Capitolul VI. Prima vizită la spital

Moto: Disinit in piscem / Terminat in coada de peste. ( Horatiu / Ars poetica)

Convorbirea avută cu detectivul Ionuţ Puşcă a însemnat pentru Doru o mare uşurare. Nu avea cuvinte să mulţumească cerului pentru veştile bune primite. Ofiţerul i-a comunicat cu o mină de om mulţumit că fata a scăpat cu viaţă şi este în afara oricărui pericol. El a mai precizat că a avut personal o scurtă convorbire cu doctoriţa accidentată şi după părerea lui ea era perfect lucidă, având o evoluţie favorabilă spre vindecare. Totodată i-a sugerat să îşi programeze o vizită la spital iar pentru asta va trebui să ia legătura cu doctoriţa Magda Păun.
La plecare ofiţerul l-a sfătuit că ar fi bine pentru el să aibă o întrevedere şi cu victima. Discuţia l-ar putea lămuri de pe acum care va fi atitudinea ei cu privire la accident şi ce intenţii are; ce acţiuni crede că ar putea să întreprindă din punct de vedere legal, atunci când starea sănătăţii îi va permite.
Informatiile primite l-au liniştit oarecum. Imediat a sunat-o pe doctoriţa Magda, şi i-a comunicat că ar dori să vorbească cu ea în legătură cu accidentul suferit de prietena ei. Fără multe comentarii, ea i-a programat o întâlnire a doua zi la spital. Ajuns acolo, încă de la intrare a simţit o strângere de inimă. Starea de angoasă indusă de motivaţia vizitei era amplificată de liniştea din saloane şi de culoarea albă, obsedantă, în care se cufundase ca într-o ceaţă densă. Parcă era un cărăbuş care intrase din nebăgare de seamă într-o baie de iaurt şi în nici un caz nu putea spune că senzaţia încercată era placută.
Se simţea absorbit complet de mediul spitalicesc, necunoscut lui, în care se vedea ca o incluziune străină pătrunsă ilegal într-un microcosmos celular, plin de fagocite lacome ce se năpusteau asupra lui cu ferocitate, să îl înglobeze şi să-l facă să dispară. Stăpânindu-şi cu greu senzaţiile neplăcute şi făcându-şi singur curaj, a găsit în cele din urmă cabinetul doctoriţei Magda Păun.
A bătut în uşă şi a intrat cu sfială înăuntru. Spre norocul lui, în spatele biroului pe un scaun ergonomic, stătea chiar persoana pe care o căuta.
Îmbrăcată cu un halat alb imaculat care îi sporea supleţea tânăra doctoriţă i-a impus chiar de la prima privire. Cu părul blond închis şi ochii verzi, limpezi, ascunşi profesional în spatele unor ochelari purtaţi mai mult pentru a împrumuta o imagine matură feţei decât din nevoi cerute de imperfecţiuni oculare, Magda era o femeie foarte frumoasă. Mutrişoara pe care îşi plasase un zâmbet profesional, avea un aer de prefăcută severitate prin care vroia probabil să îşi atenţioneze pacienţii asupra seriozităţii ei. La vederea ei Doru nu şi-a putut stăpâni un zâmbet; domnişoara aplica un truc, mimetismul preluat probabil din lumea animală. Asemenea unor vieţuitoare paşnice care în cazul unor pericole, pentru a se apăra luau forme şi culori de avertizare caracteristice altor specii primejdioase cu scopul îndepărtprii duşmanilor şi ea prin un mimetism de comandă îşi confecţionase o mină austeră. Efectul obţinut era însă contrar intenţiei; îi accentua superba ei tinereţe adolescentină.
Chiar şi aşa, inspira siguranţă şi competenţă, cum şi-a închipuit el întotdeauna că trebuie să arate o femeie doctor în faţa bolnavilor aspiranţi la însănătoşire. Doru nu ştia cât anume din ce vedea în faţa ochilor era înfăţişare firească şi cât era pedanterie, un spectacol de imagine evident regizat. Efectul era însă sigur, de netăgăduit, doctoriţa se detaşa de propria ei vârstă şi chiar timora puţin.
- Sărut mână, domnişoara doctor!, şi după ce a rostit formula magică prin care tinerii înlocuiau clasicul salut de “bună ziua”, a continuat fără să se oprească.
- Sunt inginerul Doru Dragu, nefericitul care a accidentat-o pe colega dvs, domnişoara doctor Clara David, sau nemernicul cum vreţi să mă caracterizaţi, accept oricare epitet, îmi e totuna. Vă rog să aveţi răbdare să ascultaţi până la capăt tot ce am de spus, a început stângaci eroul nostru discuţia. Încă de la primele cuvinte el a avut impresia că interlocutoarea sa dă semne de enervare.
- Ah, în sfârşit avem lângă noi un om plin de căinţă, venit să-şi vadă isprăvile, l-a întrerupt cu ostilitate Magda.
- Cu nesfârşită părere de rău îmi cer încă o dată scuze că vă deranjez, a continuat el afişând umilinţa maximă pe care şi-o permitea în acel moment. Dimensiunea ei era amplificată de circumstanţele neobişnuite în care se afla: era prima luare de contact cu spitalul în care zăcea victima sa.
- Aş vrea să o vizitez pe domnişoara Clara, a continuat inginerul cu încăpăţânare dialogul şi vă rog pe dvs. cum nu am mai rugat pe nimeni până acum să îmi faceţi un imens serviciu - să îmi mijlociţi o întrevedere cu dânsa.
- Domnule….scuzaţi-mă că nu v-am reţinut numele, vreţi să mi-l mai spuneţi o dată?
Doctoriţa reţinuse exact cum se numea domnul din faţa ei, dar i-a aplicat o şmecherie de adolescenţă din dorinţa de a-l minimaliza, să îl facă să se simtă umil şi neînsemnat.
- Doru Dragu, inginerul Doru Dragu dacă nu vă supăraţi. Este vina mea că am un nume uşor onomatopeic care nu se reţine întotdeauna de la prima prezentare. Nu aş vrea să vă faceţi probleme din asta. Dacă vă este mai uşor, treceţi peste nume şi puteti să vă adresaţi mie numai cu “domnule” sau şi mai bine, “cetăţene”. Este o apelare mai oficială, impersonală, suficient de distantă şi rece. Nu vă angajează cu nimic, nu vă încarcă memoria şi nu este nevoie să treceţi strada sau să vă faceţi că nu mă cunoaşteti dacă ne vom mai întâlni vreodată întâmplător, a contraatacat el cu vădită iritare.
“Touche”, şi-a spus Magda în mintea ei, socotind că este bine să manifeste mai multă prudenţă în continuarea discuţiei. Dându-şi seama că a exagerat cu aroganţa, s-a gândit... să şlefuiască puţin din asperitatea atitudinii şi a tonului ei. Pentru asta nu vedea aplicabile decât una din două soluţii. Prima: să-şi îndulcească vocea prin pilirea dinţilor la fel ca lupul din povestea cu Scufiţa Roşie. Soluţia nu a rezistat unei minime analize şi a renunţat la ea în favoarea unei metode neinvazive, fizico-chimice al cărei efect era imediat: a reluat discuţia cu o voce în care a dizolvat o jumătate de linguriţă de zahăr, după care a adăugat şi câteva picături de fiere, ca să fie.
- Cu variantele pe care mi le-aţi oferit, ciripi ea de data asta cu un ton schimbat către neutru, mă simt eliberată şi uşurată.
Nu s-a putut însă abţine «of course», din cauza reţetei de voce arătate mai înainte, să debiteze încă o mică răutate menită să îl ţină la distanţă şi să se plaseze la conducerea ostilităţilor.
- Am reţinut rugămintea dvs., totuşi aş vrea să vă întreb dacă nu credeţi că cineva ar putea interpreta venirea dvs. aici ca un fel de afront adus victimei, sau altfel spus ca o intenţie de influenţare a ei?
Tendinţa ei de a-l minimaliza era prea străvezie ca el să nu observe. Mai mult, credea că era hotărâtă să îl facă să se simtă cât mai vinovat cu putinţă. Surprins, Doru a constatat că prin răspunsul dat, ea a început al doilea val al ostilităţilor. Ce putea să facă el ca să nu fie dat afară pe uşă? Un singur lucru: să continue aria umilinţei.
- Vă puteţi imagina că sunt pe deplin conştient că mă pot aştepta la un refuz categoric din partea dumneaei, dar insist să fiu primit. Nu mă mai pot suporta aşa, stând degeaba şi aşteptând desfăşurarea evenimentelor ca o moluscă nefolositoare.
Cu o privire ce părea pregătită să treacă fraudulos graniţa disperării, el a continuat să-şi susţină cauza în faţa acestui cerber cu aspect drăgălaş a cărei atitudine semăna mai mult cu o zeflemea arţăgoasă.
- De aceea insist şi vă rog, încercaţi să o convingeţi să accepte vizita mea. Sunt sigur că asta nu va schimba cu nimic părerea şi poziţia domnişoarei doctor Clara David în privinţa vinovăţiei mele.
Ca să fie şi mai convingător, Doru şi-a zis că este momentul să o facă să înţeleagă că el nu urmăreşte obţinerea unui certificat de bună purtare de la ea sau prietena ei, ci înţelege să îşi ducă până la capăt, singur crucea vinovăţiei.
- Vă reiterez că eu mi-am însuşit în totalitate vina pentru tot ce s-a întâmplat şi mi-am asumat toate consecinţele ce decurg din ea aşa cum am declarat şi la poliţie. Fac apel şi la sentimentele dvs. creştineşti şi vă rog să luaţi în considerare că la rândul meu am moralul la pământ.
Luând cea mai jalnică mutră din câte îşi putea pune pe el ca o mască, a continuat aria penitenţei pe aceeaşi lungime de undă.
- Simt că aproape îmi pierd minţile dacă mai amân confesarea direct în faţa dânsei, să-i mărturisesc întreaga mea vină pentru tot ce i s-a întâmplat. Indiferent cum va fi primită spovedania mea, intenţionez să îi cer iertare pentru nemeritatele chinuri la care, am supus-o fără voia mea, şi să căutăm împreună soluţii pentru accelerarea vindecării dumneaei. Ştiu că altfel viaţa mea ar fi în continuare un permanent coşmar care m-ar face să mă gândesc serios la utilitatea ei în viitor, atât pentru mine personal, cât şi pentru ceilalţi oameni din jurul meu.
Pentru ultima parte a apărării lui şi-a luat un aer de tristeţe sumbră, în speranţa că sugestia lui va fi devastatoare şi în consecinţă ea îşi va tempera agresivitatea. Nefiind convins că i-a schimbat cât de cât atitudinea în favoarea lui, a continuat cu un aer de umilinţă în creştere, până când a atins un nivel record nemaipracticat de el până atunci.
- Acest accident este prima lovitură foarte dură pe care soarta mi-a dat-o cu mâna mea, luându-mă părtaş, sau dacă vreţi complice la unele aranjamente oculte transformând un băiat de treabă - care jurase că în viaţa lui să nu facă rău nici unei muşte - într-un fel de criminal.
Din răspusul pe care ea i l-a dat după o scurtă pauză se vedea clar că strădaniile lui şi-au atins cât de cât ţinta. Cerberul se mai ostoise, se înmuiase puţin şi lăsa întredeschisă uşa spre intermedierea vizitei.
- Ar fi foarte bine, chiar încep să cred că aşa şi este, dacă sinceritatea cu care sunt sigură ca îmi vorbiţi nu este cumva efectul senzaţiei de teamă în perspectiva unor urmări neplăcute pentru dvs. Spun asta pentru că răul făcut prietenei mele este unul imens, a încheiat ea făcând aluzie la eventualele consecinţe dacă urmările accidentului ar plasa victima într-un cărucior pentru tot restul vieţii.
- Repet, nu doresc să o influenţez pe domnişoara Clara cu nimic, în nici o direcţie. Vreau numai să îi prezint - fără intermediari - infinitele mele păreri de rău şi să o întreb dacă o pot ajuta cu ceva, dacă pot să îi uşurez cât de cât suferinţele provocate de inconştienţa mea. Aş face orice pentru asta.
- Domnule inginer, vreau să mă exprim cât se poate de clar, chiar dacă o să vi se pară că am un discurs dramatic. Prietena mea a fost la un pas de moarte. Numai şansa de a fi fost internată la noi la câteva minute după producerea accidentului şi constituţia ei robustă au făcut posibil miracolul de a fi astăzi în viaţă, în afara oricărui pericol.
Magda era o fată bună, dar vederea lui ca bărbat, un tip extrem de bine făcut a enervat-o. Mai cu seamă când a făcut legătura între felul în care arăta el şi prietena ei, zdrobită într-un pat de spital. Dacă ar fi putut atunci să o facă ar fi aplicat fără nicio remuşcare legea talionlui. În cele din urmă a învins civilizaţia şi educaţia, aşa că a găsit resursele necesare pentru a-i răspunde cu un calm relativ.
- Nu am discutat cu ea până acum posibilitatea invocată de dvs. şi nu ştiu ce să spun. Pe de altă parte - a continuat ea înfingându-i cuţitul tot mai adânc în rană - eu personal consider că nu puteţi să o vizitaţi acum. Prezenţa dvs. ar putea să îi trezească unele reacţii care să îi înrăutaţească starea medicală şi să îi întârzie sau, mai rău, să îi compromită vindecarea.
Doctoriţa Magda Păun era foarte afectată de ceea ce i se întâmplase prietenei şi profitând că în faţa ei se afla cel din vina căruia Clara se chinuia acum pe un pat de spital, a răsucit cu răutate cuţitul pe care mai înainte îl infipsese în corpul celui vinovat.
- În acelaşi timp, poate nu ştiţi, vă informez că prietena mea este sub o supraveghere strictă şi persistă suspiciunea instalării paraliziei temporare sau definitive la membrele inferioare. Aş vrea să mă opresc cu informaţiile aici, deoarece sunt convinsă că amplificate, în loc să vă liniştească, v-ar tulbura şi mai mult.
Acum ea era convinsă că a exagerat şi l-a pedepsit destul - după ce l-a uns cu catran şi l-a tăvălit prin pene în lumină obscură. De aceea a hotărât să îl lase să vadă puţin şi din lumina soarelui astfel că la sfârşitul discuţiei, i-a dat de o speranţă de doi bani.
- Totuşi, în ciuda argumentelor pe care vi le-am comunicat şi vă asigur că ele există şi sunt de luat în seamă, vă promit că voi căuta să găsesc un moment potrivit pentru a-i comunica dorinţa dvs.
- Vă mulţumesc şi pentru atât. Pentru mine înseamnă totuşi mult că mi-aţi promis să îi prezentaţi poziţia mea şi sunt sigur că veţi şti cum să purtaţi discuţia cu dânsa. Cred că veţi folosi tactul şi delicateţea care să îmi aducă norocul să fiu primit de dumneaei cât mai curând. Rog numai să îmi spuneţi când să vă mai sun, pentru a afla ce a hotărât domnişoara Clara.
Înainte de a-i răspunde, ea şi-a făcut socoteala că dacă îl lăsa pe el să-i telefoneze este ca şi cum el i-ar face programul legând-o de un anumit termen. Din acest motiv ea a întors răspusul, astfel încât să nu fie presată de o dată fixă.
- Vă sun eu, am reţinut numărul dvs. de telefon. Vă rog să vă liniştiţi cât şi cum puteţi să o faceţi, pentru că agitaţia nu ajută nimănui. La revedere domnule inginer, a încheiat doctoriţa Magda Păun în timp ce se ridica în picioare dându-i de înţeles că discuţia s-a terminat.
După plecarea lui, doctoriţa a rămas un timp gânditoare. Întâlnirea cu el i-a lăsat amintiri contradictorii. Fără îndoială că este un tip puternic, hotărât şi curajos şi a demonstrat chiar demnitate în atitudinea lui. A rezistat fără să facă infarct la toate încercările ei de a-l destabiliza. Se vedea de la o poştă că era ca un cal de rasă - pur sânge. Şi colac peste pupăză, îşi permitea să arate şi bine ca bărbat, poate prea bine pentru un tip aflat în situaţia în care se găsea el.
Ea a simţit cu intuiţia infailibilă a femeii inteligente care era, că îl va mai întâlni de multe ori pe Doru Dragu şi era sigură că relaţia dintre ei doi va evolua, dar nu putea preciza în ce direcţie - aceasta fiind acum imprevizibilă.
La rândul lui, Doru a fost vizibil surprins de complexitatea personalităţii ei, pe care oricine o putea remarca. I-au plăcut inteligenţa, siguranţa, lipsa de complexe, determinarea ei şi nu în ultimul rând eleganţa şi frumuseţea naturală care îi emana prin toţi porii. Aceste însuşiri, au fost atribuite de el fericitelor gene cu care s-a născut şi care au dezvoltat în ea calităţile naturale fără nicio constrângere educaţională, aşa cum au fost moştenite.
În acelaşi timp, atitudinea ei l-a cam deranjat; mimica şi gestica autocontrolate contribuiau din plin la impresia de răceală, la fel şi prefăcuta ei indiferenţă agrementată de un aer de superioritate. Aceste trăsături de caracter, din punctul lui de vedere erau abateri corectabile pe care ea şi le plantase voluntar în comportament prin copierea atitudinii colegilor medici cu mai multă experienţă faţă de pacienţii lor.
De aceea, pentru aceste semidefecte el i-a acodat circumstanţe atenuante. Cunoştea că mulţi din cei care practică profesiunea de medic au tendinţa să îşi aroge o anumită superioritate faţă de celelalte fiinţe bipede - lăsându-se seduşi de ideea că ar fi aproape demiurgi. Această categorie de medici se considera că sunt de rasă superioară şi împart lumea în două.
Doctorii şi restul lumii; văzută de ei ca o masă amorfă formată din indivizi asupra cărora medicii - în special chirurgii - pot lucra, învăţând sau perfecţionându-şi talentul prin: tăiere, scurtare, lungire, mărire, micşorare, scoatere, introducere în anonimul de pe stradă a unor piese diferite sau schimbând forma şi aspectul unora după comandă sau inspiraţie. Pe unii îi pot lăsa să moară, pe alţii îi ajută să trăiască, într-un cuvânt, se simt ca nişte dumnezei mai mici.
Revenind la Magda, micile defecte arătate mai sus au fost determinate după părerea lui de înfrânarea controlată a însuşirilor ei naturale sub puternica influenţă a mediului în care profesa. Acestea au fost primele lui impresii după întâlnirea cu doctoriţa Păun şi nu era deloc sigur că ele sunt corecte. Pe moment însă nu putea să pună altceva în locul lor. Ceva anume îl intrigase în legătură cu ea şi îi era greu să-şi dea seama ce anume. Per total, doctoriţa îi plăcuse în dubla ei ipostază: profesională şi ca fiinţă vie, umană.
În etapa vieţii pe care o parcurgea, noţiunea de “fiinţă vie, umană” avea pentru el altă semnificaţie decât se înţelege de obicei în accepţiunea curentă. În nici un caz în această
sintagma el nu includea aprioric calităţi sufleteşti sau alte sensibilităţi mai puţin palpabile. Ea se referea exclusiv la forma exterioară - la ambalaj, în cazul de faţă la calităţile fizice adică la morfologia femeii.
Pentru simplificare, el a redus exemplarele speciei umane formată din necunoscuţii de pe stradă la două ipostaze, în funcţie de sexul lor: barbaţi şi femei ca “fiinţe vii, umane“ aşa cum apar ele la prima vedere - persoane fizice încă străine una de alta. Această logică înceta să mai funcţioneze după ce indivizii ajungeau să se cunoască între ei şi să fie clasificaţi în conştiinţa celorlalţi după calităţile lor reale, omeneşti.
Mai târziu, când s-a mai maturizat, şi-a dat seama că a nu a utilizat cea mai potrivită sintagmă şi a modificat-o astfel: din “fiinţa vie, umană” ea a devenind “fiinţa vie umanoidă”, mai aproape de realitate şi de evoluţia pe pământ a speciei Homo sapiens.
Când Doru se gândea că o femeie corespunde rasei umanoide avea în vedere perfecţiunea ei fizică - un fel de superfemeie - şi o aşeza pe un piedestal din cristal imaginar admirând-o din punct de vedere estetic ca un artist plastic.
Desigur că era la curent cu legenda lui Pygmalion şi a Galateii şi cunoştea până unde admiraţia artistică pentru femeia perfectă rămânea la stadiul platonic şi cât de firavă era linia de separare dintre iubirea pură, spiritualizată şi pasiunea reală, nimicitoare.
Celelalte urmaşe ale Evei care nu se încadrau în categoria de “superfemeie” fără să le minimalizeze, să le respecte mai puţin sau să le considere mai puţin demne de a fi iubite erau văzute de el ca - masa critică, adevăratele continuatoare ale istoriei reale a omenirii; fiinţe cărora li se datorează totul, în primul rând menţinerea speciei umane ca vârf al evoluţiei vieţii pe pământ.
Dacă cineva biciuit de imaginaţie, ar dori să forţeze istoria dezvoltării şi existenţei vieţii pe pământ şi ar face o analogie între rasa umană şi alte vieţuitoare care au la rândul lor o viaţă socială dezvoltată - cum sunt albinele - ar constata că această comparaţie ar fi posibilă numai până la un punct. Albinele lucrătoare oricât ar fi de viteze, de harnice şi devotate speciei, sunt lipsite de sexualitate şi drept urmare sunt văduvite tocmai de rolul primordial care este implicarea directă în perpetuarea speciei.

Înainte de a se hotări asupra programului lui viitor, Doru şi-a pus problema dacă nu cumva tânăra doctoriţă l-a impresionat mai mult decât trebuia şi dacă exista un risc real ca ea să devină o obsesie. Curios lucru, era din ce în ce mai convins că această femeie îl va preocupa în perioada următoare, dar nu întrezărea direcţia în care va evolua interesul lui pentru ea. Dintr-o minima prudenţă s-a mulţumit cu ideea că între ei se poate instala cel mult o atracţie - pe care el o şi simţea deja.
Fiind un tip precaut, nu s-a hazardat la alte prognosticuri; de pildă cum ar fi cele de natură sentimentală şi aceasta pentru că ar fi antrenat-o şi pe ea în acest vălmăşag. Ce nu cunoştea şi nici măcar nu bănuia el atunci era: cât de intensă, de durabilă putea fi această atracţie şi ce şanse de reciprocitate ar fi avut. Din aceste motive nu s-a grăbit să o numească dragoste. Viitorul îi va dovedi dacă se înşeală sau nu. În această situaţie, Doru Dragu a pus imediat în practică una din regulile de bază ale filozofiei lui de viaţă care prin simplitatea ei îl scotea întotdeauna din hăţişurile îndoielilor: “Vom trăi şi vom vedea. Toate la timpul lor.”

Se ştie că priorităţile sunt impuse de timpul pe care îl trăim şi că din masa de idei disponibile la un moment dat pe piaţa gândirii, numai unele sunt acceptate şi se păstrează. Dacă sunt puse în operă, ele devin realităţi. Celelalte idei ori rămân în stand-by, să se coacă până când devin: fie oportune, sau anacronice, ori pur şi simplu inutile şi dispar în negura timpului. Acest permanent joc al priorităţilor şi al oportunităţilor, l-a contrariat şi pe Doru care a decis să evite apropierea de Magda Păun, cât putea de mult, măcar până la clarificarea unor aspecte privind accidentul în care fusese implicat. “Ciudată este uneori viaţa.”, gândea el mai răcorit acum în drum către casă. Cea mai tragică clipă din viaţa lui îi deschidea orizonturi noi şi evoluţii neaşteptate, nebănuite de el înainte. Ieri era ca şi mort, astăzi este viu, ca şi cum viaţa s-ar trage din moarte ca o continuare a ei şi viceversa, sau originea plăcerii ar fi în durere şi iar viceversa.
Desigur că teoria lui se aplica numai la cazurile în care fenomenul are loc în mediu natural fără intervenţia nimănui. După ce s-a mai gândit, şi-a dat seama că teoria lui şchiopăta, în orice caz ea nu este valabilă întotdeauna şi nu se aplică tuturor formelor de viaţă.
Ca o teorie să fie valabilă nu este suficient ca ea să sune frumos, sau să dea bine; sunt necesare argumente care să o facă suficient de solidă să poată rezista tuturor criticilor. În cazul lui, teoria putea fi valabilă numai în regnul vegetal unde moartea plantelor este urmată de descompunerea lor iar rezultatul degradării biologice constituie substratul pe care apar şi se dezvolta alte vieţi, alte generaţii de plante.
Este suficent să priveşti cum din trunchiul unui copac mort apar lăstarii care continuă supravieţuirea lui ca să înţelegi esenţa acestei idei. Pe de altă parte trebuiesc avuţi în vedere şi factorii limitativi. Unul dintre ei, poate cel mai important, este caracterul intraspecific care face ca teoria lui să fie valabilă numai pentru indivizii aparţinând aceleiaşi specii. Astfel, nimeni nu poate susţine că din trunchiul mort al unei sălcii poate ieşi un stejar. Numai aici, în lumea vegetală şi aşa cum s-a arătat mai înainte, este valabilă teoria potrivit căreia viaţa se poate trage din moarte.
În regnul animal situaţia se prezintă diferit. Valabilitatea teoriei este controversată şi chiar inexactă. În lumea lor, animalele fiinţează după alte sisteme, mult mai complexe. Ele au în primul rând funcţii de relaţie; nu sunt fixate de un substrat, se deplasează, comunică între ele şi toate acestea le conferă o specificitate incontestabilă. De asemenea, în cazul lor s-ar putea spune că funcţioneazp şi un egoism a cărui lozincă este “fiecare pentru el“. Aici miracolul vieţii este unic, irepetabil la nivel de individ iar după moarte el lasă cel mult o urmă greu de evidenţiat prin organele de simţ, dacă ne referim numai la ce este evident ca lumina zilei. Ceea ce rămâne după moarte este cel mult amintirea. Numai atât, căci vorba poetului “morţi sunt cei muriţi”. Este adevărat că cei cărora le este frică de moarte caută se creeze excepţii prin teoria reîncarnării; dar cel puţin deocamdată aceasta se dovedeşte a fi numai o teorie, fără nici un suport.
Ea vine să îi încurajeze pe cei care mor în spaime, creându-le falsa speranţă că vor mai trăi odată, aşa cum au mai făcut-o, chiar dacă acea altă viaţă a fost, sau va fi diferită. Individul care aspira la reîncarnare ar avea conform acestei teorii perspectiva de a se întrupa diferit de existenţa actuală - poate pe o altă treaptă sau în altă clasă de evoluţie biologică, dar se va perpetua sigur în timp.
Nimic mai fals. Adevărul, unicul adevăr, cunoscut şi acceptat de toţi gânditorii lucizi ai omenirii - chiar dacă unii o fac uneori cu greutate, funcţie de benzina rămasă până la finalul vieţii - este unul singur: nimeni din cei “plecaţi” nu s-a mai întors vreodată. Desigur, cu excepţia lui Iisus Hristos sau a minunilor săvârşite de El - aşa cum este scris în biblie - dar asta este altceva pe care Doru Dragu nu vrea să îl comenteze.