Capitolul XIII. Drepturile atotputernice ale dragostei.

Moto: A iubi înseamnă căutarea jumătăţii întregului din care ai făcut cândva parte. (Platon)

Cuminte şi grăbit, Doru s-a folosit de permisiunea pe care i-a dat-o Clara şi a sunat-o a doua zi înainte de prânz. A avut norocul să o prindă liberă ca eă să poată vorbi.
Programul ei era foarte încărcat: avea vizite, controale, şedinţe de tratament, aşa că s-a socotit norocos că a putut să o contacteze imediat.
- Sărut mâna, domnişoară, sunt Doru Dragu. Putem să stăm de vorbă astăzi pe la şase după amiază sau este prea târziu? Pot să îmi schimb programul dacă este necesar - vreau neapărat să vă văd.
- Pentru mine orice oră este foarte potrivită. Şi eu vreau să vă văd. Veniţi direct la mine în rezervă. Am vorbit cu toată lumea, nu o să aveţi probleme. Vă aştept. La revedere.
Şi vocea ei limpede de speaker-iţă s-a pierdut după un clic banal.
Ora aleasă de Doru nu a fost întâmplătoare. Era sfârşitul unui program care începea invariabil la 6:00 dimineaţă. În ultimul timp îşi cam neglijase afacerile şi acum intrase din nou în activitate.
A plecat din firmă mai devreme cu o oră să aibă timp să treacă şi pe la Magda. Îi datora prea mult ca să o ocolească, mai ales acum când şi-a văzut sacii în căruţă. Pe de altă parte, relaţia lui cu ea nu era nici clarificată şi nici consumată.
Şi acest lucru voia să îl lămurească. După ce s-au sărutat la restaurant şi în faţa casei ei, totul a rămas în stand-by. În stadiul în care erau, putea să rămână cu Magda, după cum la fel de bine putea visa la o idilă cu Clara, varianta care atunci i se părea mai puţin probabilă. Amândouă erau superfemei şi cu greu puteai găsi pe cineva care să se apropie de valoarea lor.
O admira pe Magda şi îi plăcea foarte mult ca femeie - din toate punctele de vedere - în opinia lui ea fiind câştigătoarea detaşată a trofeului de “femeia anului”. Nu credea însă că o iubeşte, dar nici nu era sigur că nu se va întâmpla în viitor, după ce se vor cunoaşte mai bine. Nu ştia nici ce gândeşte, ce vrea şi ce simte ea; despre, de la şi pentru el. Peste câteva minute va ajunge la spital şi o va întâlni pe Magda, această nucă tare care trebuia spartă dacă voia să vadă ce este înăuntrul ei. Neliniştea premergătoare clarificării relaţiei cu ea era nu ea egalată decât de curiozitatea de a afla ce gândeşte ea, despre tot ce se întâmplă în ultimul timp cu el, cu ea, cu Clara.
A găsit-o în cabinetul ei când se pregătea să plece acasă. Avusese o zi grea, cu multe intervenţii chirugicale de la care nu a putut lipsi fiind chemată de profesor să îl asiste.
Era frântă. Văzând-o atât de obosită şi-a propus să stea cât mai puţin cu ea.
- Iartă-mă, Magda, nu te reţin mult, vreau să-ţi povestesc pe scurt cum a decurs discuţia mea cu domnişoara Clara. Ca şi altă dată când el voise să îi facă diferite confidenţe, ea bine informată, i-a răspuns la fel.
- Nu este nevoie, mi-a povestit ea tot. Mi-a spus şi comentariile ei. Ţi le sintetizez foarte pe scurt. I-ai făcut o impresie excelentă şi dacă o ţii tot aşa, în două săptămâni cade cloşcă, moartă după tine.
Văzând că el se uită la ea ca viţelul la poarta nouă, Magda s-a oprit puţin şi a făcut o corectură.
- Nu mi-a spus ea chiar aşa, dar eu sunt femeie şi văd lucrurile mai bine decât tine. Eu le văd în evoluţia lor, pe când alţii sau altele le judecă numai după prezent.
- Bine, dar nu se poate, te înşeli groaznic. Tocmai vroiam să-ţi spun că vizita mea a fost un mare eşec. Încă puţin şi prima întâlnire cu ea devenea şi ultima. Habar n-ai cât de dură a fost cu mine şi cât de mult am călcat eu în străchini.
- Puişorule, uite la mama, auzita-i tu despre viclenia femeilor, chiar dacă sunt fecioare. Nu este o aluzie, nu ştiu nimic despre nimeni şi nu garantez nimic pentru nimeni, nici pentru mine.
Cu un zâmbet malefic apărut pe mutrişoară, a continuat să îl agite.
- Aşa sunt construite creierele femeilor, cu multe circumvoluţiuni al căror rol nu este pe deplin cunoscut. Ce a făcut ea cu tine a fost un joc de-a şoarecele şi pisica, în care tu erai mai degrabă motanul Tom, veşnica victimă a şoricelului Jerry la oricare din partidele de vânătoare.
Doru nu a înţeles prea bine ce a vrut ea să spună. Când a vrut să afle sensul şaradei pe care tocmai a lansat-o, ea deja îşi deplasase gândul în altă direcţie, unde el nu putea ajunge, aşa că a lăsat-o în pace.
Şi bine a făcut pentru că ea a reluat discuţia pe o temă nouă.
- Acum sunt obosită şi nu mă mai controlez. Şi nici nu vreau. Ascultă cu mare atenţie că vorbesc serios şi spun lucruri foarte importante pentru mine. Din acest motiv o fac o singură dată. Cine are urechi de auzit să audă, cine nu …mă rog, se spune că este treaba lui. Şi eu spun acum la fel, îl priveşte sau mai exact, la obiect, te priveşte.
În timp ce vorbea, se uita ţintă la el cu o privire care nu lăsa nicio îndoială pentru nimeni. Era privirea unei femei îndrăgostite. Numai el nu observa nimic. De ce, nu se ştie. Probabil din egoism. Era prea preocupat de propriile lui trăiri ca să observe ceva chiar dacă era aşa de evident ca în cazul de faţă.
- Este vorba, ai ghicit, chiar de tine, a reluat Magda. Eu sunt prietenă cu Clara de când mă ştiu şi nu renunţ la prietenia ei pentru nimic în lume. Dar viaţa privată şi iubitul sunt o chestiune prea intimă. Iubitul nu l-aş împărţi cu nimeni, chiar dacă aş pierde din cauza asta tronul Angliei. El este numai al meu; cu el îmi fac de cap, cu el mă culc, cu el îmi schimb umorile, cu el aş trăi toată viaţa pe o insulă pustie, cu el vreau să îmi fac copii şi cu el odată aş vrea să mor. După cum vezi, sunt o monogamă convinsă şi exclusivistă.
Caracterizându-se astfel, a închis ochii şi a continuat să vorbească parcă numai pentru ea.
- Cred că m-aş putea îndrăgosti de tine şi mai cred că tu ai putea să fii iubitul meu. Dacă se va întâmpla asta voi fi fericită să-ţi ofer tot ce poate da o femeie şi încă atât pe deasupra. Îţi pot fi soţie, amantă, iubită, mamă sau ce vrei de la mine. Dar vei fi al meu şi numai al meu, iar eu îţi voi fi fidelă până la moarte.
În acest moment a deschis ochii şi l-a privit ţintă, să îl facă să înţeleagă tot zbuciumul ei.
- Dar dacă tu crezi că o să te îndrăgosteşti de Clara şi o vrei pe ea, eu mă retrag în linişte. Între mine şi tine nu s-a întâmplat încă nimic care să ne angajeze, în afară de acele îmbrăţişări şi sărutări furate la restaurant şi mai târziu când m-ai condus acasă. Nu ne-am spus vorbe mari şi nu ne-am făcut declaraţii. Vreau totuşi să-ţi spun despre mine câteva lucruri pe care nu ai de unde să le ştii: eu până de curând mă consideram frigidă. Mă obişnuisem cu ideea. Dar tu m-ai facut să mă înfiorez de plăcere când m-ai atins, când ne-am sărutat şi mai ales când stăteam lipiţi în timpul dansului.
Când Doru a crezut că a terminat şi a venit timpul să spună şi el ceva, ea şi-a reluat confesiunea, căci asta era ce spunea Magda.
- Abia atunci am înţeles ce înseamnă un cuplu. Mă destăinuesc ţie, dar nu sunt nici pe departe într-o situaţie tragică sau disperată. Pur şi simplu vreau să îmi definesc traiectoria în viaţă. Este momentul să o fac, altfel risc să rămân fată bătrână cu tabieturi şi să cresc pisici.
Dacă el ar fi fost atent şi mai detaşat de gândurile lui, ar fi observat că ochii ei erau umezi, dar lacrimile nu porneau. Magda îşi controla emoţiile cu multă stăpânire de sine, deşi după cum vorbea se vedea că riscă totul. Dar nu o mai interesa. Ce spunea acum trebuia spus, de aceea a continuat imperturbabilă, parcă vorbea despre o altă persoană.
- Îţi vorbesc deschis pentru că simt un mare pericol. El se numeşte Clara. Din ce mi-a povestit ea, cred că peste puţin timp va fi în stare să uite complet accidentul numai să se poată cuibări în braţele tale. Cu ea nu pot să lupt şi nici nu vreau. Este prea puternică pentru mine.
Extenuată de oboseala acumulată în cursul zilei, ea se grăbea să îşi încheie monologul.
- Mingea este la tine, tu hotărăşti. Oricare ar fi decizia ta, să nu uiţi niciodată că eu sunt lângă tine şi voi fi mereu. Tu ai trezit în mine femeia care dormea şi îţi mulţumesc pentru asta. Numai atât ar fi deajuns pentru mine să îţi vreau tot binele.
În faţa acestei explozii neaşteptate în care Magda a folosit bombe cu încărcătură nucleară, el a înlemnit. A fost impresionat de curajul şi aplombul cu care şi-a etalat gândurile intime şi opţiunea ei de viaţă.
Nu putea să nu o admire ca întotdeauna pentru francheţea şi loialitatea ei. Nu a ascuns nimic din ce alte femei închid cu lacăte, în cufere grele şi aruncă apoi cheile. Ea l-a convins încă o dată că este o superfemeie şi cine va avea marea şansă să o cucerească şi să întemeieze o familie cu ea, a câştigat lozul cel mare - acela al unei vieţi fericite şi sigure. Deşi a fost impresionat mai mult decât oricând de recitalul oferit de ea, nu era convins de aprecierea ei cu privire la slăbiciunea incipientă sau viitoare a Clarei pentru el. Nu credea că presupunerea ei ar putea deveni realitate în următorii 50 de ani; era mult mai sigur că este fantasmagoria unei femei obosite şi biciuite de hormoni. Trebuia totuşi să-i spună şi el ceva, dar nu ştia ce. Important era să deschidă gura şi să spună ceva, indiferent ce.
Cuvintele potrivite vor veni singure, de asta era sigur. Lăsându-se sedus de idee a început să vorbească.
- Magda, eu îţi mulţumesc pentru sinceritatea ta care îţi spun drept, departe de a fi patetică, m-a emoţionat. Nu mi s-a mai întâmplat ca cineva să mi se destăinue cu atâta deschidere, mai ales că noi nu ne cunoaştem de prea mult timp. Cu atât mai mult îţi mulţumesc că ai vazut în mine pe cineva în care poţi să ai încredere şi asta nu mi se întâmplă în fiecare zi. Am însă nişte obiecţiuni pe care trebuie să ţi le spun.
După ce a încheiat partea cu mulţumiri pentru etc, etc, şi cea cu dubiile legate de posibila evoluţie sentimentală a Clarei, el a trecut la subiectul pe care îl aşeza pe primul loc în agenda lui.
- Repet, te înşeli amarnic în privinţa presupuselor sentimente pe care crezi că le va avea Clara pentru mine în viitor. Eu nu am văzut la ea nici un semn de slăbiciune prezentă sau cu o presupusă evoluţie ulterioară pozitivă, relativ la persoana mea. În privinţa intenţiilor mele, nu neg că ea m-a impresionat în toate felurile: ca femeie, ca intelect, ca şi calităţi umane, ca absolut tot ce vrei să cauţi la o femeie. La toate capitolele ea este cu hiper. Îţi spun deschis - acum nu îmi dau seama dacă în viitor o să îmi sfârâie călcâiele după ea.
Nu ştia dacă ce spune el este potrivit momentului în care se găsea şi companiei pe care o avea, dar nici el nu se mai controla. Era prea dat peste cap ca să mai caute să-şi pună ordine în idei şi să se adapteze situaţiei în care se află. El era lângă Magda şi vorbea despre Clara. Situaţia era cu atât mai neverosimilă cu cât ea tocmai se străduia să îi arate acestui orb că ar lăsa toată lumea pentru el.
Mare este gradina Ta, Doamne!
Care femeie ar asculta liniştită fără să sară în sus cuvintele de laudă pe care cel care ar dori să-i fie iubit le debitează la adresa alteia, când ea ar fi vrut să i le spună ei?
Daca mai există o singură femeie capabilă să suporte supliciul pe care Magda tocmai îl înghiţea cu noduri, ar trebui popularizată şi înaintată pe tabel la Patriarhie pentru a fi canonizată. Cu toate că era conştient de ciudăţenia situaţiei, Doru ca un posedat, continua să o ţină pe a lui.
- Dacă aş simţi că am o şansă cât de mică cu ea, aş încerca-o. Pur şi simpu Clara este un fenomen pe lângă care nu poţi să treci făcându-te că plouă, fără să îl bagi în seamă. Aş fi un mincinos şi un ipocrit dacă nu aş recunoaşte că în situaţia în care m-ar vrea, nu aş ezita să mă duc după ea. Problema noastră a bărbaţilor în faţa unor femei ca ea este una de şansă. Te place, te vrea, este şansa ta şi te predai un braţele ei. Toţi bărbaţii, absolut toţi, la un singur semn al ei ar alerga şi ar face sluj, numai să fie mângâiaţi pe creştet.
Ca şi cum tot ce a spus nu ar fi fost deajuns, acum i-a venit inspiraţia să filozofeze.
- Aşa este făcută lumea, aşa sunt făcuţi bărbaţii de femei - pentru că femeile îi nasc - şi după ce cresc mari şi le dau tuleiele, aşa se comportă ei faţă de ele. Toată viaţa se sugestionează că ei sunt cei care aleg, când de fapt ei sunt cei aleşi sau respinşi. Cazul Clara este edificator.
Oricât ar fi de pierdut, un bărbat în perspectiva unui amor incert, până la urmă se trezeşte şi se uită şi în ochii interlocutorului. Aşa s-a întâmplat şi cu Doru. A simţit că intuiţia l-a înşelat ca o prostituată şi tot mai convins că i-a lipsit inspiraţia, trezit în ceasul al doisprezecelea, el încearcă într-o manieră elegantă să o împace pe binefăcătoarea lui cu situaţia de femeie cvasi-respinsă. Sarcină ingrată, ţinând seama că îi contrapune iubirii ei aflată în explozie, lipsa oricărei şanse ca ea să fie împărtăşită.
- O ultimă chestiune, o constatare personală; eu Doru Dragu, pot să jur că nu am întâlnit până acum două femei aproape perfecte ca tine şi ca ea.
Mulţumit că i-a făcut parte şi Magdei de puţină perfecţiune, cât a mai rămas din ce i-a prisosit Clarei, i-a închinat un pasaj numai ei, personal.
- Tu eşti o femeie la care nimeni din cei care te cunosc nu ar renunţa. Dacă nu poţi fi amantă sau soţie, poţi fi prietenă şi camaradă. În toate ipostazele eşti unică, de neînlocuit.
În alte condiţii el trebuia să se oprească aici. Totuşi, în ciuda bunei creşteri şi a politeţii lui, nu a făcut-o. Explicaţia este poate neplăcută, dar judecata lui a fost corectă. Dacă astăzi în drumul spre spital încă mai cocheta cu ideea că dacă nu ajunge la Clara se mulţumeste cu Magda, acum se hotărâse. Nimeni nu ştie dacă la decizia lui a contribuit fără voie şi Magda când l-a lăsat să înţeleagă că şansele lui la iubirea prietenei ei Clara, sunt reale. Oricum, el se cunoaşte mai bine decât toată lumea pentru a şti ce simte şi ce vrea, iar toate simţămintele, visele şi dorinţele lui - spuse sau nespuse - se îndreptau către Clara, chiar dacă şansele lui să fie iubit de ea erau în opinia lui, inexistente.
Totodată Doru, fiind un tip corect, nu vroia să alerge după doi iepuri. De aceea s-a hotărât să rezolve în mod onest problema cu Magda, înainte ca ea să sufere. Din acest motiv pe toată durata conversaţiei lor el a avut o poziţie care de multe ori a părut de neînţeles. Acum, la finalul discuţiei, a ţinut să abordeze o exprimare clară, chiar dură, asumându-şi riscul ca duritatea lui să fie interpretată ca impoliteţe. Cu o ultimă frază el a urmărit să o protejeze pe Magda, descurajând-o acum când nu este încă prea târziu.
- Nu cred că noi doi o să ne potrivim vreodată. Din păcate, acum te văd mai mult ca prietenă decât ca iubită. Nu ştiu de ce, dar ăsta este feeling-ul meu acum. Poate, cu timpul, îmi voi da seama că mă înşel, dar nu vreau să te blochez în această perspectivă şi nici să te pun în competiţie cu nimeni. Îmi pare rău, dar asta e.
A fost rândul Magdei să îi exprime gratitudinea pentru sinceritatea lui. Ea a făcut-o pe bune, dar cu păreri de rău.
- Deşi am mari regrete, îţi mulţumesc că ai fost sincer şi mi-ai deschis încă o dată ochii. Pentru mine era foarte bine cu tine şi mult mai comod. Nu fac un capăt de ţară din pierderea ta şi sper să mă descurc. Te pup şi îţi urez succes la noua întrevedere cu Clara, cea mai bună prietenă a mea şi cea mai aprigă concurentă la inima ta.

După ce s-a lămurit cum stau lucrurile cu ea, Doru s-a îndreptat către rezerva în care se afla Clara. Nu îşi revenise din şocul pe care i l-a făcut cadou Magda, dar era mulţumit că discuţia avusese loc şi că nu a fost provocată de el.


A doua întâlnire cu Clara.

În mica şi cocheta rezervă ea îl aştepta. Reuşise să facă din această încăpere austeră destinată bolnavilor o oază a frumuseţii şi speranţei. Peste tot se lăfăiau aranjamente de flori alese cu grijă, primul criteriu de selecţie fiind discreţia lor şi a parfumului pe care îl emană. Discreţia este calitatea pe care o aprecia în toate.
Ca şi ieri, la vederea ei Doru s-a simţit mic şi neajutorat. Zâna, numită Clara, domina totul. Era suficient să o priveşti ca să devii poet şi pentru a intra în rol, simţeai tentaţia să iscodeşti în jur în căutarea lăutei a cărei prezenţă o bănuiai a fi undeva, ascunsă printre flori.
Când a intrat în rezervă, ea zâmbea senină. Nicio urma de suferinţă nu se citea pe chipul ei de Afrodită spitalizată. A schiţat simbolic gestul de a se ridica să îl întâmpine, gest pe care el l-a curmat imediat de teamă să nu i se întâmple ceva din cauza unei mişcări greşite, nepotrivite cu starea ei.
Ca şi ieri la plecare, ea i-a întins mâna. “Ce mână, Doamne!”, şi-a amintit el când a luat-o în palma lui; la fel, poate mai delicată, cu aceleaşi degete lungi de pianistă, dar mai mătăsoasă şi mai caldă. Se spune că o mână caldă înseamnă sinceritate şi el credea în realitatea cuvintelor izvorâte din experienţa populară. Tabloul oferit de ea: întinsă pe patul alb, acoperită de un cearceaf imaculat, cu părul ei special, derutant, unic, răsfirat pe pernă şi faţa curată, deschisă ca o floare - din care ochii ei de un albastru nefiresc ca cerul de vară îl priveau cu o curiozitate binevoitoare - era atât de impresionant, încât i-a venit să plângă.
Observând dificultatea în care se găsea el şi neştiind cărui fapt să o atribuie, ea se întreba: “Să fie oare din cauza milei pe care probabil i-am stârnit-o eu, o fată tânără care în loc să zburde pe pajiştea verde a unui luminiş bătut de soare, stau pironită într-un pat de spital? Ori gândul că el este vinovat pentru starea mea? Sau poate că eu şi farmecul meu să fie cauza încurcăturii lui?” Ar fi preferat ca acest ultim motiv invocat de imaginaţia ei să fie cauza. Cu zâmbetul care nu i-a dispărut nicio clipă de pe faţă, i-a sărit în ajutor.
- Bine aţi venit, domnule Dragu. Mă bucur că vă revăd nesperat de repede.
Toată atitudinea ei de astăzi, figura ei şi modul în care l-a primit arătau numai bunăvoinţă şi bucuria de a-l vedea. Aceste dovezi din care ranchiuna şi ostilitatea lipseau cu totul, au amplificat starea lui de dificultate şi simţea cum i se umezesc ochii. Sesizând că starea lui în loc să se amelioreze are tedinţe agravante, l-a încurajat nu numai prin atitudine, dar şi prin o inspirată invitaţie la dialog.
- Cum v-au mers astăzi afacerile? Aţi mai ridicat pe undeva un etaj? Când o să mă fac bine, aă vrea să văd şi eu câteva construcţii pe care le-aţi făcut. Este fascinant să vezi cum pe locuri virane insalubre şi maidane unde mişună şobolanii, se ridică alte case noi şi frumoase pentru oameni. Câte perechi de tineri căsătoriţi au acum un loc numai al lor în care să se iubească? Iată câte momente de bucurie poţi dărui şi atunci de ce să te plângi? De ce să plângi?
Era prea mult pentru el. Într-un elan pe care nu şi-l mai putea reprima şi nici tempera, şi-a apropiat scaunul de patul ei, i-a luat mâna în mâna lui şi plin de emoţie, în pragul de a ceda nervos şi-a început confesiunea care îi stătea de mult în gât.
În liniştea rezervei cuvintele lui răsunau ca o spovedanie pentru iertarea păcatelor în timp ce privirea ochilor lui credincioşi îndreptaţi către ea, aştepta semnul izbăvirii.
- Cum să nu îmi vină să plâng, domnişoară? Mă uit la dvs. şi fac eforturi uriaşe să mă stăpânesc. Dacă eraţi de o frumuseşe să-i spunem normală pe care un om obişnuit ca mine o poate înţelege, era altceva, dar dvs. exageraţi. Când văd atâta frumuseţe mă întristez şi mai mult, iar părerile de rău ajung fără de margini, ca durerea. Mă condamn pentru că am fost la un pas să produc dispariţia fizică a unei zeiţe, să distrug o operă de artă. Un nemernic ca mine ar fi putut să lipsească o generaţie întreagă de surâsul dvs. Cum să nu îmi vină să plâng?, a repetat el cu glasul gâtuit de o emoţie sinceră din care orice prefăcătorie era exclusă.
Şi el nu mai contenea să-şi verse toată durerea în faţa ei. Aceasta era spovedania lui adevărată, cea de care pomenea mereu când cerea cu disperare să o vadă. În timp ce el se confesa, Clara simţea cum îi cresc puterile şi se recupera văzând cu ochii. Acest bărbat care stătea smerit lângă ea era un om puternic, dar temporar un învins nu din laşitate sau slăbiciune, ci doborât de frumuseţea ei. Vina lui, atâta cât a fost sau dacă a fost, se diluase mult în ochii ei astfel că în momentul căinţei să dispară complet, atât după legile omeneşti, cât şi după legea firii.
- Vă rog mult, daţi-mi voie să vă vizitez zilnic. Mă va alina mult încrederea dvs., şi-a încheiat el confesiunea.
La timp, pentru că dacă nu se oprea acum, izbucnea într-un plâns nervos, un plâns care îi exterioriza sensibilitatea atâta timp reprimată. Ea tăcea răpusă la rândul ei de o emoţie care îi făcea rău. Pentru a evita o situaţie stânjenitoare ce putea să apară în mintea şi sufletul Clarei ca ecou al spuselor lui, după un scurt moment de derută, el a continuat:
- Nu pot şi nu am dreptul să vă cer să mă iertaţi, tot ce îmi doresc este să mă acceptaţi lângă dvs. când veţi socoti că puteţi să o faceţi.
Şi el ar mai fi continuat să se descarce făcându-şi rău, dacă frumoasa Clara nu şi-ar fi retras mâna delicată din mâna lui şi nu i-ar fi astupat gura cu ea, într-un gest de evidentă familaritate. Doru a înţeles gestul şi i-a mulţumit în gând că l-a oprit la timp, înainte ca el să deraieze complet. Alunecase prea mult pe făgaşul mărturisirilor şi inerţia era prea mare ca să se poată opri fără urmări. În plus, îşi pierduse frânele. Pentru că mâna ei se odihnea în continuare pe buzele lui, el a socotit că unirea celor două epiderme de provenienţă diferită, iniţiată de ea, este o combinaţie potrivită şi a exploatat ideea în beneficiul lui.
Aşa s-a tezit Clara că el a început să îi sărute mâna prelung cu delicateţe şi cu sfială, ca pe o icoană. În tot acest timp ea îl privea ciudat ca pe o descoperire şi îl stimula prin scurte şi repetate apăsări exercitate cu mâna pe buzele lui. Ceea ce făceau ei nu reprezenta prea mult în panoplia atingerilor electrizante dintre un băiat şi o fată, dar ţinând cont de pe ce poziţii au demarat această intimitate, pentru ei şi în special pentru Doru, era o mare realizare în drumul lui către iertare şi poate pentru o apropiere de un fel anume. Cum el avea gura ocupată şi nu putea să vorbească, sarcina reluării conversaţiei i-a revenit de această dată ei.
Luându-şi în serios misiunea, Clara a început să vorbească. Vorbea fără oprire despre orice, despre viaţa ei, despre viaţa din spital povestind întâmplări hazlii cu dese referiri la cele în care era implicată. Toată vorbăria ei avea un unic scop - să îl scoată din tristeţea în care s-a împotmolit după ce i s-a confesat. După un timp, el s-a calmat şi şi-a revenit, iar Clara a fost mulţumită că a reuşit să mai facă o faptă bună. Restul orelor petrecute împreună până la plecarea lui s-au scurs în linişte. Amândoi ştiau că momentul cel mai greu al zilei şi poate al relaţiei dintre ei trecuse.
Încet, dar sigur s-a insinuat între ei “încălzirea globală” iar gheaţa care încă îi separa, s-a topit. Doru venea să o viziteze la spital destul de des. El ar fi venit zilnic, dar se ferea să o facă. Motivul era simplu. Ea încă nu îi spusese fără echivoc că poate să vină în fiecare zi, iar el nu voia să-i impună prezenţa pentru a nu o deranja. Şi mai era ceva - bârfitorii care atât aşteptau: idei să le înflorească. Doru se irita numai la gândul că le-ar putea da subiecte; mai cu seamă că nu era convins că ea este dispusă să stea cu el oricât ar dori.
Adevarul era însă în altă parte, probabil ca de obicei - pe la mijloc. Departe de a nu fi interesată de el, Clara, o fire mai sofisticată în sensul pozitiv al cuvântului, voia să ştie cât mai mult despre el înainte de a-i trimite semnale de încurajare. Ea asta a şi făcut de când s-au cunoscut. În sinea ei nu era stresată că tocmai el a accidentat-o; putea să o facă oricare din miile de şoferi - dacă se întâmpla să fie la locul nepotrivit şi în momentul nepotrivit.
Doru era cu totul altceva. El îi căuta mereu prezenţa şi dovedea prin un comportament constant că interesul lui pentru ea era mai mare decât dorinţa unui om milos care vrea să-şi repare o greşeală şi să se pocăiască.

Între timp, Clara a făcut progrese vizibile şi era foarte aproape de vindecarea completă. Singura problemă care s-ar fi putut interfera în drumul ei până la recuperarea deplină era starea coloanei vertebrale pentru tratamentul căreia era nevoie de mult timp şi de răbdare. Comisia medicală care o supraveghea hotărâse încă de la început că traseul pe care va trebui să îl parcurgă spre vindecare se va desfăşura în două etape. În prima parte se va da prioritate vindecării complete a rănilor la vedere, iar în etapa a II-a vor fi începute tratamente recuperatorii. Între aceste etape, la dorinţa ei, Clara se putea externa.

Următoarele întâlniri cu Clara.

Trecuse mult timp de când se vedeau aproape zilnic. Pentru martorii de ocazie convorbirile lor păreau degajate. Ele semănau mai mult cu cele purtate între cunoştinţe vechi care se apreciau din motive banale; fie că au copilărit împreună sau au fost colegi de studii, ori au locuit pe aceeaşi stradă. Nimic deosebit nu părea să iasă din tiparul unor convorbiri decente: ceva care să indice că relaţia lor se îndreaptă spre o zonă fierbinte, zbuciumată, de ordin sentimental, pentru că nimic din ceea ce se petrecea în sufletul lor nu răzbătea în afară. Se stăpâneau cu grijă şi plăteau pentru asta un tribut greu al cării gust amar le persista pe buze. Ceea ce vedeau toţi era numai vitrina lor, era aparenţă.
În realitate, un martor atent putea să observe febra din ochii lor arzând de patima abstinenţei voluntare şi de refuzul deliciilor pe care le aduce apropierea fizică. Din ochii lor că tăciunii aprinşi ţâşneau dorinţe nespuse şi neîmplinite; temătoare şi indecise ca lumina fragilă şi delicată a aurorei în scurtul ei răgaz de glorie curmat de apariţia soarelui pe boltă. Privirile lor mereu întrebătoare se mângâiau la modul acela cast care îi face să para şi mai nefericiţi. Erau priviri de apostoli ai unei iubiri tăcute. Numai lipsa aurei din jurul capetelor îi deosebeau de locuitorii Raiului.
Numai ele îi trădau arătând că sunt depăşiţi de amploarea propriilor sentimente ţinute captive, închise în temniţele sufletelor lor ca dovadă a unei realităţii ce putea fi înţeleasă chiar şi numai dacă le ascultai tăcerea. Ceea ce se întâmpla cu ei era un fel de masturbaţie teoretică a cărei origine trebuie căutata în incapacitatea lor de a lua în calcul riscul unui eşec. Deşi în sinea lor fiecare era sigur de iubirea celuilalt, teama că se pot înşela îi paraliza. Şi astfel, fără voie, se făceau vinovaţi de tăinuirea reciprocă a iubirii lor care devenise un chin în loc să le aducă fericirea. Pentru atingerea ei trebuiau să îşi elibereze sufletele de povara pe care o duceau şi să se descătuşeze prin mărturisirea “păcatului” ancestral - al căderii iremediabile în ispita iubirii pătimaşe dintre un bărbat şi o femeie.
Doru ale cărui simţăminte pentru Clara sunt cunoscute, se stăpânea din răsputeri să nu explodeze în faţa ei, strigându-şi cu disperare iubirea atât de greu stăpânită. O iubea atât de mult încât uneori se surprindea măcinat de porniri egoiste cu gânduri care îl îngrozeau mai ales că nu uitase în ce împrejurări s-au cunoscut. Dacă suferinţa ei nu ar fi fost aşa de vizibilă şi durerea atât de mare, aproape că îi venea să exteriorizeze o bucurie parşivă pentru accidentul avut - fără de care Clara ar fi rămas pentru el o necunoscută.
Nici ea nu era departe de acest mod de a gândi. Deşi nu se trădase niciodată - dintr-o minimă prudenţă sau dintr-un sentiment de jenă inexplicabilă - era atrasă fatalmente de Doru şi îl iubea atât de mult încât înainte de sosirea lui, tremura numai la gândul că vor fi din nou împreună. Era împăcată cu situaţia ei şi începuse să creadă în destin, apreciind accidentul avut ca o întâmplare cu urmări fericite pentru viaţa ei pentru că i l-a scos în cale pe Făt-Frumosul-ul visat: chiar în condiţiile nefericite în care a apărut în viaţa ei. Era din ce în ce mai convinsă că totul a fost prestabilit, a fost scris în stele şi hotărât de ursitoare şi nu se putea întâmpla altfel. De aceea, era sigură că totul se va termina cu bine şi îşi va recăpăta perfecţiunea ei fizică de dinaintea accidentului surprinzându-l pe Doru cu frumuseţea ei senină.
Aşa s-au scurs zile şi săptămâni, timp în care s-au amăgit singuri şi poate au amăgit şi pe alţii precum că ei ar fi numai prieteni care vor să îşi refacă viaţa anterioară acelui eveniment nefericit. În fapt, soarta le pregătea o piesă în care ei erau distribuiţi în alte roluri - cele adevărate. Vor termina cu atitudinea rezervată, de faţadă dintre ei, afişată pentru deruta tuturor şi o vor elimina ca pe un paravan devenit tot mai străveziu. Luându-şi inima în dinţi, vor ieşi la lumina zilei cu adevărata lor faţă şi poziţie asumată: aceea de iubiţi pentru totdeauna, la bine şi la rău.

Autorul, păcălit şi el de discreţia şi timiditatea cu care îşi ascundeau sentimentele, propune ca evenimentele să fie lăsate să se desfăşoare în ritmul pe care ei îl pot suporta: acela al melcului serios, tată de familie, care se mişcă greoi târându-şi cu dificultate cochilia conform dictonului latin “festina lente”. Să nu intervenim cu nimic în evoluţia lor către marile descoperiri care îi aşteaptă. Să îi lăsăm să-şi croiască singuri viaţa.

În una din nopţile acelei perioade, Clara a avut un vis a cărui semnificaţie nu a înţeles-o atunci prea bine cu toate că nu era prima oară când îl avea.
În somn fiind, avea simţământul că imaginile care începuseră să prindă contur le mai vazuse o dată. Cel puţin peisajul şi organizarea erau la fel. Ca şi atunci, se afla într-o grădină minunată, în care domnea o linişte profundă. Plantaţia de pomi fructiferi în care predomina mărul, se întindea în şiruri lungi care se pierdeau în depărtare. Recolta se anunţa bogată, iar merele date în pârgă prefigurau o mare aglomeraţie în purgatoriu; acolo unde se face trierea şi repartizarea celor căzuţi în lupta cu viaţa către cele două direcţii, obsedante pentru toţi muritorii: Raiul sau Paradisul, şi Iadul sau Infernul.
În timp ce se uita să regăsescă imaginile ştiute, în faţa ei a apărut un şarpe galonat, amabil - şi el un personaj ce i se părea cunoscut. După un scurt interval în care a fixat-o cu ochi imobili ce păreau că vor să o hipnotizeze, şarpele a dat din cap şi a mormăit un fel de salut într-o limbă necunoscută, probabil şerpească judecând după sâsâială. În realitate şarpele îmbătrânise şi începuse să aibă pierderi de memorie. Viteza lui de reacţie se micşorase şi nu şi-a amintit imediat numele ei. Abia după ce i-a revenit memoria a deschis discuţia în mod firesc ca şi cum ei s-ar fi despărţit ieri.
- Te cunosc, ştiu cine eşti. Numele tău este Clara. Ai mai fost aici într-un moment de mare cumpănă pentru tine. Atunci sufereai şi erai obosită. Am avut impresia că suferinţa şi oboseala ta erau atât de mari, încât căutai un loc în care să te stabileşti definitiv până la judecata de apoi.
Dând din cap a compătimire pentru suferinţele ei de-atunci, şarpele şi-a mai amintit că ea fusese şi beneficiara unei repartiţii obţinute în urma examenului de admitere în Rai. Nota foarte mare luată la una din materiile de bază: neprihănirea şi moartea fără păcat, i-a asigurat calificarea, dar din nefericire reuşise fără loc - concurenţa era mare. Asta se întâmpla de când au început să moară şi politicienii. O parte din ei s-au fofilat în Rai aducând cu ei obiceiurile de pe pământ. Numai aşa se poate explica de ce unele fecioare erau declarate reuşite fără loc în timp ce femei caracterizate în epoca lor drept «uşoare» erau prezente în aristocraţia Raiului, sub diferite motivaţii; că au dat la săraci, au avut grijă de bolnavi, au ajutat pe cei năpăstuiţi de autorităţi, etc. Maria Magdalena este numele cel mai auzit când se bârfeşte pe această temă. Din păcate (expresie nepotrivită când se rosteşte într-o zonă fără pacate), exista opinia spusă cu frica de chiriaşi pe la colţurile rotunde ale raiului, că nu întotdeauna s-a judecat cu aceeaşi măsură.
De pildă, sunt femei care şi-au sacrificat menirea în viaţă şi au murit fecioare. Cu toate acestea ele nu sunt nici acum societare. Cel mult sunt promovate ca membre supleante ale unor ONG-uri de pe pământ care au rolul de a strânge legăturile cu Raiul. Alte femei, deşi s-au îndeletnicit vreme îndelungată cu jocul plăcerilor vinovate oferite bărbaţilor - şi au avut realizări pe măsură în această activitate - au fost promovate ca membre cu puteri depline. Se zvoneşte că tocmai acesta ar fi fost şi meritul lor: prin munca lor neobosită au trimis mulţi bărbaţi în Iad şi au diminuat astfel presiunea năvălitorilor asupra Raiului.
Chiar în aceste condiţii, Clara a primit dreptul de a renunţa la viza de flotant în favoarea unei rezidenţe permanente aici. Într-un fel, şarpelui blajin i-ar fi părut bine dacă s-ar fi întâmplat aşa. Clara cu frumuseţea ei, putea constitui un punct de atracţie pentru turism. Bine îndrumată şi prezentată Domnului cu un dosar de cadre bun, putea fi admisă pentru examenul de înger începător şi era sigur după felul cum arăta, că reuşea. Îi întrevedea perspective de avansare rapidă în grad până la râvnita funcţie de înger şef. Aşa gândea şarpele blajin. Binenţeles că ei nu i-a spus nimic despre planurile pe care le croise. Vezi bine, şarpe, şarpe, dar nu vroia să ispitească. El nu era tocmit pe post de ispititor ca alţi şerpi. Funcţia lui era adminstrativă, era bună şi vroia să iasă la pensie din ea.
Încheindu-şi aducerile aminte relativ la subiect, ofidianul blajin şi apod, şi-a continuat discursul. Se pare că avea poftă de vorbă şi timp destul. Era într-o vineri după amiază, zi cu program scurt şi cam toţi slujbaşii plecaseră în week- end. Mai puţin chiriaşii, care aveau program de mâncat sau de băut o porţie dublă de bromură. Tocmai asta era şmecheria - nu ştiau niciodată pe ce cale vine ea, bromura; li se administra în mâncare sau se dizolva în lichide?
- După câte văd eu, te-ai întremat destul sau cum se spune mai nou, te-ai recuperat şi nu mai vrei să locuieşti aici. Făcusem deja formele pentru «green card» şi urma cetăţenia. Dar te-ai răzgândit. Nu-i nimic. Deh!!, femeile, peste tot sunt la fel, chiar şi şerpoaica mea se întoarce mereu din vorbă. Dar mai bine tac, cine ştie, poate mă aude cineva şi interpretează în aşa hal ce spun eu, că ajuns la cuib pot să mă trezesc cu pielea cea nouă aruncată în stradă. Şi nu e bine deloc, că eu tocmai năpârlesc. Dar hai să trecem la subiect.
Cu multă răbdare, şarpele sfătos a început să îi explice ce nu avusese timp la prima lor întâlnire.
- Eu îndeplinesc funcţia de administator în grădina asta şi verificam acest sector. Ştiam că vii, noi ştim tot, te monitorizăm. Şeful nostru, un bătrân bărbos, dar în putere încă multe milenii, mi-a încredinţat sarcina să te păzesc de ispite. Deşi îţi era foame şi sete şi ai vrut să mănânci un măr, nu ţi-am dat. Ţi-am spus să mai aştepţi că pentru tine merele încă nu s-au copt. Nu te-am înşelat, aşa şi era atunci. Verificasem pe alt monitor cu puţin timp înainte să te întâlnesc şi am văzut că fructele din mărul care îţi este destinat erau date în pârg, dar încă nu erau coapte şi nici acum nu sunt bune de consum. Dacă ţine şi timpul cu noi se vor coace în curând. Atunci o să-ţi dau un măr roşu din soiul «felicitări că nu te-ai dat în scrânciob» şi sunt sigur că o să-ţi placă.
La acest pasaj al monologului, şarpele a zâmbit şugubăţ, dându-i să înţeleagă că el ştia foarte bine despre ce vorbeşte. Spre deosebire de el, Clara cu privirea opacă, nu înţelegea la ce se referă şi asta se vedea destul de limpede din atitudinea ei. Şarpele nu a dat prea mare atenţie neştiinţei afişate de ea şi i-a predat până la capăt lecţia de abstinenţă preventivă.
- Am să-ţi dau pomul într-un ghiveci să ai parte de aceste mere toată viaţa. Dar, este o condiţie pe care trebuie să o respecţi. Să mai aştepţi puţin. Nu mai este mult şi vei simţi dulceaţa şi aroma acestor unice fructe. Dacă te grăbeşti, merele roşii se vor strica şi o să ai parte tot restul vieţii numai de mere pădureţe. Eu am să fiu în continuare cu ochii pe tine, chiar dacă o să ies la pensie. Ca să mă găseşti uşor când vii după mere, întreabă la poartă unde îl poţi găsi pe şarpele bun şi înţelept care răspunde la numele de….şi Clara s-a trezit fără să afle numele şarpelui.
Visul - o repetare pe alt plan - a celui avut mai demult, a pus-o în încurcătură. Nu ştia cum să îl interpreteze şi ce semnificaţie are. Nu credea în vise, dar repetarea lor şi legătura evidentă dintre ele o punea pe gânduri.
În una din zilele când erau Clara şi Doru singuri în rezervă, ea şi-a amintit de o discuţie mai veche amânată sine die şi a reluat-o surprinzător.
- Odată mi-aţi cerut permisiunea să mă vizitaţi zinic. De astăzi o aveţi. Veniţi când puteţi, nu trebuie să vă faceţi un program special pentru mine. Eu nu plec nicăieri de aici, deocamdată.
Ultimele ei cuvinte au sunat ca o ironie amară. Desigur că nu pleca nicăieri, nu putea încă umbla şi la acest gând în colţul ochilor ei albaştri au încolţit lacrimi. Să fie lacrimile resemnării sau ale speranţei? Iată o mare enigmă la care răspunsul va veni, dar cere încă timp şi răbdare.
- Am să vin zilnic, domnişoară. Şi o să vă telefonez tot zilnic, între vizite. Aşa va trece timpul mai repede pentru mine.
- Şi pentru mine, a murmurat Clara gânditoare, mai mult pentru ea şi atât de încet ca el să nu o audă.
- Apropo!, a reluat ea după ce şi-a alungat tristeţea. Nu am vorbit încă despre un alt subiect pe care aş vrea să îl redeschid, pentru că nu l-am uitat.
- În urmă cu ceva timp, mi-aţi avansat trei variante de propuneri care să mă ajute să mă înzdrăvenesc. M-am gândit mult la asta în serile trecute şi pot să vă spun ce am ales. Nu vreau nici una din ele. Am eu alta. Dacă nu cer prea mult, aş vrea ca dvs., tu Dorule, să te ocupi de mine. Mi-ai lăsat cu eleganţă posibilitatea de a alege eu varianta şi am ales. Te-am ales pe tine să mă repari, să mă redai unei vieţi active, să pot alerga, să pot dansa din nou, să mă bucur şi eu alături de toată lumea de tot ce oferă viaţa. Am încredere în tine. Ştiu că la fel ca mine, regreţi evnimentul nefericit care ne-a pus faţă în faţă. Dar am curaj şi sunt sigură că voi câştiga această bătălie.
Trecerea bruscă, directă în timpul discuţiei, fără nicio pregătire de la o adresare distantă la tutuială a fost o surpriză şi pentru Clara care, cu toate că se stăpânea mai bine decât el, nu a mai putut continua să practice o conversaţie în termenii care fuseseră depăşiţi de evenimente şi a explodat. Fără să îşi facă prea multe iluzii că tutuindu-se, relaţia dintre ei va căpăta alte dimensiuni, Doru la rândul lui, a fost surprins de rapida ei decizie şi s-a bucurat până la fericire.
Înainte de a se exalta prea mult, ca să nu cadă din Rai în purgatoriu sau poate mai jos, o va întreba dacă şi lui îi este permis să i se adreseze în acelaşi mod - şi a făcut-o cu multă prudenţă.
- Domnişoară Clara, vă mulţumesc pentru că m-aţi surprins cu un dar aşa de frumos cum la nicio aniversare de a mea nu am primit vreodată. Iertaţi-mă însă că vă întreb, eu pot să mă adresez dvs, în acelaşi mod? Pot să vă spun Clara?
La auzul întrebării lui, ea a fost contrariată. I-a trecut prin minte că el poate ar fi vrut să rămână în acelaşi cadru de adresare, fără tutuieli sau alte forme de apropiere. De ciudă, a lăsat buza în jos şi s-a mustrat pentru graba ei. După ce s-a mai gândit, a găsit o explicaţie posibilă pentru aşa zisul lui pas înapoi. “Dacă el este timorat şi suferă de un complex de vinovăţie? Nu cumva consideră că el are mai puţine drepturi şi pentru fiecare act simplu de reciprocitate vrea confirmare?” O să-i dea ea un răspuns care să îl oblige la o poziţionare fără echivoc.
- Binenţeles, Dorule, mi-am închipuit că ştii regula - iniţiativa unuia necontestată de celălalt, duce la o reciprocitate absolută. Ia să te aud cum spui tu: Clara. Hai, deschide gura mare şi spune: Clara.
“Ce dulce este minunea asta de fată!”, i-a trecut lui prin minte. Cât de elegant şi cu mult umor i-a spulberat lui toate temerile! Aşezat ca la dentist, cu capul dat pe spate şi gura larg deschisă, Doru ca un pacient cuminte a început să exerseze cel mai iubit cuvânt pe care îl va rosti toată viaţa.
- Clara, Clara sunt fericit cum n-am fost niciodată, mă asculţi?
Tăcerea ei înfiorată era confirmarea că îl asculta. Ca la o conferinţă într-o pauză, când oratorul vorbea fără să ştie că are microfonul deschis, el a adăugat întrebării trei versuri.
- Eşti un înger, eşti o stea, aş da tot să fii a mea.
Trezit din visare, la auzul propiei voci, el s-a simţit dator să adauge jenat.
- Iartă-mă că m-a luat valul. Rima a venit de la sine. Nu vreau să te supăr, chiar dacă un moment am crezut sincer în rima asta naivă cu iz de folclor.
Atunci, pe loc, în liniştea salonului, în replică a fost auzită vocea limpede a Clarei.
- Dorule, Dorule, mă auzi? Te chem mereu, aş da tot să fii al meu.
Aşa i-a răspuns ea fără ezitare, după care şi-a încheiat miraculoasa ei intervenţie prin cuvinte de scuză prefăcută:
- Iartă-mă, pe mine nu m-a luat valul, dar m-a luat gura pe dinainte, a venit prompt răspunsul ei, în acelaşi registru, după care s-a oprit, mirată şi alarmată de curajul ei.

Atentie, cad pietre!

Pericolul pe care ăl simşea Doru nu avea un echivalent mai potrivit decât textul de mai sus pe care îl vedea scris cu litere de foc pe retina ochilor lui. Dacă s-ar fi spus despre el că este numai timorat cum se ştia întotdeauna când se afla în prezenţa ei, ar fi fost o mângâiere faţă de ce simţea el după ultimele lor replici - o panică de animal hăituit. Hăituit de nesiguranţa lui. O datora firii sale păcătoase, timidităţii cu aer visător şi modestiei excesive, maladiile cele mai grave de care suferea. Ce se întâmpla era prea frumos ca să fie adevărat. Credea că visează un vis frumos care ar fi vrut să nu se termine niciodată ori să îl poată lua cu el în lumea reală când se va trezi.
Simţea plutind în aer senzaţia mai veche - cunoscută - de bine şi fericire care nu îi da pace. Acum o percepea ca pe o realitate, era atât de aproape încât putea să o atingă, dacă nu cu mâna, măcar cu inima. În loc să meargă în întâmpinarea ei, Doru învins încă o dată de genetica lui, stătea ca o stană de piatră, se sufoca şi suferea.
Desfăşurarea ostilităţilor cu Clara era altceva decât războaiele de cucerire duse cu alte femei, războaie fără glorie din care el ieşea mereu învingător. Pe ea o iubea cu adevărat, pe ea a văzut-o şi a simţit-o în visurile lui singuratice de iubire; ea era femeia înzestrată cu harul de a transforma visurile în realitate, ea a fost, este şi va fi iubita lui mereu, întruchiparea tuturor ambiţiilor lui prezente şi viitoare, centrul universului lui.
O iubea nu pentru frumuseţea ei, ci pentru că simţea că nu se poate altfel, nu avea cum să fie altfel. Era predestinată pentru el. Şi el pentru ea. Unul pentru altul. Mânat de aceste gânduri, tremurând de emoţie şi spaimă, scuturat parcă de friguri, Doru şi-a luat inima în dinţi, s-a apropiat de Clara şi a luat-o de mână. Atât a avut curajul să facă. Ea şi-a abandonat mâna în mâna lui şi cu neliniştea în priviri, ca o căprioară ce priveşte prima dată cu ochii mari nemărginirea orizontului, sub uriaşa presiune a aşteptărilor ei de totdeauna, la rândul ei tremura.
Ceea ce făcuse iubirea cu ei era un miracol. Cu câteva minute în urmă îşi vorbeau cu “dumneavoastră”. Ameţit de apropierea ei Doru, ca în transă a îndrăznit pentru prima dată mai mult. Aplecat către ea şi-a lipit obrazul de al ei.
A venit rândul ei să facă ceva. Şi-a schimbat poziţia feţei întorcând-o încet spre centrul feţei lui până când buzele lor s-au întâlnit. Din ochii Clarei curgeau lacrimi de fericire. A trebuit să treacă prin ce a trecut ca să îl întâlnească pe cel aşteptat şi să înceapă să iubească când credea că totul este pierdut.
Tributul plătit de ea a fost uriaş, dar nu se plânge. Iubeşte şi se ştie iubită. Dacă fericirea are un chip, atunci chipul Clarei este fericirea. Doru, nici nu respira. Îi era teamă că o mişcare bruscă ar alunga vraja.
- Te iubesc, Clara, nici nu pot să-ţi spun cât de mult. Nici nu ştiu. Dar te iubesc. Dacă salvarea lumii ar fi condiţionată de enunţarea unui singur adevăr şi eu aş fi cel ales să îl rostesc, aş spune numai atât; o iubesc pe Clara şi omenirea ar fi salvată.
- Te iubesc, Doru. Suferinţa mea este jertfa pe care o fac pentru tine. Răsplata mea este iubirea ta. Fericirea mea este să te iubesc pe tine.

Cat de emoţionantă poate fi iubirea!


O, Doamne, dă-le minte şi ajută-i să rămână împreună, uniţi pentru totdeauna. Prin ei omenirea poate avea o şansă în plus - a reconcilierii şi a iertării celor care ne-au greşit. Privindu-i din afară formau o pereche perfectă, doi tineri frumoşi şi dornici de viaţă, prizonierii unei iubirii născute dintr-un dezastru: încrezători în şansa ei, arşi de dogoarea focului aprins din suferinţa lor şi mistuiţi de vâlvătaia lui.