Photobucket

Date despre autor

Sunt un scriitor ce-şi propune să evadeze măcar pentru câteva clipe împreună cu cititorii săi din universul în care ne-am învăţat să trăim.

Pentru ca la întoarcerea din călătoria imaginară să nu fim decepţionaţi, trebuie să impunem reapariţia în lumea noastră, a tuturor, a bunului simţ, a culturii, politeţei şi respectului faţă de interlocutor. Omenirea, în ansamblul ei, trebuie să se întoarcă la valorile morale. Dacă efortul presupune şi existenţa unei doze de romantism, ei bine atunci să fim şi puţin romantici. Reîntoarcerea la aceste însuşiri care definesc fiinţa umană nu se poate face fără iubire.

IUBIREA este universală, dar ea se dobândeşte diferit; la unii apare după lungi şi obositoare încercări, pe alţii îi caută ea şi este suficient ca norocosul să deschidă braţele, să o primească şi să o păstreze, fericit de atingerea şi îmbrăţişarea ei. Unii o pot simţi ca o adiere caldă, o blândă mângâiere. Alţii o simt puternic, fierbinte şi aspră; poate să le schimbe viaţa, iar în cazuri extreme, îi poate distruge. Oriunde şi oricând, iubirea este prezentă şi inevitabilă.

Cine nu a ajuns să o cunoască, înseamnă că şi-a irosit viaţa de pomană, pentru că viaţa trăită de unul singur trece ca un val, fără urmări. Dacă nu aţi cunoscut iubirea până acum, nu disperaţi, căutaţi-o şi o veţi găsi sau va veni ea să vă caute. Ea este infinită în timp şi spaţiu şi nimeni din cei care o doresc şi o aşteaptă nu va fi lipsit de ea. Atingerea ei trebuie făcută însă cu respect, ca să dureze o viaţă.

Avem înca timp cu toţii. Nu există vârstă biologică mai mult sau mai puţin potrivită pentru manifestarea ei.

Credeţi-mă! Aveţi încredere în ea şi veţi fi fericiţi.

Iubire, numele tău adevărat este nemărginirea!



Bradu Florin.

25 februarie 2010

Capitolul XVI. Situaţie explozivă în evoluţia relaţiei Magda - Ionuţ

Moto: Sunt mai bună decât îmi e reputaţia. (Schiller/Maria Stuart)


Plecarea lor de la restaurantul ''discret'' s-a produs în grabă şi fără multe menajamente.
Tot personalul era adunat la ieşire să le ureze o seară de basm în continuare, precum şi nelipsita invitaţie de a le mai călca pragul şi altă dată. În loc de răspuns, cei doi s-au strâmbat la ei într-un mod lipsit de eleganţă. Magda chiar a scos limba şi a confirmat prin viu grai părerea lor.
- Totul a fost de basm.
Mai sobru, scorţos chiar, Ionuţ a mormăit ceva în legătură cu un pachet de hrană rece pe care a uitat să îl ia de acasă. În final cu un rânjet, primul gest la care s-au potrivit perfect fără să se înţeleagă în prealabil, au declarat.
- Desigur că ne mai vedem. La anul şi la mulţi ani.
Angajaţii restaurantului au rămas perplecşi. Erau convinşi că în acea seară au dat măsura tuturor regulilor de eleganţă şi discreţie. Concepţia lor despre alimentaţie era diferită de a clienţilor, dar mai bănoasă. Promovau austeritatea pe banii consumatorilor.
- Hrana trebuie să fie mai mult o chestiune spirituală decât una materială, a declarat maistrul bucătar; un bărbat roşu la faţă, rotund ca o minge.
Avea ..cel puţin 140 de kg., adunate cu multă sârguinţă, dar altfel decât prin aplicarea concepţiei proprii despre alimentaţie.
- Totul este protocolul. Ce farfurii mari şi frumoase le-am pus la dispoziţie, era de părere şeful de sală. Nu era păcat să le murdărim cu resturi vegetale sau amintiri zoologice?
În final, cu părere de rău au spus într-un glas.
- Ce maniere, domnule! Unde sunt tinerii de altădată?

Tinerii de astăzi plecaseră cu un taxi spre oraş în căutarea unui restaurant care să le convină ca meniu şi să aibă obligatoriu orchestră. Mai mult, pretenţiile lor crescuseră între timp. Voiau ca orchestra să şi cânte.
Magda înfometată. nu avea decât un singur gând; să mănânce ceva bun. Grabită să îşi îndeplinească obiectivul, a intrat în vorbă cu şoferul unui taxi postat în zonă.
- Domnule, nu vă supăraţi, uitaţi-vă la mine. Mor de foame dacă nu mă aşez la masă imediat, motiv pentru care prefer în loc de orice - un restaurant. Nu stiţi unul cu mâncare bună şi muzică prin apropiere? Trebuie să ştiţi, vă obliga meseria.
- Domnişoară sau doamnă, mă iertaţi că nu ştiu cum să vă spun, i-a răspuns prudent şoferul - un bărbat între două vârste - cum să nu ştiu? În câteva minute vă duc undeva şi cred că o să vă placă.
Aşa a şi făcut. În scurt timp a oprit în faţa unui restaurant, nu prea mare, luminat ca ziua, din care răzbătea afară sunetul unei melodii languroase care se împletea în mod fericit cu un miros ucigător de mititei.
- În sfârşit, Ionuţ, cred că am nimerit unde trebuie, spuse ea, după care - în timp ce cel citat de ea plătea cursa - s-a întors către şofer şi i-a dăruit un surâs plin de recunoştinţă la care a adăugat şi câteva cuvinte.
- Vă mulţumesc că m-aţi salvat de la moarte. Nu credeam că am să mai văd astăzi un restaurant deschis în care să funcţioneze concomitent şi orchestra şi bucătăria.
Grăbiţi, de parcă în spatele lor sufla uraganul Katrina, au intrat înăuntru şi din mers, înainte de a şe aşeza la masă au chemat chelnerul pentru comandă.
Personalul restaurantelor iubeşte acest gen de clienţi - cei veniţi hotărâţi să consume - nu pe cei care moţăie toată seara lângă un pahar de suc. Chelnerul i-a condus la o masă de lângă ringul de dans şi a plecat repede să execute comanda.
- Simt că revin la viaţă, a început tot ea discuţia.
Nu mai era doctoriţa pusă pe harţă care îi oferise mai înainte o mostră de capricii demne de Catarina Bragadini din piesa “Femeia indărătnică” a lui Shakespeare. Ceva se întâmplase cu ea, se schimbase. El nu îndrăznea să spere că această schimbare îi va aduce vreun folos şi mergea hotărât înainte, mereu în stare de alertă, pe un drum pe care îl anticipa ca fiind plin de primejdii.
Era cea mai bună atitudine când invitata ta este Magda.
- Slavă Domnului că eşti încă în viaţă.
Atât a socotit el că este suficient să îi răspundă.
- Ionuţ, aş vrea să te întreb ceva, dar te rog să fii sincer. La “discreţi“ mi-ai spus ceva, ştii tu, acolo unde era să mor - nu beat de soare/şi pârlit îngrozitor/ cum spune poetul - ci de foame. A fost adevărul - adevărat sau un adevăr de complezenţă?
Ea de fapt se răsfăţa şi era dornică să mai auda încă o dată nişte cuvinte dulci, ca să îi mărească pofta de mâncare.
Din păcate, ca urmare a şocurilor suferite mai înainte, el intrase în pasă proastă şi a socotit că a venit timpul să mai şi întoarcă măcar puţin din ceea ce primise din belşug de la ea. Din acest motiv, Ionuţ gândea puţin diferit de ea şi se încuraja în sinea lui:
“A sosit clipa să mă răzbun pentru toate hachiţele ei îndurate de mine cu stoicism şi umilinţă. Altfel pierd definitiv controlul şi devin o jucărie în mâna ei, fără nicio şansă de a-mi arăta bărbaţia.” Era convins că este bine să dea o altă turnură întrebării ei nevinovate şi să-i răspundă cu duritate.
- Văd că ai serioase lacune în educaţia morală. Trebuie să te meditez şi mă gândesc ce plată să cer pentru asta. Nici poliţia nu mai face astăzi muncă voluntară. Adevărul nu este decât unul singur. De aceea uneori se întăreşte prin adaosul de “gol - goluţ”.
- Măi, da’ deştept mai eşti. Eu ştiu altceva. Există atâtea adevăruri câţi oameni sunt.
- Nu ştiu dacă asta ai învăţat tu la şcoală, dar mă îngrozeşti. Dacă şi medicina pe care o practici este tot atât de superfluă, ca şi părerile tale în materie de morală, atunci cred că nu trebuie să te las nici măcar să mă pansezi la un deget pentru o banală julitură.
Schimbul de replici dintre ei arăta că el a învăţat ceva din relaţia cu ea. Atacul preventiv poate să fie o bună apărare, mai bună uneori decât starea de expectativă chiar dacă ea este protejată de fortificaţii. Cum Ionuţ avea mult de recuperat, nu o slăbea deloc. Dacă până la el nu se inventase strategia că cea mai bună apărare este atacul, o făcea el acum şi ar fi devenit celebru.
La auzul replicii lui nu numai dure, chiar cu tentă de mârlănie, Magda a căscat ochii mari a căror dimensiune justifică pe deplin comparaţia cu ceapa. Mirată şi în curs de scandalizare, a început un dialog intern, numai pentru ea. “Oare l-am rănit prea tare mai devreme, la începutul spectacolului sau în primul restaurant şi acum mi-o plăteşte? De ce în loc să îmi răspundă la întrebare, el îmi ţine predici? L-am întrebat limpede; dacă a vorbit serios când a făcut acel scurt expozeu despre el şi mine ca o declaraţie de dragoste. Ce importanţă mai are forma dacă fondul este corect? Trebuie să fiu sigură că a spus ce simţea. Altfel, ce să mai înţeleg?” Întrebările ei nu se opreau aici. Prin căpşorul ei drăguţ începuseră să se vânture şi idei belicoase care o făceau să îl privească mai intens şi mai agresiv decât până atunci.
Din cauza bădărăniei cu care i-a vorbit, simţea cum i se ridică sângele în cap, iar iritarea ei creştea ca o avalanşă. Comparaţia lui între priceperea ei ca medic şi valorile morale a pus capac la toate. Era prea de tot.
Convingerea că reacţia lui a fost disproporţionată a câştigat partida şi iat-o acum pe Magda ale cărei intenţii de duioşie se dusesera pe apa sâmbetei, pregătită pentru un nou atac despre care în mod sigur se va termina cu victime.
“Lasă, dragă Ionuţ, dacă vrei război, război o să ai!”, a hotărât în încheierea meditaţiei dumneaei.
Întărită de aceste reflecţii, a declanşat un atac nimicitor împotriva atitudinii lui.
- Domnule detectiv de investigaţie şi ofiţer de poliţie locotenent Ionuţ Puşcă, a reînceput discuţia care tindea să atingă în curând punctul de fierbere.
Pentru ca lui să îi fie limpede că va urma o luptă crâncenă, a folosit pentru a-l ridiculiza o adresare în care a inclus toate funcţiile pe care ştia că le are. Ţinta ei a fost atinsă.
Alertat de modul în care ea i s-a adresat, adăugând la funcţiile lui ca o batjocură şi cuvântul acum nesuferit «domnule», a bănuit imediat că ea îi pregăteşte ceva înfiorător.
Nu a trebuit să aştepte prea mult să se convingă. Ea a declanşat imediat asaltul.
- Nu sunteţi atent la ce vorbim şi aş putea să mă supăr. Nu ştiu dacă vă amintiţi, dar v-am întrebat ceva şi nu mi-aţi răspuns sau aţi ocolit întrebarea. Nicio problemă, nu mă mai interesează răspunsul dvs. În orice caz, teoriile dvs. sunt instructive. Probabil că participaţi la nişte cursuri post-universitare de morală şi vă sunt proaspete în memorie. Vă felicit!
Ionuţ s-a speriat. Era în dilemă. Nu ştia dacă revenirea ei la vorbitul cu “dvs.” era doar o toană de moment sau marca o nouă glaciaţiune în relaţia lor încă neîncepută. Greutatea cea mai mare pentru el era că acum, când voia să îi spună ceva, nu ştia ce formă gramaticală să adopte; singularul sau pluralul?
A optat pentru ceva ambiguu, evitând adresarea directă.
- Eu am crezut că am răspuns la tot ce am fost întrebat. Este posibil ca inteligenţa mea să nu mă fi servit bine, dar nu intenţia a fost cea care m-a făcut vinovat, ci puţinătatea minţii mele.
- Răspuns diplomatic, gol de conţinut. Ca de obicei, domnul locotenent crede că anchetează nişte găinari; bate câmpii şi aşteaptă ca cei interogaţi să îi spună dumnealui tot ce vrea să audă. Dacă aşa se conduc interogatoriile, nu mă miră că sunt în ţară atâţia infractori liberi.
Ionuţ avea acum toate motivele să fie îngrijorat. Utima remarca a fost plata pentru neinspirata lui aluzie la practica ei medicală. Sentinţa ei a fost conformă cu judecata primitivă cunoscută sub numele de legea talionului: «dinte pentru dinte».
Cu capul plecat, el se simţea descoperit, ţintă sigură în bătaia tunurilor ei.
“Dacă numai asta ar fi pedeapsa, aş fi fost mulţumit”, şi-a continuat el colocviul interior. Scurta perioadă de când o cunoştea pe Magda, în afara relaţiilor de serviciu îl făcea să se aştepte la mult mai mult. Bunăoară să îi toarne în cap sticla cu vin pusă la răcit în frapieră.
Aducându-şi aminte de comparaţia proastă pe care a făcut-o şi îi venea să îi dea crezare lui Maxi când aceasta îi spunea că în afară de păr nu se prea vedea că ar mai fi ceva de capul lui, el suferind de o debilitate cronică la scăfârlie. Când vroia să deschidă gura, să spună ceva, să fie - în prealabil îi dăduse din nou voie gurii să vorbească fără el - a văzut că salvarea lui era pe drum, foarte aproape.
Ospătarul cu braţele încărcate de farfurii, le aducea comanda. Niciodată nu a simţit un val de simpatie mai mare ca atunci pentru breasla ospătarilor. Pentru moment pericolul se îndepărtase. Ştia că ei îi este foame şi spera că în timp ce mânca, să se liniştească şi să revină la gânduri mai bune.
Şi Magda gândea aproximativ la fel. Îi era foame şi primul lucru pe care ştia că trebuie să îl facă, era să şi-o astâmpere. După aceea va mai vedea.
Situaţia pe câmpul de luptă se prezenta ca un armistiţiu pe timp de război.
Au mâncat în tăcere. Chiar dacă după masă nervozitatea ei s-a diminuat, era hotărâtă să îl hăituiască în continuare.
- A fost bună friptura şi micii de asemenea. Păcat că atmosfera nu a fost potrivită, a reluat ea ostilităţile.
El sperase ca măcar un pahar din vinul vechi de Cotnari să o mai ostoiască, dar degeaba. Ea era în formă, setoasă de sânge.
- Mie mi-au plăcut în special micii, i-a răspuns el indirect şi absent se uita fix la candelabrul greu care atârna exact deasupra capului ei.
Se gândea ce s-ar întâmpla dacă el s-ar fi desprins şi căzând, i-ar ameninţa viaţa. Atunci Ionuţ, ca un erou de film, de preferinţă interpretat de actorul Errol Flynn, şi-ar risca viaţa şi s-ar interpune între ea şi obiectul criminal, salvând-o.
Imaginaţia lui o luase razna şi se vedea zăcând însângerat în timp ce ea disperată, îşi frângea mâinile şi îl implora să reziste. Şi cum nu mişca şi arăta aproape mort - deşi el ştia cu siguranţă că nu era - o vedea aplecată deasupra lui umplându-l de sărutări. Ce vis frumos! O scenă ca asta chiar merita căderea candelabrului şi tot restul întâmplărilor consecutive imaginate de el.
Însă nimic nu se întâmpla. Candelabrul se încăpăţâna să rămână la locul lui şi el nu vedea cum să mai repare ce stricase.
Mult mai gravă era însă altă situaţie. El voia să danseze şi să o simtă în braţe. Dar cum să o invite la dans când războiul rece în care ea era parte beligerantă îl despărţea de fericire? Acest aspect cu perspective de realizare din ce în ce mai îndepărtate, l-a trezit la realitate.
Pentru a doua oară în aceeaşi seară, s-a hotărât să rişte. De data asta a aplicat o lege cunoscută în biologie sub numele de legea “totul sau nimic“, potrivită măcar ca enunţ dacă nu cu momentele pe care le trăia.
Cum discursurile erau specialitatea lui, a iniţiat o pledoarie pe care o vroia foarte convingătoare.
- Magda, te văd supărată şi nu vreau. Cred că eu, în neghiobia mea, te-am supărat sau chiar te-am jignit din nou. Numai un imbecil ca mine ar putea să o facă. Dacă nu mi-aş lua din nou inima în dinţi, probabil că aş cânta prohodul proaspetei mele libertăţi de a te tutui. Nu aş suporta să o iau iarăşi de la capăt.
Situaţia în care se găsea, nu era de invidiat. Pentru a-şi aduce partenera cel puţin la nivelul dinaintea plecării de la «discreţi», Ionuţ şi-a investit toate resursele de inteligenţă pe care le putea mobiliza un om ca el ajuns în pragul disperării. “Totul pentru Magda, totul pentru victorie”, şi-a zis. Atunci, în liniştea care se lăsase între ei, s-a auzit o voce temătoare, plină de emoţie controlată. Era Ionuţ, aflat în ultima linie de apărare care s-a decis să rişte totul.
- Dacă tu poţi să ierţi ceva, este acum momentul să mi-o arăţi. Umileşte-mă cu mărinimia ta şi învăluieşte-mă în privirea ta ca marea - în care nu aş vrea să simt ostilitate sau indiferenţă. Aş putea să spun mai multe despre lumina pe care vreau să o văd coborând din ochii tăi asupra mea, dar mă opresc aici. Şi ştii de ce? Pentru că sunt un laş. Dacă aş avea curaj, ti-aş spune mai mult.
Ajuns aici cu sinceritatea nu s-a mai putut opri şi a continuat descoperindu-şi punctul nevralgic care îi putea aduce o lovitură fatală.
- Ţi-aş spune că aş dori să mă iubeşti şi tu, cum te iubesc eu. Dar nu am curajul să îţi spun cât de mult te iubesc, fără speranţă - ca un nebun.
Ce mai, disperarea îl făcuse pe Ionuţ să se apere cu o perfidie de mică felină. Folosea cele mai devastatoare cuvinte pe care o femeie le poate inspira. Stăpân oarecum pe situaţie, a continuat să îi zgândărească orgoliul şi a supralicitat.
- Numai laşitatea mă impiedică să-ţi spun cât de mult te iubesc. De aceea tac şi păstrez acest secret numai pentru mine.
“Acum este momentul pentru lovitura de graţie”, şi-a spus Ionuţ şi a lansat ultima torpilă.
- Dar dacă vrei să îmi dai încă o şansă şi mândria nu te lasă să mi-o spui, îţi sugerez să mă iei de mână şi să mă conduci către ringul de dans. Aşa voi şti că m-ai iertat şi mai ales că îmi dai voie să te iubesc.
De data asta era o declaraţie de dragoste în toată regula în ciuda ambalajului în care o prezentase. Era chiar interesantă declaraţia lui - probabil că poliţiştii iubesc sau recunosc asta altfel decât o fac civilii.
Ei nu fac economie de cuvinte când îţi spun “te iubesc” şi te conving că aşa şi este, dar adaugă că nu pot să o spună pentru că nu au curajul necesar, pentru că sunt laşi şi de aceea nu o spun. Dar de fapt, el a spus-o, nu o dată, ci de zeci de ori. Mare şmecherie şi ciudat ambalaj.
După ce Ionuţ a terminat ce a avut de declarat în sprijinul lui, s-a uitat cu teamă la ea, să înţeleagă cu o secundă mai devreme ce atitudine va aborda. Nu numai privind spusele lui de acum, ci în legătură cu tot ce s-a întâmplat în această seară memorabilă.
Oricât de puternică ar fi o femeie, cum să reziste unei asemenea declaraţii? Mai cu seamă când cel care o face îţi place. Nehotărâtă încă, dar căutând să facă faţă situaţiei cât mai bine, Magda s-a simţit luată pe sus ca de un vârtej căruia nu i se putea împotrivi. Fără să scoată un singur cuvânt, într-un elan, a trecut la aplicarea sistemului propus de el, l-a luat de mână şi l-a tras către ringul de dans.
Într-un fel, îi plăcea acest sistem. Era bun, dar trebuia să se obişnuiască cu el.
Când apar nori negri pe cerul înţelegerii între un băiat şi o fată, între două fiinţe care se iubesc, nu trebuie să spui niciun cuvânt. Ajunge o strângere de mână pentru refacerea unităţii, un contact fizic care nu minte niciodată.
Pe ringul de dans, lipiţi unul de altul, dansau pierduţi în ritmul melodiei într-o îmbrăţişare ameţitoare. Magda, împăcată cu ea şi cu soarta ei, renunţase la luptele inutile, de orgoliu. Era mândră că se simţea iarăşi femeie. Simţea o plăcere perversă, sălbatică să se lase condusă, dominată, dar apărată.
Era o nouă confirmare că femeia din ea, trezită, îşi intra în rol. Era fericită pentru că reuşise să se elibereze definitiv de ceea ce era pe cale să devină o obsesie periculoasă pentru ea. Pentru a doua oară când dansa cu un bărbat, a simţit nevoia să îl sărute. Ca şi atunci, nu a ezitat şi oprindu-se din dans s-a lipit cât putea de tare de Ionuţ şi l-a sărutat prelung.
De data asta cu mai mult curaj, ca un proprietar care îşi savurează bunurile. De el era sigură.
Pe Ionuţ îl simţea numai al ei, cucerit de ea şi nu trebuia să îl dispute cu nimeni. El o iubea şi ea era mândră că îi stârnise acest sentiment. Încă nu îşi pusese problema ce anume simte ea pentru el. Magda este o femeie practică. Sigur că se îndrăgostise de el şi îl iubea. Altfel nu l-ar fi îmbrăţişat şi nu l-ar fi sărutat.
Aşa este Magda, are simţul proprietăţii dezvoltat.
Despre Ionuţ nu se pot spune prea multe acum, mai ninic. El este pulverizat, făcut ţăndări, aiurit şi fericit. A reuşit la cel mai important şi mai greu examen din viaţa lui. A cucerit-o pe Magda. Nici nu dorea mai mult de la viaţă. Era cel mai mare premiu pe care l-a câştigat vreodată şi spera să se bucure de el toată viaţa.

2 comentarii:

Sustin campania

Stats

Persoane interesate

Vizitatori

cc