncărimea din ureche se înteţesc şi nu putea nici să se scarpine de teamă ca ea ar putea afla slăbiciunea lui. Mai mult, lucru nou, a început să tuşească - deloc discret încât fata s-a îngrijorat. După ce s-a liniştit puţin, el a ştiut - la fel ca din primele momente ale întâlnirii lor - că nu trebuie să întârzie cu replica, scorul era deja 2:0 pentru ea şi simţind că îi revine nesiguranţa, a mormait precaut.
- Hm, nu cred că vreunul dintre noi are nevoie de clarificarea unor înţelesuri şi nici nu sunt sigur că trebuie să o facem acum. Trebuie mai întâi să aflăm răspunsul la o întrebare de care depinde totul. Fii, te rog atentă, este importantă.
Doru s-a oprit din mers si tintuind-o cu o privire plina de neliniste a lansat in sfarsit cea mai chinuitoare intrebare care il preocupa.
- Eşti implicată acum într-o relaţie, te mistuie vreun dor arzător pentru cineva, sau altfel spus, eşti prizoniera vreunui sentiment năvalnic dar delicat, duios şi înălţător, te afli în situaţia să cânţi cu cineva aria iubirii?
La auzul întrebării, Sanda nu a găsit altceva mai bun de facut decât să râdă în hohote. Doru nu ştia dacă râde de el sau de răspunsul lui şi chinul cu mâncărimea a continuat, devenind de nesuportat. Socotind că a pierdut destul timp cu râsul, ea s-a simţit datoare cu o explicaţie.
- Ştii ce m-a făcut să râd? Nu alocuţiunea în sine care poate fi interpretată drept dorinţă
legitimă ca fiecare să ştie în ce se poate băga, deşi sub această umbrelă poate fi ascunsă şi o încercare perfidă de imixtiune în viaţa personală a cuiva. Băieţel, lucrurile astea de obicei se simt, nu se trâmbiţează.
În timp ce el, întors de replica ei la începuturile adolescenţei, nu ştia ce atitudine să mai adopte, ea şi-a încheiat tirada.
- Ce m-a făcut să râd a fost stilul pe care l-ai folosit; bombastic, desuet şi ironic, sau din toate câte ceva. În orice caz, mi-a placut şi îţi mulţumesc pentru emoţia estetică pe care
mi-ai provocat-o. Poţi să mai faci încercări din astea, dacă te simţi în stare.
Spunând asta, ea l-a lăsat ca la început, nedumerit, sau mai exact spus - şi mai nedumerit. “De fapt, încă o dată, ea a răspuns nimic”, a tras el concluzia numai pentru el şi a continuat să se consulte cu el însuşi, în interiorul fiinţei lui, sperând să câştige timp pentru încropirea unui răspuns devastator. “Ce mă fac dacă discuţia continuă tot aţa? Sunt convins că amazoana asta are atâta creier, încât o să mă ţină tot timpul la un scor negativ. Şi o să mă termine mâncărimea din ureche dacă nu o fac să tacă cu un răspuns inteligent. Bine că măcar nu mă mai furnică încheieturile mâinilor”, şi-a zis, terminându-şi monologul destinat sieşi.
Crezând că i-a venit inspiraţia, exaltat, a mai adăugat ceva, numai pentru el: “Acum este momentul, a venit clipa cea mare. O spun şi o să văd ce se va întâmpla: dacă trăiesc sau dacă mor”.
- Ştii ce cred eu?, a început el contraofensiva. Că ne învârtim ca un câine în jurul cozii. Ce am spus amândoi aici, ar putea fi rezumat pe puncte cam aşa:
1. Amândoi am declarat mai mult sau mai puţin clar că ne placem, deci ideea de bază este că ne putem suporta.
2. Tu şi eu am dori să avem o relaţie împreună. Dacă am luat-o razna, te rog să mă opreşti punându-mi dulcea şi parfumata ta mânuţă peste gura mea de peizan neciolplit. Sau dă-mi o replică nimicitoare care să mă lecuiască definitiv de aprecieri sinucigaşe.
Pentru că ea nu părea interesată să ia vreo atitudine din cele sugerate, sau oricare alta diferită, Doru a continuat asaltul.
3. Natura relaţiei dintre noi şi profunzimea ei depinde de unele informaţii pe care fiecare este dator să le furnizeze celuilalt. Asta se va negocia.
4. Nu am nici o relaţie cu o persoană de sex feminin în afară de mama mea pe care o iubesc foarte mult.
5. Eşti nemaipomenit de frumoasă şi cred că o să te iubesc de-a binelea, dar altfel decât pe mama.
6. Tot timpul te-ai fofilat şi nu mi-ai răspuns concret la nimic. Un singur cuvânt ar fi de ajuns ca răspuns la o ultimă întrebare. Crezi că mă poţi iubi?
Sanda, directă cum se ştie a răspuns de data asta fără echivoc, cu un singur cuvânt aşa cum i-a cerut el.
- Da. În plus vreau să ştii, a spus ea dorind să lămurească un alt capitol din informaţiile cerute de el, nu am încă nici o relaţie de dragoste cu nimeni. Sper să am una bună cu tine.
Instantaneu şi mâncărimea din ureche, care-l chinuise pe Doru în ultima oră, a încetat.
- Acestea fiind zise - a închis el discuţia, de data asta emoţionat şi grăbit ca ea să nu se răzgândească - nu ne mai rămâne decat să parafam acordul.
Într-un iureş de nestăvilit, cei doi tineri l-au parafat imediat, într-un fel anume simţindu-se în altă dimensiune, în afara timpului şi spaţiului, în afara lumii întregi pentru că în afară de ei nimic nu mai exista.

Trebuie precizat că în acel timp, aşa cum s-a prezentat ea, numele ei de botez era Sanda. Abia după ce s-au întâlnit de mai multe ori, s-au plăcut şi au rămas împreună, Doru şi-a materializat obsesia şi a convins-o că în particular i se potriveşte mai bine numele de Sandra. Pentru a fi convingător, s-a angajat să îl folosească numai el, în intimitatea lor, iar fata amuzată, a fost de îndată de acord.

Respectându-le dorinţa, din acest moment până la ultima pagină a poveştilor lui de iubire, numele sub care va evolua fata - oricare ar fi fost el - va fi Sandra.
Amândoi credeau că relaţia lor va evolua frumos. Ea chiar se amăgea la început că este posibilă dezvoltarea unei relaţii camaradereşti fără eterna problemă de cuplu.
În ceea ce îl priveşte pe Doru, el era atât de copleşit de frumuseţea, simplitatea şi personalitatea ei, încât ar fi acceptat orice fel de relaţie dorea ea, numai să o poată păstra lângă el până când în mod natural, s-ar limpezi apele.
Povestea vieţii lor nu va însemna numai fericire, vor veni şi vremuri grele, cu nori negri deasupra capului, dar ei îşi vor trăi viaţa cu demnitate şi vor fi fericiţi că s-au întâlnit.