Capitolul V. Viaţa lui Doru Dragu dupa accident.

Moto: O viaţă nefolositoare e o moarte lentă. ( Goethe / Iphigenia in Aulis )

Primul lucru pe care l-a făcut Doru după accidentul de circulaţie şi interogatoriul luat de poliţie a fost să meargă la firmă şi să le explice colegilor săi ce s-a întâmplat.
Până la clarificarea situaţiei el şi-a întrerupt temporar activitatea la societatea unde era asociat şi a intrat în concediu de odihnă. În zadar colegii şi prietenii lui s-au opus ideii de a renunţa la muncă în perioada grea pe care o traversa. Degeaba l-au încurajat ei şi au încercat să îl convingă că nu exista medicaţie mai bună pentru cineva în situaţia lui decât să nu aibă timp liber.
“Ce să facă el în timpul liber? Să taie frunze la câini?” argumentau ei. El ar trebui să fie ocupat acum pentru că munca e singurul lucru care putea să îl ţină departe de gândurile apăsătoare.
Deşi îşi dădea seama că aveau dreptate, nu a ţinut seama de sfaturile lor şi a plecat. Se simţea vinovat faţă de toată lumea şi nu putea să privească în ochii nimănui. Nu ştia cât timp va rezista fără activitate. Cunoştea foarte bine că unui om ca el, obişnuit să lucreze între 12 şi 16 ore pe zi dacă se trezeşte dintr-o dată că nu trebuie să facă nimic îi va veni foarte greu, dacă nu chiar imposibil să poată trăi aşa.
Acum când i se întâmplase acel lucru îngrozitor, se vedea inutil, nefolositor, zăcând în propria lui inactivitate şi făcând degeaba umbră pământului. Poate că această senzaţie a inutilităţii pe care o echivala în sinea lui cu nemunca unui rebut social îl descuraja cel mai mult şi se simtea din ce în ce mai părăsit de soartă şi mai nefericit.
Era apăsat de toată gravitatea acestui teribil accident cauzat exclusiv din vina sa, soldată cu o victimă umană care aparţinea celei mai elevate părţi a societăţii, în speţă o doctoriţă tânără despre situaţia căreia în afară de faptul că o tăvălise prin colbul capitalei, nu mai ştia nimic. Nu ştia dacă nefericita era încă în viaţă sau Doamne fereşte!, se produsese un deznodământ la care nici nu se putea măcar gândi.
Dupa declaraţia dată la poliţie - întors acasă s-a prăbuşit în el ca o clădire demolată prin implozie şi acum se afla în întunericul stârnit de praful rezultat.
Somnul, acea binecuvântată posibilitate de recuperare fizică şi psihică nu numai că îl ocolea, dar se străduia din răsputeri să se îndepărteze de el cât mai mult. Dacă acest neîndurător «moş Ene» se milostivea să se oprească câteva clipe şi la el, scurta lui haltă era cadoul otrăvit pe care îl primea. În loc ca aceste momente să fie o binecuvântare pentru mintea lui aflată în pragul colapsului, dimpotrivă îl epuizau. Era bântuit noapte de noapte de coşmare. Noaptea şi coşmarul, mereu acelaşi, nespecific omului stresat de întâmplările nefericite sau tragice din viaţa lui. De pildă, el nu visa niciodată accidentul avut. În cazul lui coşmarul era mai dur, îi cerea viaţa, vroia să îl ucidă.
Nu ştim, stimată doamnă şi stimate domn care poate citiţi aceste rânduri, dacă vi s-a întâmplat vreodată să aveţi coşmaruri ca cele pe care le trăia Doru, ori de câte ori soarta se milostivea de el şi îi arunca - precum se aruncă un os de ros unui dulău de pază - câteva momente de somn.
Atunci el visa mereu acelaşi lucru: parcă păşea pe un teren moale ca de vată şi picioarele i se înfundau în substratul care îl bloca oprindu-l să înainteze. Se chinuia din răsputeri să facă măcar un pas dar nu putea, era împotmolit în clisă. Din spate îl urmăreau tâlharii care se apropiau - în vis ei puteau înainta. Vroia să strige, să ceară ajutor dar nu putea să scoată decât sunete guturale, neinteligibile şi uneori nici pe acelea. Ucigaşii îl ajungeau din urmă şi când ridicau securea să-i taie capul….se trezea scăldat în sudori reci. Acest coşmar repetat seară de seară, până la nebunie era prea mult.
În astfel de condiţii el era mai mulţumit dacă reuşea să prindă câteva minute de somn adevărat pe un scaun din bucătărie în timp ce îşi fierbea cafeaua de dimineaţă. Nu se putea spune despre el că a avut vreodată relaţii bune cu somnul, dar de cele mai multe ori, în timpurile bune se descurca suficient de bine ca să arate în permanenţă proaspăt şi cu chef de muncă.
Starea de insomnie de acum, o adevarată nenorocire cu etiologie diferită faţă de perioada anterioară, era o preluare în spirală a cunoscutei lui insomnii. Cu ceva timp în urmă din cauza permanentei lui neînţelegeri cu somnul, îşi construise propria lui teorie despre insomnie care atunci l-a distrat, acum însă îl îmbolnăvea de-a binelea.
Cu un zâmbet ironic, absolut gratuit, neserios şi nepotrivit cu situaţia în care se afla, el nu s-a putut stăpâni să evoce uşor filozofic teoria lui privind afurisitul tandem somn/nesomn aşa cum îl înţelegea în alte timpuri. “Insomnia este un fenomen ciudat care nu se întamplă tuturor, ci numai unora dintre muritori. Sunt exemplare umane la care din momentul în care se hotărăsc să doarmă, în drumul pe care capul lor îl parcurge către pernă, înainte ca primul fir de păr să o atingă au şi adormit.
În antiteză, alte exemplare ale aceleaşi specii care deşi trăiesc în acelaşi mediu, se hrănesc le fel, muncesc la fel de mult sau de puţin, nu reuşesc să adoarmă. Dacă au noroc este posibil să li se întample ca starea de somn să se instaleze foarte târziu în noapte, dar numai după ce au terminat de numărat toate oile din Australia şi Noua Zeelandă. Când situaţia se agravează, numărul de oi existent pe Terra se dovedeşte insuficient şi nefericitul devine obligat să atace şeptelul ovin al întregii galaxii.
Cei care au depăşit şi această fază fără a obţine efectul scontat, pentru a învinge insomnia trec la o nouă etapă a zadarnicei lor lupte cu morile de vânt şi sub supraveghere medicală sau prin automedicaţie, înghit cu speranţă şi disperare, pumni de pastile pentru a ajunge la acelaşi efect ca prima categorie. În zadar însă îşi periclitează sănătatea şi echilibrul mental. Niciodată un insomniac calificat, cu atestare medicală şi mii de nopţi nedormite la bord, oricât ar fi de titrat, nu se va putea ridica la nivelul unui oarecare fără prea multe veleitaţi culturale - dar care se bucură din plin de proprietatea binecuvantată a stăpânirii artei de a adormi instantaneu, aproape la comandă.
Este evident că grupa indivizilor insomniaci este mai costisitoare pentru bugetul familiei dacă includem în preţul de cost al existenţei lor şi valoarea somniferelor, dar şi a consultaţiilor şi tratamentelor medicale efectuate înainte sau după ingerarea repetată a pastilelor care ar fi trebuit să le aducă în sfârşit somnul odihnitor. Medicina şi psihologia, explică în mod ştiinţific diferenţele de comportament referitoare la somn prin deosebiri care ţin de fiecare persoană - şi aceasta pentru că ele, persoanele, nu sunt identice. Deosebirile dintre indivizi sunt infinite şi se evidenţiază pe toate planurile. Ele se pot observa în permanenţă oricând eşti dispus să o faci, în fiecare moment.
Pe lângă marea variaţie care există în privinţa aspectului morfologic determinată de: rasă, sex, talie, greutate, culoarea pielii, performanţe estetice, etc., sunt puse în evidenţă miliarde de alte variante privind partea ascunsă primei priviri. Ele sunt reflectarea nivelului lor de inteligenţă şi al caracterului fiecăruia.
Inteligenţa este aceea care determină comportamentul general al individului şi îl clasează în una din categoriile de bază, aşa cum sunt simplificate ele de viaţă: bun, rău, deştept, prost, generos, avar, altruist, egoist, modest, lăudaros, curajos, laş, cinstit, escroc, etc… Dacă ne referim numai la deosebirile puse în evidenţă de mult comentatul fenomen al
somnului sau al contrariului lui - insomnia - atunci explicaţia acceptată astăzi în toată lumea ar putea să pară la o primă vedere ca singura existenta: clară şi fără dubii.
Indivizii care trec uşor în lumea viselor sunt cei la care în momentul în care s-au culcat predomina net fenomenele de inhibiţie asupra celor de excitaţie. Celor care suferă de insomnie li se intamplă pe dos. Aceasta ar fi cea mai simplistă explicaţie şi ea ţine de cultura generală: toată lumea ar trebui să o cunoască.
Din nefericire, studierea amănunţită a cauzelor insomniei duce la concluzia că ea este mult mai complexă decât pare şi diferă mult de la individ la individ. De aceea, tratamentul potrivit pentru corectarea acestei deficienţe şi transformarea insomniacilor în membrii activi ai clubului celor care dorm bine, uneori chiar pe ei, este mult mai sofisticat. El ţine de multă ştiinţă şi se dobândeşte cu trudă şi numai după o îndelungată experienţă în domeniu. Dacă se aprofundează insomnia ca fenomen - cu tendinţa ei de expansiune soldată cu sporirea în progresie geometrică a numărului de indivizi afectati - se poate spune că acest incident de viaţă poate fi considerat o boală: poate chiar viitoarea boală a secolului.
În această accepţiune se nasc o serie de întrebări care ar trebui să îi preocupe pe toţi; pe cei grav afectaţi de insomnie, dar şi pe cei care cochetează cu ea; pe cei care nu au încă probleme cu somnul, dar pot avea în anumite circumstanţe, precum şi pe cei care adorm la comandă şi sunt imuni la insomnie, aproape imvulnerabili.
Iată cum ar arăta un set de asemenea întrebări.
1. Insomnia este o boală şi se manifestă ca atare sau pentru unii este doar o dereglare?
2. Indivizii afectaţi de insomnie sunt toţi recuperabili, sau unii sunt incurabili?
3. Insomnia trebuie privită ca o pedeapsă, sau dimpotrivă ca o compensaţie? Şi în acest caz: care ar fi poziţionarea corectă a pesimiştilor şi a optimiştilor faţă de întrebare?
Cu titlu de exemplu se poate spune că:
- Pesimiştii susţin că insomnia este o pedeapsă şi că ea trebuie considerată ca o perioadă chinuită a vieţii, pierdută, trăită de pomană - numai pentru palmares.
- Optimistii cred că insomnia poate fi considerată ca o compensaţie, un premiu pe care îl primesc cei aleşi, a căror şansă sau fatalitate face să le fie prelungită perioada de gândire pe durata vieţii. Explicaţia lor este simplă şi constă în următorul raţionament. La durata normală de timp avută la dispoziţie în stare de veghe se adună şi cea adiţională ce reprezintă timpul care se scurge în lungile nopţi făra somn. Privită din acest unghi, insomnia, dacă nu este o hibă medicală - este un timp câştigat pentru creaţie?
Multe alte întrebări nepuse îşi aşteaptă încă răspunsurile. Până când? Cine le va da? Scriitorii? Psihiatrii? Clarvăzătorii? Revelaţiile divine întâmplătoare? Forţele oculte sau şarlatanii? Iată teme care ne pot pune pe gânduri şi asupra cărora minţile luminate ale lumii trebuie să se concentreze”.
Cu toate gândurile negre, luciditatea care a dat tot timpul din coate până când şi-a reluat locul în structura lui mentală i-a transmis un mesaj clar; timpul bocitului a trecut şi a venit vremea să meargă la spital, să se intereseze de soarta victimei sale. Nu ştia încă în ce mod trebuie să procedeze şi cui trebuia să îi ceară aprobare pentru această vizită, dar ştia că nu mai poate fi amânată.
Pe de altă parte, îi era teamă de reacţia rudelor victimei şi a personalului spitalului care putea fi imprevizibilă. Se putea aştepta ca toţi aceştia să considere vizita şi interesul lui pentru persoana accidentată ca un act normal, chiar uman, creştinesc, dar putea fi şi reversul. El - Satana, vinovat de producerea accidentului, putea fi învinuit că a venit să-şi satisfacă o pornire diabolică, specifică criminalilor. În acest sens se temea de următorul raţionament; ca multi alţi ucigaşi nici el nu a rezistat tentaţiei de a trece pe la locul crimei, sau din perversitate căută să-şi întâlnească victima.
În cele din urmă a hotărât că cea mai bună soluţie era să îl întrebe pe detectivul de investigaţie care se ocupa de caz, cum ar trebui să procedeze. Aşa putea dovedi încă o dată că înţelege să îşi asume responsabilitatea pentru accident. Zis şi făcut. După câteva încercări nereuşite de a-l contacta telefonic, s-a hotărât să se deplaseze la secţia de poliţie şi să discute direct cu ofiţerul.