Capitolul VII. Nedumeririle şi frustrările detectivului Ionuţ Puşcă

Moto: Procesul este în curs de judecare. ( Horatiu / Ars poetica )

În una din dimineţile următoare accidentului de circulaţie pe care pe îl ancheta, detectivul Ionuţ Puşcă se afla singur în birou şi spre mirarea lui, până la ora 10:00 nu i se repartizase încă nicio urgenţă. Pauza neaşteptată îi dădea prilejul să rezolve o situaţie care îl fugărea fără răgaz de câteva zile.
Nu avea siguranţa că norocul care a dat peste el se va menţine toată ziua şi a vrut să profite de situaţie ca să verifice dacă bănuiala apărută în timp ce îl interoga pe cetăţeanul Dragu merita să fie luată în considerare. Nu putea să nu remarce cu necaz că acum, la fel ca şi în alte situaţii, au apărut elemente neverosimile pe care o minte antrenată ca a lui nu putea să le treacă cu vederea.
Exemplul care i-a venit imediat în minte a fost starea ciudată pe care a avut-o autorul accidentului înainte de producerea lui. A fost ceva neobişnuit în această întâmplare şi voia să afle ce anume. Ca orice investigator, Ionuţ avea tabieturi şi un sistem propriu prin care reuşea să-şi stimuleze inteligenţa şi să îşi apropie succesul. Prima acţiune pe care trebuiă să o întreprindă era obţinerea «stării de gândire profundă». Pentru aşa ceva a început să se organizeze. Lansarea procedeului presupunea aşezarea în scaunul lui special, scoaterea pantofilor şi punerea picioarelor pe un taburet ascuns sub birou. În final, operaţiunile fiind îndeplinite, şi-a acoperit picioarele cu un ziar ca să nu poată fi văzut descălţat dacă cineva intra întâmplător în cameră.
Era un exerciţiu la care ţinea mult, dar nu abuza de el. Nu avea nimic în comun cu obiceiul americănesc de a pune picioarele pe masă, era un patent propriu. Când toate preparativele au fost terminate, s-a aşezat pe scaunul ergonomic şi a început să se legene înainte şi înapoi ca pe un balansoar. Nu era prima dată când utiliza acest procedeu. L-a mai folosit pentru multe din cazurile care l-au interesat; ori de câte ori a crezut că este ceva de adulmecat în vălmăşagul nebulos ale evenimentelor care aveau prostul obicei să se contrazică între ele.
Toată această regie avea o explicaţie şi un scop; să elibereze organismul de constrângeri şi să asigure o circulaţie a sângelui cât mai liberă în corp. Balansul cu scaunul avea rolul de a accelera circulaţia sanguină al cărui prim efect era creşterea cantităţii de sânge destinată irigării creierului. Pentru o reuşită maximă, asocia întotdeauna acestui balans un masaj al capului, de fapt o scărpinare continuă pe tot parcursul gândirii, făcută încet cu mâinile ca o mângâiere. Primind mai mult sânge, creierul lui intră în funcţiune cu un randament sporit şi răspundea cu rapiditate la tema colocviului.
Ionuţ nutrea convingerea că dispune de un creier performant, era mândru de el şi nu făcea un secret din asta. Era exemplul potrivit pentru confirmarea zicalei precum că «tot ţiganu’ îşi laudă ciocanu’». Când ai la dispoziţie o astfel de resursă, pentru întreţinerea ei trebuie să ai faţă de ea grija unui proprietar. Deşi în toate cazurile, aşa cum în viaţa de toate zilele s-a demonstrat mereu, creierul are un rol este extrem de important pentru organismul uman, spre decepţia posesorilor de cap, trebuie recunoscut că el este slab de constituţie. Din fericire, în timpul evoluţiei regnului animal, pentru a-l proteja, cineva a avut grijă să capsuleze creierul într-un ambalaj tare, de fapt o ţeastă acoperită cu păr care la unele exemplare umane este de o asemenea duritate încât a apărut şi o expresie definitorie, «tare de cap».
Întrucât nu putea avea o relaţie fizică directă cu creierul său, Ionuţ se consulta cu el prin intermediul unor relee din fibre nervoase prin care vehicula gânduri şi idei. De fapt îl punea la treabă şi bietul creier neavând ce face, muncea din greu uneori până când se supraîncalzea. Exista o recompensă prin care proprietarul se revanşa în faţa organului său de gândire. Aceasta era întreţinerea ambalajului pe care îl spăla des cu şampoane scumpe atât pentru a-l menţine într-o stare bună de igienă , cât şi pentru a-l apăra de mătreaţă.
Aducându-şi iar aminte de şampoane, Ionuţ Puşcă şi-a propus o scurtă paranteză pentru vărsarea unui mai vechi năduf de al său. Trebuie spus că el se afla în permanent conflict cu şampoanele din cauza preţurilor nemeritat de mari la care erau puse în vânzare. Oricât de mult s-a străduit, el nu a înţeles de ce ele sunt atât de scumpe pentru omul de rând şi de ce unele statistici din ţări “vedetă” stabilesc gradul de civilizaţie după câte şampoane sau săpunuri se consumă în alte ţări “paria” sau mai nou spus - emergente. De ce acei slujbaşi ai parfumului de violete, nu fac niciodată corelarea între preţul cosmeticalelor şi salariul mediu al cetăţeanului trăitor în ţările unde efectul olfactiv al mâncării de fasole este suveran.
“Ce ar dori dumnealor? Că amarâţii de aici, din puţinii bani pe care îi au să cumpere cu prioritate sofisticatele cosmetice produse de ei, în loc să îi dea pe pâine şi fasole, ca să trăiască? Adică să se culce cu burta goală, chiorăind de foame, dar cu părul mirosind a micşunele?” Lui Ionuţ i se părea că până şi aceste aparent nevinovate statistici sunt o parte a unui război psihologic în care unii vor să facă neapărat un clasament al civilizaţiilor.
De multe ori şi-a chinuit inteligenţa să găsească motivele pentru care şampoanele şi celelalte articole folosite pentru igiena corporală au preţuri nejustificat de mari. În lipsă de ceva mai bun, el a pus preţurile mari la produsele de strictă necesitate pe seama mai multor factori, pe care nu s-a sfiit să îi înşire:
- mirosul îmbătător, irezistibil pe care îl emana iahturile, palatele, avioanele private, bijuteriile, colecţiile de artă, limuzinele de lux, conturile uriaşe în bănci, etc.;
- căderea în ispită a acestor mirosuri a fabricanţilor de produse cosmetice care pentru a-şi proteja interesele s-au asociat pe sub masă în înţelegeri de tip monopolist;
- lanţului nesfârşit de intermediari şi detailişti dependent la rândul lor de aceleaşi mirosuri;
- costurile exagerate cu campaniile de publicitate deşănţată făcută prin toate mijloacele mass media pentru îndobitocirea consumatorilor.
Sărmanul consumator, cel pe umerii căruia o minoritate iute de mână se îmbogăţeşte fără măsură, acum este stresat şi de altă haită de mirositori - făcătorii de reclame - care îi hărţuiesc fără milă prin toate formele de comunicare cunoscute: presa scrisă, televiziune, telefonie, internet, reclame stradale, concursuri de orice fel, corespondenţă la domiciliu şi alte forme.
Toate acestea fac din cetăţeanul obişnuit, altădată un individ vesel şi entuziast, un om din ce în ce mai obosit, mai plictisit şi fără vlagă. Culmea este că toată această suprastructură de îmbogăţiţi, care au şi îşi permit o viaţă de lux, stau la rând cu mâna întinsă la cetăţeanul obişnuit pentru a-şi lua tainul; ultimii creitari din buzunarele celor care n-au.
Astfel cetăţeanul de pe stradă, cel care merge pe jos la serviciu, este singurul care trebuie să scoată banii lui din buzunar. El este şi ultima za a unui uriaş lanţ trofic. Dacă unii consideră cuvântul “trofic” ca nepotrivit în text, Ionuţ Puşcă al cărui spirit justitiar nu poate fi pus la îndoială, este de părere că tocmai acest cuvânt este nimerit, pentru că de fapt viaţa a dovedit că totul este o mare mâncătorie.
Pornit pe judecarea sistemului, Ionuţ ataca dur şi reclamele considerând că rolul lor este să înnebunească lumea, să o facă să alerge imediat în magazine şi să cumpere produsele lor, chiar dacă ele nu îşi merită preţul sau unele sunt de-a dreptul nefolositoare.
Ultimul abuz al mogulilor de televiziune este înţelegerea dintre ei - în uitata lor luptă surdă pentru rating - ca reclamele să fie difuzate de toate posturile în acelaşi timp. Prin aceasta murdara înţelegere i s-a luat telespectatorului unicul său drept, acela de a se feri de reclamele nedorite, schimbând postul. Astfel, singurele opţiuni rămân; închiderea televizorului sau urcatul în pod şi jocul de-a balansul pe funie.
S-a mai gândit el la o soluţie, dar pe aceasta o va analiza mai târziu, mai ales că aplicarea ei presupune existenţa unei puternice societăţi civile. Ea, acea societate civilă când va fi, va trebui să ducă o campanie susţinută împotriva încercărilor de anulare a opţiunilor personale ale cetăţenilor şi de impunere ca model de viaţă a societăţii de consum. Cea mai eficientă soluţie pentru ca cetăţnii să-şi recăştige dreptul de a fi ei înşişi şi de a trăi cum vor ei, nu cum îi condamnă alţii, este boicotarea produselor ale căror reclame prin frecvenţă şi calitatea lor le distrug intimitatea căminelor.
După această incursiune în propriile angoase, Ionuţ a revenit la situaţia pe care voia să o rezolve şi a continuat de unde a rămas. Superstiţie sau nu, efectul poziţionării şi mişcărilor lui, era întotdeauna aproape instantaneu. De fiecare dată se simţea mai relaxat, îşi elibera imaginaţia să zburde iar rezultatele nu se lăsau prea mult aşteptate. Când ajungea la concluzii care se înşiruiau logic, fără să se contrazică, în aer se simţea miros de creier încins, aproape de carbonizare.
Pentru început, a recapitulat cu maximum de acurateţe discuţia avută cu autorul accidentului sau mai bine zis, declaraţia dată de el. Ce îl nedumerea pe locotenent? Doru Dragu declarase ca pe un fapt divers că după ce a băut cafeaua, în corpul său s-a instalat o stare ciudată de slăbiciune şi incoerenţă tradusă pe scurt de Ionuţ Puşcă ca pierderea simţului realităţii. Îşi amintea că nici un moment inginerul nu încercase să justifice producerea accidentului altfel decât din vina lui şi nu făcuse nici o legătură între starea lui de atunci şi momentele imediat următoare consumării cafelei.
Locotenentului, trecut prin multe anchete i s-a părut neverosimilă transformarea bruscă a unui om tânăr cu o sănătate de invidiat într-o zdreanţă aproape inconştientă. Dacă ar fi atribuit această schimbare numai unei rătăciri de moment, fără nicio intervenţie din afara lui, tânărul ar fi trebuit să aibă antecedente şi nu ar fi inaugurat fără motiv această stare la vârsta de 27 de ani.
Despre boli ascunse cum este epilepsia nici nu putea fi vorba. De altfel, o asemenea boală nu i-ar fi permis niciodată tânărului să obţină permisul de conducător auto. Trebuie să fi intervenit ceva sau cineva care într-un fel sau altul i-a lichidat luciditatea pentru un timp făcându-i cadou o pauză de raţiune şi o atitudine de neluare în seamă a mediului real în care era amestecat în ziua nefastă a accidentului.
Ce anume se întâmplase constituia explicaţia evenimentului nefericit care avusese loc. Din aproape în aproape, o idee la inceput sub formă de întrebare începea să prindă contur în mintea din ce în ce mai implicată a anchetatorului; este posibil ca inginerul Doru Dragu să-şi fi pierdut luciditatea ca urmare a ingerării pe o cale sau alta a unei substanţe halucinogene sau din această grupă?
De fapt nu era nici o noutate, istoria accidentelor de circulaţie este plină cu exemple privind diferite cauze care au determinat accidente teribile produse în condiţii de neînţeles ca şi cel în cazul de faţă. Beţia este unul dintre motivele cel mai des întâlnite care explică asemenea accidente petrecute pe cer senin, în localităţi cu infrastructură bună, la intersecţii semaforizate. În toate cazurile ea duce la pierderea reflexelor şi al simţului realităţii, iar şoferii aflaţi în astfel de situaţii devin adevărate bombe pe roţi. Explicaţia cu beţia nu era valabilă şi în cazul Doru Dragu întrucât la toate verificările făcute se dovedise că el nu a consumat băuturi alcoolice.
Istoria a mai consemnat, este drept mai rar, cazuri de accidente produse ca urmare a unor intoxicări involuntare sau provocate de persoane mânate de interese criminale. Filtrând astfel de gânduri prin mintea lui aflată în stare de funcţiune la capacitatea maximă, a început să cocheteze cu ideea: inginerul Doru Dragu a fost otrăvit sau intoxicat cu o substanţă halucinogenă. În sinea lui i-a acordat acestei presupuneri şanse mai mari de 70 % confirmare ulterioară.
Ajuns aici cu deducţiile, şi-a dat seama că ancheta începe să îi depăşească atribuţiile şi că ea devine de competenţa celor din departamentul de criminalistică al poliţiei. Cum se ataşase de acest caz şi nu voia să fie înlăturat din anchetă, s-a gândit să se informeze la început mai mult pe cale privată decât oficială cum ar putea fi menţinut ca partener în rezolvarea cazului, mai ales dacă bănuielile lui se adevereau.
Cunoştea foarte bine atât rivalităţile existente între departamentele poliţiei, ca şi aroganţa celor de la criminalistică care se considerau o rasă superioară faţă de cei care lucrau pe străzi, ultimii fiind priviţi ca un fel de argaţi ai şoselelor, puşi la muncă în batalionul disciplinar de la circulaţie.
Tocmai de aceea s-a gândit să încerce cu viclenie mai întâi o cercetare proprie, ca o tatonare, să îşi dea seama cum stau lucrurile şi apoi să declanşeze cererea oficială. Din strategia sa făcea parte în primul rând contactarea lui Maximilian Cetate - prieten cu el, cunoscut în intimitate sub numele de alint Maxi, lucrător în departamentul criminalistic.
Pe Maxi îl ştia încă din timpul studenţiei. Lui voia să îi explice mai întâi presupunerile lui şi să-i stârnească ambiţia de criminalist. Dacă reuşea, acesta prelua cazul şi putea uşor să îl coopteze în echipa de investigaţie.
Maxi era un ardelean adevărat căruia i se potriveau toate glumele care au circulat despre ardeleni, cu toate relele, dar mai ales cu toate cele bune. Aceasta seminţie, semi-naţie, semi-etnie care au fost, sunt şi vor fi întotdeauna ardelenii s-au dovedit mereu a fi oameni de treabă dacă îi tratai corect.
Ionuţ ştia foarte bine asta pentru că îl cunoştea de mult pe Maxi. Amândoi terminaseră facultatea de drept şi în timpul studenţiei au avut relaţii excelente, păstrate şi mai târziu. Locuiseră la căminul studenţesc, în aceeaşi cameră timp de cinci ani, perioadă în care îşi puseseră în comun nu numai bunurile, dar şi visele lor.
Nu puteai să îl cunoşti pe Maxi fără să nu îl simpatizezi de la prima privire. Ca aspect el arăta: ori foarte bine, ori puţin caraghios, depinde de bunăvoinţa privitorului. Să ne imaginăm un tip înalt, aproape deşirat cu o înălţime de 1,98 m.; mai mult slab decât voinic; cu o faţă deschisă, neverosimil de copilăroasă pe care este lipit permanent un zâmbet ironic, plasat în colţul gurii. Un nas puternic, pronunţat aşezat simetric în centrul feţei ca punct de reper în jurul căruia se orânduiau celelalte piese ale figurii şi ochi albaştri, păr blond cu un început evident de chelie, completau înfăţişarea lui Maxi.
Despre chelia lui, cu tendinţă de lărgire necontenită a teritoriului pe care funcţiona, merita să fie amintit câte ceva, mai ales că posesorul ei nu căuta să o ascundă prin pieptănarea savantă a părului rămas - încă nehotărat dacă şi când să evadeze din bulbii piloşi ai ţestei în semn de solidaritate cu firele plecate.
Uneori amicii au încercat să-i ridice nivelul cheliei la un rang mai înalt, aproape academic numind-o calviţie. Acest savantlâc a fost contestat de el cu o furie neaşteptată pentru un individ atât de blând. El şi-a argumentat etimologic protestul pretinzând că ar fi acceptat mai curând sinonimul pleşuvie care oricum i se părea mai glorios deoarece amintea de vulturii pleşuvi, adevărate simboluri naţionale pentru multe ţări. Mai susţinea că termenul de calviţie se referă mai mult la o chelie adevărată, instalată definitiv pe când a lui era încă incertă, fiind încadrată la categoria “în curs de devenire”. Aşa că el, fără să o spună, lăsa deschisă calea de interpretare a fenomenului ca fiind reversibil. Păcat de el, altfel băiat bun.
În sfârşit, pentru că nu putea nega existenţa ei, în spirit de frondă o scotea în evidenţă de câte ori avea ocazia, folosind lozinca “părul prost părăseşte capul deştept”. Trebuia să fii Maxi să rezişti cu stoicism avalanşei de comentarii răutăcioase pe care le stârnea de fiecare dată acest slogan folosit de el până la exasperare pentru minimalizarea acestei scăpări a naturii.
Zâmbind aducerilor aminte despre prietenul său, tânărul locotenent s-a decis. Aşa va proceda ca să rămână “pe felie”. Va continua relaţia sa privilegiată cu Maxi care îi asigura nu numai avantajele unei prietenii sincere dar şi menţinerea intactă a şanselor în bătălia pentru aflarea adevărului.
Între timp, el va scormoni peste tot de unde credea că poate obţine informaţii în legătură cu domeniul interesului său.

Aşa s-a terminat perioada de gândire profundă a ofiţerului în legătură cu acest caz pe care îl considera departe de a fi o simplă anchetă obişnuită. La sfârşitul ei s-a simţit obligat să adreseze cu voce tare câteva cuvinte de mulţumire creierului său de parcă acesta era o persoană străină şi nu o componentă a anatomiei sale.
- Îţi multumesc, măi creiere, că mi-ai rămas fidel şi m-ai ajutat încă o dată să văd acolo, unde puţini ar fi încercat să caute. Bine că în cazul tău ţi-ai păstrat poziţia de gânditor şi nici nu poate fi vorba să te apelez în bătaie de joc: “măi, creier pane”. Sunt convins că acum, ca şi în alte cazuri, adevărul se ascunde în altă parte şi mai trebuiesc mâncate multe pâini până la aflarea lui.
Nu ar fi corect dacă s-ar trece cu vederea un fapt; de multe ori el şi creierul lui nu se aflau în aceeaşi tabără, între ei manifestându-se uneori puternice accente de incompatibiltate.
Cu acestea, regia cu care îşi organiza meticuloasele şi singuraticele lui reflecţii terminate de regulă cu adevărate revelaţii, a luat sfârşit. El a încetat să se mai legene pe scaunul ergonomic şi să se scarpine pe cap pentru stimulare, s-a încălţat, şi-a retras picioarele de pe taburet, a luat ziarul cu care le acoperise, l-a netezit şi după ce l-a împăturit cu grijă, l-a pus pe masă ca nou şi necitit, declarându-l virgin, numai bun de răsfoit.
În aceeaşi zi l-a căutat pe Maxi la telefon şi a stabilit cu el o întâlnire după terminarea programului “la una mică” la birtul din colţ unde se întâlneau de fiecare dată în ziua de salarii, locaţie invariabilă şi constantă indiferent de anotimp. Era un bun pretext să îl pună la curent cu nedumeririle lui şi mai ales o ocazie rarisimă, cum nu se putea mai bună, pentru a se insinua oficial în ancheta criminologica pe care el o vedea ca parte a dosarului de accident.
După ce a obţinut întâlnirea dorită, şi-a zis că deocamdată nu putea face mai mult pentru acest caz. Culmea este că ziua de lucru s-a terminat fără să primescă alte sarcini. Liniştea suspectă de la serviciu l-a făcut să creadă că schimbase ţara fără să ştie şi acum se afla probabil în alt stat, în care şoferii sunt porumbeii păcii sau nişte mieluşei nevinovaţi care respectă cu sfinţenie regulile de circulaţie.
În această ţară ipotetică, nici nu se produceau accidente de circulaţie; cât este ziulica de mare şoferii se pupau bot în bot cu politiştii, societăţile de asigurare se îmbogăţeau peste măsură, spitalele de urgenţă, smurdul şi morga îşi reduseseră activitatea numai la incendii, accidente de muncă şi la cazurile ce priveau persoanele de vârstă înaintată, iar atelierele de tinichigerie auto au fost radiate din Registrul Comerţului pentru inactivitate.
Năucit că a apucat să vadă acest miracol în timpul vieţii, şi-a spus cu o ironie îngrijorată: ori a ajuns în Rai ori a înnebunit. Cum nu putea să ajungă în Rai pentru că era încă viu, a tras concluzia că a înnebnuit. Nefiind sigur că asta era starea lui, a decis să plece acasă şi să se culce. Mâine va vedea cum se simte şi ce crede că i s-a întâmplat astăzi.
Până atunci “somn uşor domnule poliţist de la circulaţie - locotenent, detectiv de investigaţie Ionuţ Puşcă ”. Aveţi grijă ce faceţi cu creierul dumneavostră.