Photobucket

Date despre autor

Sunt un scriitor ce-şi propune să evadeze măcar pentru câteva clipe împreună cu cititorii săi din universul în care ne-am învăţat să trăim.

Pentru ca la întoarcerea din călătoria imaginară să nu fim decepţionaţi, trebuie să impunem reapariţia în lumea noastră, a tuturor, a bunului simţ, a culturii, politeţei şi respectului faţă de interlocutor. Omenirea, în ansamblul ei, trebuie să se întoarcă la valorile morale. Dacă efortul presupune şi existenţa unei doze de romantism, ei bine atunci să fim şi puţin romantici. Reîntoarcerea la aceste însuşiri care definesc fiinţa umană nu se poate face fără iubire.

IUBIREA este universală, dar ea se dobândeşte diferit; la unii apare după lungi şi obositoare încercări, pe alţii îi caută ea şi este suficient ca norocosul să deschidă braţele, să o primească şi să o păstreze, fericit de atingerea şi îmbrăţişarea ei. Unii o pot simţi ca o adiere caldă, o blândă mângâiere. Alţii o simt puternic, fierbinte şi aspră; poate să le schimbe viaţa, iar în cazuri extreme, îi poate distruge. Oriunde şi oricând, iubirea este prezentă şi inevitabilă.

Cine nu a ajuns să o cunoască, înseamnă că şi-a irosit viaţa de pomană, pentru că viaţa trăită de unul singur trece ca un val, fără urmări. Dacă nu aţi cunoscut iubirea până acum, nu disperaţi, căutaţi-o şi o veţi găsi sau va veni ea să vă caute. Ea este infinită în timp şi spaţiu şi nimeni din cei care o doresc şi o aşteaptă nu va fi lipsit de ea. Atingerea ei trebuie făcută însă cu respect, ca să dureze o viaţă.

Avem înca timp cu toţii. Nu există vârstă biologică mai mult sau mai puţin potrivită pentru manifestarea ei.

Credeţi-mă! Aveţi încredere în ea şi veţi fi fericiţi.

Iubire, numele tău adevărat este nemărginirea!



Bradu Florin.

25 februarie 2010

Povesti de iubire - selectia a IV-a

«Poveşti de iubire» - a patra selecţie

O poveste de dragoste brevetată şi autentificată de hazard.


Iubirea se naşte mereu, altfel pentru fiecare; ea se aprinde, arde în vâlvătăi şi nu se stinge niciodată. Partenerii se pot schimba, dar nevoia de iubire rămâne în fiecare, ea nu dispare chiar dacă în unele cazuri, se transferă. Dragostea încălzeşte pământul mineral şi rece, îl luminează şi îi dă viaţă. Dispariţia fizică a perechilor de îndrăgostiţi nu înseamnă sfârşitul iubirii, ci continuarea ei prin urmaşi, copii născuţi din dragoste - proiecţia părinţilor în viitor.
Cine a iubit devine nemuritor. Iubirea este eternă în timp şi infinită în spaţiu. Numele ei adevărat este nemărginirea.
Sandra şi Doru s-au cunoscut în primele zile ale vieţii de studenţi. Apropierea lor s-a produs ca urmare a fulgerătoarei atracţii fizice împotriva căreia au ştiut din prima clipă că nu pot face nimic. Ei s-au îndrăgostit de cum s-au cunoscut şi s-au iubit aşa cum au gândit, fără păcat până în momentul în care începe povestea lor. Iubirea lor a apărut simultan şi a fost acceptată ca o fatalitate chiar din clipa în care privirile lor s-au încrucişat pentru prima dată şi nu s-au mai putut dezlipi. Aşa au rămas ca sudate pe vecie, devenind prizoniere reciproce, incapabile să se mai elibereze vreodată. Puternicul fulger lui Zeus şi fragilele săgeţi ale lui Eros au lovit concomitent şi devastatator inimile celor doi fără să le ceară consimţământul. Zeus şi Eros, cei care au provocat acest mic abuz nu erau la prima lor ispravă de acest gen; ei mai practicaseră sistemul fără a urma un calendar precis. Zeus mai mult sporadic, în timp ce pentru Eros el a devenit o adevarată profesie sau «job» cum o numesc astăzi partizanii unui internaţionalism lingvistic cărora limba naţională a început să le miroasă a vechi.
Învăţând ce este iubirea, Doru şi Sandra au simţit în ei imensa bucurie, dulce-amăruie, a universului comun alcătuit din un bărbat şi o femeie precum şi toată povara pe care o duc în spinare de milenii. În acest univers ei au intuit de la început atât fericirea, cât şi durerile speciei umane şi la fel ca alte milioane de perechi, au fost conştienţi că atracţia lor se va transforma în iubire pătimaşă.
În istoria omenirii asemenea situaţii s-au produs încă din cele mai vechi timpuri, se întâmplă şi astăzi şi sunt numite ca şi la început: dragoste la prima vedere.
Un lucru le-a fost clar din prima clipă. Iubirea este darul cel mai preţios primit de oameni încă din momentul biblic al izgonirii din rai. După această întâmplare nimeni nu s-a mai simţit împlinit cu adevărat fără să o cunoască. Chiar dacă iubirea este unilaterală, neîmpărtăşită, faptul că omul poate iubi este dovada supremă că el s-a detaşat de forma vegetativă dominată de nevoi materiale primordiale şi a trecut într-o altă etapă, a spiritualităţii, unde sentimentele precumpănesc asupra impulsurilor ancestrale.
Dragostea celor doi a debutat fără dorinţe sexuale manifeste şi chiar în momentele lor de exuberanţă atingerile fizice se mărgineau la mângâieri şi săruturi delicate, prudente evitând cu bună ştiinţă zonele intens erogene. Ei se menajau reciproc pentru a evita situaţiile de “supraîncălzire”. Pe măsură ce s-au cunoscut mai bine au înţeles că au devenit dependenţi unul de altul. Atunci a început lupta lor disperată împotriva tentaţiei de a contopi şi a-şi desăvârşi iubirea cerebrală, conştientă, cu cea a trupurilor. În sinea lor au ştiut dintotdeauna că nu se vor limita la iubirea admirativă, contemplativă şi la fel cum în legenda sculptorul grec Pigmalion a dobândit de la zeiţa Afrodita dreptul de a-şi iubi fizic modelul, pe frumoasa Galateea, şi ei, asemenea tuturor cuplurilor vor parcurge până la capăt plăcuta lor intimitate. Acel “ceva” care trebuia să se producă va veni; de la sine, sau provocat de nerăbdarea unuia sau a ambilor parteneri, din conştiinţa faptului că sunt pregătiţi pentru acest pas care nu mai poate fi amânat. În subconştientul lor erau siguri că se va întâmpla, singurele necunoscute erau când şi cum.
Deşi nu au abordat niciodată explicit acest subiect, pentru amândoi era limpede că alegerea momentului depindea numai de Sandra; nu numai pentru că aşa simţeau ei, dar pentru că aşa considerau că este firesc.
Femeia este singura care poate pune capăt aşteptărilor şi o va face numai atunci când va fi deplin pregătită să accepte în intimitatea ei ceva ce pentru început poate fi perceput ca un corp străin de alcătuirea sa biologică, dar care ulterior poate deveni dintr-un vizitator surpriza, locatarul privilegiat al unui tainic lăcaş.
Între timp, cei doi îşi vedeau cu inocenţă de viaţa lor în care idila pe care o trăiau li se părea singurul lucru important şi adevărat. Amândoi erau studenţi în ultimul an de studii, locuiau separat cu chirie în acelaşi cartier, în apropiere de campusul universitar şi se pregăteau pentru viitoarea profesie. El ca inginer constructor, ea ca medic. Oboseala acumulată în anii de studii dublată de incertitudinea rezervată de viitor, îi făcea irascibili, mai puţin dispuşi să accepte o companie străină în intimitatea lor. Fără să fie individualişti, se separau din ce în ce mai mult de lumea înconjurătoare. Se aveau unul pe altul şi li se părea că cea mai potrivită densitate a populaţiei pentru aşteptările lor de la viaţă era de doi locuitori pe Terra.
Nu îşi doreau nici un fel de aglomeraţie lângă sau aproape de ei. Erau în faza de iubire absolută, egoistă în care cu greu acceptau pe cineva în preajma lor în afară de persoana iubită. Învăţau pe rupte, cu disperare şi încăpăţânare, uneori stând împreună, la unul din ei, alteori separat, fiecare în garsoniera lui.
Sâmbăta era însă numai ziua lor. Indiferent de perioada anului, în această zi nu învăţau, nu făceau nimic altceva decât să fie împreună. Uneori nici măcar nu îşi vorbeau. Se priveau cu intensitate, cu lăcomie făţişă şi de fiecare dată făceau noi descoperiri în persoana celuilalt care îi legau şi mai mult unul de altul.
Cum se poate înţelege din informaţiile de până acum, cei doi erau fericiţi numai împreună. Nu îşi puteau imagina cum au putut trăi înainte de a se cunoaşte şi de aceea nu îşi puteau închipui viaţa de mai târziu trăind separat.
Câteodată sâmbăta lor se încheia la un restaurant cu muzică de lângă gradina Cişmigiu unde puteau să danseze. De obicei, mâncau puţin şi beau numai câte un pahar de Campari cu apă minerală şi lămâie - băutura lor preferată. Ce-i drept, limitarea consumului de Campari la numai un pahar nu se datora virtuţii lui Doru, ci mai mult veşnicei penurii financiare în care se zbătea.
Din aceste motive, meniul principal şi motivul pentru care mergeau acolo era dansul cu toată nebunia lui antrenantă şi beţia inconfundabilă a simţurilor.
Acest gen special de beţie - fără alcool - se instala întotdeauna în timpul dansului când aveau prilejul unic de a se lipi unul de altul, în văzul lumii, fără ca această ipostază să deranjeze pe cineva. În timpul tangoului trupurile lor erau atât de unite că păreau a fi unul singur. Amândoi se topeau în acest dans şi simţeau că se pierd într-o stare de ameţeală divină care ar fi dorit să nu se mai termine. Nimeni şi nimic nu mai exista în afară de ei. Totul era al lor, totul le era complice la fericire. Se întâmpla mai ales când dansau în ritmul melodiei “feelings”, un tangou sentimental la modă, tulburător şi dureros de dulce. Cântecul îi răscolea de fiecare dată când dansau. Atunci simţeau cum lumea materială din care făceau parte, începe să se subţieze şi să se destrame până la completa dispariţie, iar noul spaţiu imaginar care se deschidea în faţa lor cu dimensiuni în creştere către infinit, devenea unica lor raţiune de a exista pe un pământ care dispărea, undeva, în ceaţă, fără păreri de rău. Atunci credeau că au atins suprema fericire, o stare de beatitudine căreia nimeni nu a putut să îi dea vreodată o definiţie exactă. Era starea aceea indescriptibilă de detaşare completă, de tot şi de toate, ca o religie a spiritului şi al simţurilor, un sfârşit al tuturor neliniştilor, o pace deplină, ancestrală, de dinaintea tuturor lucrurilor.
Fiecare individ care îşi ia inima în dinţi să citească aceste rânduri va constata că mai devreme sau mai târziu se ajunge tot la un fel de beţie; dar nu cea provocată de alcool care blegeşte trupul şi tâmpeşte minţile, ci la o beţie nobilă, subtilă: a simţurilor provocată de magnetismul biologic - o ispititoare chemare pe care de mii de ani femeile îl exercită asupra bărbaţilor. Puţini au fost aceia care au rămas indiferenţi faţă de arsenalul semnalelor la care recurg femeile când vor să-şi adjudece o colecţie cât mai strălucitoare de bărbaţi: un surâs şăgalnic, o privire intensă, un gest cu mâna, o poziţie de aşteptare pe o canapea, un mod de a păşi, o unduire anume a corpului când trec prin faţa unor potenţiale victime, un ciripit dulce, sunt tot atâtea semne care-i fac pe bărbaţi să se simtă cuprinşi de un val de căldură internă, asemănător unui început de leşin.
Pe scena vieţii această piesă a fost jucată din cele mai vechi timpuri. Cu toate că vremurile, obiceiurile şi hainele diferă de la epocă la epocă, efectul a fost mereu acelaşi. Bărbaţii au manifestat tendinţa de a se regăsi în vodevilul arătat, mai mult în roluri subalterne. Este un lucru dovedit de istoria umanităţii că acestei stări de inferioritate plăcută nu i s-a putut opune nimeni dintre vajnicii purtători ai pantalonilor. Ea vine încă de la facerea lumii ca un strigăt de ajutor lansat în disperare de cauză de sexul masculin, aşa zis cel tare, cel care situat pe oricare treaptă a evoluţiei în scara civilizaţiei, treptat-treptat devine sclav. Starea de sclavie sexuală, căci asta este ea, poate fi uneori acceptabilă şi chiar plăcută, după cum prost administrată şi cu exagerări devine un dezastru pentru cel coborât la această subdemnitate.
Unii privitori, poate nemultumiţi şi chiar cârcotaşi - pot fi şi din aceştia, deoarece dreptul cititorilor de a fi martori activi în viaţa celor doi tineri nu a fost îngrădit - văzând iubirea lor atât de apropiată de perfecţiune, se pot întreba.
”Oare pentru ei va veni o vreme când această stare de beţie continuă, asemănătoare cu euforia pe care o dă consumul de substanţe halucinogene s-ar putea transforma într-o stare de mahmureală suficientă, permanentă? Ce se va întâmpla când îşi vor spăla rufele, vor economisi cu zgârcenie banii pentru impozite şi taxe, vor fi poate bolnavi ei sau copiii lor? Dar când se vor rândui la baia comună pentru nevoi inexorabile care fac din om un exemplar nefericit cu deficienţe de construcţie?”
Ultima posibilitate a născut o nouă întrebare fără ţintă, adresată către nimeni, deci retorică. “Cui trebuie să i se reproşeze că omul nu este numai poezie, ci este totodată un sclav al metabolismului?” Ei bine, dacă cineva ar fi tentat să dea dreptate îndoielilor cititorilor nemultumiţi, răspunsul următor îi poate lămuri şi pe aceştia. “În ciuda tuturor servituţilor pe care omul le are faţă de natură, el a reuşit să se desprindă de latura sa extrem de prozaică - de care de altfel nu se face vinovat - şi s-a avântat în lumea imaterială, spirituală a sentimentelor şi artelor. Această detaşare reprezintă ea însăşi un act de curaj şi demonstrează puterea lui de a evada definitiv din capcanele biologicului pur, pe care le-a redus strict la ceea ce îi permite să trăiască aşa cum a fost construit, fără nici un resentiment”.

Viaţa mergea înainte şi în preajma ultimului examen Sandra s-a hotărât. Era decisă să pună capăt unei situaţii care avea tendinţa să se insinueze perfid între ei şi fără voia lor putea să genereze tensiuni şi pierderi greu de recuperat.
Mai mult, se simţea pregatită să cunoască tot ce viaţa îi putea da, în bine sau în rău. Ştia că hotărârea ei era şi pentru Doru o provocare pe care el o aştepta cu răbdare, dar el fiind aşa cum îl ştia ea, înţelegător, plin de gingăşie şi atenţie, i-a lăsat ei toată iniţiativa.
Drept urmare, în prima sâmbătă renunţând la orice sfială şi fără false inhibiţii voia să îi dea dovada supremă a iubirii şi încrederii în el - pe ea însăşi.
Ca un preambul, ea concepuse un mic plan. Îl va invita pe Doru la restaurant pentru porţia lor săptămânală de destrăbălare cum numeau în glumă nevinovatele ieşiri pentru o cină frugală urmată de o partidă de dans până la epuizare. După restaurant vor merge la ea acasă şi apoi .… mai apoi….. va vedea funcţie de circumstanţe şi inspiraţie. Acesta era planul ei, simplu la prima vedere, dar cu câtă nelinişte şi înfiorare l-a conceput. Şi acum, când decizia ei era luată, numai gândul la ce se va întâmpla o cutremura din creştet până în tălpi.
Nu i-a destăinuit iubitului hotărârea luată întrucât voia ca sacrificiul ei să pară nepremeditat. Pentru punerea lui în practică, i-a cerut să o scoată la restaurant, “…deoarece - i-a susurat ea la ureche lipindu-se de el ca o pisică hoaţă şi linguşitoare care atunci când vrea să obţină ceva începe să toarcă - era, sau va fi ceva de sărbătorit.”
Nemultumiţii şi cârcotaşii care au mai avut o intervenţie în viaţa acestor tineri au acuzat-o imediat pe Sandra invinuind-o de exagerare. Ei au reclamat că nu poate fi vorba de sacrificiu, motivându-şi punctul de vedere prin două argumente. “Acest deznodământ - gestul la care se referă Sandra - chiar dacă îl face pentru prima oară nu este un sacrificiu. El se va produce oricum, mai devreme sau mai târziu. Hotărârea ei este mai mult anticiparea unei scadenţe de care nu poate scăpa, iar gestul ei reprezintă numai un acord pentru devansare.”
Situaţia este comparabilă cu a unui bolnav care multă vreme, nefiind hotărât în privinţa unei intervenţii chirurgicale, se decide deodată să o facă fără întârziere.
Dacă sunt compatibili şi nu există niciun motiv să se creadă că va fi altfel, atunci plăcerea ce va însoţi unirea lor va compensa cu vârf şi îndesat actul de ei curaj. Nu trebuie uitat că nu numai Doru se va simţi împlinit, mulţumit şi fericit dar şi ea va avea de câştigat de pe urma întâmplării. Având în vedere aceste argumente, gestul Sandrei nu poate fi încadrat de cârcotaşi în categoria “sacrificiu”, ci în aceea de deschidere a unor noi orizonturi de bucurie şi plăcere.
Unul din martori, participant neutru la discuţie, fără să le accepte stilul şi argumentele pe fond, le-a dat cârcotaşilor dreptate, mai nuanţat însă şi cu mari rezerve. “Hotărârea Sandrei nu poate fi considerată un sacrificiu, ci mai mult un act de curaj care o eliberează de prejudecăţi şi temeri.” Ea îşi cunoaşte bine partenerul, iar cei doi se iubesc într-atât încât ea este convinsă că dincolo de legi scrise sau nescrise, dincolo de orice, amândoi trebuie să fie un singur trup, o singură fiinţă. În fapt, noţiunea de sacrificiu - eticheta care se aplică uneori acestui caz - este o figură de stil teoretică şi reflectă influenţa unui anumit gen de literatură care a abuzat de clişee. Schimbarea ce se va produce în urma deciziei luate de Sandra este totuşi una de substanţă. Prin ruperea unui sigiliu biologic fecioara devine femeie şi astfel se modifică încadrarea ei socială. Departe de a fi o dramă, drama himenială a fecioarei, actul respectiv poate fi interpretat numai funcţie de circumstanţele în care are loc.
Este definitoriu ce se întâmplă câteodată între doi adulţi la care iubirea nu este atât de mare încât să îi dea afară din casă. Perechea formată din întâmplare se trezeşte în pat atât datorită impetuozităţii bărbatului, cât şi al acceptului tacit dat de femeie. Nefiind vorba de viol, se poate spune că din motive necunoscute ea a facut un sacrificiu şi acum se aşteaptă la o recompensă, cum ar fi bunăoară, o cerere reparatorie în căsătorie. În acest caz, sacrificiul ei derivă din incertitudine, din ideea că la data când s-a produs evenimentul, nu ştia dacă reparaţia va avea loc sau nu.
Din păcate, astfel de cazuri sunt similare cu ceea ce se întâmplă în lumea mercantilă unde totul are un preţ, iar gestul devine un troc: membrană contra inel, sau mai negustoreşte spus, serviciu contra serviciu. Dacă însă actul este aşteptat şi dorit cu ardoare fără ca să se urmărească obţinerea unui beneficiu - ca în cazul Sandrei - el nu este un sacrificiu, ci o dovadă de iubire, o nouă recunoaştere a supremaţiei vieţii.
Legat de acest subiect ar mai fi de comentat măcar tangenţial, o situaţie deosebită care poate avea consecinţe grele, chiar tragice pentru unele familii şi societate. Ea este determinată de curiozitatea şi graba bolnăvicioasă a unor tinere pseudoemancipate de a intra în lumea adultă pe uşa din dos şi se manifestă prin acte sexuale voluntare care se petrec prea devreme, într-un forţat avans biologic. Aventura are loc datorită imitaţiei şi este consecinţa spiritului de turmă hipertrofiat prezent în lumea adolescentină şi chiar mai devreme.
Ea poartă un nume sinistru - deflorare. În acest caz, viaţa tinerelor este pusă în pericol într-un fel sau altul, iar gestul lor nu se încadrează în nici o categorie raţională, fiind un act inconştient şi iresponsabil care are puncte comune, de vecinătate cu suicidul.
Fără să se mire, Doru a îmbrăţişat cu bucurie propunerea ei de a petrece împreună la restaurant. Oricum fiind sâmbătă, intra în programul lor obişnuit. Presimţind un eveniment fericit la orizont el se bărbierea în baie şi cânta, conform obiceiului bărbaţilor multumiţi de ce li se întâmplă.
Se hotărâse să îmbrace costumul lui de zile mari, cel maron cu irizaţii discrete până la a fi indefinite; un amestec de culori: verzui, portocalii, albastre, roşii şi negre. Acest costum, o adevărată feerie, îi plăcea mult Sandrei. Era cel pentru care Doru a trebuit să “facă foamea“ timp de un trimestru anul trecut când la îndemnurile ei l-a cumpărat din banii puşi deoparte pentru întreţinere.
Grija arătată în alegerea tinuţei trăda dorinţa lui de a apare în ochii ei ca cel mai bine bărbat pe care l-a vazut Sandra.
Tentativa îi va reuşi, în fapt el bătea la o uşă deschisă; de când îl văzuse prima dată ea a simţit că nu îşi mai aparţine, se pierduse în el.
Cu cei 1,85 m. cât îi măsura înălţimea, bustul musculos, umerii largi şi mijlocul subţire, părea un tănâr zeu picat din Olimp pe locul câştigător la întrecerile de atletism. Figura lui era chiar mai plăcută decât vederea generală. Părul castaniu, tuns scurt, faţa de culoare deschisă, mai mult ovală, pomeţii de tip mongoloid uşor ridicaţi, sprâncenele negre puţin depărtate de axul central al feţii, nasul acvilin, şi gura cu buze roşii frumos arcuite, senzuale, erau puternice argumente pentru ca femeile să vadă în el pe bărbatul lângă care ar dori să se afle dacă eşuau pe o insulă pustie. Dar nu s-a spus încă tot despre persoana care o cucerise pe Sandra. Ochii lui erau sarea şi piperul. Căprui - verzui cu punctuleţe aurii care creşteau în dimensiune când râdea şi îi punea întotdeauna în dificultate pe cei care se ambiţionau să descifreze misterul adevăratei lor culori. Pleopele care îi acopereau ochii se terminau cu gene lungi şi întoarse ca ale unei femei ce părea mai preocupată de înfăţişarea ei decât de treburile gospodăreşti.
Toate acestea împreună formau imaginea unui tânăr cu o figură unică, interesantă, imposibil de uitat sau de evitat. Oricare femeie îl privea, în clipa în care voia să-şi întoarcă privirea, era reţinută de ceva pe care nu şi-l putea explica, dar o determina să-şi menţină treaz interesul pentru el. Colegele Sandrei o bârfeau prieteneşte şi cu invidie nedisimulată îi spuneau că în calitate de iubită oficială a lui Doru, a dat lovitura. Pentru a păstra un asemenea tip mai spuneau ele, ar fi fost dispuse să facă de mult ceea ce Sandra tocmai se hotărâse si iniţieze.
Trecând în tabăra Sandrei remarcăm că şi ea era în toiul unei activităţi neobişnuite. Se pregătea pentru cel mai important eveniment din viaţa ei de până atunci: să devină femeie. Prin hotărârea de a se dărui iubitului, ea şi-a învins temerile de fecioară şi aşa cum o crisalidă închisă în cocon rupe învelişul captivităţii şi iese la lumina transformată într-un fluture neasemuit de frumos, tot aşa şi Sandra va ieşi în lume transformată într-o spendidă femeie, conştientă că aceasta este menirea ei.
Pentru acest eveniment a pregătit tot ce putea să transforme o seară banală într-o noapte de basm. A cumpărat flori ca să fie răspândite în toată garsoniera, lumânări cu parfumul cel mai insinuant pentru a fi aprinse la momentul potrivit şi a pus în frigider tot ce a crezut ea că trebuie: fructe, sucuri, aperitive fine, şampanie şi multe altele. Trecând la lucruri ce o priveau direct, ea voia la rândul ei să fie cea mai frumoasă fată pe care el o văzuse vreodată şi dorea din răsputeri ca această seară magica precum şi misterioasa noapte ce va urma să rămână de neuitat pentru amândoi.
Şi-a ales cu grijă toaleta pe care o va purta, concursul pentru rochia norocoasă fiind câştigat de aceea care se potrivea cel mai bine adorabilelor ei calităţi fizice. Pentru că venise pe lume ca o blondă naturală cu ochi albaştri, a ales în mod firesc o rochie bleumarin strâns mulată pe mijloc, dar lejeră în rest, nici scurtă nici lungă cu un decolteu discret mai mult pentru a sugera perfecţiunea bustului decât pentru a scoate ochii. Ţinuta ei era întregită de o eşarfă albă, imaculată, pantofi albi cu toc moderat potrivit cu înălţimea ei de 1,75 m., conştientă că trebuie să păstreze proporţii armonioase între ei, iar o poşetuţa tot albă completa ansamblul. Ca bijuterii îşi potrivise o pereche de cercei şi un medalion reprezentând o madona, toate din aur.
Acum când se îmbrăcase şi îl aştepta pe Doru, ea arăta ca niciodată.
Privind-o, oricine încremenea şi nu se putea sutrage impresiei că în faţa lui nu se afla cineva anume, ci însăşi frumuseţea universală a femeii aşa cum şi-o doresc toţi bărbaţii şi cum o văd în imaginaţia lor poeţii.
Sandra a fost întotdeauna o fată de o frumuseţe deosebită, dar a spune despre ea numai atât, mai ales acum, în această seară când strălucea ar însemna să o nedreptăţeşti. Nu ştiai ce să admiri mai întâi la ea. Totul te ducea cu gândul la perfecţiune: figura, silueta, curbele caracteristice oricărei femei păreau la ea mai ameţitoare, făcute nu numai să le admiri, dar să şi doreşti să le atingi, să le mângâi, să te asiguri că nu visezi.
Iminenţa trecerii voluntare a hotarului în spatele căruia a stat neclintită timp de 22 de ani i-a trezit curiozitatea aflării misterului vieţii şi ca o hiperbolă, a descătuşat în plan ideatic luceferii universului care în semn de omagiu i s-au aşezat cu blândeţe pe faţă, pe mâini, pe corp, peste tot, acoperind-o cu lumina lor celestă. Hotărârea de a se dărui iubitului în noaptea care va urma îi mărea strălucirea şi prefigura adevărul universal al frumuseţii femeii şi al maternităţii senine şi eterne.
Ah, cârcotaşii! Ce soi de oameni or mai fi şi ei?
Tocmai acum când admiraţia pentru femeia supremă întruchipată strălucit de Sandra a devenit copleşitoare, mânaţi de o nefericită inspiraţie ei au întrerupt poezia momentului debitându-şi comentariile lor răutăcioase. “Să le înghiţim şi pe astea?”, ar trebui să fi fost primul gând al milioanelor de oameni de bună credinţă, personaje revoltate de neruşinarea lor; sau să îi lăsăm în pace, să vedem ce trăsnăi mai scot.
Înţelepciunea lor a învins şi astfel cârcotaşii au primit liber să-şi verse comentariile otrăvite, ceea ce au şi făcut cu cinism şi obrăznicie. “După cum se vede, în statutul Sandrei au avut loc schimbări rapide, scurtări de perioade precum şi salturi peste unele etape, au început ei cârcoteala. Zâmbind cu subînţeles, s-ar putea spune chiar maliţios, au continuat să sape în jurul ei şanţuri adânci pline cu apă stătută şi urât mirositoare, plină de râia broaştei, căutând să batjocorească atmosfera de puritate în care Sandra îşi aştepta iubitul. De fapt, suntem martorii unei evoluţii accelerate, evidente pentru recuperarea timpului pierdut la lucrările practice privind tehnologia amorului”, au rânjit ei în continuare.
Odată începută “aria calomniei”, cu o insistenţă demnă de o cauză mai bună au înfipt şi mai adânc cuţitul în rană, insinuând cu perfidie. Aşa se face că Sandra primeşte încurajări extrapământene şi se gândeşte la rezultatele escapadelor ei, cochetând cu starea de maternitate, înainte de a întreprinde acţiunile premergătoare acesteia.
Oamenii de bună credinţă ar fi protestat cu violenţă la părerile exprimate de cârcotaşi în paginile cărţii, dacă ei ar fi fost o prezenţă fizică, reală. Dar cum erau numai personaje ipotetice care se mărgineau mai mult la răutăţi de o ideologie îndoielnică, răbdători, prietenii Sandrei s-au mulţumit să le asculte trăncăneala într-o tăcere dispreţuitoare, comentând sec. “Să-i lăsăm împreună cu neputinţa lor de a avea emoţii şi să urmărim cum evoluează această seară.”

La ora stabilită, 7 seara, cu o precizie de metronom a apărut Doru. Înainte ca unul din ei să spună ceva, s-au privit adânc câteva secunde parcă pentru a se redescoperi, fără ca privirile insistente pe care şi le aruncau să îi stânjenească.
Erau atât de impresionaţi de felul cum arată fiecare încât au prelungit momentul preferând să rămână nemişcaţi ca două stane de piatră.
Binenţeles că amândoi aveau şi motive suplimentare pentru această stare de expectativă. Ea ştia ce hotărâse că va urma, el numai bănuia că ea i-a pregatit o surpriză de proporţii.
Cârcotaşii - care aşa cum s-a văzut se bagă în viaţa semenilor mai ales când oportunitatea comentariilor tinde către zero - şi-au zis că nu ar trebui ratat prilejul de a interveni a patra oară în viaţa celor doi. Au şi făcut-o prin schimbarea registrului, încercând să contrapună imaginii lor de tineri superbi un tablou caricatural.
Ei au pus în antiteza frumuseţea, demnitatea, orgoliul tinereţii şi al iubirii lor pe timp de pace sentimentală cu neliniştea furtunii premergătoare trecerii hotarului pe care şi l-au impus atâta vreme. Cu ochii minţii şi intenţii diabolice în cuget ei şi-au imaginat spectacolul transformării acestor splendide exemplare umane în personaje stânjenite, nepricepute şi neajutorate de soartă, aflate după un drum lung şi obositor atât de aproape de iubirea deplină.
Aceste personaje veşnic nemultumite de tot ce se întâmplă în lume, au folosit cu rea credinţă situaţia de nonbeligeranţă sexuală tinerilor şi i-au învinuit formal că - indiferent de hotărârea lor - le lipseşte cultura actului făcut anterior, adică experienţă şi se vor descurca greu, anevois, chiar neinspirat. Mai mult, ei au lăsat să se înţeleagă că văzându-se pentru prima dată goi, cei doi o să o rupă la fugă.
Se poate ca până la un punct să fie adevărat ce susţineau cârcotaşii, dar concluzia lor este greşită şi răutăcioasă. Aceste făpturi mândre care nu au experienţa iubirii fizice, pot să se simtă stânjenite şi chiar să arate puţin caraghios la un moment dat; când se vor descoperi altfel decât se ştiu.
Un lucru este absolut sigur. Îşi vor rezolva repede nelămuririle şi vor trece peste starea de jenă specifică debutanţilor, descoperind la fel ca Adam şi Eva că mai ales fără haine arată mai bine decat îmbrăcaţi.
- Bună seara, iubito!, a murmurat după un timp Doru şi i-a înmânat Sandrei un superb buchet de flori de câmp ascuns până atunci cu discreţie la spate.
El a profitat de momentul transferării florilor şi aplecându-se uşor a sărutat-o pe gât, dar parcă altfel decât până atunci; mai pătimaş, mai insistent.
- Arăţi ca de obicei, magnific, i-a susurat el grăbindu-se să îşi recapete poziţia verticală.
După acest preambul neprogramat, analizându-şi actul rebel s-a simţit stânjenit. Se gândea că a procedat neinspirat şi poate că a supărat-o. Nu şi-ar fi putut ierta o vreme greşeala dacă aşa a fost perceput gestul lui. Era mai bine să o fi sărutat ca de obicei, pe gură - drumul cunoscut de el care îl umplea de fiecare dată de o înfiorare anume. În plus, ştia gustul de sălbăticiune al buzelor ei pline, calde şi moi, plăcut mirositoare care îi plăceau nespus. Nu trebuia să procedeze ca un hoţoman care îi fură intimitatea. Toate acestea i se învălmăşeau în cap şi se simţea din ce în ce mai vinovat.
- Mulţumesc dragule, pentru vorbele tale galante, pentru flori şi pentru sărut. Ţi-ai ales cu multă perfidie locul unde să îţi lipeşti buzele tale roşii, lacome şi cărnoase.
Sandra simţise altfel decât până acum contactul dintre epiderme în noua zona aleasă de el, aproape ca o electrocutare la un voltaj şi intensitate medie. Ca să nu pară stânjenită acum după ce el a surprins-o cu mică libertate pe care el şi-a luat-o, s-a lansat în explicaţii nu pentru că erau necesare, ci ca să fie.
- Ştii că eu am o sensiblitate deosebită în acea zona şi tu profiţi cu neruşinare de asta.
Era evident că ea se străduia să treacă peste momentul neaşteptat pe care i l-a provocat gestul lui. În acelaşi timp căuta să imprime o notă glumeaţă conversaţiei în speranţa că trăgând de timp el nu va observa că se înroşise de plăcere.
- Dar te rog stai puţin jos până pun eu florile în vază. Intenţia ei de a câştiga timp să îşi revină din emoţia căreia îi căzuse victimă a devenit vizibilă, mai ales după ce a adăugat.
- Uită-te şi tu la ele ce frumoase şi mândre sunt. La fel ca acum câteva sute de mii de ani când au apărut. Au un parfum special, sălbatic din care parcă răbufneşte nu numai orgoliul răzvrătitului, dar şi o sete de răzbunare împotriva celor care prin selecţii neghioabe şi manipulări genetice făcute contra naturii vor să le modifice după criteriile şi poftele lor.
Ascultându-i comentariile, Doru s-a liniştit. Se vedea cât de colo că Sandra nu este supărată. Nu avea de unde să ştie că ei îi plăcuse gestul şi ar dori ca el să fie repetat cât mai des. Deşi se cunoşteau de aproape 5 ani şi se iubeau mai mult decât se poate povesti, cum s-a mai spus, nu îşi făcuseră prea multe favoruri privind latura fizică a iubirii lor. Aşteptau cu răbdare ca ceva deosebit să se întâmple. Vremea aceea va veni curând, mai repede, mult mai repede decât credea el. Încurajat de aceste gânduri şi de faptul că Sandra se dovedea o dulce constantă,
Doru a continuat să întindă plase şi nade.
-Dacă aş spune că astăzi arăţi mai bine decât de obicei, aş minţi, a continuat el şi a mutat astfel subiectul discuţiei de la flori la ea. Tu arăţi grozav întotdeauna. Nu ştiu cum faci, dar este nedrept să arăţi aşa. Compromiţi şi descurajezi perpetuarea speciei, omori spiritul de concurenţă, a declamat el cu un aer teatral în care se îmbinau gluma cu aprecieri pentru adevărul cărora era capabil să bage mâna în foc.
- Vreau să mă explic puţin, a mai adăugat el. Individul ăsta cu buze lacome şi cărnoase, prezent aici de faţă, consideră că tu eşti într-atât de frumoasă încât spargi toate tiparele fireşti existente de secole şi instaurezi o incontestabilă dictatură a frumuseţii. De aici vin multe influenţe negative asupra perpetuării speciei.
- Stai un pic că nu înţeleg cum vine asta, l-a întrerupt ea zâmbind-i cu un aer nevinovat.
- Foarte simplu, i-a răspuns tânărul. Dacă toţi bărbaţii s-ar îndrăgosti de tine, restul fetelor pot rămâne nefertilizate ca urmare a lipsei potenţiale de parteneri.
- Eu o să aleg din toată teoria ta ce îmi convine. Foarte bine că imi spui asta. Mă încurajează să cred că cel puţin eu nu o să rămân fată bătrână. O să mă gândesc la ce mi-ai spus şi s-ar putea să-ţi fac o surpriză.
Deşi direcţia în care ea dirija discuţia începuse să fie străvezie, el s-a prefăcut că nu a înţeles nimic şi a continuat să joace teatru şi să-şi dezvolte monologul.
- Acum când te privesc, nu îmi rămâne decât să constat încă o dată cât de săracă în cuvinte este limba noastră, incapabilă să diferenţieze prin vorbe anumite stări de fapt, de la o zi la alta. Dacă tu arăţi magnific în fiecare zi cum aş putea eu să definesc înfăţişarea ta de astăzi şi să o diferenţiez de cea de ieri? Dar mâine, dar poimâine, sau peste secole cum aş putea să o fac? Iubito, nimeni nu va putea arăta vreodată ca tine.
- E clar, observ că ai luat-o pe drumul scurt al linguşelii neruşinate şi crezi în naivitatea ta, că asigură un succes rapid. Totuşi, îţi mărturisesc că nu mă satur să te ascult când îmi spui că arăt bine. Apropo, cred că în cazul nostru, al legăturii noastre vreau să spun, felul cum arătăm noi a jucat rolul cel mai important. Teoretic n-ar fi trebuit să fie aşa. Ştii povestea cu frumuseţea sufletească…
Pusă iarăşi pe tapet chestiunea nu era nouă pentru ei. O atacaseră de nenumărate ori din unghiuri diferite. Conştienţi de farmecul lor şi extrem de multumiţi că se găsiseră în lumea asta mare, s-au întrebat de multe ori speriaţi ce s-ar fi întâmplat dacă unul din ei nu arăta aşa cum arăta şi nu se plăceau din prima secundă. Sau din secunda doi, cum se exprima domnul Boc de România fost prim-ministru al guvernului şi mare specialist în editarea de fraze savante, cum a fost caracterizat de o domnişoară celebră a timpului, faţă de preşedinte-marinar care nu ierta nimic şi recidiva permanent în greşeli de exprimare ca şi cum ar fi lipsit din clasă la orele de gramatică, sau nu i-a intrat în cap nimic din această materie.
Dacă viaţa nu i-ar fi pus faţă în faţă îşi vor fi putut găsi oare aşa zisul suflet pereche în condiţiile în care perechile se formează în primul rând pe baza atracţiei fizice?
- Frumuseţea spirituală, repeta Doru mai mult pentru el, da o cunosc, o cunosc prea bine din păcate şi aici tonul lui a crescut în intensitate semn că vorbea iarăşi ca pentru un spaţiu public: mereu îmi spun că frumuseţea sufletească trebuie să conteze cel mai mult într-o relaţie sentimentală. Dar ce să fac? Te-am vazut pe tine şi am uitat pe loc toată filozofia asta. Pe de altă parte cred că teoria ascunde în afară de falsitate şi multă ipocrizie.
- Astăzi mă omori cu ideile tale. Cum poţi să negi cu atâta siguranţă rolul calităţilor sufleteşti într-o relaţie?
- Aşteaptă, te rog, puţin. Nu neg nimic. Încerc numai să pun în ordine firească, pe priorităţi, atracţia fizică şi calităţile morale.
- Bine. Te ascult. Dă-i drumul, dar să nu dureze prea mult că trebuie să plecăm.
Cu bariera ridicată şi verdele semaforului în faţă, Doru a continuat să-şi dezvolte ideile în faţa publicului select alcătuit din tot ce iubea mai mult.
- Dacă am fi o specie care să se înmulţească pe cale asexuată, să zicem prin înmugurire, lăstărire sau altcumva, mai că aş da crezare teoriei privind prioritatea calităţilor sufleteşti în realizarea unei legături durabile, perora Doru plecat în mare viteză pe panta unei filozofii erotico-juvenile.
Furat de imagine şi încurajat de cuminţenia ei neobişnuită, cu ochii închişi, ocupat cu descrierea a ceva ce numai el vedea, filozofa fără ruşine.
- Când eşti însă tânăr, visezi la o femeie frumoasă pe care îţi place să o priveşti, apoi să o atingi, să o simţi cum poţi mai bine, să te stimuleze în tot ce faci, ba chiar să te laşi dominat de farmecul ei.
Vorbea rar, căutându-ţi cuvintele ţi ca să fie mai convingător a socotit necesar să se ajute cu imaginea ei. Deschizând în sfârşit ochii, privea acum la modelul despre care vorbea. Când a terminat fraza a rămas cu gura căscată admirându-i atât de primitiv frumuseţea încât până şi Sandra care era cauza stării lui de zăpăceală s-a simţit jenată şi a intervenit.
- S-a intamplat ceva? Închide te rog gura să nu răceşti, l-a apostrofat ea.
Trezit ca sub un duş rece el a apreciat diferit de ea ce anume trebuia să facă cu gura aşa că mai întâi a sărutat-o pe gât şi apoi a terminat ce începuse să spună.
- Cât timp vor funcţiona normal toate simţurile, criteriile de alegere nu pot evita în primul rând aspectul persoanei. De aici se pleacă întotdeauna, fie că se recunoaşte sau nu.
Aşa a împins el discuţia pe un făgaş normal şi acum curgea leneşă la vale. Următoarea rundă de discuţii a început-o ea, evident mulţumită de oferta lui de pace.
- Bine, ştiu, am înţeles că de acolo se pleacă. Dar cine ar trebui, sau altfel spus, ar fi îndreptăţit să aibă iniţiativa?
- Femeia trebuie să îţi trezească interesul să vrei să o cunoşti mai bine, să o aduci lângă tine, după care poate veni şi partea cu frumuseţea sufletească.
- Deci, femeile trebuie să fie frumoase, să stea cuminţi într-o vitrină iar bărbaţii să treacă pe acolo, eventual să strâmbe din nas şi să se hotărască sau nu să aleagă pe una din ele? Sau de ce nu? Dacă sunt perverşi şi nestatornici să aleagă mai multe, un harem întreg.
Dându-şi seama că a intrat pe un teren nisipos şi se putea afunda fără şanse de scăpare, el a preferat să dea impresia că nu i-a auzit replică şi a continuat sperând că schimbând direcţia dar păstrând tema, o va face să uite ascuţimea observaţiei lansate de ea care prin generalizare lovea în toată tagma bărbătească.
- Importanţa frumuseţii spirituale nu este o vorbă goală, dar ea nu se vede imediat, apare la orizont întodeauna pe locul doi.
Acum el simţea nevoia să-i răspundă ceva legat de întrebarea ei anterioară în legătură cu vitrina.
- Deşi unele aserţiuni mai vechi susţin că bărbatul alege femeia, aceasta este un mare fals istoric. Întotdeauna femeile aleg bărbăţii.
Încercând să o îmbuneze, el s-a gândit să supraliciteze rolul femeii. Nu făcea altceva decât să recunoască un adevăr pe care îl descoperise mai demult din lecturi. Era prea tânăr pentru a pretinde că experienţa lui de viaţă l-a dus la această concluzie.
- Femeile se maturizează înaintea bărbaţilor şi au adânc înrădăcinată în subconştientul lor o responsabilitate mai mare pe acest nenorocit de pământ. Faptul că lucrurile stau aşa nu este până la urmă tragedia bărbaţilor, ci norocul lor. Tocmai de aceea omenirea a progresat cât a făcut-o până acum - pentru că la timona vieţii, cârmaciul a fost femeia.
Din ultimele propoziţii, Sandra a înţeles că el a ajuns foarte aproape de momentul terminării conferinţei şi se pregăteşte să o încheie cu o actualizare referitoare la relaţia lor. Drept urmare, s-a pregătit să asculte cu atenţie ce va spune el în continuare. Fără să aştepte altă invitaţie, în mare formă Doru a început să se plimbe imperturbabil prin cameră gesticulând pentru a-şi întări argumentele în timp ce îşi continua cu avânt discursul. Se vedea limpede că el nu era un discurs mic cum sperase Sandra, ci unul destul de consistent. Din ce în ce mai uimită de tenacitatea lui, ea s-a întrebat îngrijorată.
- Ce o fi mâncat astăzi la prânz? Nu cumva s-a intoxicat, nu se simte bine şi aiurează?
Se pare că Doru s-a antrenat bine pentru acest “speech” sau era în cea mai bună formă deoarece a continuat fără a da semne de oboseală.
- Cred că felul în care arătăm noi, doi combatanţi insignifianţi în aventura numită viaţă, şi faptul că fiecare dintre noi este frumos de pică, a fost declanşatorul simpatiei iniţiale şi a determinat o curiozitate interesată.
Sandra s-a felicitat pentru premoniţie. A primit confirmarea că el va actualiza expunerea lui teoretică referindu-se la relaţia lor.
- Eu de exemplu - şi aici Doru a început să se bâlbâie şi să-şi piardă coerenţa de parcă era la sfârşitul unui chef prelungit - după ce te-am vazut……de fapt puţin mai târziu….. dar nu prea târziu…… să zicem aproape în acelaşi timp……. sau poate ar fi mai prudent să spun că aproape imediat…… dar nu mai târziu de câteva minute, am realizat că am şi capitulat.
Pregătindu-se să emită judecăţi infailibile, el şi-a recăpătat tonusul şi logica discursului.
- Deci repet, când te-am văzut am capitulat ruşinos şi iubeam deja profund înainte de a şti că sunt sau am fost îndrăgostit.
- De unde scoţi tu toate astea? Din pălărie? Ştiu că nu porţi.
- Dacă vrei să ştii de unde, îţi spun. Din inimă. Dintr-un minim de calităţi umane cu care se naşte orice om care nu a văzut lumina zilei într-o peşteră. După câte ştiu există un decalaj între cei doi termeni. Mai întâi te îndrăgosteşti, după care iubeşti. Iar eu te iubeam la câteva clipe după ce te-am cunoscut. Stranie situaţie. Nici nu ştiu cum să o calific.
Cu figura unui om care a pierdut la masa verde, el căuta acum să explice că înfrângerea lui s-ar fi datorat altor cauze decât unele naturale.
- Cred că nu te-ai mulţumit numai să îmi etalezi frumuseţea ta nepământeană, dar ai umblat şi cu niscaiva vrăji, iar eu, o persoană naivă şi neexperimentată, din motive necunoscute am devenit o victimă şi neavând ceva mai bun de făcut te iubeam deja ca un nebun.
Ca să întărească ideea că ar fi fost victima unei malversaţiuni pusă la cale de forţe oculte, el a exploatat în glumă pista pe care alerga.
În astfel de situaţii, în popor se spune că eşti “deocheat de femeie”. Oare aşa să fie? Te trezeşti deodată legat prin farmece de cineva şi de cele mai multe ori, dacă ai curaj, nici nu îţi pare rău.
- Văd că tu ai plecat un pic cu sorcova. Dar eu sunt o ingenuă dispusă oricând să ascult tot ce merită să fie ascultat. M-am înarmat cu răbdarea necesară. De aceea m-am gândit să te supun unui test. Ce ar fi dacă te-aş lăsa să îţi continui speech-ul fără să mai intervin?
- Ar fi foarte bine. Nimeni nu poate da dovadă de mai multă înţelepciune.
Spunând aşa ceva, el a făcut o gafă pe care din fericire Sandra nu a băgat-o în seamă, sau nu a luat-o în serios, deşi greşeala lui nu era chiar mică. Practic a invitat-o indirect să tacă, insinuând că îi sunt aplicabile tot felul de învăţături izvorâte din înţelepciunea populară: “Tacerea este de aur” sau “Dacă tăceai, filozof rămâneai” şi chiar una cu iz de mahala “Gura bate fundul.”
Nefiind semnalată nici o reacţie din partea ei, el a considerat că nu a intervenit nimic care să-i bareze drumul spre logoree.
- Ce voi spune eu în continuare cred că va revoluţiona teoriile despre arhicunoscutele iubiri şablon, din păcate prea des pomenite de cei care bat la poarta amorului neîmpărtăşit fără să cunoască parola de intrare.
- Ei bine sunt numai ochi şi urechi, a declarat Sandra şi voind să demonstreze că în fapt era preocupată de altă parte anatomică decât cele de care vorbise mai înainte, a început să îşi coboare încet deliciosul ei fund către fotoliu, fiind foarte clar că nu se va opri decât atunci când se va asigura ca acesta nimereşte exact în ţinta aleasă.
În timp ce se aşeza în pomenitul fotoliu ea nu a uitat să folosească eternul argument - picioarele de femeie pe care şi le-a dezgolit până la limita maximă la care oricare muritor de sex bărbătesc poate rezista fără să se simtă nedreptăşit de soartă.
Doru căsca ochii mari şi nu ştia ce să facă. Să se holbeze la picioarele ei sau să se uite în altă parte. Dacă nu se uita pierdea ocazia să-şi clătească ochii cu o privelişte de care numai un prost se lipsea. În acelaşi timp nu credea că rochia ei s-a ridicat din întâmplare. O ştia bine pe Sandra şi respingea ideea. Dacă era şi ceva intenţie la mijloc şi el întorcea ochii în altă parte nu cumva îşi jignea iubita demonstrându-i lipsa lui de interes pentru toată strădania ei? Până la urmă a ales o cale de mijloc. Să se uite pe furiş, dar ea să vadă că el o face şi să-şi continue discursul fără să ţină seama de acest incident.
Cum nu îi dispăruse tulburarea, Doru nu a putut să renunţe imediat la preocuparea cu privire la picioare. De pildă, se gândea atunci, dacă el şi le-ar fi dezgolit pe ale lui până la nivelul la care ea a făcut-o, era convins că manevra nu interesa pe nimeni. Plecând de aici a tras o concluzie descurajantă care îl va urmări toată viaţa şi va pune în ochii lui un veşnic semn de întrebare în legătură cu egalitatea deplină a sexelor.
“Să fie oare ..... adevărat că picioarele unei femei ascund mai multe mistere decât ale unui bărbat?“ Fără ca această deviere teoretică să îl îndepărteze de pasiunea recent dobândită pentru conferinţe, el ar fi continuat să-şi facă ideile cunoscute, dar obosit de atâta efort cerebral, a socotit că mai înainte trebuie să se relaxeze.
Întocmai ca celebra lebădă în agonie, înainte de a părăsi pupitrul ipotetic de conferenţiar, a vrut să probeze şi el talente muzicale, dar în loc să cante, a rostit o frază cu cântec.
- Întotdeana când iubeşti este de bine. Nu cred că există cineva care din clipa în care i s-a întâmplat să iubească, ar dori să încerce mersul glorios al racului în march-arriere.
Nu mai ştia dacă ce a spus el mai înainte are legătură cu subiectul discuţiei în care se ambalase. Atacase prea multe teme şi credea că reuşise să le încurce pe toate. De fapt, el venise aici pentru iubita lui nu pentru conferinţe.
Trezit de adevărata motivaţie a prezenţei lui aici, a învăluit-o de sus până jos cu o privire lumească şi a văzut-o ca pe lucrul cel mai de preţ de care să se ocupe, cu mult mai demnă de interesul lui decât orice filozofie. Ca să recupereze timpul pierdut, s-a aşezat lângă ea pe amintitul fotoliu, dar nu degeaba, a vrut să profite de ocazie, repetând încă o dată gestul acela cu gâtul care iniţial îi indusese o stare de panică la gândul că a greşit.
Sandra, căreia aşa cum s-a mai arătat, i-a plăcut iniţiativa lui şi dorea repetarea ei cât mai des, l-a cuprins, s-a lipit de el strivindu-şi sânii de bustul lui, i-a încolăcit braţele în jurul gâtului într-un gest care arăta limpede că el este proprietatea ei şi nu există nici cea mai mică îndoială în legătură cu drepturile pe care le are asupra lui.
Sărutându-l dulce pe ureche, noua ei descoperire de la care aştepta confirmarea că se afla pe drumul cel bun, i-a replicat printre alte sărutări cu destinăţii variate: obraz, ochi, gură, urechi, nimic nu îi scăpa din anatomia lui aflată la îndemână.
- Totdeauna mi-a placut felul tău de a gândi. Pare un mod sănătos de a vedea lucrurile, fără complexe de superioritate masculină. Dar treaba cu vrăjile, las-o baltă. Să nu crezi în ea. Nimic ocult nu face parte din relaţia noastră.
Acestea fiind zise, alergarea ei cu paşi catifelaţi pe cărările sufletului lui a continuat menţinând acelaşi ritm care îl robea şi îl înnebunea în acelaşi timp.
- Eu sunt vraja ta reală şi nu ai putinţă de scăpare. Eşti prins pe viaţă în ea şi nu poţi să o negi sau să o nesocoteşti. Eşti fixat de mine pe vecie ca vâscul pe brad. Nici eu nu sunt departe de sentimentele tale. Te iubesc mai mult decât o pot spune prin cuvinte. Eşti singurul meu ţel în viaţă.
Sărutându-l iarăşi şi iarăşi ea şi-a continuat cu convingere mărturisirea.
- Fără tine nu vreau să trăiesc şi atât timp cât accept să o fac, am să te sufoc cu dragostea mea naturală şi nepoluată de influenţa pseudoculturii moderne şi neghioabe care confundă iubirea cu sexul şi plăcerea de a fi lângă persoana iubită cu nevoia de a face shopping.
Ce putea să facă oricare alt muritor - nemuritor în acele clipe - dacă ar fi fost atât de copleşit de tandreţea ei scrisă cu “t” mare? Nimeni nu ar fi putut face nimic altceva decât să se lase cuprins de vraja creată de această splendidă fată.
Aşa că Doru, la fel ca alte miliarde de tineri îmbătrâniţi între timp şi deveniţi bunici în amintire, precum şi alte miliarde de tineri care vor urma în această morişcă a evoluţiei, nu a pregetat să răspundă cu aceeaşi monedă la noua ei politică de perfecţionare a intimităţii.
În timpul liber rămas şi între pauzele de respiraţie el îi răspundea sacadat.
Timpul de răspuns era însă mai mare decât cel necesar pentru parcurgerea lui prin rostire şi este lesne de înţeles de ce. Băiatul avea treabă, era ocupat, lucra la două războaie. Trebuia să îşi termine ideile dar nu voia cu nici un chip să-şi lase dulcea pradă din braţe şi să nu îi verifice temeinic, cu gura înfometată toată suprafaţa ei corporală aflată la discreţia lui.
- Complexul de superioritate masculină a continuat el după o pauză pe care ar fi dorit-o mai lungă, provine întotdeauna din lipsa de cultură. El se instalează în gândirile primitive, acolo unde predomină instinctul şi mai puţin raţiunea. Nu vreau să spun că teoria mea susţine superioritatea femeii, nicidecum.
Aici s-a oprit pentru moment. Organul lui de vorbire se afla într-un blocaj împreună cu buzele şi limba ei şi nu voia să se despartă de senzaţia divină pe care i-o producea acest incident. Cu multă părere de rău s-a detaşat de această ventuză dătătoare de senzaţii afrodisiace şi ameţit de plăcere a mai avut puterea să continue un discurs, devenit de mult inutil.
- Vreau numai să spun că nu atribui nimănui existenţa reală sau bănuită a unei superiorităţi. Până la urmă aceasta este o caracteristică de individ şi nu de sex. Accentuez că sexul este una şi encefalul care este sediul gândirii logice este altceva.
Cu toate că spusele lui conţineau mult adevăr, în sinea lui era confuz şi nesigur. Nu se abandona prima dată în braţele ei, dar acum ea se dovedea a fi mai puternică decât oricând. Îi transmitea puterea ei de a iubi pe căi senzoriale pe care el nu reuşea să le perceapă cu claritate. Semnalele ei erau mult mai puternice decât puterea lui de recepţie şi deşi îşi dădea seama de inferioritatea lui, nu şi-o reproşa. Se străduia din răsputeri să scoată la iveală tot ce putea da el mai bun pentru ea însă toate eforturile lui nu ajungeau.
Dacă şi în aceste condiţii pe scara valorilor se situa mai jos decât ea, nu era vina lui individuală. Era limita sexului masculin pe care el ar fi vrut să o depăşească sau să o ascundă. Dacă nimeni nu a făcut-o până atunci, nici el nu a putut să meargă mai departe.
Blocat în neputinţa lui şi a tuturor generaţiilor de bărbaţi, singura alegere era laşitatea. Ca să nu iasă în evidenţă diferenţa de veacuri existentă dintre ei şi ele să echilibreze cât de cât situaţia, nu îi rămânea decât să bată câmpii cu succes. Ceea ce a şi început imediat, reluându-şi locul la pupitrul pe care îl părăsise.
- Dimorfismul sexual, a prestabilit rolurile viitoare ale partenerilor de viaţă încă din primele faze ale dezvoltării inteligente, a proaspăt apărutei specii umane. Masculul, mai bine dotat fizic - şi-a continuat el disperat prestaţia - în unicul sens că este mai musculos şi deci mai puternic, a trebuit să se ocupe de latura dură şi primejdioasă a vieţii, luptele pentru hrană şi protecţie, în timp ce femela s-a ocupat de lucrurile de perspectivă, care privesc viaţa însăşi în ansamblul ei.
Reintrat în atmosfera de catedră devenită de acum familiară, din ce în ce mai încălzit el manifesta tendinţe certe de amplificare a discursului său invadând teritorii noi şi domenii din ce în ce mai savante. Înfierbântarea lui nu se datora nicidecum încălzirii globale şi nici intrării în stare de alertă roşie a creierului său.
Recunoaşterea sinceră a unui adevăr pe care şi orbii l-ar fi putut vedea ar fi oferit cea mai bună explicaţie.
Exaltarea care îl ridica pe cele mai înalte culmi de elocinţă, coroborată cu schimbarea vizibilă a pH-ului fetei şi trecerea treptată către atitudinea unui căţeluş care dă din coadă când i se arată osul cel gras, demonstrează că motivul schimbării lui dintr-un bărbat mândru către un simulacru jalnic, era prezenţa Sandrei însăşi, aproape peste el.
Cu o insistenţă diavolească ea inventa în permanenţă noi căi de atac şi intervenţii asupra trupului zguduit şi lipsit de apărare al lui Doru.
Prin acţiunile ei, atingea două obiective deodată: îi provoca delicii necunoscute până atunci în perspectiva partidei de lupte greco-romane pe care o planificase pentru seara aceasta şi totodată reuşea să îşi zăpăcească complet biata sa victimă.


Disperată la rândul ei că el nu mai termina cu logoreea, cu un gest de renunţare, Sandra s-a retras din braţele lui cu convingerea că a făcut destul ca să îl scoată din atmosfera de respectabilitate care acum nu îi mai slujea intenţiilor ei şi i-a tăiat-o scurt.
- Sunt foarte mulţumită de speech-ul tău dar te întreb, de fapt îţi dau un ultimatum. Tu nu vezi că sunt pregătită să plecăm imediat?
Strâmbându-se drăgălaş şi uitându-se la el printre gene, i-a explicat motivul durităţii ei.
- Eu sunt o fiinţă sensibilă, ţi-am lăsat destul timp să observi asta, o adevărată floare care dacă nu se alimentează se poate ofili, i-a spus ea cu o grimasă şmecherească care o prindea foarte bine, dându-i de înţeles totodată că glumeşte, dar nu prea.
Cel puţin în privinţa plecării era foarte fermă, de aceea a simţit nevoia să accentueze.
- Asta vrei tu? Hai să plecăm şi o să ne întoarcem aici mai târziu pentru filozofie sau pentru altceva de care să fii mai mulţumit decât de susţinerea unor conferinţe, mai trase ea un cartuş direct în inima lui făcându-l iaraşi K.O.
Nedumerirea lui în legătură cu toate aluziile ei străvezii atinsese cote primejdioase vecine cu neînţelegerea cea mai odioasă şi îl lăsa tot mai încurcat, neştiind exact ce anume vrea ea să spuna şi pe ce poteci întortocheate voia să îl piloteze. Chiar dacă ar fi fost dotat cu o inteligenţă minimă şi tot ar fi trebuit să înţeleagă până la urmă unde bătea ea. Şi tocmai de aceea era şi mai nedumerit.
A înţeles, dar nu credea că Sandra vorbeşte serios şi numai gândul că poate ea nu glumeşte l-a făcut să îi sară inima din loc cu perspectiva de a exploda în ritmul accelerat al bătăilor pe minut şi al unei hipertensiuni brusc instalate când a priceput în sfârşit că a sosit clipa cea mare.
Rămas fără grai, după ce a reuşit cu greutate să îşi alunge nodul din gât, singurul lucru pe care mai putea să îl facă era să spună ceva banal, de complezenţă şi aceasta pentru că nu vroia să pară prostul satului care chiar dacă nu înţelege mare lucru, măcar nu era mut.
Replica lui conciliantă - de altfel singura posibilă - în ciuda aparenţei de independenţă, a consfinţit supunerea oarbă în faţa dorinţelor ei:
- Bine dragă, sunt de acord să îmi întrerup preţioasele învăţături despre viaţă adresate unui auditoriu plictisit de podoabele spiritului, mai degrabă doritor să-şi umple burta. Dacă tu vrei să plecăm acum, eu nu am ce face şi te urmez.
Astfel a fost pus punctul unei situaţii, care pe de o parte l-a făcut pe Doru mai nerăbdător decât s-ar fi cuvenit, iar pe de altă parte a alăturat sentimentului lui de iubire nemărginită pentru Sandra un sentiment apăsător de recunoştiinţă.
Discuţia fiind terminată, s-au luat de mână şi au plecat împreună.
Au mers pe jos cca. 30 minute, ca o plimbare plăcută în doi, flecărind, ţinându-se de mână şi schimbând destul de des scurte contacte epidermice bucale - maximum permis de moralitatea socială a străzii.
Când în sfârşit au ajuns la restaurant se făcuse ora opt şi jumătate. Era intervalul de timp cel mai potrivit pentru a găsi liberă unica masă plasată lângă ringul de dans a cărei aşezare strategică le asigura o discreţie cvasitotală, în spatele unei coloane care aproape îi ascundea de restul consumatorilor din local. Orchestra cânta deja în surdină de parcă nu ar fi dorit să se facă încă auzită, în aşteptarea clienţilor fideli de sâmbătă seara.
Doru şi Sandra s-au aşezat la masă şi au continuat fără nici o grabă placută lor sporovăiala.
Nu a trecut mult şi un chelner spilcuit, parfumat şi pudrat, cu un aer de cocotă masculină, s-a prezentat pentru primirea comenzii. Presimţind că această seară nu este una obişnuită şi se va dovedi specială pentru ei, Doru a hotărât că iubita lui merita mai mult decât meniul fix cu care o obişnuise în fiecare săptămână şi a dat semnalul începerii unei mici orgii.
A comandat pentru debutul festinului cele două pahare clasice de Campari, după care a concediat chelnerul, cerându-i să revină peste câteva minte, timp în care ei se vor decide asupra comenzilor.
După plecarea chelnerului, el i-a spus două lucruri complet diferite.
- Primul: dragă Sandra, am impresia că tipul ăsta este homosexual. Separat de faptul că aşa arată şi miroase, când s-a uitat la mine am simţit nişte vagi furnicături în fund. Tipul ăsta este mai mult decât un metrosexual expus în vitrină.
– Al doilea: te rog să comanzi absolut tot ce doreşti fără restricţii. În seara asta ne permitem orice; sunt în bani.
- Cum?, a întrebat ea mirată cunoscând cumpătarea lui, desigur determinată de posibilităţile finaciare pe care le avea.
- Foarte bine, a răspuns el. Am muncit două săptămâni la descărcat vagoane cu lemne şi am câştigat destul cât să ne permitem să ne simţim bine. Merită să o facem. Pentru tine iubito, nimic nu este destul. Tu meriţi orice efort.
A luat apoi lista cu meniul oferit şi a început să îl studieze cu atenţie, invitând-o încă o dată să facă acelaşi lucru. După ce au comandat toate bunatăţile pe care şi le-au refuzat atât timp şi s-au ospătat, au mai întregit consumul cu câteva pahare de Campari spre bucuria chelnerului şi barmanului.
Au păşit apoi pe ringul de dans şi au dansat, şi iar au dansat. Între pauzele de orchestră au încercat şi alte produse din meniu şi poate că ar mai fi consumat şi astăzi în alternanţă cu dansul - atât de mult le-a plăcut, dacă între timp restaurantul nu îşi înceta activitatea.


Amândoi au simţit în acea seară magică nevoia nemărturisită de a sta cât mai mult la restaurant pentru a prelungi plăcerea dureroasă a unei aşteptări pe care soarta nu putea să o amâne pentru altă dată. Destinul hotărâse altfel. El a decis să nu mai lase pe nimeni să se amestece în viaţa lor.
Doru şi Sandra au simţit că sunt singurii desemnaţi cu dreptul de a alege ce au de făcut.
Ei au hotărât să se elibereze de toate inhibiţiile, convenienţele şi resentimentele acumulate de o societate falsă, clădită pe adevăruri mincinoase.
Eliberarea aşteptată bătea la uşă, era prezentă în ei, în biologicul lor ca o iminentă descătuşare a tuturor energiilor pământului - a propriilor lor energii - pentru că în acele momente ei se simţeau stăpânii universului.
Universul lor era iubirea lor, era tot ce aveau. Era mult sau era puţin? Depinde de visurile şi aşteptările lor, dar era adevărată şi era numai a lor; reciproc consimţită, neimpusă, nealeasă de altcineva decât de ei, directă, unică, pătimaşă, dintotdeauna şi pentru totdeauna.
Din acest motiv considerau că ei sunt propriul lor univers în desăvârşirea căruia ignorau alte sisteme dacă acestea încercau să se interpună între ei şi nemurirea lor, nemurire garantată de iubirea lor veşnică, fără început şi fără de sfârşit.
În aceste circumstanţe, ei simţeau că au puterea şi decizia unor adevăraţi demiurgi, siguri că nu le mai trebuie nimic să fie cu adevărat fericiţi şi proprii lor stăpâni, al universului lor şi prin urmare al întregului cunoscut sau presupus că exista până la ei şi mult mai departe, nemărginit în timp şi spaţiu.

2 comentarii:

  1. un com grabit,care trebuia totusi facut :) ... : ai intradevar completa si profunda mea admiratie ptr talentul,educatia si cultura care se reflecta in tot ce scri...va urma... :)

    RăspundețiȘtergere
  2. În seara asta am beneficiat de mai mult timp liber sau mi-am făcut rost de el în mod deliberat. Încă nu-mi dau seama...
    Am constatat că am citit şi recitit cartea de zeci de ori, dar uite că am omis să scriu şi comentarii pe blog.
    Am vrut de mult să te întreb, Florin: ce s-a întâmplat cu Sandra şi Doru de nu au rămas împreună? Totul a decurs atât de frumos şi complet între ei încât senzaţia de contopire părea că-i va uni în eternitate... Cu toate astea finalul cărţii este altul decât cel aşteptat.
    Intervine un personaj nou - Clara - peste care dragostea lui Doru se revarsă ca un adevărat tsunami, de parcă abia atunci ar fi descoperit pentru prima oară dragostea. Bine, bine, dar o dragoste la fel de profundă a fost şi cea pentru Sandra. Sau nu?
    Unde s-a produs ruptura?
    Sau perseverenţa sentimentelor lui Doru asupra personajului Sandra a rezistat doar atât timp cât castitatea ei a constituit o stavilă impenetrabilă? Odată cu năruirea acestei purităţi, s-a stins şi iubirea lui, asemeni unui castel de iluzii spulberat de primii stropi de dezamăgire?
    Nu aş putea deduce asta... Şi totuşi...
    Dragostea lor atât de fierbinte s-a volatilizat odată cu maturitatea?
    Oare omul iubeşte mai profund odată cu trecerea anilor? Sau iubeşte... altfel?
    Dintotdeauna mi-a plăcut să afirm că dragostea este un lăcaş sfânt unde ne putem clădi catedrale de certituni.
    Se pare că tinereţea nu este întotdeauna un avantaj fiindcă , de cele mai multe ori, în această perioadă a junimii nu ştii cum să-ţi gestionezi emoţiile oricât ai încerca să-ţi cercetezi universul sufletesc.
    Poate că acesta a fost şi motivul real al separării celor două personaje: Doru şi Sandra.
    Sau nu este aşa?
    Care dintre variante crezi că ar fi corectă, Florin? :)

    RăspundețiȘtergere

Sustin campania

Stats

Persoane interesate

Vizitatori

cc