Capitolul XIV. Anunţ la mica publicitate: Cine vrea să fie iubitul meu? Rog seriozitate.

Moto: De unde ştiţi că pământul nu este altceva decât infernul altei planete?
(Aldous Huxley)

Magda era dezamăgită de eşecul ei amoros, survenit neaşteptat, tocmai când a înţeles mecanismul după care funcţionează o femeie. Spionul lui Eros deghizat în prezumptiv iubit a trecut “cu arme şi bagaje” în tabara celei mai bune prietene. Cu toate acestea, nu avea de reproşat nimănui nimic. Nici celui în care îşi pusese speranţele de amor, nici prietenei şi dacă se gândea bine, nici chiar ei.
Mai târziu, când rănile provocate de amorul neîmpărtăşit - încâ sângerânde - se vor închide, va încerca să afle care a fost rolul jucat de Eros în această afacere.
Acum, prioritatea ei era să rezolve cât mai repede deficitul masculin apărut în orgoliul ei de femeie proaspăt înscrisă în clubul celor “3F “(foste femei frigide), simţindu-se irezistibil atrasă de sloganul lui: “Femei, treziţi-vă, sexualitatea trece!”. Singurul remediu pe care îl cunoştea era să astupe imediat golul celui plecat la “vecine şi prietene” cu un iubit nou care să-l înlocuiască pe cel demisionar. Aceasta era situaţia ei sentimentală a doua zi, la ora 8 dimineaţa, după ce a aflat că Doru şi Clara au decis să se iubească în neştire. Judecând dupa hotărârea lor, ei nu i-a rămas altceva de făcut decât să le ureze mult noroc.
Şi-a consultat imediat agenda să vadă dacă putea alege de acolo un înlocuitor care să corespundă principiilor acceptate de ea. Ce a găsit acolo, a făcut-o să pufnească în râs. Erau nume de somităţi medicale a căror vârstă o concura pe cea a lui Matusalem. Chiar dacă ar fi făcut abstracţie de vârsta lor, era convinsă că orice încercare de a se apropia de unul din ei - altfel decât pentru a cere un autograf - ar fi stârnit reacţii publice de protest din partea nepoţilor şi strănepoţilor respectivilor domni. Această jalnică perspectivă a făcut-o să se gândească la altceva. Şi ideile nu au ocolit-o.
“Ce ar fi - şi-a zis ea - dacă aş da un anunţ la mica publicitate? Ideea pare ea trăsnită, dar în felul ăsta economisesc timp şi îmi măresc baza de date”. S-a mai gândit puţin şi a decis: “am să îl scriu chiar acum”.
Hotărâtă ca întotdeauna când vroia să rezolve o situaţie stânjenitoare s-a pus pe treabă. Înveselită de idee, a pus mâna pe hârtie şi creion şi a conceput următorul anunţ.
“Fată tânară, cuminte, fără experienţă în dragoste: vârsta 26 de ani, doctoriţă, 1,75 m., blondă cu ochi verzi, frumoasă cât se poate. Partidă excelentă. Surpriză de proporţii la prima vedere. Caut tânar de vârstă apropiată, nefumător, titrat. Nu trebuie să fie prea frumos, interesant ar fi un cuvânt mai potrivit. Condiţii minime: înalţime 1,80 m, fără burtă şi copii. Îi facem împreună dacă ne înţelegem. Inteligenţa şi bunele maniere obligatorii“.
La sfârşitul anunţului a stabilit, locul şi modul de întâlnire.
“Vedere în fiecare duminică, timp de 4 săptămâni între orele 13:00 şi 14:00 în faţa cofetăriei Crizantema. Recunoaştere: cămaşă albă cu mânecă scurtă, cravată bleumarin, fără haină. Pentru timizi, căsuţa poştală 333. Nu vă rataţi şansa. Ocazie unică, se caută. Semnat, domnişoara M.”
A mai citit o dată anunţul, a făcut unele corecţii, a calculat costul lui după care a tras concluzia.
“Este un anunţ neobişnuit de lung care va costa ceva bani, dar merită. O să îl trimit spre publicare chiar acum”.
Totul se întâmpla într-o zi de marţi. Până la prima vedere erau mai mult de patru zile, timp destul să îşi construiască un plan bun de actiune. Mulţumită de conţinutul anunţului se distra la gândul că dacă era luată în serios - ceea ce spera - va avea ocazia să-i examineze pe toţi solicitanţii chiar de pe un scaun al cofetăriei. Se va deconspira numai dacă se va prezenta cineva care să merite - cum este Doru - a oftat ea jurându-şi că este ultima oară când îl nominalizează în pomelnicul pentru vii. Odată terminată acţiunea «anunţul» şi-a propus să rămână în stand-by, mai cu seamă că în următoarele zile era ocupată.
Chiar astăzi era convocată la o întâlnire în cadrul comisiei care se ocupa de importul de medicamente.
Zâmbea acum. Şi-a amintit că din comisie făceau parte: medici, farmacişti, economişti, dar şi afacerişti, şarlatani şi arivişti rataţi în profesia lor care, neştiind să facă nimic, s-au deghizat în oameni politici. Intrarea în politică au făcut-o în ideea răzbunării neîmplinirilor de până atunci, iar firesc victimele de perspectivă nu puteau fi altele decât bieţii contribuabili. Printr-un comportament potrivit ocupaţiei alese, ei au devenit rapid un fel de subspecie omenească de care toată lumea onestă se fereşte, schimbând trotuarul ori de câte ori îi zăreşte.
Activitatea comisiei însemna o luptă dură, nesfârşită, dusă între membrii ei din cauza intereselor divergente, imposibil de conciliat.
Un coleg al ei, sufletist, membru şi el în comisie ajuns acolo - din greşeală - după cum afirma preşedintelui ei, îi ataca vehement pe afacerişti şi politicieni la fiecare întrunire a comisiei. La rândul lor, aceştia îi ţineau isonul preşedintelui şi îl caracterizau pe tânărul medic drept un inamic - neadaptat la viaţa socială aşa cum o vedeau ei - şi deci, un individ periculos. Drept urmare, amicul Magdei, ca să se răzbune pe contestatarii lui şi-a pregătit în batjocură un speech, de fapt o alegorie în care totul era transparent ca lumina zilei.
Acesta era şi discursul său de adio, întrucât în semn de protest se hotărâse să părăsească comisia. Nu voia să mai fie părtaş în niciun fel la malversaţiunile care se puneau la cale acolo.
«Domnilor, vă rog puţină atenţie, este în interesul dvs. să cunoaşteţi cele ce urmează. Nu ştiu cât de bine sunteţi informaţi, dar vreau să vă spun că la ultimele congrese mondiale pe teme de futurologie mistică, ordinea de zi a cuprins de fiecare dată subiecte extrem de importante pe care nimeni nu le-a luat până atunci în dezbatere cu seriozitatea cuvenită.
Pentru prima dată reprezentanţi ai mirenilor alături de importante feţe bisericeşti, reprezentând toate credinţele au acceptat să ia în discuţie o tema majoră: ce se întâmpla cu viaţa oamenilor după ce aceştia mor. Cum se ştie, stirpea omenească are o perioadă de garanţie limitată şi mai devreme sau mai târziu trebuie să îşi schimbe domiciliul şi să treacă…dincolo».
S-a oprit puţin să vadă dacă iminenta trecere a hotarului vieţii îi impresionează cât de cât pe cei vizaţi de el. Nu a văzut decât nişte grăsuni cu feţe impasibile, picotind, care i-au întărit convingerea că nu erau atenţi la ce spunea el.
Plin de amărăciune, şi-a continuat discursul cu mai mult aplomb folosind un ton ridicat, să se facă mai bine auzit şi eventual să trezească din somn auditoriul.
«Direcţiile în care se face deplasarea sunt: Raiul sau cum se spune mai elevat Paradisul aflat la etaj, Purgatoriul - plasat la insisţentele cultului catolic la mezanin, mai lângă Rai şi Iadul sau Înfernul, căruia în urma unei trageri trucate la sorţi, i s-a atribuit subsolul. Această din urmă locaţie prezenta avantajul că în funcţie de numărul de clienţi se poate extinde şi în beciul universului subpământean.»
Cu un rictus pe post de zâmbet şi-a dezvăluit părerea despre unii dintre colegii săi, membrii ai comisiei, precizând.
«În mod obiectiv, ţinând seama de aplecarea contemporanilor noştri către potlogării, imensa majoritate a celor plecaţi dintre cei teoretic rămaşi vii, va fi cazată în Iad. Pentru a li se oferi condiţiile meritate după rolul pe care l-au jucat în timpul vieţii şi a evita aglomeraţia, plenul congreselor a aprobat un proiect de modernizare al Iadului. Conform proiectului întocmit, se prevede împărţirea lui în trei compartimente: iadul multilateral dezvoltat, iadul clasic şi subiad-ul. Ultima activitate este nouă şi se va limita la prestări servicii de intermediere, specializată în primul rând pe trieri. Noul compartiment va avea sediul pe dreapta, sub scară având ca vecinătăţi: purgatoriul şi iadul clasic. Luate împreună, aceste compartimente pot fi comparate ca scop cu puşcăriile comuniste numai că regimul de detenţie luat în calcul, în mod surprinzător va fi ceva mai blând.
Conform principiului ''fiecăruia după meritele sale”, după moarte: marii politicieni - cei care ies din poltică numai cu picioarele înainte - jefuitorii marilor bănci, beneficiarii privatizărilor strategice, importatorii şi distribuitorii de medicamente vor fi repartizaţi în iadul multilateral dezvoltat. Acesta va fi plasat în spaţii largi, generoase, cum ar fi...suprafeţele ocupate pe vremuri de păduri, astăzi defrişate....fostele spaţii verzi din oraşe pe care s-au ridicat blocuri din betoane ....clădirile şi terenurile privatizate cu japca sau cu şpagă aparţinând fostelor IAS-urilor, IMGB-ului, etc. Rod al preocupării personale a lui Scaraoschi (în alte versiuni Lucifer sau Belzebut), toţi locatarii vor beneficia de servicii specifice şi de tratamente speciale. Din studiul prospectului rezultă că aici, temperatura smoalei va fi cca. 1000 grade C. - cea mai ridicată din tot lanţul de iaduri - iar apa de băut va putea fi servită prin sorbire, în sistemul original românesc, la botul calului ca: boii, vacile şi măgarii, direct din piscinele pline cu apă clocotită. Toţi locatarii vor avea prilejul să constate că partea de construcţie şi dotările iadului multilateral dezvoltat amintesc de unele răsfăţuri din fosta lor viaţă. El va fi organizat ca o societate exclusivistă pentru toţi cei care trecând tărâmul, au fost nominalizaţi cu drept de şedere aici.»
Deşi tânărul medic cu suflet mare le prezenta jalnicele lor ţeluri de viaţă, cei despre care era vorba, dormeau fără jenă, ba unii chiar sforăiau - situaţie identică cu cea care se petrece în parlamentul României. Toţi aceştia formau o masă amorfă de hipopotami puşi la îngrăşat şi nici nu clipeau la gândul că totul este trecător. Nimic nu îi deranja, crezând că dacă au pus mâna pe hălci mari din avuţia naţională au şi devenit nemuritori. Cu obidă în glas, din ce în ce mai aprig «doctoraşul» continua să le zugrăvească urmările luptei lor absurde pentru adunat bogăţii.
«Iadul clasic este destinat prin proiect pentru politicienii de mână a doua, hoţii de anvergură regională, parlamentarii cu maximum două mandate şi proprietarii lanţurilor de farmacii. Condiţiile de cazare aici nu sunt chiar atât de rele ca în iadul multilateral dezvoltat: temperatura smoalei este menţinută la numai 750 grade C., iar apa de băut se serveşte la 90 grade C. Această grupă de hoţi este situată în linia a doua a jafului naţional, datorită resuselor mai mici avute la dispoziţie. Din acest motiv, spre profundul lor regret au jefuit mai puţin populaţia şi pe cei bolnavi - marii consumatori de medicamante. În schimb, s-au lăsat antrenaţi în tot felul de acţiuni tâlhăreşti şi de sabotaj. Ocupaţia lor de bază a fost: furatul în consiliile de adminstraţie, ciupeli la construirea de drumuri şi sosele precum şi la lucrări pentru protecţia mediului, dosirea de medicamente în scopul menţinerii preţurilor ridicate şi refuzul de a se aproviziona cu cele care se comercializează în regim compensat. Astfel, ei au creat mari probleme populaţiei, în special persoanelor în vârstă şi multe altele pe care poliţia, DNA-ul şi justiţia nici măcar nu le-a cercetat.»
Vrând să tragă o linie de demarcaţie între diverse categorii de escroci care se exhivasera în timpul vieţii pe scena politică, vorbitorul a făcut o scurtă pauză, după care şi-a reluat nimicitoarea intervenţie.
«Cei care au tâlhărit fără să aducă atingeri sistemului sanitar, activând mai mult la nivel local, uşurându-i pe contribuabili numai de bani şi bunuri materiale până la primirea verdictului definitiv vor fi repartizaţi provizoriu în subiad pentru a se obişnui cu focul, smoala şi apa clocotită. Lor li se face favoarea de a fi antrenaţi pentru etapa următoare. Trecera lor prin aceste medii neprielnice se face progresiv, de la intensitate mică către ostilitate mare, ca un fel de tratament de călire având în vedere condiţiile grele pe care le vor întâlni mai târziu, când vor promova în iadul clasic.»
Îngrijorat de cele pe care urma să le spună, a făcut o pauză, arătându-se nehotărât; nu era convins că este bine să facă publice informaţiile recente pe care le primise pe «surse» de la unii «trădători» din cadrul serviciile secrete. În cele din urmă s-a decis să le spună.
“Mai nou, corupţia în forma ei cea mai virulentă a pătruns şi în zonele de după moarte cum ar fi purgatoriul şi iadul, respectiv compartimentul subiad, socotite multă vreme inatacabile. Breşa a apărut în momentul în care au început să moară şi cei care credeau că sunt nemuritori: marii politicieni şi cei superbogaţi. Dacă ei nu şi-au putut teleporta bunurile imobile şi amantele, în schimb şi-au transferat obiceiurile şi cât au considerat că le era necesar din cash. Nu mai este un secret că şi «dincolo» judecarea păcatelor a ajuns să se încheie cu sentinţe la fel de sfidătoare ca şi cele date de justiţie în fosta lor viaţă. Au apărut informaţii credibile potrivit cărora, verdictul cel mai des pronunţat este NTS-ul (neînceperea tratamentului cu smoală), similar cu NUP-ul de pe pământ (neînceperea urmăririi penale), cunoscut de ei din timpul vieţii. După cum o arată practica juridică din România subpământeană rolul NTS-ului ar fi să-i apere şi după moarte de rigorile legii în primul rând pe preşedintele ţării, parlamentarii şi pe cei care au furat atât de mult, încât pot să cumpere ce poftesc, inclusiv dreptatea.
Numai ei pot plăti onorarii fabuloase avocaţilor care în cârdăşie cu judecătorii şi procurorii subiadului şi purgatoriului îi pot face scăpaţi şi ţinuţi departe de pedepse. Similitudinea dintre cele două tărâmuri are o explicaţie. Odată cu creşterea numărului de delicvenţi la subsol, aceştia au început să se organizeze. Prin numărul lor mare şi banii puşi în joc, au reuşit să transfere sistemul potlogăresc practicat cu osârdie în perioada când trăiau pe pământ şi acolo jos unde au ajuns. Primul lor mare succes a fost înfiinţarea DMA (Directia pentru Mascarea Adevărului). Ea şi-a făcut cunoscută imediat prezenţa. După apariţia ei, niciun dosar nu a mai fost soluţionat; toate au fost trimise într-un circuit etern de du-te vino, iar dracii angajaţi pe post de fochişti au fost trimişi în şomaj. Specialiştii în dracologie sunt îngrijoraţi că anchetele lungi, interminabile, cu nenumărate expertize şi contraexpertize se vor întinde până la judecata de apoi. Atunci se va face curăţenie peste tot pentru a primi cum se cuvine loturile care vor cade la sortare în timpul susnumitei judecăţi. Cei cazaţi temporar în purgatoriu şi cei din subiad care primiseră verdictul NTS, vor fi expulzaţi înapoi pe pământ pentru a face loc puhoaielor de noi veniţi. Ajunşi de unde au plecat, ei se vor organiza după apucăturile cunoscute, astfel că mulţi dintre ei vor înfunda în scurt timp puşcăriile. Dar nu pentru perioade lungi. Vor fi eliberaţi repede cu acte în regulă, pe baza adeverinţelor medicale, precum că nu suportă regimul de detenţie şi în scurt timp vor ieşi în libertate cu dosarele spălate, curate şi parfumate astfel că în final vor fi promovaţi ca demnitari. Cum “năravul din fire nu are lecuire” şi “interesul poartă fesul” la viitoarea lor moarte vor ajunge; care în purgatoriu, care în subiad, care în compartimentele fără întoarcere ale iadului. Istoria se repetă la infinit. Aşa sunt şmecherii, băieţii deştepţi, fură cât de mult se poate - iar o ţară ca România a dovedit că se poate fura cât de mult fără să fie deranjaţi de autorităţi - dar cad întotdeauna în picioare, ca pisica”.
Obosit, tânărul doctor a făcut o pauză pentru a-şi recăpăta forţele. Întrucât i se uscase gura de atâta vorbit la pereţi, a înghţtit şi o sorbitură de apă. Puţin remontat şi-a reluat discursul.
“După cum se vede, cei care în urma faptelor săvârşite au primit ca destinaţie subiadul, sunt privilegiaţi faţă de cei care furând mai mult decât ei trebuie să-şi înfrunte destinul şi să meargă spre iadul multilateral dezvoltat sau iadul clasic. Şi este firesc să fie aşa: ei erau numai infractori cu regimul hoţilor de drept comun. Ei au furat mereu din banul public, dar nu au atentat direct la viaţa şi sănătatea oamenilor. Din contra, i-au lăsat în plata domnului, să poată munci, să plătească taxe şi impozite, să se adune ceva mai consistent în visteria naţională şi nu întâmplător. Tot ei, mari specialişti în palmatul fondurilor publice, şifonează direct sau indirect în propriile buzunare banii care se strâng prin supraimpozitarea populaţiei.”
Acum, când intervenţia lui era pe sfârşite, vorbitorul a simţit nevoia să demaşte încă o dată sistemul politic, precum şi ciudata complicitate care ia naştere între asupriţi şi torţionari.
Cei proşti dar mulţi mulţi, cum s-a exprimat cu sute de ani în urmă un domn al Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu, vorbind de populaţie, această masă amorfă, veşnic minţită şi păcălită, uşor de manipulat, în afară de faptul că este minţită dar este şi mituită cu neruşinare. Pentru câteva kilograme de faină, zahăr, ulei, etc. ei votează la comandă. Unii autori chiar afirmă că populaţia îşi merită soarta, întrucât, ea confirmă cu inconştienţă teoria marxistă privind rolul maselor în istorie. Ele au sprijinit şi sprijină prin votul lor căpuşele naţionale să fie alese şi realese în fruntea dregătoriilor ţării. Aşa cum ne arată trecutul acestei naţiuni bolnave, aflate într-o permanentă luptă împotriva intereselor proprii, pentru aceşti aleşi, odată ajunşi în fruntea ţării, singura ocupaţie devine propria chiverniseală pentru obţinerea căreia nu precupeţesc niciun efort, siguri că şoliticăriile lor nu le maculează blazonul.
La aceste gânduri, dezgustat, revoltat şi fără speranţă, colegul Magdei a renunţat să mai adauge ceva, deşi ar fi dorit să marcheze sfârşitul discursului măcar prin scandarea unei lozinci care să îi ruşineze pe viitorii beneficiari ai locaţiilor descrise. Şi-a dat însă seama de inutilitatea gestului său, pentru că anatema aruncată de el asupra lor nu avea niciun efect. Obrazul lor gros le asigura imunitatea.
Dupî încheierea discursului, colegul Magdei a plecat lăsându-i pe membrii comisiei să răsufle uşuraţi că au scăpat de nebun. Se pare că discursul său nu a mişcat prea mult asistenţa. Probabil că aveau ei ceva în vedere, ştiau ceva sau voiau să găsească o cale de împăcare cu divinitatea; colo o pomană, dincolo repararea unei turle de biserică sau poate chiar voiau să împingă pe aici pe colo, o şpagă grasă conform obiceiului balcanico- balcanic.

Acest «remember» i-a adus Magdei idei noi. Una dintre ele a fost să se implice într-un efort solitar pentru ameliorarea condiţiilor de accedere la medicamente a celor care aveau cea mai mare nevoie de ele. Dar cum nu ştia nici legile în domeniu şi nici regulile - scrise sau nescrise - singură, nu avea nicio şansă. S-a bucurat când şi-a amintit că are o “pilă” la poliţie. Îl cunoştea pe un detectiv, locotenentul Ionuţ Puşcă, un poliţist extrem de tenace şi eficient care obţinuse rezultatele spectaculoase în dosarul Doru Dragu.
Zis şi făcut. L-a sunat la telefon şi a stabilit cu el o întâlnire la o cafeluţă în după amiaza aceleaşi zile în cabinetul ei din spital. Acum se pregătea pentru această vizită şi voia să îi facă ofiţerului o impresie bună.
La ora 16:00, ora fixată, Ionuţ a bătut în uşă şi primind răspunsul “intraţi”, a deschis-o şi şi-a făcut apariţia - îmbrăcat civil. “Îl prinde mai bine costumul civil decât uniforma”, a fost prima ei constatare spusă pe tăcute.
- Sărut mâna, domnişoară doctor!, au fost cuvintele lui de salut, şi s-a îndreptat către ea.
I-a luat mâna în mâna lui şi uitându-se în ochii ei, şi-a pus în aplicare salutul.
- Bună ziua, domnule locotenent. Ce aţi făcut cu persoana dvs., pe unde aţi ascuns-o că nu v-am mai văzut de mult?, a fost răspunsul Magdei la gestul lui delicat plin de o galanterie demnă de un prinţ veritabil nu de un simplu detectiv de investigaţie din poliţia română.
- Nu m-am ascuns, domnişoară. Nici nu aş vrea să o fac - dimpotrivă, dacă serviciul mi-ar permite, aş sta zilnic de pază în ghereta de la poartă numai să vă văd măcar de două ori; la venire şi la plecare.
Ea, mulţumită pe deplin de politeţea şi curtenia lui, îl examina cu bunăvoinţă şi căuta pentru prima oară de când îl cunoştea să îşi dea seama în ce categorie de bărbaţi ar putea să îl încadreze. În prima, în care ea includea atributele: simpatic, inteligent, chiar sclipitor, detaşat, plăcut, interesant? Sau a în doua grupă, rezervată oamenilor antipatici cărora experienţa ei le rezervase caracteristici pe care nu le aprecia deloc: linguşitor, prefăcut, prostănac, plictisitor şi libidinos?
Era sigură că intuiţia nu o înşela dacă îl clasa ca învingător la scor în prima categorie unde ea nominalizase trăsăturile pe care le admira la un bărbat.
Ca personalitate, el reprezenta tipul de om inteligent, tenace şi hotărât. Particularităţile lui fizice, deşi plăcute, nu îl defineau ca pe bărbatul care aspiră la titlul de Adonis naţional şi nici măcar regional, dar ei îi plăcea felul deschis în care se comporta şi încrederea pe care o inspira. Toate acestea îl faceau să arate ca un bărbat adevărat pe care o femeie ca ea nu putea să nu îl aprecieze.
Cât priveşte părerea lui despre ea, este inutil să mai speculăm ceva. În ochii lui, Magda era perfectă, aşa că Ionuţ putea căsca ochii privind-o până orbea şi tot nu îi găsea defecte.
După momentele de bucurie şi plăcere care s-au scurs privindu-se, a venit momentul ca ea să îi comunice de ce l-a căutat.
- Vă întrebaţi probabil de ce v-am căutat. Dacă mi-ar place să sucesc minţile bărbaţilor v-aş spune că voiam să vă văd sau mai apăsat că mi-a fost dor să vă văd. Fără să neg bucuria ca aţi venit şi în general că îmi place să vă văd, nu acesta este motivul pentru care v-am căutat. Aş vrea să mă ajutaţi să rezolv o problemă serioasă de soluţionarea căreia sunt foarte interesată. Credeţi că o puteţi face?
- Pot să fac orice stă în puterile mele, binenţeles că există şi limite care ţin de munca mea. Dar nu aţi putea să îmi spuneţi totuşi concret despre ce este vorba?
- Scuzaţi-mă, o să vă spun imediat. Am vrut să mă asigur mai întâi de acordul dvs.de principiu. Uitaţi despre ce este vorba.
Şi i-a povestit de-a fir a păr tot ce era legat de interesul ei. După ce a ascultat-o cu atenţie, Ionuţ i-a spus deschis părerea lui în cazul de faţă.
- Ce vreţi dvs. este destul de complicat. Vreau să nu mă înţelegeţi greşit. Sigur că o să vă dau tot concursul, dar vă previn că suntem pe un teren alunecos şi va fi foarte greu să urnim ceva din loc. Afacerea asta cu medicamentele este foarte profitabilă; sunt multe interese şi nume mari în joc. Credeţi dvs. că numărul mare de farmacii apărute la tot pasul este urmarea unor atitudini filantropice a cuiva care ne vrea binele? Nu domnişoară, banii noştri îi vor, atâţia cât mai sunt, îi vor pe toţi.
Ionuţ s-a oprit pentru a-şi trage respiraţia, dar şi pentru a-şi împrospăta furia faţă de ceea ce se întâmpla.
- Acum există o mare concurenţă pentru spaţii noi între lanţurile de farmacii şi bănci: care pe care. În acelaşi timp, uitaţi-vă şi la numărul în explozie de hipermarket-uri şi supermarket-uri sau la magazinele de lux. Toţi care vin aici la noi vor să se îmbogăţească rapid, exploatând penuria de mărfuri din trecut, naivitatea şi buna credinţă a locuitorilor, la care în cazul farmaciilor se adaugă şi frica de moarte. Toate lanţurile de magazine străine practică adaosuri comerciale neruşinate pe care în ţările lor nu ar îndrăzni nici măcar să le viseze. Desigur că vă puneţi întrebarea; de unde aşteaptă să vină banii pentru că pe aici, una câte una unităţile noastre industriale au dispărut. Vă spun tot eu. Socoteala lor este simplă şi aş vrea să o expun mai pe larg.
“Ai noştri pleacă în străinătate să muncească. Acolo sunt angajaţi să execute muncile pe care localnicii le refuză şi nu de pomană. Ele nu sunt numai cele mai grele, plictisitoare şi murdare munci, dar şi cele mai prost plătite. Banii câştigaţi prin truda lor acolo sunt trimişi familiilor din ţară şi se cheltuiesc pe mărfurile cumpărate din lanţurile de magazine străine. În acest fel circuitul se închide şi banii se întorc de unde au plecat. La întrebarea cine câştigă şi cine pierde, răspunsul este unul singur. Ei, străinii câştigă de două ori: plătesc prost muncile alor noştri la ei şi vând aici la preţuri mult mai mari ca în ţările lor produse similare. Ai noştri pierd conform aceleiaşi logici, tot de două ori pentru că: munca lor este subevaluată iar preţul produselor cumpărate de la ei este supraevaluat. “
După aceste fraze, Ionuţ a oftat, semn că descrierea belelelor în care intrase ţara odată cu acceptarea ei în ''lumea bună'' nu se terminaseră.
“Încă puţin şi va dispare şi agricultura, iar noi vom mânca numai produse străine mai fade, mai puţin sănătoase, poate contrafăcute şi în mod sigur mai scumpe. Deocamdată eu nu împărtăşesc opinia asta, dar mulţi spun că avem regim de colonie”, a spus în încheiere el cu obidă în glas.
Magda îl asculta înfiorată. Cu multe din ce vedea nu era de acord nici ea, însă modul brutal, lipsit de menajamente în care Ionuţ i-a prezentat aceste aspecte a pus-o pe gânduri. Simţea cum entuziasmul ei pentru a îndulci cât de cât amărăciunea celor în vârstă în privinţa medicamentelor, se frânge.
- Ce putea ea să facă?, şi-a ea pus întrebarea.
Acum avea clar în minte că a te lupta cu un sistem politic naţional aflat la o distanţă atât de mare faţă de nevoile cetăţenilor, echivala cu lupta lui Don Quijote de la Mancha dusă cu morile de vânt, din celebra carte lui Cervantes.
Cu toată descurajarea şi simţul inutilităţii oricărui demers al ei, când s-a hotărât să vorbească, Magda mai spera încă în ceva, un miracol, o minune care să mai slăbească puţin laţul care se strângea din ce în ce mai mult în jurul gâtului celor mulţi şi nevoiaşi.
- Domnule, m-aţi făcut praf, m-aţi dat gata. Tabloul prezentatat de dvs. este catastrofic şi aproape lipsit de speranţă, dar trebuie să recunosc că asta este realitatea. Ce să mai spun? Eu cred ca înainte de toate, avem nevoie de o societate civilă puternică şi unită care să nu se alăture celor care ling în diferite locuri jalnicele figuri aflate vremelnic în prim-plan-ul vieţii politice şi să oblige guvernanţii noştri să întoarcă faţa şi către populaţie. Şi nu numai în privinţa medicamentelor, dar şi în alte domenii.
Ca o concluzie a discuţiei pentru care l-a chemat, ea a adăugat, lăsându-l să înţeleagă că nu mai are nevoie de ajutorul lui.
- O să mă mai gândesc la ce v-am rugat. După ce mă mai consult cu câţiva colegi din sistem, dacă o să apreciez că este nevoie, am să vă mai deranjez în problema asta.
- Nu este niciun deranj, domnişoară. Este o mare plăcere pentru mine să stau de vorbă cu dvs. şi dacă pot să vă ajut, o voi face cu bucurie.

Indiscutabil, Magda exercita asupra lui o atracţie omeneşte de înţeles, dar pe el îl îngrijora teribil mai ales dacă se gândea până unde putea să îl împingă această atracţie.
El a mers mai departe şi s-a întrebat: ce se va face când această atracţie - conform antecedentelor valabile de când lumea - va evolua rapid şi se va transforma în dragoste arzătoare pentru femeia Magda. “Probabil că o să mă îndrăgostesc de ea până peste cap şi o voi iubi nebuneşte”, şi-a răspuns în minte. Prada luptei între raţiunea încă stăpână pe situaţie şi atracţia apărută de după colţ, aflată în creştere de viteză, pe care tânăra femeie care îl provocase la discuţie o exercita asupra lui, s-a trezit deodată că vorbeşte gura fără el.
- Credeţi că ar fi o îndrăzneală prea mare dacă v-aş invita într-o seară la un spectacol şi apoi să luăm cina la un restaurant?
Nimeni nu s-ar fi mirat mai mult decât a făcut-o el când a realizat că tocmai lui i-a ieşit din gură un porumbel din numerosul stol pe care îl va pune în libertate din când în când. De un lucru era sigur - eliberarea porumbeilor va urma calendarul întâlnirilor lui cu Magda.
În acele momente, figura lui semăna izbitor cu a unui motan prins la oala cu smântână, iar fraza spusă mai înainte îi demonstra că raţiunea lui era numai o amintire a trecutului său de burlac. Iubirea pentru fata cu care discuta, câştiga teren într-o clipă cât la alţii într-un an. Dragostea lui începea să-i fie scrisă în inimă cu majuscule şi se afla în marş triumfal obligându-i raţiunea să abdice în favoarea ei.
Fiind un bărbat inteligent, cu simţul inutilităţii dezvoltat, Ionuţ învins, renunţase la orice luptă dusă cu arme inegale - el înarmat cu o praştie şi muniţie formată din sâmburi mucegăiţi de caisă, în timp ce ea dispunea de tot arsenalul de veacuri al seducţiei feminine.
Situaţia cea mai nepotrivită pentru el, ca un colac peste o pupăză, ar fi fost dacă prietenul lui Maxi, s-ar fi aflat lângă el. Era sigur că ar fi făcut grimasa sarcastică pe care o ura atât de mult la el şi l-ar fi întrebat: “Ionuţ, tu te auzi ce vorbeşti? ”
Aproape că îi venea să retracteze invitaţia abia lansată, dar răspunsul ei l-a pus pe butuci.
- În general da, ar fi o îndrăzneală mare…şi aici a făcut o pauză al cărei suflu îngheţat l-a transformat într-un bloc de gheaţă ...dacă nu v-aş cunoaşte. Dar cum vă cunosc şi am încredere în dvs., vă spun că puteţi să mă invitaţi când doriţi şi când puteţi, iar răspunsul meu va fi întotdeauna acelaşi - mai mult ca sigur pozitiv.
Brusc, gheaţa care îl imobilizase pe Ionuţ în strânsoarea ei rece a început să se topească iar el, epuizat, o privea pe Magda ca pe un soare eliberator de la care aştepta mai multă căldură pentru a alunga norii reci ai iernii şi a da semnalul înverzirii pomilor, al apariţiei florilor şi al zburdălniciei tuturor vieţuitoarelor - semnalul dintotdeauna al primăverii.
- Vă mulţumesc pentru răspunsul dvs. care valorează pentru mine mai mult decât toate bucuriile mele la un loc, adunate de când am început să le simt gustul, încercă el glumind să iasă la suprafaţă după ce fusese participant activ la diverse fenomene de amploare cosmică legate de criogenie şi explozii solare.
Acum nu mai voia decât să respire aerul cu miros de primăvară care plutea uşor din jurul ei şi să se vadă în lumina dulce, verzuie filtrată de ochii ei.
De când depăşise adolescenţa, vrerea lui a fost să fie mereu primăvară şi soarele să lumineze în permanenţă toate ungherele pământului. Acesta a fost visul lui dintotdeauna, vis care era pe cale să se împlinească abia acum.