Photobucket

Date despre autor

Sunt un scriitor ce-şi propune să evadeze măcar pentru câteva clipe împreună cu cititorii săi din universul în care ne-am învăţat să trăim.

Pentru ca la întoarcerea din călătoria imaginară să nu fim decepţionaţi, trebuie să impunem reapariţia în lumea noastră, a tuturor, a bunului simţ, a culturii, politeţei şi respectului faţă de interlocutor. Omenirea, în ansamblul ei, trebuie să se întoarcă la valorile morale. Dacă efortul presupune şi existenţa unei doze de romantism, ei bine atunci să fim şi puţin romantici. Reîntoarcerea la aceste însuşiri care definesc fiinţa umană nu se poate face fără iubire.

IUBIREA este universală, dar ea se dobândeşte diferit; la unii apare după lungi şi obositoare încercări, pe alţii îi caută ea şi este suficient ca norocosul să deschidă braţele, să o primească şi să o păstreze, fericit de atingerea şi îmbrăţişarea ei. Unii o pot simţi ca o adiere caldă, o blândă mângâiere. Alţii o simt puternic, fierbinte şi aspră; poate să le schimbe viaţa, iar în cazuri extreme, îi poate distruge. Oriunde şi oricând, iubirea este prezentă şi inevitabilă.

Cine nu a ajuns să o cunoască, înseamnă că şi-a irosit viaţa de pomană, pentru că viaţa trăită de unul singur trece ca un val, fără urmări. Dacă nu aţi cunoscut iubirea până acum, nu disperaţi, căutaţi-o şi o veţi găsi sau va veni ea să vă caute. Ea este infinită în timp şi spaţiu şi nimeni din cei care o doresc şi o aşteaptă nu va fi lipsit de ea. Atingerea ei trebuie făcută însă cu respect, ca să dureze o viaţă.

Avem înca timp cu toţii. Nu există vârstă biologică mai mult sau mai puţin potrivită pentru manifestarea ei.

Credeţi-mă! Aveţi încredere în ea şi veţi fi fericiţi.

Iubire, numele tău adevărat este nemărginirea!



Bradu Florin.

25 februarie 2010

Povesti de iubire - selectia a III-a

«Poveşti de iubire» - a treia selecţie

Clipe de spaimă şi declaraţii de iubire. Doru înaintează neabătut şi plin de speranţe în jocul pe sârmă numit dragoste - mereu capricios, plin de suspans şi făgăduinţă - rămas neschimbat de generaţii, de la începuturile lumii până în zilele noastre.

Au trecut mai bine de trei ani de când Doru şi Sandra s-au cunoscut. Acum, amândoi sunt studenţi la facultăţile pe care şi le-au ales.
Astăzi este sâmbătă şi el, plin de emoţia întâlnirii, s-a grăbit şi a ajuns cu 5 minute înainte de ora 16:00 , mai mult în fugă, la locul de întâlnire cu îngerul blond aşa cum s-au înţeles. De emoţie, dar şi ca urmare a efortului făcut, inima îi zvâcnea dureros în gât. Nu era el prea priceput în anatomie, era specialitatea Sandrei cum spunea el, dar locul inimii în corp îl ştia bine şi el nu era în gât.
- Atunci de ce o simt zvâcnind chiar acolo?, s-a întrebat el mirat. O să îi cer explicaţii, cred că o să mă lămurească ea, şi-a zis şi nu s-a mai gândit la asta.
Chiar dacă între timp s-a făcut ora stabilită, nu s-a mirat că ea încă nu ajunsese. Cunoştea cochetăria infantilă care făcea parte din practica doctrinară a căministelor înainte de întâlnirile pe care le aveau cu băieţii. La loc de cinste figura ideea că întârzierea la întâlniri mărea suspansul, determina creşterea nivelului de adrenalină şi odată cu el nerăbdarea şi dorinţele amorezilor.
Dar Sandra nu era o fiinţă oarecare ca să se preteze la astfel de jocuri ieftine, de-a întârziatul numai ca să mărească farmecul întâlnirilor, ea era ditamai iubita lui. Nu era însă neliniştit. Starea aceasta se instala numai dacă ea întârzia peste limitele rezonabile ale cunoscutului sfert academic. Cu toate că se afla încă în cadrul acestui interval, ceva nedefinit, punea încet stăpânire pe el; îi strângea inima într-o gheara şi îl făcea să aibă un gol în stomac.

Gaura din stomacul lui era chiar mai mare decât golul de aer în care dacă intra un avion, pasagerii încep să-şi facă sute de cruci în mare viteză. Se cunosc cazuri în care bărbaţii cei mai viteji au atins performanţa de a mima aproape trei cruci pe secundă, ceea ce nu este puţin, înseamnă 180 pe minut, cifra foarte apropiată de ritmul bătăilor de inimă precursoare infarctului.
Este ciudat cum gândul izvorât din mintea celui care iubeşte, reuşeşte să shimbe imediat percepţia şi îl transformă pe un tânăr raţional şi lucid într-un ins speriat, ca un copil care se teme că cineva vrea să îi ia sau îi strice jucăria favorită.
O stare de nelinişte şi nu numai îl acapara încet-încet, tot mai autoritar. Şi-a privit ceasul de la mână fără prea mare încredere. I se părea că stă sau merge prea încet cuprins de o suspectă îndărătnicie. Se uita cu ură la cadranul lui din secundă în secundă de parcă prin mişcarea asta se hotăra soarta omenirii. Se făcuse ora 16 şi 10 minute şi ea tot nu a apărut.
Peste alte 5 minute, când se îndeplinea sorocul celor 15, el nu ar fi ezitat să o ia în galop către căminul ei, dar odată venit acest gând l-a şi înlăturat. Din ce în ce mai îngrijorat, a început să dialogheze cu propria lui singurătate.
- Nu, nu trebuie să plec de aici. Dacă ea vine pe alt drum şi nu mă găseşte, poate crede că nu am ajuns, sau mai rău că am păţit ceva, un accident. Ce alternativă tâmpită am putut să-mi imaginez!, şi-a zis el scuturându-se ca de friguri.
“Aştept aici chiar dacă ar trebui să stau până mâine, trebuie să vină“, vorbea el de unul singur şi făcându-şi curaj şi se uita tot mai abitir la ceas, cu spaima în creştere.
Se întâmpla să fie o zi friguroasă de sfârşit de noiembrie şi bătea un vânt tăios, copleşitor de insistent. Era vântul rece de toamnă, specific zonei Bărăganului, cel care se simte cu atât mai neprietenos şi mai adânc în oase, cu cât eşti mai aproape de apă.
El ceruse să se întâlnească pe malul Dâmboviţei din mai multe motive. Fiind dunărean se simţea la el acasă pe malul unui râu - dar nu într-o zi ca asta, s-a persiflat singur. Argumentul suprem care le bătea pe toate în alegerea locului era singurătatea care îi asigura intimitatea dorită la întâlnirea cu Sandra.
- Aici am nimerit-o bine. Cine era atât de zănatec încât să se plimbe pe malul râului pe un asemenea timp?
S-a uitat din nou la ceas şi s-a îngrozit. Ceasul înnebunise. Mergea acum prea repede. Arăta ora 16 şi 20 de minute şi Sandra tot nu venise.
- Ah, a exclamat el îngrijorat, sper că ea nu păţit nimic. Doamne ajută-mă, ajut-o pe ea.
Numai acest gand îl făcea să tremure mai tare decât de frig. Aşa se ruga el înainte să cadă în panică. Ca să se protejeze de spaime inutile, s-a hotărât să nu se mai uite la ceas, motiv pentru care l-a desfăcut de la mână şi l-a arestat în buzunar.
După o perioadă de timp care i s-a părut că a durat secole nu a mai rezistat, şi-a reabilitat ceasul, l-a scos din buzunar şi căutând să şi-l facă complice l-a privit din nou. Degeaba, ceasul probând o nesimţire rece, i-a arătat că mai trecuseră încă zece minute. Se făcuse ora 16 şi jumătate.
Pe Doru au început să îl treacă acum din creştet până în tâlpi justificate sudori reci. Cuprins de o disperare mută, nu se putea opri să se gândească şi la eventualitatea unei renunţării eroice la iubirea ei în schimbul certitudinii că Sandra nu a păţit nimic rău.
Ea devenise în ultimul timp cea mai importantă fiinţă din viaţa lui, mult mai importantă decât el, de aceea ca orice bun creştin când dă de necaz, a început să se roage.
- Te rog Doamne, dacă exişti fă în aşa fel ca ei să nu i se întâmple nimic rău. Dar dacă tot vrei să pedepseşti pe cineva, poţi să-mi faci mie ce vrei.
În acest fel căuta el să suporte situaţia propunând chiar un troc şi invocând cu disperare divinitatea. Sincer vorbind, dacă Dumnezeu i-ar fi auzit ruga şi avea puţină mândrie, mai întâi l-ar fi mustrat pentru îndoiala arătată faţă de existenţa lui, după care l-ar fi liniştit spunându-i.
- Fiule ! Ţine-ţi firea, femeia tot femeie este şi în ziua de Paşte. O să vina ea, fii fără grijă, dar nu acuma, mai întârzie un pic, nu cunoşti obiceiurile femeilor? Văzut-ai tu vreodată o femeie care să facă ce vrea bărbatul înainte ca ea să termine ce şi-a pus în cap?
Fără să se proclame un ateu, Doru, de regulă nu îşi făcea prea multe probleme cu partea religioasă a vieţii. Treaba asta, considera el, îi priveşte mai mult pe cei bătrâni mult mai aproape de momentul desprinderii de cele lumeşti în aşteptarea lor tăcută cu întâlnirea de taină de la judecata de apoi.
Dar de data asta, când se vedea atins în mod direct de unele posibile necazuri ale lumii neveşnice, nu a stat prea mult pe gânduri şi a întors armele încercând o alianţă de ultima oră cu Cel de Sus. El ar fi mers mai departe încercând să îl linguşească pe cel de existenţa căruia nu se arătase prea intersat până atunci, numai să-şi vadă iubita.
Unui om mai trecut prin viaţă, poate mai puţin inamorat şi sigur mai puţin prăpăstios, situaţia de care el era atât de îngrozit nu i s-ar fi părut la fel de disperată. În definitiv, sunt sute de motive pentru care un om poate întârzia sau nu poate veni la o întâlnire fixată anterior, fără ca să se fi întâmplat o nenorocire.
Poate o parte din acest fel de judecată i-a trecut până la urmă şi lui prin cap. Atunci, s-a uitat iarăşi în direcţia din care credea că trebuie să vină Sandra şi, brusc, s-a frecat la ochi, ca să fie sigur că nu visează.
Cine venea cu un mers de săltat de zeiţă, unduitor şi ademenitor ca însăşi păcatul? Cine altcineva decât Sandra, care trăgea după ea o sacoşă voluminoasă pe roţi. Venea zâmbind cu gura larg deschisă ca pentru a primi un sărut franţuzesc şi în câteva secunde s-a aruncat în braţele bietului Doru.
Prinzând-o în braţe ca într-un cleşte - să nu i-o poată lua nimeni - el a murit şi a înviat de zeci de ori, când a văzut-o veselă şi frumoasă, mai frumoasă decât oricând, mai frumoasă decât se poate descrie.
În câteva minute, ea i-a explicat de ce a întârziat, atrăgându-i cu delicateţe atenţia că telefoanele mobile nu fuseseră încă inventate şi ăsta a fost motivul pentru care nici nu a avut cum să îl avertizeze că nu poate ajunge la timp. Tot ea i-a explicat şi motivul întârzierii. Văzând că este foarte frig şi fiind sigură că el nu a ajuns încă la înţelepciunea să se protejeze singur, a apreciat că este bine să meargă mai întâi acasă la o prietenă a ei, să împrumute pentru el o haină din piele îmblănită, să îi fie şi lui cald şi bine cât stau împreună.
Cu o astfel de haină era îmbrăcată şi Sandra. În faţa acestei dovezi de iubire, Doru a adăugat iubirii lui şi admiraţia pentru fata care a cumulat în beneficiul amândurora farmecul şi inteligenţa a două zeiţe venerate de grecii antici: Afrodita, ca o veşnică întruchipare a frumuseţii femeii şi Atena, deţinătoarea trofeului pentru înţelepciune.
Pe deplin liniştit, a trecut cu nerăbdarea tinereţii de la disperare la fericire şi a început să soarbă cu nesaţ din atmosfera plină de farmec creată de ea. Descheind nasturii ambelor haine el şi-a lipit corpul de trupul ei cald şi plin de curbe ameţitoare, într-o îmbrăţişare la care participau împreună într-o deplină armonie a simţurilor, ca o orchestră a paradisului: braţele, buzele, corpul, toată fiinţa lor.
Atât de dulce, atât de nepământeană era această comuniune de simţuri şi de sunete divine pe care numai ei le auzeau, încât au crezut că peste ei s-a prăbuşit cerul cu tot corul de îngeri, cântând simfonia dragostei.
Ameţit de fericire, Doru a început să se spovedească, descoperindu-şi sufletul din ce în ce mai mult şi dându-se legat în mâinile ei. Dar nu îi mai păsa. Sandra era aici, iar el se îmbăta încet de ea ca de o dulce otravă.
- Te iubesc, Sandra! Cred că te iubesc prea mult, peste puterile unui muritor.
Odată ieşită la liman mărturisirea, nu se mai putea opri şi a continuat fără reţinere o tiradă prin care şi-a pus sufletul pe tavă în faţa ei.
- Te iubesc din clipa în care m-ai acceptat lângă tine, mai mult, uneori cred că mă iubeşti şi tu şi ameţesc numai la acest gând.
Vorbea şi se îneca în cuvinte. Ar fi vrut să spună totul deodată. Nu mai putea să ţină nimic în el. I se părea nedrept ca el să o iubească atât de mult şi ea să nu ştie, să nu o audă iarăşi şi iarăşi. De aceea, se încurca în vorbe şi nu mai avea răbdare, trebuia să-i spună totul, atunci, pe loc.
- Se întâmplă asta de peste trei ani. Am ştiut de la început că o să te iubesc mai mult decât poate să-şi permită oricine şi la fel simt şi astăzi. De fapt, tu mi-ai schimbat tot sistemul genetic şi nu aş putea trăi fără să te iubesc. Starea asta eu nu pot să o mai controlez.
Ca un jocheu care îşi îndemna bidiviul cu cravaşa să se autodepăşească, tot aşa şi el exaltat şi biciuindu-şi sufletul, se desprindea tot mai mult de pământ, de cele cotidiene, în incercarea de a-i arăta profunzimea iubirii pe care o simţea pentru ea.
- Să nu îmi ceri să-ţi explic ce numesc eu iubire pentru că nu aş putea. Este mult mai uşor să poţi furniza explicaţii despre foame, sete sau durere care sunt senzaţii pământeşti. Nu pot să explic însă în nici un fel un sentiment de natura divină cum este iubirea şi nici nu pot să îl cuantific.
Vorbele lui repezite îi ţâşneau din inimă, nu din minte. Spunea ce simţea fără să exagereze şi devenise poet fără să ştie.
- Pot numai să spun că îmi este o foame cumplită, permanentă de tine. Subiectul Sandra mă îmbolnăveşte de bulimie, iar setea de tine este mai mare decât setea adunată în toate deşerturile pământului.
Cu ochii arzând, mai mult mort de fericire decât viu de realitatea existenţei lui, se uita la ea dar nu o mai vedea. Nici nu era important pentru el să o vadă. O ştia, îi cunoştea fiecare părticică din trupul şi fiinţa ei. Mult mai important era să o simtă.
Dintotdeuna a făcut ierarhizări ale simţurilor şi a aşezat mereu pe primul loc combinaţia dintre tactil şi miros. I se părea că aceste simţuri sunt cele mai adevărate, că ele nu înşeală niciodată. Omul poate avea vedenii sau senzaţii auditive false, dar niciodată nu va fi trădat de impresiile uluitoare pe care le datorează acestor simţiri dumnezeieşti care sunt atingerea şi mirosul. Ele sunt singurele care definesc şi desăvârşesc intimitatea şi îţi dau mai mult decât atât, te învaţă ce înseamnă nemarginirea.
Numai prin ele putea să o simtă pe Sandra în sângele şi în corpul lui, ca o parte din el, ceva ce nu îi poate fi luat de nimeni niciodată, nici de moarte. Este puterea vieţii asupra morţii, a muritorilor care devin nemuritori prin taina de neînţeles a iubirii - înţelesul tuturor lucrurilor de la naştere până la moarte, de la începuturile lumii până la apocalipsă. Dacă trebuia să moară vreodată, acum era momentul. Era pe deplin fericit, nu îi mai trebuia nimic, era cel mai bogat om, avea totul.
O avea pe Sandra, iubita lui dintotdeauna, cea care i-a înfrumuseţat viaţa când el şi-o vedea inutilă şi goală, cea pe care a visat-o şi a iubit-o înainte de a o cunoaşte: avea tot universul lor şi pe Dumnezeul amândurora alături.
Trezit din visare, venit din alte zări, din depărtările de mii de ani lumină în care plecase, la fel precum luceafărul poetului naţional, s-a întors şi a privit-o pe Sandra ca pe ceva nou. Ce a vazut, l-a emoţionat:
- Nu cred că undeva în univers, a iubi ar avea un alt sens, mai profund sau mai adevărat.
Exaltarea care a pus din nou stăpânire pe el l-a făcut să-şi continue ca în transă imnul de iubire.
- Simt că mă topesc în braţele tale. Când te sărut, când te strâng în braţe şi îţi simt tot trupul fremătând lângă al meu, când în lungul corpului te simt pe tine toată, nu mai exist, simt că mă lichefiez.
Doru, ameţit ca în pragul unui delir care îl apropia de o fericire atât de intensă încât devenea aproape insuportabilă, continua şi continua, vorbea şi iar vorbea..........
- Nu vreau să spun că aş fi un unicat. Dimpotrivă, istoric vorbind această simţire cred că a existat la toţi masculii de orice origine încă din cretacic sau cuaternar.
În acelaşi spirit şi-a continuat declaraţia de dragoste care ar fi făcut să se înmoaie şi pietrele.
- Nu doresc să mai exist ca individ separat de tine. Fericirea mea ar fi absolută dacă aş putea să fiu mereu aproape de tine, atât de lipit de tine încât să nu existe nimic între noi care să ne separe, nici un spaţiu, nici măcar aerul pur pe care îl respiri. Iubire sfântă, aş vrea să faci parte din mine sau să fac eu parte din tine, acum şi în veci.
Privirea lui rătăcită în ochii ei căuta cu disperare un suport de care să se agaţe. Vorbea cu patos, iar pasiunea pentru ea ţâşnea din fiecare cuvânt rostit, ca o coloană de apă fierbinte ce izvorăşte din gheizerele neverosimile ale pustiului rece din nordul întunecat.
- Când te văd, a continuat el, simt prin toţi porii că trebuie să mă ating cumva de tine, altfel îmi pierd minţile, înnebunesc de dorul tău chiar dacă eşti lângă mine. Nu pot să stau când eşti cu mine, fără să mă obsedeze gândul că trebuie să mă ating de tine: de mâinile tale, de obrazul tău, de gât, de păr, de toată superfiinţa care eşti tu, Sandra.
Copleşită şi speriată de intensitatea iubirii lui, ea se strângea tot mai mult, din ce în ce mai tare lângă el în timp ce îl asculta fără măcar să îndrăznească să respire de teamă că vraja de care era cuprinsă se va risipi.
Era fericită, mai mult decât fericită încât simţea cum fericirea o doare. Nu ştia că şi fericirea poate să te doară.
El vorbea şi nu mai termina, ea se simţea din ce în ce mai fericită şi cuprinsă de o revelaţie şi-a dat seama că nu fericirea doare, ci intensitatea ei.
Mai târziu, când va fi singură, va căuta să îşi explice de ce a simţit durere în clipele de fericire. Atunci va afla că, probabil, a depăşit limitele fericirii programate prin codul genetic. Dar această explicaţie o va găsi mai târziu. Acum ştia că trebuie să îl aducă pe pământ şi de aceea în loc să intre în paradisul lui, i-a pregătit o replică prozaică.
- Ah, ce linguşitor fără pereche eşti. Aş fi şi mai fericită decât sunt - în cazul în care ar fi posibilă o fericire mai mare decât simt eu acum - dacă aş avea siguranţa că nu exagerezi, numai ca eu să mă simt bine. Ştiu că sunt frumoasă; uneori mă gândesc că acest dar primit de mine fără ca eu să am merite personale, poate funcţiona ca un fel de pedeapsă pentru lăcomia bărbaţilor. Acesta să fie singurul motiv pentru care îmi baţi clopotele, că se aude sunetul lor până in rai?
- Ce ai vrea să mai spun?, a răspuns el coborât din ceruri de replica ei pământeană. Că îmi place caracterul tău frumos, bunătatea, altruismul tău, că respiri prin toată fiinţa ta numai fidelitate şi să debitez în continuare asemenea podoabe ale spiritului.
Aflat în mare formă, Doru şi-a comentat afirmaţiile.
- Hai să fim serioşi. Dacă ţi-aş spune acum aşa ceva, ai gândi despre mine că sunt un mincinos periculos şi m-ai îndepărta. Desigur, dacă în loc să ne lăsăm vrăjiţi de atmosfera tainică care ne înconjoară vom căuta să îţi scoatem la iveală calităţile morale, le vom descoperi fără prea mult efort şi vom fi probabil uimiţi de adâncimea lor, dar e păcat.
De neoprit, exaltat, convins că nu spune decât ceea ce simte, cu sinceritatea la cotele cele mai înalte, s-a uitat cu teamă şi atenţie în ochii ei ca într-o oglindă în care îşi vedea viitorul, şi nevăzând acolo nimic de care să îi fie teamă, şi-a reluat delirul.
- Dragă Sandra, priveşte stelele în noapte, a hotărât el să-şi reia zborul către infinitul galaxiilor. Arată-mi o singură stea mai strălucitoare decât tine şi renunţ să te mai preamăresc. Dar nu numai o stea, ai dreptul, cel puţin ţi-l acord eu, să te compari cu luna care tocmai a răsărit, cea mai frumoasă, misterioasă, controversată şi perfidă planetă.
- Dacă spui despre lună că este frumoasă, misterioasă sau controversată, înteleg prea bine. Dar perfidă, de ce?
- Pentru că exercită o atracţie iraţională, irezistibilă pentru unii oameni pe care îi domină şi îi determină să intre în transă la vederea ei, să-şi piardă temporar luciditatea, capacitatea de a fi ei înşişi. De exemplu, lunatecii sau somnambulii îţi spun ceva? Dar de maree, când în anumite faze ale lunii, milioane de metri cubi de apă înaintează spre uscat şi apoi se retrag, ai auzit? Ce forţe uriaşe se ascund aici, bănuieşti?
- Sigur că da, a răspuns el în locul ei. Numai că aceste influenţe ale lunii asupra pământului şi apelor, a muritorilor, sunt efecte care ţin mai degrabă de magie, aproape oculte. Deşi lucrurile stau cam aşa cum le-am arătat eu, puţini sunt cei tentaţi să le atribuie caracterului perfid al lunii. Cei interesaţi de lună preferă în locul acestei variante care implică un anumit curaj şi responsabilitate, o explicaţie ştiinţifică, decât una poetică.
- Prea bine, domnul meu, am înţeles demonstraţia, dar dacă eu aş fi luna, tu cine ai putea fi? Reţine că nu vreau să mă depărtez de tine, i-a răspuns Sandra plină de cochetărie, făcându-l pentru a infinita oară K.O. cu privirea ei albastră de înger evadat din ceruri.
Dupa ce i-a recepţionat privirea ca pe o lovitură dată în plex care l-a lăsat temporar fără respiraţie şi-a luat câteva secunde de pauză, chipurile să-şi revină. În realitate, el s-a folsit de pauză să-şi poata formula răspunsul.
Greu şi neinspirat, acesta până la urmă a sosit, s-a prezentat şi s-a făcut auzit.
- M-ai pus în dificultate. Nu am luat în calcul că aş putea să fiu un astru ceresc. De aceea, am să-ţi răspund altfel. Voi face câteva comentarii în care sper să găseşti şi răspunsul pe care îl aştepţi. Prima dată vreau să îmi clarific poziţia şi poate să corectez puţin din ce am spus mai înainte. Tu nu poţi fi luna pentru că eu îmi menţin punctul de vedere cu privire la caracterul uneori perfid al ei. Tu nu eşti şi nu poţi fi perfidă. Face parte din însăşi individualitatea ta, din genele tale biologice. Pe de altă parte, nu ai voie să fii perfidă. Tu eşti un înger, ai un alt statut. Lipindu-se de ea ca iedera de casă, el a continuat să-şi expună ideile.
- Acum, te rog să fii atentă. Să presupunem că eu aş fi reprezentantul canidelor pe pământ, al celor care se trezesc noaptea lătrând la lună. Dacă ai cunoaşte cât de cât psihologia lor, ai cunoaşte că lătratul lor la lună este unul întrebător care exprimă nedumerire şi nu are nici o nuanţă de agresivitate, ci mai degrabă de respect.
Luat de valul speculaţiilor, domeniu în care numai imaginaţia lui îi dădea acest drept, Doru mânat de instincte ancestrale, fabula în continuare. Nu trebuie să îl condamnăm. Ce făcea el era numai o reacţie a farmecul ei. Nimeni nu îşi putea păstra cumpătul dacă privea minunea din faţa lui.
- Pur şi simplu, ei se întreabă fascinaţi de strălucirea ei ireală; cine este sau ce este luna şi se manifestă cu acest stereotip de mii şi mii de ani, pentru că scotocind prin instinctele lor nu au gasit ceva mai potrivit. Milioane de ani rasa canină începând cu strămoşii lor lupii, au privit intens şi stăruitor la lună, dar până acum nici o potaie nu a dezlegat misterul ei.
Dorind să confirme adevărul spuselor lui şi-a terminat demonstraţia însoţind-o cu un gest energic cu mâna îndreptată în sus, uşor ameninţător către locul în care se afla luna, mişcare din care ea nu a înţeles nimic. Ştiind că se rătăceşte pe cărări necunoscute, Doru a căutat o ieşire, un liman şi intuindu-l, s-a îndreptat rapid către el, trăgând concluzia:
- Adoraţia şi fascinaţia lor pentru lună poate fi comparată cu situaţia în care într-un mediu de băieţi apare deodată o fată superbă şi toţi flăcăii încep să fluere admirativ ca în filmele americane.
Considerând că acordase deja prea mult timp şi spaţiu pentru exprimarea unor idei, altele decât focul care îl mistuia, a trecut imediat la ceea ce îl preocupa mereu şi devenise esenţa vieţii lui.
- Frumuseţea unei fete aşa ca tine nu poate fi descrisă, ea este aşa cum spun poeţii, nemăsurată. Noţiunile de frumoasă, foarte frumoasă, nemaipomenit de frumoasă, ajung să nu mai însemne nimic. Mult mai potrivit ar fi dacă s-ar putea spune ceva şocant ca de pildă: indecent de frumoasă sau nepermis de frumoasă.
Nebun de iubire a continuat să-şi descarce sufletul şi într-un elan de nestăvilit, i-a facut o nouă profesiune de credinţă.
- Pentru mine tu eşti însă Sandra şi nimeni, niciodată nu ar putea să te iubească mai mult decât mine, pentru că fiinţezi într-o alcătuire anatomică de carne şi oase sub denumirea de Sandra, eşti indescriptibil de frumoasă şi dacă aş fi marele inchizitor te-aş condamna la închisoare veşnică în braţele mele pentru vina de “port ilegal de frumuseţe”.
- Iubitule, m-ai convins, a răspuns ea în timp ce privirea i s-a topit în ochii lui, uitând pentru o clipă că se afla pe pământ.
Era copleşită de senzaţia că se afla undeva în spaţiul iniţial din care s-au născut toate.
- Sunt sigură că niciodată nu aş putea iubi pe altcineva cum te iubesc pe tine. Îţi mulţumesc pentru că mă iubeşti, sunt fericită că nu uiţi să mi-o spui mereu, că ţii treaz acest sentiment. Aşa n-am să uit niciodată că mă iubeşti şi eu voi şti întotdeauna, în toate momentele că te iubesc, că ne iubim. Îţi mulţumesc încă o dată pentru iubirea ta, îţi mulţumesc din nou că mă faci să mă simt minunat cu ea, a continuat ea, după care, dintr-o dată aducându-şi aminte de ceva, a tresărit.
- Dar cât este ceasul?, a întrebat ea deodată. Căminul nostru se închide devreme astăzi pentru că mâine vine în zonă preşedintele să vadă ce clădiri istorice mai poate demola pe acolo şi au fost luate măsuri dureroase de securitate, inclusiv închiderea porţii la orele 22,00.
Oricine s-ar fi aşteptat ca această bruscp şi prozaică trezire la realitate să întrerupă idilica visare a celor doi tineri şi să îi aducă din nou pe pământ. În cazul lor, ea nu a avut loc. Vraja a continuat să-i menţină prizonieri şi deşi era frig şi se înserase demult, prin întuneric ei se vedeau la fel ca într-o zi luminoasă şi caldă de vară, prin alte simţuri decât văzul, prin senzaţii venite pe căile inexplicabile şi neştiute de nimeni ale deplinei compatibilităţi între două fiinţe care se întregesc înainte de a cădea în păcatul primordial, aşa cum probabil şi-a dorit-o Creatorul la facerea lumii.
Dacă cineva ar fi trecut mai târziu pe acolo, ar fi fost mirat să vadă două trupuri nemişcate, blocate ca într-o îmbrăţişare de statuie sculptată de marele Brâncuşi, fără nici o urmă de ostentaţie sau trivialitate, o înlănţuire care le conferea înainte de toate o aură de puritate. Era o privelişte plăcută fie şi numai dacă bănuiai fericirea pe care o exprimau în îmbrăţişarea lor, Sandra şi Doru.

Un comentariu:

Sustin campania

Stats

Persoane interesate

Vizitatori

cc