Capitolul X. Scurta şi neterminata relaţie dintre Doru Dragu şi Magda Păun.

Moto: Din nimic nu se naşte nimic. (Lucretiu/De rerum natura)

După ce a primit din partea poliţiei concluziile anchetei privind accidentul de circulaţie, Doru a socotit că este bine să cunoască şi părerea “taberei adverse”, din care face parte victima. Nu ştia dacă poliţia le-a contactat sau nu pe Clara sau pe prietena ei în legătură cu acest subiect.
În acelaşi timp, voia să o întrebe pe doctoriţa Magda dacă a găsit momentul potrivit să-i transmită victimei rugămintea de a-l primi şi dacă da, ce anume a hotărât ea.
Fără să mai stea pe gânduri a plecat la spital să o întâlnească. Cea pe care o căuta nu era în cabinet, dar sora şefă i-a promis că o va căuta. Până la venirea ei, l-a invitat pe tânărul inginer să o aştepte înăuntru.
Peste cca. 10 minute o uşă s-a deschis şi a apărut doctoriţa urmată de o soră. Şi-a cerut scuze pentru că nu a găsit-o în cabinet şi după ce i-a dat câteva instrucţiuni subalternei,
s-a îndreptat spre el cu un surâs larg şi mâna întinsă. A fost un exces de politeţe din partea ei, pentru că nu avea de unde să ştie că el s-a hotărât să îi facă o vizită.
Atitudinea ei contrasta vădit cu cea avută la prima lor întâlnire. Acum era numai lapte şi miere. Ceremonios, Doru i-a luat mâna: o mână mică, fină, delicată, bine îngrijită şi în timp ce se apleca să i-o sărute, a deschis discuţia pentru care venise.
- Iertaţi-mă că am venit iarăşi din proprie iniţiativă, dar am veşti noi de la poliţie şi vreau să vi le comunic chiar eu.
În tot acest timp, Doru o privit-o insistent ca pe un obiect de studiu. Rezultatul acestei examinări stăruitoare i-a întărit impresia excelentă despre femeia Magda, aşa cum şi-a
amintit-o. Arăta formidabil, i se părea mult mai frumoasă decât atunci când o cunoscuse. Era mai odihnită, mai calmă şi aborda o atitudine mult mai prietenoasă decât la prima lor întâlnire. Era ea, cea de toate zilele, nu o domnişorică preocupată în primul rând să-şi impresioneze interlocutorii.
Fără să îşi dea seama ce anume îi trecea lui prin cap, Magda continuând să surâdă i-a răspuns :
- Nu este nevoie, domnule inginer. A trecut mai înainte pe la spital locotenentul Puşcă şi
m-a informat despre tot. Este incredibil ce s-a întâmplat. Acum, când cunosc toată istoria, mă bucur că nu s-a întâmplat mai rău. Puteaţi muri amândoi şi dvs. şi prietena mea.
- Da, şi eu am fost de-a dreptul stupefiat când am aflat. În timpul anchetei nimeni de la poliţie nu mi-a spus nimic în legătură cu ce anume suspectează ei. Trebuie să vă spun că locotenentul m-a uluit cu perspicacitatea lui. Spun asta nu pentru că m-a absolvit pe mine, ci pentru că îi admir sincer inteligenţa şi tenacitatea ieşite din comun.
- Domnule, lăsând la o parte aspectul de telenovelă al întâmplării, mă asociez şi eu părerii dvs. că locotenentul a făcut o treabă bună, i-a confirmat doctoriţa părerea despre cel ce anchetase cazul în termeni mai putin laudativi.
Uşor afectat ca altcineva fie el şi poliţistul erou, i-a luat-o înainte cu o veste favorabilă lui, a crezut că a venit momentul potrivit ca el să supraliciteze şi să se implice. Asta a şi făcut imediat. El considera că nu este suficientă absolvirea lui de vină pentru a deveni automat Alba-ca-Zăpada dintr-o poveste în care mai erau implicaţi un număr de 7 pitici. Mai trebuia ceva, mult mai mult.
Justiţia oamenilor s-a dovedit mai permisivă decât propria lui conştiinţă. După accident, el a fost chinuit numai de gânduri, dar undeva, într-un pat de spital o fată tânără - victima, parte a întâmplării şi ea - zace şi acum. Ea a suferit şi suferă încă un complex de chinuri fizice şi traume psihice ce nu pot fi comparate cu nimic pe măsură. În aceasta consta inechitatea, acceptată atât pe pământ, dar din păcate şi în cer.
Doru nu poate uita că el fost mâna destinului care a lovit, de aceea este hotărât să îndrepte tot ce a stricat fără voie, indiferent ce eforturi presupune decizia lui. Iată de ce nu a mai răbdat şi şi-a reiterat intenţiile.
- Vreau să vă spun că - în ciuda concluziilor poliţiei - nu mă consider mai puţin vinovat de ceea ce i s-a întâmplat prietenei dvs. din vina mea. Din acest motiv intenţionez mai mult decât oricând să mă confesez direct în faţa domnişoarei Clara.
În timp ce el aţtepta să vadă dacă repetata lui rugăminte i-a trezit amintiri în memorie, ea
l-a scos din incertitudine.
- Dacă vă referiţi la discuţia noastră de data trecută, vă răspund că nu am uitat ce m-aţi rugat. Din păcate, Clara nu a fost destul de detaşată de situaţia ei ca să îi pot strecura rugămintea dvs. Promit că am să o fac cât de curand, imediat ce apreciez că se poate.
Cu asta, ea a lăsat să se înţeleagă că a lămurit 100 % tot ce a rămas neclar din întâlnirea anterioară şi a reluat liniştită conversaţia ca pe ceva firesc, mai mult chiar, a apelat la fiţe şi a început să facă pe ingenua mutând nedumerirea în grădina ei.
- După discuţia cu locotenentul Puşcă de la poliţie, nici eu nu îmi dau seama cărei informaţii trebuie să îi dau prioritate când voi sta de vorba cu ea; dorinţei dvs. de a o întâlni sau să îi spun care au fost concluziile anchetei făcute de poliţie, cu tot tacâmul cunoscut. Dvs.ce părere aveţi?
- Dorinţa mea de a sta de vorbă cu dânsa nu are legătură cu ancheta poliţiei. Ea vine aşa cum v-am mai spus din convingerea că sunt vinovat faţă de ea - că eu cu mâna mea, fie şi
neintenţionat am făcut-o să sufere. De aceea, las la aprecierea dvs. ordinea de care vorbeaţi. Din păcate, cu cât trece timpul, cu atât creşte şi dificultatea de a mă apropia de dânsa.
- Aveţi dreptate, trebuie să urgentez întrevederea. Oricum, m-am gândit între timp. Opinia ei va fi influenţată în mod sigur de ordinea în care primeşte cele două informaţii. Dacă află mai înainte ce a găsit poliţia, ar putea să creadă că v-aţi hotărât să o vedeţi după ce aţi fost scos din cauză şi asta v-ar putea transforma în ochii ei într-un laş şi ipocrit. Eu însă o să am grijă să îi spun realitatea; că dvs. aţi cerut să o vedeţi imediat după ce şi-a revenit, cu mult înainte de terminarea anchetei.
- Mulţumesc pentru logica dvs. Probabil o datoraâi mentalităţii feminine şi în plus, faptului că o cunoaşteţi bine pe domnişoara Clara şi felul ei de a gândi.
- Cred că în două, trei zile am să vă chem, a continuat Magda mimând părerea de rău pentru nereuşita ei în medierea întâlnirii dintre cei doi. Până atunci aţi putea dacă vreţi, să îmi faceţi şi dvs.un serviciu.
S-a gândit mult înainte de a-i spune ce anume consideră ea un serviciu. Îi era şi puţin jenă, chiar teamă ca el să nu interpreteze cererea ei altfel decât ar fi fost cazul.
După un timp s-a hotărât să-i spună direct despre ce este vorba, sperând că el este suficient de inteligent să ia lucrurile cum sunt.
- V-aş ruga să mergeţi cu mine la un restaurant - la un dineu de afaceri - unde trebuie să mă întâlnesc cu doi domni care lucrează pentru o firmă straină de echipamente medicale. Vă daţi seama că nu pot şi nici nu vreau să mă duc singură. Când v-am văzut, m-am şi gândit că sunteti omul potrivit pentru asta. Nici nu mai am timp să găsesc pe cineva pentru că întâlnirea are loc seara asta.
În acest fel ea fără să urmareasca aşa ceva, îi dădea de înţeles că nu are un iubit de actualitate sau măcar un prieten mai apropiat la care să apeleze, deşi dacă se gândea bine, atunci nu avea nici o importanţă.
Lăsându-l să tragă această concluzie care putea să apară chiar jenantă pentru o fată tânără, ca ea, a continuat.
- Ca să nu intraţi în panică şi să credeţi că vă angajez faţă de mine, am să vă prezint drept un prieten de familie.
- Cu plăcere, a venit imediat răspunsul lui Doru. Dacă interesele o cer, puteti să mă prezentaţi chiar ca logodnicul dvs. Vă sigur ca nu am să profit de poziţia asta privilegiată ca să încep să manifest mici gesturi de afecţiune în public.
La auzul acestei replici, ea a început să râdă sănătos, în cascade, cu sunet de clopoţel de argint. Dacă acceptul de a o însoţi era previzibil, modul în care l-a formulat a fost neaşteptat.
Râsul ei l-a molipsit şi pe el. Deşi trecuseră mai bine de trei săptămâni de când Doru nici
măcar nu a zâmbit, de data asta detaşat în sfârşit de necazurile lui, urcat pe acelaşi val de brusca ei veselie, a început şi el să râdă - la început crispat apoi din ce în ce mai relaxat.
Între cei doi s-a spart gheaţa şi în locul ei s-a instalat buna dispoziţie şi sinceritatea.
Ce s-a petrecut la sfârşitul discuţiei a devenit promiţător pentru relaţia lor viitoare.
După ce au stabilit coordonatele întâlnirii s-au despărţit, fiecare ducând cu el o imagine diferită despre celălalt faţă de cea iniţială. Pe scara culorilor ea se situa undeva între rozul optimismului şi albastrul speranţei.
Seara, la orele 20:00 Magda şi Doru s-au întâlnit în faţa restaurantului. Intrând în sală, s-au aşezat la o masă şi în aşteptarea celor doi străini, au comandat câte un bitter Campari.
Întâlnirea cu străinii era fixată la 20:30. Din spirit de prevedere cei doi s-au întâlnit cu 30 de minute mai devreme în eventualitatea că în traseul lor către restaurant, nimeresc în unul din blocajele de circulaţie din ce în ce mai frecvente.
Răgazul avut până la întâlnirea cu reprezentanţii firmei străine a fost folosit de Doru să o admire pe Magda.
Îmbrăcată în o rochie neagră cu o croială modernă, pantofi cu tocuri înalte şi accesorii simple; eşarfă, cordon şi o gentuţă toate de culoarea tutunului - era frumoasă, distinsă şi elegantă. Bijuteriile ei erau un medalion şi o brăţară simplă, ambele din aur.
Spre deosebire de alte femei din generaţia ei, sclave ale unui modernism ostentativ, robite de ideea că ieşirea în public nemachiate le-ar face să se simtă ca dezbrăcate, ea nici măcar nu se farda. Singura libertate pe care şi-a luat-o a fost sublinierea conturului buzelor cu un ruj de culoare roşie aprinsă, intervenţie care alături de calităţile ei fizice se dovedea suficientă pentru a-i da un aer fascinant de femeie fatală.
Renunţase la ochelari care - aşa cum presupusese Doru la prima întâlnire - făceau parte dintr-o regie al cărui unic scop era “impresia artistică” şi aveau rolul să-i dea un aer de severitate specific profesiei, aer pe care mai târziu când va înainta în vârstă, îl va regreta în mod sigur.
Din meditaţia lui admirativă Doru a fost trezit de soneria unui telefon mobil. Nu era al lui, avea alt semnal de apel - era telefonul ei.
Magda a tresărit şi un gând fugar i-a brăzdat mintea - probabil că este de la spital cum se întâmpla destul de des - şi l-a deschis.
În telefonul al cărui volum a fost deschis la maximum ca el să poată auzi conversaţia, se auzea vocea îndepărtată a unui bărbat care se exprima în limba engleză.
- Missis Magda, I want to apologize, I am not in a position to meet you now, as we all ready arranged, because unfortunatelly I am not in a town. I hade to leave suddenly your country, my boss gave my a strong order to come in the company for a very important meeting. Now, I call you from my office. Every things which we have discussed are still valid. My apologize, if I did some inconvenients to you. I promise, when I will be back, which will very soon, maybe next week, I will renew my offer even in better conditions. Again please be so kind and excuse my.
- Mister Connoly, I understood very well your situation. Believe me, in these conditions
you should care mainly about yours problems, than my. This unexpected situation no create to me any troubles. I am still here, waiting for your coming. I wish you all the best and great results, i-a răspuns doctoriţa, tot în engleză.
- Thank you again for yours kind understanding. Bye, bye!, şi telefonul apelatorului a fost închis.
După ce convorbirea s-a terminat, Magda s-a uitat la el neputincioasă, cu o figură vinovată şi a început la rândul ei să se scuze.
- Aţi văzut ce s-a întâmplat, nu am putut să prevăd situaţia asta şi v-am deranjat de pomană. Îmi pare aşa de rău şi nici nu mai ştiu cum să mă scuz în faţa dvs. Ea se gândea cu neplăcere că el ar fi putut crede că tot ce s-a întâmplat a fost aranjamentul ei ca să-l scoată la o întâlnire în oraş. Îi venea să intre sub masă de necaz şi ruşine.
Zâmbind, cu aerul unui om stăpân pe situaţie, oarecum condescendent, el a liniştit-o imediat cu un răspuns surpriză, însoţit de ample explicaţii.
- Eu cred că soarta a vrut să ne cunoaştem mai bine şi a organizat această mică diversiune.
Din ea vreau să ies şi eu cu un oarecare câştig. Premiul pe care mi-l doresc este la îndemâna dvs. şi puteţi să mă ajutaţi să îl dobândesc. Mi-ar place dacă aţi fi de acord să ne tutuim. Însă numai în condiţiile în care nu consideraţi că este o pretenţie exagerată şi nu credeţi că sunt un profitor al situaţiei create. Mi se pare mai puţin oficial să foloseşti apelativul direct şi o adresare fără constrângere, la persoana întâi.
Aici a făcut o pauză să vadă dacă pe faţa ei poate citi ceva: un surâs, o clipire din ochi, orice semnal care ar fi putut însemna incurajare.
Zadarnic. Figura ei nu arăta entuziasmul pe care îl aştepta; era incoloră, inodoră, insipidă şi pe deasupra imobilă - de om nehotărât - gen de mimică imposibil de încadrat undeva. Putea să o atribuie unei indecizii din partea ei sau să-şi asume el vina trecând-o în dreptul lui la capitolul gafelor din care tocmai a facut una grosolană. Ca alternativă ar putea să înghesuie propunerea făcută de el în grupa calificativului de curaj neruşinat.
Cu toate că nu era încă edificat care este motivaţia pentru lipsa ei de reacţie, şi-a luat inima în dinţi şi deloc descurajat a continuat să îşi dezvolte logica.
- Întotdeauna când cineva îmi vorbeşte cu dvs., îmi vine să mă uit în spate. Am senzaţia că nu sunt singur, iar persoana nu mi se adresează mie, mai este cineva cu mine căruia îi datorez această politeţe. Pe de altă parte, vorbitul la persoana II-a plural mă oboseşte şi mă face să mă simt ca în tramvai când din greşeală am călcat pe cineva pe picior şi mă scuz vorbindu-i cu “dvs”.
Ultimele lui cuvinte păreau că şi-au atins ţinta. Fata a început să se învioreze şi a căpătat expresia unui interes în perspectivă, dar nu numai atât. Mai exprima ceva ce el nu putea să definească, mai mult chiar, a zâmbit stâjenită. Dar zâmbetul ei semăna mai mult cu al unei persoane pe care o strângeau teribil pantofii sau al cuiva care tocmai mâncase corcoduşe acre şi se străduia din răsputeri să lase impresia că mâncase ananas.
Tot e bine, şi-a zis el, e un progres. I s-au mişcat câţiva muşchi pe faţă, însemna că trăieşte, şi s-a decis să-şi termine ideea.
- Unul dintre puţinele lucruri pe care le admir la americani este modul de adresare între ei, la persoana I-a singular şi pe numele mic.
După ce a aruncat pe masa tăcerii şi această încercare Doru a tăcut. În sinea lui credea că nu ar trebui să mai spună nimic înainte de a şti, cât de cât, ce gândeşte ea.
Situaţia se schimba din secundă în secundă. Acum Magda nu numai că tăcea, dar începuse să se frământe pe scaun.
El nu ştia cum este mai bine să procedeze; să se ridice de pe scaun, să-i mulţumească pentru plăcuta întâlnire şi să plece?; să îi ceară scuze pentru propunerea lui cu tutuiala care acum începuse să îi pară şi lui năzdrăvană?; sau să o invite la dans? Ultima idee a învins.
Ar fi ceva nou, deci asta trebuie să fie şi a îndrăznit cu hotărârea disperatului ultimei şanse, care după ce şi-a pierdut toţi banii la ruletă, găsind un mărunţiş prin buzunare îl aruncă şi pe acesta pe masa de joc.
- Indiferent de răspunsul dvs., nu aş vrea să ne ratăm seara. Drept urmare, sunteţi invitata mea la cină chiar aici, poate o să şi dansăm. Ştiu să o fac bine şi promit să nu vă calc pe bombeuri.
În realitate, el judecase greşit atitudinea ei. Ea era încă deranjată de situaţia imposibilă în care a fost pusă de cei doi străini cu care trebuia să se întâlnească. În sinea ei era convinsă că Doru, asemenea tuturor tinerilor pe care îi ştia, i-au crescut corniţe de infatuare crezând că tot ce s-a întâmplat a fost un aranjament de-al ei. Mândria ei a suferit un şoc, un recul şi de aceea s-a retras în muţenie. Ea şi-a revenit abia după ce el a construit cu multă răbdare o platformă solidă pentru continuarea în mod plăcut a serii, convingând-o să ia lucrurile aşa cum sunt, cum au avut loc.
Departe de a nu fi interesată, ea îl ascultase din ce în ce mai mulţumită şi la sfârşitul lungii lui cereri, solicitări, dorinţe - toate aceste cuvinte se potriveau situaţiei şi nu ştia pe care să îl aleagă - a bătut din palme ca un copil în semn de acceptare a propunerii lui, fără condiţii.
Drept dovadă că şi-a însuşit lecţia şi este hotărâtă să o aplice imediat, i s-a adresat aşa cum a cerut el.
- Dorule, mă bucur să aud asta. Meriţi să te pup şi chiar aş face-o dacă aş fi sigură că nu se ia rujul. Nu am verificat încă însuşirea asta a lui care apare în toate reclamele produsului.
El nu s-a putut opri să nu remarce termenul folosit de ea pentru a-i anunţa teoretica ei recompensă. Exprimarea cu “meriţi să te pup“ şi nu cu “meriţi să te sărut” arunca intenţia ei direct în copilărie - nici măcar în adolescenţă. Dar se înşela din nou, aşa cum avea să constate mai târziu. Hotărât lucru, fata asta deşi nu prea avea experienţa relaţiilor cu bărbaţii era un izvor nesecat de surprize.
Fără să pară că are ceva de comentat, i-a replicat plin de îndrăzneală şi fără să clipească, ceva, care la prima vedere se mărginea la caracteristicile rujului. În opinia lui răspunsul ar fi trebuit să însemne o mica pedeapsă pentru infantilismul propunerii de recompensă.
- Nici eu, dar nu pentru că nu folosesc ruj, ci pentru că nu ştiu cum se comportă buzele tale rujate - iar după o scurtă pauză a mai adăugat - sau nerujate. Îţi propun să verificăm aderenţa rujului pe buze chiar în seara asta. O să te invit la dans şi în timpul lui poţi să o faci şi să mă surprinzi. Locul unde vrei să verifici adevărul susţinerilor din reclamă este opţiunea ta.
Amândoi au râs ca de o glumă bună şi nici ea nu a comentat în nici un fel răspusul lui.
Se făcuse ora 21:00 şi era timpul să cheme chelnerul pentru comandă. Cunoscând lentoarea în care se face servirea clienţilor până la sosirea comenzii, Doru a invitat-o pe Magda la dans.
La fel cum se spune la protocoalele cu şefi de stat pentru marele public naiv care acceptă orice gogoaşă prezidenţială dacă este ambalată frumos; invitaţia a fost acceptată cu plăcere…… şi de Magda.
În timpul dansului, cu toate precauţiile luate existau momente în care pieptul lui plat venea în contact cu al ei, diferit de al lui. Cu o geometrie variabilă, în permanentă mişcare, la fiecare pas, cele două protuberanţe neastâmpărate şi elastice - lipsite de autoritatea unui sutien tiranic - scăpate de sub control, jucau rolul seducţiei involuntare.
Fiecare atingere dintre ei, lui îi provoca o plăcere dureroasă în aşteptarea celei ce va urma, iar ei - o senzaţie necunoscută până atunci de aşteptare infiorată şi de nelinişte: ca un preambul al chemării ancestrale a simţurilor, al trezirii femeii care zăcea în ea, cufundată într-un somn letargic.
Magda se simţea dominată de emoţie, ca la vârsta copilăriei în seara de Crăciun, înainte de a se desface pachetele cu daruri.
Cum amândoi voiau să se simtă bine, au înlăturat precauţiile şi s-au lipit abandonându-se în ritm de tangou. Uitaseră unde se află, aici în restaurant pe ringul de dans sau în altă parte a lumii; pe o plajă caldă şi pustie unde nu erau decât ei contopiţi într-un singur trup participând la împlinirea unui ritual al cărui final era descoperirea eternului adevăr: un bărbat nu înseamnă nimic fără femeie, iar femeia este neterminată fără bărbat.
Când el nu se aştepta, profitând că au ajuns într-un unghi mort din care nu puteau fi văzuţi, mascaţi de un palmier decorativ, ea s-a oprit din dans, i-a luat capul între mâini şi
l-a sărutat lung pe buze. Era finalul sublim al unei descoperiri făcute în sfârşit de ea - al
atracţiei fizice de nestăpânit dintre sexe.
După câteva secunde bune, s-a dezlipit de el, l-a privit cu atenţie şi a declarat.
- Este corect ce se spune în reclamă, rujul nu s-a luat. Ca să mă conving, mai încerc o dată. În clipa următoare cei doi tineri s-au înlănţuit într-o nouă îmbrăţişare. Spre deosebire de prima, a doua a durat mai mult.
Relaţia lor evoluase foarte mult de la prima întâlnire. Mult şi repede, poate prea mult şi prea repede.
Ajunşi aici, viaţa le-a impus celor doi tineri să ia în serios relaţia lor. Asta au şi facut, sau au încercat să facă după ce seara placută petrecută împreună a luat sfârşit şi el a condus-o acasă.
S-au despărţit - cum era firesc - repetând procedeele iniţiate de Magda în timpul dansului şi continuate de el cu o satisfacţie neascunsă.
Din păcate, viziunile lor asupra acestei relaţii nu au coincis. Ele au fost diferite şi au generat urmări neaşteptate.

Viziunea lui Doru Dragu despre relaţia cu Magda Păun.

De când a cunoscut-o, el a avut o premoniţie. S-a simţit puternic atras de ea şi a fost sigur că Magda îl va preocupa din ce în ce mai mult.
Nu era sigur dacă atracţia se va finaliza prin a se îndrăgosti de ea - cu toate că existau toate motivele ca acest lucru să se producă.
Până la un punct, evenimentele chiar au curs în această direcţie. El era foarte preocupat de ea. Era singura persoană care putea să o determine pe Clara să îl primească în rezerva ei de spital. Lângă patul ei de suferinţă ar fi avut prilejul să îi ceară iertare pentru răul făcut, să îi ofere tot ajutorul de care era capabil, ca ea să-şi poată reveni şi să strălucească din nou în lume.
Sentimentul vinovăţiei faţă de tânăra accidentată era atât de puternic, încât decizia lui era fără întoarcere; dacă soarta ar fi avut cruzimea să o condamne să-şi petreacă viaţa imobilizată într-un scaun cu rotile, se simţea destul de puternic şi hotărât să îşi lege viaţa de a ei, renunţând fără păreri de rău la toate plăcerile pe care le poate avea un om tânăr şi sănătos. Fără iertarea ei, simţea că nu mai poate trăi.
Nimeni nu ştia mai bine decât el ce a însemnat viaţa lui în ultimele săptămâni. Chinul nopţilor nedormite sau pline de coşmar. Nu mai avea curajul să se culce de teama lor.
Construcţia lui sufletească şi educaţia primită nu îi permiteau să judece şi să trăiască altfel. Făcea eforturi epuizante ca cei din jur să nu vadă ce se petrece în sufletul lui. Acolo - între el, ca fiinţă încă vie, muritoare şi sufletul lui nemuritor - unde nu poate pătrunde nimeni şi toate secretele sunt mai bine păstrate decât oriunde, se simţea dator întregii omeniri cu o viaţă distrusă.
Era la un pas de a-şi pierde minţile. Singura punte între el şi Clara - între viaţa şi moartea lui - era Magda. Miza pe care o reprezenta ea pentru el era copleşitoare.
Şi acum, fără ca el să o caute şi fără să facă nici un efort, a ajuns mai aproape de ea decât a sperat. Pentru cât timp încă nu ştia. Singurul adevăr pe care îl cunoştea bine, era că în acea perioadă în viaţa lui nu exista nici o femeie. “Cea pe care o aştepta de atâta vreme să fie Magda?”, s-a întrebat el. Ciudat, nu avea acest sentiment. Cel puţin nu acum. Nu putea anticipa cum va evolua ulterior relaţia dintre ei şi nu înţelegea bine ce s-a întâmplat. Iată de ce şi-a pus unele întrebări după întâlnirea cu Magda. “Ce au fost sărutările şi îmbrăţişările lor?” Neprimind răspuns de nici unde, a căutat să găsească răspunsul prin altă serie de întrebări. “Au fost o descărcare nervoasă ca urmare a presiunii în care trăisera amândoi ultimele săptămâni? Era începutul unei mari iubiri sau numai un foc de paie alimentat de o lungă abstinenţă, care se cerea stins? Ce şanse are această afecţiune galopantă? Va putea ea să se transforme într-o iubire durabilă sau este o pierdere de timp, un antrenament sau ceva asemănător?”
La toate acestea se gândea el şi încerca să se privească de undeva din exterior. Era un
experiment pe care îl făcea cât putea de des împins de o veche aserţiune cu iz filozofic, obsedantă încă din adolescenţa lui; “aş vrea să fiu omul care trece acum prin faţa mea”.
Vedea în această expresie o năzuinţă, o căutare neostoită spre obiectivitate. În această perspectivă încerca să se dedubleze, să iasă din el şi să se privească dinafară. Nu a fost prea mulţumit de ce a văzut.
Îşi rememora scenele în care ei se sărutau, dar nu îşi făceau declaraţii, nu se ţineau de mână şi nu se priveau pierduţi unul în ochii celuilalt.
Se întreba atunci; mai pot ei oare acum să dea timpul înapoi şi să-şi reînceapă idila ca Romeo şi Julieta astfel ca relaţia lor să urmeze etapele cunoscute ale acestei iubiri universale? Probabil că nu. Neputinţa lor nu se datora timpurilor care s-au schimbat de atunci, după cum de ea nu este vinovat nici progresul omenirii care tot grăbindu-se, a sărit peste stadii intermediare. Nevoia de a găsi o explicaţie adevărată care să îl mulţumească l-a făcut să îşi continue acest harachiri mintal. Dacă sentimentul de iubire este mereu acelaşi, atunci explicaţia trebuie să fie alta; ei nu sunt făcuţi unul pentru altul.
Pot să se sărute până mor sau până li se tocesc buzele, să se zvârcolească în pat în spasmele unei plăceri sublime dar nu vor putea fi niciodată un cuplu adevărat, o echipă, asemenea celor cărora lumea de astăzi le datorează existenţa.
Cu cât se gândea mai mult cu atât era mai descurajat şi mai dezamăgit; de el, de viaţă, de tot şi de toate.

Viziunea Magdei Păun despre relaţia cu Doru Dragu.

Magda nu avea nici o înclinaţie spre filozofie şi nu îi plăceau lucrurile complicate sau care se puteau complica - cu sau fără participarea ei.
Pentru ea viaţa socială, civilizată, trebuia să se încadreze într-un sistem de constrângeri liber consimţite, detaliate prin norme şi reguli care trebuiesc ţinute sub control.
Când apare tendinţa de evadare din aceste constrângeri, se aplică sancţiuni progresive: prima treaptă o reprezintă cele cu rol preventiv; atenţionarea şi apoi în ordine: izolarea şi reeducarea.
Dacă nu se obţin rezultatele aşteptate, pasul următor este marginalizarea. Ultima treaptă pe scara graduală a sancţiunilor - care reprezintă şi pedeapsa supremă - este excluderea.
Înghesuită forţat în aceste limite, pentru Magda viaţa părea simplă. Prin urmare, toate care ţin de viaţă sunt la fel - simple.
Dragostea ţine de viaţă, deci nimic mai simplu. Îţi place cineva şi această emoţie este reciprocă, încearcă-ţi norocul ca marea cu degetul.
Dar cum vine asta cu degetul şi marea, s-a întrebat ea vrând să pătrundă mai adânc în filozofia degetului şi a mării?
- Ce trebuia să verifice ea? Că marea este ud? / Că este adâncă şi sărată? / Că este rece sau caldă? / Că muşcă./ Sau că este un lac rusesc?
Ultima întrebare, şi-a zis, nu se pune pentru că este o gafă monumentală a unui vremelnic preşedinte care a dovedit lumii întregi că odată cu părul, ca şi Samson din legendă, şi-a pierdut puterea şi mintea.
Când l-a văzut prima oară pe Doru, i-a plăcut ca bărbat. Avea însă o hibă, comisese o faptă reprobabilă, deci putea recidiva.
Insistenţa lui de a vorbi cu Clara era de înţeles. Nu vedea însă nici un motiv să se grăbească să îi aranjeze vizita la ea în salon. Luase hotărârea să o facă, dar a amânat cât se poate punera ei în practică.
Şi a făcut-o atât pentru a o proteja pe Clara cât şi pentru a-l pedepsi pe el, lăsându-l pradă disperării şi părerilor de rău cât se putea de mult.
În acea perioadă, în imaginaţia ei, el făcea atunci parte din prima categorie, a celor cu abateri de la constrângerile lumii civilizate. Trebuia să i se aplice sancţiunea de izolare şi reeducare.
După ce locotenetul Ionuţ Puşcă i-a desluşit tot misterul accidentului, Magda şi-a schimbat complet atitudinea faţă de el.
Doru nu mai era criminalul sângeros sau asasinul lipsit de scrupule. Era şi el la rândul lui o biată victimă a unor nenorociţi certaţi cu legea şi trebuia ajutat.
Când l-a rugat să o însoţească la restaurant a făcut-o şi pentru a-şi repara imaginea în proprii ei ochi.
Acum când ştia adevărul, putea să dea frâu liber plăcerii de a fi cu el. Conversaţia lui era
plăcută, elevată, scăpărătoare uneori şi dovedea că este instruit, un adevărat domn.
Începuse să îi placă mult compania lui şi spre surprinderea ei s-a trezit practicând un verb tot mai curajos în conversaţie şi o libertate în gesturi pe care nu şi-o cunoştea. Se transformase într-o fiinţă pământeană.
La un moment dat a simţit nevoia să îl sărute şi să îl ţină în braţe. Nu a ezitat să creeze motivaţia şi a reuşit.
Pe fondul entuziasmului de care era cuprinsă l-a luat pe sus, într-un zbor vertical spre cer,
deasupra propriilor ei prejudecăţi şi l-a adus ..... înapoi pe pământ trăgându-l după ea
într-un salt mortal, sinucigaş, fără paraşută. Aşa vedea ea începtul fulminant al relaţiei cu Doru.
Magda nu iubise nici un bărbat până atunci, cum văzuse în mai toate filmele şi citise în cărţile de dragoste care înnebuneau generaţii după generaţii de fete romanţioase.
Toate acestea îi plăceau, dar nu ca practicantă.
E drept, ieşise cu câţiva bărbaţi în lume, aleşi după criterii morale riguroase; la restaurante, spectacole, excursii, dar a fost mereu rezervată.
Lipsa ei de interes pentru bărbaţi a făcut-o să se întrebe de multe ori dacă nu cumva este
frigidă sau are predispoziţii pentru lesbianism.
Nu a insistat să afle adevărul. Era prea complicat. Îl putea afla numai într-un singur mod. Să accepte o relaţie intimă cu un bărbat din multitudinea de oferte care i se făceau. Nu a găsit persoana potrivită să merite acest efort şi s-a lasat păgubaşă.
Ca orice fată cu imaginaţie credea totuşi în marea iubire - când o fiinţă nu mai reprezintă
nimic ca individ separat şi se pierde în eterna ecuatie: doi egal unu, singura adevarată în viaţă, în ciuda neadevărului ei matematic. Doi egal unu, asta trebuie să fie, îşi repeta mereu.
Astfel, şi-a recapitulat Magda impresiile despre iubire sau amor fără să facă vreo diferenţă între cele două cuvinte - căci despre impresii putea fi vorba în epoca pre-Doru Dragu, nu despre simţiri adevărate şi experienţă.
Acum, după o seară petrecută cu el, Magda judeca altfel relaţiile dintre un bărbat şi o femeie. A înţeles că ele sunt mai profunde decât crezuse şi nu semănau cu relaţiile dintre două femei.
Se gândea la prietenia ei cu Clara şi încerca să sesizeze deosebirea faţă de ce aştepta ea de la un bărbat ca Doru.
Clara îi trezea sentimente de duioşie, de tandreţe potolită, dorinţa să o apere împotriva tuturor care puteau să-i facă rău. Ar fi făcut orice pentru binele ei.
Puteau să-şi împrumute hainele, să sporăvăiască la nesfârşit despre orice şi multe, multe altele, dar când venea seara se culcau separat - fără să simtă nevoia să o facă împreună. Nu îi tresărea inima când îi auzea vocea sau paşii, nu o visa ziua cu ochii deschişi şi nici nu îi apărea noaptea în vis lipindu-se de ea ca apoi să se trezească udă toată de transpiraţie.
Faţă de Doru lucrurile stăteau diferit. Era altceva. Simţea o nevoie organică să fie lângă el, iar atunci când se afla, voia să fie ocrotită de el, să fie ţinută în braţe, să fie mângâiată. Începuse să fie obsedată de relaţii fizice, de tot ce înseamnă atingerea de un bărbat, ea care până atunci nu se arătase interesată de ele.
Singurătatea - mai ales seara - îi părea acum de nesuportat, dar împreună cu un bărbat care îi plăcea, ar fi acceptat să locuiască pe o insulă pustie.
Ceea ce începuse cu Doru a maturizat-o, a trezit femeia din ea. Ar fi dorit ca el să facă parte din viaţa ei şi să formeze împreună o pereche invidiată.
Aveau tot ce trebuie pentru asta. Erau tineri, inteligenţi, cultivaţi, arătoşi, sănătoşi şi cu cariere frumoase.
Magda nu era sigură că aşa se va întâmpla, dar era fericită că prin el a descoperit bucuriile unui cuplu. Îi era recunoscătoare pentru că el a fost declanşatorul acestora, i-a deschis ochii şi a fixat-o pe o traiectorie corectă în viaţă.
Acum, când începuse să cunoască aceste bucurii, nu era dispusă să renunţe la ele - dar nici să penduleze între incertitudini - dorea mai mult decât îi furnizase Doru.
Voia să descopere fiorul vorbelor de dragoste, al declaraţiilor de iubire nespuse ei de nimeni până atunci, să se îndrăgostească şi să iubească, să fie la fel ca toate femeile.
După cunoaşterea viziunilor celor doi tineri despre viitorul relaţiei dintre ei - aflaţi aproape de iubire - dar vai, atât de departe de ea - a devenit limpede că între ei existau deosebiri esenţiale.
Ce s-a întâmplat cu ei reprezintă una din variantele de răspuns la marea întrebare; oare destinul îi va uni sau le-a planificât viaţa în contratimp?
Această dilemă a chinuit la vremea lor toate perechile de tineri între care a existat o puternică atracţie fizică şi dorinţa nestăpânită de a fi împreună.
În cazul Magdei şi al lui Doru, ei nu s-au potrivit să formeze împreună un cuplu adevărat, ori s-au cunoscut prea târziu sau dimpotrivă, prea devreme.