Photobucket

Date despre autor

Sunt un scriitor ce-şi propune să evadeze măcar pentru câteva clipe împreună cu cititorii săi din universul în care ne-am învăţat să trăim.

Pentru ca la întoarcerea din călătoria imaginară să nu fim decepţionaţi, trebuie să impunem reapariţia în lumea noastră, a tuturor, a bunului simţ, a culturii, politeţei şi respectului faţă de interlocutor. Omenirea, în ansamblul ei, trebuie să se întoarcă la valorile morale. Dacă efortul presupune şi existenţa unei doze de romantism, ei bine atunci să fim şi puţin romantici. Reîntoarcerea la aceste însuşiri care definesc fiinţa umană nu se poate face fără iubire.

IUBIREA este universală, dar ea se dobândeşte diferit; la unii apare după lungi şi obositoare încercări, pe alţii îi caută ea şi este suficient ca norocosul să deschidă braţele, să o primească şi să o păstreze, fericit de atingerea şi îmbrăţişarea ei. Unii o pot simţi ca o adiere caldă, o blândă mângâiere. Alţii o simt puternic, fierbinte şi aspră; poate să le schimbe viaţa, iar în cazuri extreme, îi poate distruge. Oriunde şi oricând, iubirea este prezentă şi inevitabilă.

Cine nu a ajuns să o cunoască, înseamnă că şi-a irosit viaţa de pomană, pentru că viaţa trăită de unul singur trece ca un val, fără urmări. Dacă nu aţi cunoscut iubirea până acum, nu disperaţi, căutaţi-o şi o veţi găsi sau va veni ea să vă caute. Ea este infinită în timp şi spaţiu şi nimeni din cei care o doresc şi o aşteaptă nu va fi lipsit de ea. Atingerea ei trebuie făcută însă cu respect, ca să dureze o viaţă.

Avem înca timp cu toţii. Nu există vârstă biologică mai mult sau mai puţin potrivită pentru manifestarea ei.

Credeţi-mă! Aveţi încredere în ea şi veţi fi fericiţi.

Iubire, numele tău adevărat este nemărginirea!



Bradu Florin.

25 februarie 2010

Capitolul XIX - Clara şi Doru, doi porumbei singuratici care caută să-şi sincronizeze fâlfâitul aripilor.

Moto: Iubirea … mişcă soarele şi celelalte stele. (Dante/Paradisul)


Au trecut două săptămâni de când îşi spuseseră marele lor secret - că se iubesc - şi ceva mai mult de când generoasa Clara l-a iertat printr-un superb gest de mărinimie, mai preţios pentru el decât toate indulgenţele papale.
Imobilizată încă pe patul ei de spital, era fericită. Avea toate motivele să fie aşa; găsise marea ei iubire, iar starea ei generală se îmbunătăţea de la zi la zi. Rănile se vindecaseră fără urme, nu mai purta bandaje şi se putea ridica de la mijloc. Cuminte, a ascultat recomandările medicilor şi nu a încercat să se dea singură jos din pat. Cunoştea că orice act de curaj nesăbuit ar fi putut compromite întreaga ei evoluţie, aproape perfectă până acum. Testele la care a fost supusă au pus în evidenţă existenţa unei sensibilităţi difuze la membrele inferioare, iar radiografiile dădeau speranţe medicilor. Erau tot mai siguri că o intervenţie chirurgicală nu va fi necesară şi au recomandat începerea programului de fizioterapie.
Doru era mai fericit decât fusese vreodată şi o vizita zilnic petrecând cu ea ore întregi. Niciodată nu a venit fără flori şi întotdeauna o răsfăţa cu o surpriză. Era foarte tandru şi atent cu ea. Iubirea lui se demonstra de la sine prin tot ce făcea zilnic pentru ea. De când oficializaseră legătura lor, parcă uitaseră complet ce anume i-a adus împreună. Sporăvăiau fericiţi ore întregi fără să se plictisească şi găseau permanent subiecte comune de conversaţie de parcă gândirea lor funcţiona după acelaţi soft.
Într-o zi, el a adus în rezervă un fotoliu nou, l-a aşezat lângă pat, a sărutat-o şi luând-o tandru de mână au păşit amândoi în lumea mirifică în care intrau ori de câte ori erau împreună. În clipa următoare, abordând un aer de ameninţare glumeaţă, s-a aplecat spre ea şi în timp ce se aşeza în fotoliu i-a şoptit în surdină.
- Clara, iubito, «Nu mai plec de lângă tine niciodată, orice-ar fi».
Erau versurile unui melodii la modă, iar prin recitarea lor a lămurit auditoriul în ce ar consta ameninţarea lui. Nu s-a astâmpărat şi a început să fredoneze încet cu o voce plăcută dar nesigură, numai pentru ea, un şlagăr vechi.
- «Nu te pot uita, eşti prima mea iubire, ai pătruns în inima mea şi nu te pot uita. Câte nopţi am plâns, gândindu-mă la tine …», a recidivat el. Gata cu smiorcăitul, s-a scuturat el de prestaţia sa artistică îndoielnică şi mângâindu-i mâna, a început să îi explice de ce a adus fotoliul, dar nu imediat, ci ocolind pe departe motivul. Din cauza acestor melodii nu pot să-mi exprim sentimentele cu vorbele mele, pentru că versurile astea mă exprimă pe mine aşa cum gândesc şi simt eu pentru tine. Culmea este că acum nu găsesc altele mai potrivite.
Înainte de a dezvălui nemaipomenitul secret privind rolul pe care îl va juca fotoliul în viaţa lor, a vrut să corecteze o scăpare de a lui. I s-a părut că astăzi nu i-a spus suficient de limpede că o iubeşte şi, de teamă că ea ar putea să uite, a vrut să îi reamintească el.
- Te iubesc şi nu pot să stau nicio clipă liberă fără tine; cuvintele astea sunt 100% ale mele, nu le-am luat de nicăieri, i s-a confesat fericit că a gasit ceva original nespus de nimeni, nimănui până la el. Mi-ai pătruns în suflet şi în gând şi… - Doamne, iar m-a apucat!, alte versuri şi culmea, încheierea era să o fac cu «viaţa-mi luminează», un alt vers din lucefărul lui Eminescu.
Socotind că acum şi-a rezolvat deficienţa, a scuturat din cap şi - desprins evident de lirismul ocazionat de revederea ei - şi-a confecţionat o mină serioasă, fără de care nu putea să îi explice motivaţia aducerii acelui obiect.
- Vreau să stau şi noaptea cu tine, să te am mereu ca pe o icoană în faţa mea, să fiu martorul fiecărei clipe pe care o trăieşti, să împart cu tine tot ce se poate împărţi. Am adus acest fotoliu şi începând din seara asta dorm aici. Te rog, ai grijă şi vorbeşte cu şefii de aici, să nu mă trezesc luat pe sus şi dat afară. Te rog din suflet, iubire.
Ea a crezut că a prins sensul ascuns al cuvintelor lui. Nici nu era prea greu să înţeleagă că de fapt o testa pentru o viitoare cerere în căsătorie. Ar fi răspuns “da”, fără să ezite dacă el ar fi vorbit mai explicit şi dacă ea era sigură de completa ei vindecare. A preferat însă să-i expună cu delicateţe ca să nu îl supere, implicaţiile pe care le poate avea iniţiativa lui cu fotoliul.
- Dorule, nimic nu mi-aş dori mai mult decât să fim tot timpul împreună. Dar există nişte reguli pe care toată lumea trebuie să le respecte, chiar şi eu, care lucrez aici. Ce vrei tu, ce vrem amândoi, nu se poate chiar dacă spitalul ar fi al meu. Îţi dai seama ce ar însemna? Toţi piloşii o să vrea să stea cu familiile aici. Şi sunt mulţi. Ori, acesta este un spital, nu o casă de odihnă sau hotel. Cred că inteligenţa ta îţi permite să îţi dai seama că nu se poate. Şi aşa s-au făcut multe excepţii pentru mine. Nu vreau să mă mai expun nici eu şi nici pe altcineva. Te rog, înţelege, puiule.
- Am înţeles, scumpete, m-am pripit şi te rog să mă ierţi. Fotoliul îl fac cadou spitalului. Te rog însă să-ţi aminteşti mereu că te iubesc şi sunt în stare să mă las răstignit numai să pot sta un minut în plus cu tine. Dacă vrei să potoleşti dulcea nebunie care mă cuprinde de câte ori te privesc şi s-o faci inofensivă pentru toţi care îndrăznesc să respire acelaşi aer cu tine, îţi propun altceva; dar jură anticipat că accepţi, dacă nu angajăm cu nimic spitalul.
Cu toate riscurile pe care le presimţea, ea ştia că nu îl putea refuza şi o să-i facă pe plac. Când l-a cunoscut, a simţit cum destinul vinovat de multe din frustrările ei, se străduieşte să îi dăruiască în compensaţie ceva nepreţuit. Darul primit a fost puterea de a visa cu ochii deschişi şi putinţa de a-şi vedea viaţa la timpul viitorului, minut cu minut, ca într-o uriaşă panoramă.
A văzut cum iubirea ei în stare pură, stătea răbdătoare ascunsă în sufletul ei, refuzând cu încăpăţânare să iasă la lumină până când a apărut el. Atunci, s-a eliberat şi, ridicându-se în tarii (spre cer), a zburat peste şapte mări şi şapte zări, a cercetat toată lumea şi negăsind ce căuta, s-a întors acasă, la ea. A ridicat sfios capul şi l-a văzut din nou pe Doru, tot lângă ea. I-a plăcut statornicia lui şi a hotărât să rămână. De atunci nu şi-a mai dorit decât să crească şi să se facă mare împreună cu iubirea lui. Aşa a crescut viguroasă într-o singură vară cât altele în ani, hrănindu-se cu visele lor până când a devenit atât de puternică încât i-a sechestrat legându-i cu lanţuri grele, astfel că au devenit prizonierii unei iubiri veşnice apărată de blestemul dulce al dragostei.
Atunci, ea a ştiut că iubirea ei, ca şi Cenuşăreasa din basme, s-a răzbunat. A reuşit să se detaşeze din o lume amorfă, fără idealuri şi să iubească ca altă dată, ca în poveştile fermecate din timpul copilăriei cu începutul lor tuburător şi plin de taine… A fost odată, ca niciodată, că dacă nu ar fi, nu s-ar povesti…

Unde sunteţi voi, iluştrii campioni ai iubirii mondiale: Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Ileana Cosânzeana şi Făt-Frumos, Penelopa şi Ulisse, să vedeţi că visul vostru de iubire şi spiritul de sacrificiu n-au murit odată cu voi? El a încolţit şi a dat roade ale căror seminţe au ajuns până în epoca noastră. Mai există şi astăzi perechi ca voi.

Când era cu el, Clara era fericită, gata oricând pentru orice sacrificiu, fără păreri de rău dacă acesta făcea posibil ca ei să rămână împreună; cu atât mai mult îi putea promite orice, ca un cec semnat în alb - orice, dar să nu implice pe nimeni din spital.
- Bine, îţi jur, dar numai în condiţiile pe care le-ai spus chiar tu. Ce are de gând iubitul meu să facă?
- Iubitul tău, fericitul personaj care sunt eu, vrea să te scoată din spital, să te ducă să stai acasă la el, în palatul lui de cleştar unde accesul căpcăunilor este interzis. Am angajat o infirmieră şi am cumpărat un cărucior electric, să te poţi mişca prin casă până rezolvăm pe fond recuperarea ta. Tu nu trebuie decât să ceri externarea şi am înţeles că o să ţi-o dea. Eu mă oblig să te aduc aici la control ori de câte ori este nevoie; ziua sau noaptea, pentru tine nu am niciodată pauză. Am o casă mare, dacă vrei poţi să aduci pe oricine vrei din familie sau dintre cunoştinţe, la alegerea ta, să stea cu tine. Ce zici?
Clara nu avea ce să mai spună, dar a încercat marea cu degetul. Mulţi s-au întrebat pentru ce se face mereu, iarăşi şi iarăşi această încercare. În paginile anterioare s-a asumat chiar şi riscul unei clarificări a misterului expresiei care aduce la un loc marea şi degetul. Probabil că este vorba de o încercare fără rost, ca multe altele, chiar inutilă, menită să scoată din încurcătură personajul principal. Deoarece nimeni nu a dat un răspuns mulţumitor, până când un firoscos îl găseşte, călătorim mai departe.
- Bine, Dorule, dar eu am familie, am părinţi. Ce or să spună ai mei când vor afla că nu mă duc la ei şi o să stau la cineva care pentru ei este un străin? Nu pot să ştiu ce reacţie vor avea.
Plecată pe această pantă, s-a pornit pe plâns. Situaţia avea un anumit tragism. Ea se externează şi va sta în locuinţa celui care a accidentat-o, pe care părinţii ei nu îl cunosc. Ea ar vrea să stea la el, dar familia…şi hohotele ei de plâns nu mai conteneau.
- Iubito, ce faci? Nu plânge, mă distrugi, a exclamat disperat Doru. Niciun moment nu mi-a trecut prin cap să te supăr. Îţi jur că nu o să fii nicăieri în lume mai bine păzită şi îngrijită ca la mine. Am vorbit deja cu părinţii tăi, dacă tu eşti de acord, o să vină şi mama ta să stea cu tine, ea este binevenită oricând. La fel şi oricine din familia sau prietenii tăi.
Răspunsul ei au fost alte hohote de plâns, dar de data asta de recunoştinţă.
El nu avea de unde să ştie că ultimele lui cuvinte i-au deturnat motivaţia plânsului. Ca să o liniştească, a îmbrăţişat-o, a mângâiat-o tandru pe păr şi i-a şters lacrimile. Era mai mult decât îngrijorat - era speriat.
Fata asta, care se dovedise tot timpul un caracter tare ca stânca, acum plângea. Era o noutate pentru el, dar pentru ea o descătuşare şi o uşurare. Nu credea că ea va reacţiona aşa. Când i s-a părut că şuvoiul lacrimilor se mai domoleşte, a început să îi vorbească şoptit, dar nu a lăsat-o din braţe.
- Iubita mea, iartă-mă, iartă-mi egoismul pentru că numai el m-a făcut să îţi propun asta. Am vrut să te am mereu lângă mine. Nu am urmărit niciun alt gând ascuns. Te iubesc mai mult decât se poate închipui, aş fi ăn stare să dau foc întregii lumi - ca Nero Romei - dacă prin asta te-aş salva pe tine. Îmi dau seama că am dat dovada celei mai imbecile forme de egoism sau chiar de răutate. Încă o dată, te rog iartă-mă şi nu mai plânge, că mă omori.
Clara, care între timp se oprise din plâns, a întors capul către el şi l-a întrebat cu cea mai limpede voce auzită de el.
- Chiar ai vorbit cu părinţii mei?
- Sigur că am vorbit, a răspuns el cu viteza glonţului. Am fost la voi acasă, m-am prezentat şi le-am povestit absolut tot ce s-a întâmplat şi se întâmplă între noi. Nu am ocolit nimic, nici că eu sunt autorul accidentului.
În timp ce el vorbea, ea îl privea cu ochii mari, la început mirată şi pe măsură ce el vorbea mai pătimaş şi mai sigur pe el, se schimba şi fizionomia ei; se făcea tot mai dulce, întâi ca siropul apoi ca zahărul şi în sfârşit, ca mierea. Zâmbind printre lacrimi, ca soarele după ploaie, s-a agăţat de gâtul lui şi s-a lipit tare de el, atât de tare cât putea ea să o facă - iar buzele lor s-au întâlnit în cel mai adevărat sărut.
Doru s-a liniştit şi în scurtele răgazuri în care ea îl lăsa să respire atât de mult voia să fie una cu el, continua să povestească printre sărutări.
- Le-am mai spus că te iubesc şi nu vreau să trăiesc fără tine. Le-am povestit şi intenţia mea în legătură cu mutatul la mine. Mama ta, o femeie care mi-a câştigat toată admiraţia şi al cărui fiu aş vrea şi eu să fiu odată, dacă şi tu o doreşti, a început să lăcrimeze şi mi-a spus simplu, fără nicio urmă de răutate cum s-ar fi aşteptat oricine, maai ales după ce ar fi aflat ce rol am jucat eu în toată povestea asta: “Ce iubire zbuciumată! S-a născut din durere, ca în telenovele. Bine că fetiţa noastră a scăpat cu viaţă. Iubiţi-vă, copii, dacă asta simţiţi!” Emoţia telenovelistică nu a ţinut-o nici pe ea mult. Şi-a reprimat lacrimile, m-a privit aprig şi a continuat cu ceva care în atitudinea dumneaei trebuia să fie o ameniţare. La început la adresa noastră, a ambilor, după care a simplificat lucrurile şi le-a îndreptat exclusiv în direcţia mea: “Dar să nu uitaţi amândoi; aveţi nişte datorii faţă de viaţă, în special tu Dorule, să ai grijă de fata mea, mai mult decât de ochii din cap că alfel îţi jur; te omor cu mâna mea! Nu-i aşa, bărbate?” “Nu-i aşa, a răspuns din cealaltă parte a camerei, tatăl tău. Domnul acesta nu este un tip rău, altfel nu ne-ar fi căutat să ne povestească tot. Nu a ascuns nici vina lui în toată întâmplarea asta nenorocită.” Asta este pe scurt aproape ca o stenogramă discuţia mea cu părinţii tăi. Mi-ar place să ştiu că părerea tatălui tău despre mine nu a fost rezultatul unei solidarităţi masculine.
- Îţi mulţumesc, Dorule, că ai făcut singur pasul ăsta, fără să ţi-l sugerez eu. Nu credeam că îl poate face cineva care a fost educat în secolul ăsta nenorocit.
Mulţumirea faţă de prestaţia pe care a avut-o el în faţa părinţilor ei nu a împiedicat-o ca după o scurtă pauză să îi adreseze o întrebare uşor mustrătoare.
- Sunt convinsă că nu ai ratat ocazia să te învinovăţeşti cât se poate când le-ai spus că tu eşti autorul accidentului, ba mai mult, cred că nu le-ai spus tot, treaba cu cafeaua nu ai spus-o. Aşa-i?
- Da, nu le-am spus nimic despre asta, dar cred că nu are importanţă, tot eu rămân, cel care te-a rănit. Hai, iubito, să nu mai pomenim de asta dacă nu ne obligă cineva. De acord?
- Bine, gata am tăcut. Totuşi sunt curioasă şi te rog să îmi spui. De ce nu mi-ai spus nimic până acum?
- Cred că trebuia să o fac mai demult, dar abia astăzi am vorbit cu ei şi am aranjat în numele tău ca în seara asta, pe la ora 7, să vină aici să te vadă şi să putem stabili împreună ce este mai bine pentru tine.
- Oh, iubitule, îţi mulţumesc că i-ai chemat. După accident, când am putut să judec şi să iau hotărâri, am cerut ca ei să nu vină să mă vadă ruptă în bucăţi şi aproape moartă. Am vrut să îi menajez, să-i scutesc de această priveliţte. Acum, când sunt aproape vindecată, mă bucur că vor veni. Ajută-mă să mă simt bine, să fiu strălucitoare, să îi bucur cu revenirea mea. Tu o poţi face, în felul tău unic, iubindu-mă mult, din ce în ce mai mult.

La ora 7 seara părinţii Clarei au intrat în rezervă şi şi-au revăzut fata, aşa cum o ştiau ei; vesela, frumoasă şi încrezătoare. Mare bucurie şi fericire. Doru, care regizase acest spectacol, era foarte mândru. După ce manifestările de efuziune s-au potolit, a sosit timpul discuţiilor lămuritoare şi al hotărârilor. Ei au fost de acord ca fiica lor să se externeze şi să stea la el împreună cu mama ei până la începerea şedinţelor de fizioterapie.
Tatăl ei, pensionar, fost profesor de istorie a literaturii, împins de un impuls greu de explicat a cerut puţină atenţie să facă unele aprecieri despre evoluţia iubirii odată cu vârsta care, după spusele lui, are tendinţa să se generalizeze. Atenţi, toţi trei s-au pregătit să îl asculte.
Iată ce a avut de spus domnul profesor - ca o filozofie de om bătrân - cum şi-a intitulat el istorioara.

«Cu timpul care trece, cel în limitele căruia ne naştem, ne maturizăm şi apoi îmbătrânim, pe care în naivitatea noastră îl considerăm la început un prieten, ne convingem că de fapt el este duşmanul nostru. Timpul este acela care ne apropie de moarte şi în final trage cortina după noi. În această unică aventură pe care noi, din necunoaştere sau din superficialitate o numim impersonal şi de multe ori cu uşurinţă viaţă, ajungem să constatam miraţi că odată cu înaintarea în vârstă se produc schimbări esenţiale în comportamentul nostru pe care de cele mai multe ori nu suntem capabili să le explicăm, nici nouă şi nici altora.
Când eşti tânăr, aceste transformări nu ţi se par importante sau de cele mai multe ori, nu le bagi în seamă. De aceea, întreb acum retoric.
- Oare tinereţea să fie un fel de acoperire pentru multe din neghiobiile sau greşelile făcute în acea perioadă?
Una din cele mai ciudate şi de necrezut transformări care ni se întâmplă, este evoluţia iubirii, a marei noastre iubiri, cea despre care credeam că este veşnică şi de neschimbat. Cu aproape toate iubirile se întâmplă mereu la fel.
Iată de ce, ajunşi la vârsta senectuţii, ne gândim cu tristeţe că probabil la fel se va întâmpla cu iubirile copiilor şi nepoţilor noştri - şirul generaţiilor care nu înţeleg ce se întâmplă, fiind nesfârşit. Să ne amintim măcar cu memoria care ne-a mai rămas acum, la bătrâneţe; mai tocită sau mai trează - lăsată pradă ravagiilor vârstei şi chiar amanetată la domnul Alzheimer - cum a început dragostea pe care am trăit-o.
Fata pe care o iubeam ni se părea un înger. Era tot ce ne doream. Când ne apropiam de ea o făceam cu o infinită precauţie şi delicateţe, tremurând de emoţie. O privire, numai una, aruncată de ea asupra noastră ne trimitea direct în cer. Iată de ce chiar dacă acum nu mai dorim, nu putem evita o serie de întrebări.
- Cum ar fi putut fi egalată imensa bucurie de a sta lângă ea, de a respira acelaşi aer, de a o privi cu nesaţ şi adoraţie când îi ascultam glasul?
- De ce totul părea atunci mai frumos, aerul mai înmiresmat şi raiul parcă se mutase pe pământ?
- Dar de primul sărut îşi pot aminti toţi? Câtă dulce aşteptare, câte clipe de îndoieli şi înfiorare l-au precedat?
Ei bine, toate acestea dispar cu timpul după căsătorie şi în locul lor se instalează o superbă obişnuinţă în care bărbatul crede că lui i se cuvine totul. Să fie din ce în ce mai indiferent faţă de fosta iubită, actualmente nevastă, în timp ce din partea ei se aşteaptă la tot ce o fiinţă omenească este capabilă să ofere alteia: iubire, pasiune, devotament, credinţă, grijă, respect, etc.
Cu obrazul din ce în ce mai gros, bărbatul îşi măreşte pretenţiile cerând ca soţia lui să fie după circumstanţă: iubita, amanta, prietena, mama şi tot ceea ce femeia a însemnat şi a devenit pentru omenire în decursul timpului.
Din acest motiv, se vede din ce în ce mai clar, fără lupă, binoclu sau telescop, că femeia este mult mai dotată ca partener social decât bărbatul, căruia îi este superioară şi moral şi fizic. Există şi două contraargumente în favoarea bărbatului prin care se caută conservarea superiorităţii masculine, dar ele sunt lipsite de consistenţă.
Primul ar fi puterea sa fizică pentru care nu are niciun merit în deţinerea ei, ea datorându-se unei nedrepte moştenirii genetice.
Al doilea este greşeala întreţinută prin o falsă educaţie cu privire la autoritatea bărbatului; precum că el este cel care conduce viaţa socială şi de familie. Este un neadevăr strigător la cer. Bărbatul nu conduce nimic, i se pare numai. O femeie înţeleaptă creeză şi întreţine această iluzie - a autorităţii lui depline - numai pentru liniştea căminului.
Din nou, întreb retoric:
- De ce oare oamenii sunt aşa de schimbători?
O iubire romantică, dacă se împlineşte prin căsătorie îşi pierde în timp, mai devreme sau mai târziu prospeţimea? Poate fi acceptată cumva ideea ca înmormântarea iubirii, a sfintei iubiri între doi tineri, are loc în muzică şi toată veselia exuberantă care însoţeşte nunta? Sau expresia că iubirea degenerează prin căsătorie este adevărată?
Starea de beatitudine de la început, greu de explicat, să fi avut la bază numai ceva instinctual, ascuns, ieşit fără sfială la drumul mare în căutarea şi aşteptarea plină de nerăbdare a actului de iubire fizică între bărbat şi femeie?
Personal nu sunt adeptul acestei simplificări cu pretenţia de explicaţie. În tinereţe toţi bărbaţii sau aproape toţi au avut aventuri trecătoare. Mulţi au cunoscut femeia, au făcut amor fizic înainte de căsătorie. Cei care consideră acele mici aventuri ca o descărcare nervoasă, o simplă reglare hormonală, au dreptate. Aşa şi este.
Atunci de unde apare ideea că iubirea bărbatului, fixată din motive care de multe ori nici nu pot fi explicate - pe o floare de fată sau pe alta - este numai o haltă a nerăbdării în drumul către patul nupţial? Cum poate fi acreditată această teorie când la îndemâna fiecărui bărbat a existat posibilitatea cunoaşterii femeii în toată maturitatea ei sexuală înainte de căsătorie?
În aceste circumstanţe, nu capătă forţă ideea că atracţia, fie ea şi fizică dintre un bărbat şi o femeie nu înseamnă neapărat că cei doi vor să ajungă cât mai repede în pat? Se pare că există motive temeinice să dăm crezare acestei judecăţi.
Hotărât lucru, până la urmă este greu să fie găsită o explicaţie unanim acceptată pentru tot ce se întâmplă în lumea asta mare numai între două personaje: un bărbat şi o femeie. Greu, foarte greu, tinzând către neputinţă, ambiţia unora de a găsi o formulare care să mulţumească toată lumea. De aceea am început să cred, mai ales odată cu înaintarea în vârstă că susţinerea mea din tinereţe - influenţată de minţile luminate ale epocii - cu privire la adevăr; că el este unic, a fost o eroare, mai ales într-un domeniu aproape exclusiv subiectiv cum este cel reprezentat de relaţiile interumane.
Pe cale de consecinţă, din ce în ce mai îngrijorat, aproape disperat, constat că toată viaţa m-am luptat să combat ce este de fapt adevărat; fiecare om are adevărul lui. Câţi oameni sunt, atâtea adevăruri trebuiesc acceptate.
În acest silogism constă probabil curiozitatea de a cunoaşte cât mai mulţi oameni. Numai aşa ei se pot apropia de cunoaşterea adevărului absolut - suma tuturor adevărurilor de la naşterea lumii până la sfârşitul ei, de la geneză la apocalipsă. Fiecărui om îi este dat ca, biologic, să se nască o singură dată, dar să moară de mai multe ori: prima dată cu visele lui, a doua oară cu tinereţea lui şi de multe alte ori în fiecare zi.
Fenomenul vieţii este irepetabil şi are loc o singură dată la nivel de individ, dar este nesfârşit la scara generaţiilor. Din păcate viaţa este prea scurtă, durează prea puţin în timp, mult prea puţin ca să avem răgazul să aflăm ce este binele.
De aceea, omul se naşte analfabet şi moare neştiutor de carte.»

La sfârşitul acestui discurs neaşteptat, s-a făcut linişte. Doamna David şi Clara se simţeau chiar jenate faţă de Doru şi considerau că discursul a fost cel putin nepotrivit cu situaţia lor. Mai mult chiar, mama Clarei era îngrijorată de o posibilă influenţă a căldurii din timpul zilei asupra soţului său.
După plecarea părinţilor Clarei, tinerii au căutat să afle ce anume l-a îndemnat pe tatţl ei să lanseze teoria lui tocmai acum şi de ce a numit-o «filozofia lui de om bătrân».
Rămaşi singuri, ei şi-au dat frâu liber imaginaţiei pentru a găsi explicaţia limbariţei domnului profesor pensionar.
În final, Doru a tras concluzia unică raţională - căreia nici Clara nu a putut să îi găsească fisuri.
- Eu am înţeles ce a vrut să spună profesorul. A fost o atenţionare adresată direct mie, un avertisment în continuarea celor spuse de mama ta care mi-a cerut ultimativ să am grijă de tine. Sunt de acord că au avut dreptate amândoi şi că discursul dansului, deşi a luat-o de la 1848, cum spune eternul tânăr Caragiale, a fost foarte potrivit chiar pentru prima noastră întâlnire. Împrejurările în care noi doi ne-am cunoscut, precum şi îngrijorarea care mai persistă în legătură cu recuperarea ta totală - la care încă nu avem un răspuns exact, îndreptăţesc pe deplin gestul său.

Pentru a doua zi programul lor era stabilit şi bătut în cuie. Clara se va externa şi se va muta până la recuperarea ei completă în locuinţa lui, împreună cu mama ei.
Doru era în culmea fericirii. Era ultima seară când trebuia să se desparta de Clara. Începând de mâine va fi în permanenţă cu ea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Sustin campania

Stats

Persoane interesate

Vizitatori

cc