Photobucket

Date despre autor

Sunt un scriitor ce-şi propune să evadeze măcar pentru câteva clipe împreună cu cititorii săi din universul în care ne-am învăţat să trăim.

Pentru ca la întoarcerea din călătoria imaginară să nu fim decepţionaţi, trebuie să impunem reapariţia în lumea noastră, a tuturor, a bunului simţ, a culturii, politeţei şi respectului faţă de interlocutor. Omenirea, în ansamblul ei, trebuie să se întoarcă la valorile morale. Dacă efortul presupune şi existenţa unei doze de romantism, ei bine atunci să fim şi puţin romantici. Reîntoarcerea la aceste însuşiri care definesc fiinţa umană nu se poate face fără iubire.

IUBIREA este universală, dar ea se dobândeşte diferit; la unii apare după lungi şi obositoare încercări, pe alţii îi caută ea şi este suficient ca norocosul să deschidă braţele, să o primească şi să o păstreze, fericit de atingerea şi îmbrăţişarea ei. Unii o pot simţi ca o adiere caldă, o blândă mângâiere. Alţii o simt puternic, fierbinte şi aspră; poate să le schimbe viaţa, iar în cazuri extreme, îi poate distruge. Oriunde şi oricând, iubirea este prezentă şi inevitabilă.

Cine nu a ajuns să o cunoască, înseamnă că şi-a irosit viaţa de pomană, pentru că viaţa trăită de unul singur trece ca un val, fără urmări. Dacă nu aţi cunoscut iubirea până acum, nu disperaţi, căutaţi-o şi o veţi găsi sau va veni ea să vă caute. Ea este infinită în timp şi spaţiu şi nimeni din cei care o doresc şi o aşteaptă nu va fi lipsit de ea. Atingerea ei trebuie făcută însă cu respect, ca să dureze o viaţă.

Avem înca timp cu toţii. Nu există vârstă biologică mai mult sau mai puţin potrivită pentru manifestarea ei.

Credeţi-mă! Aveţi încredere în ea şi veţi fi fericiţi.

Iubire, numele tău adevărat este nemărginirea!



Bradu Florin.

25 februarie 2010

Capitolul VIII. Suspiciunile justiţiarilor Maximilian Cetate şi Ionuţ Puşcă.

Moto: Picătura găureşte piatra nu prin forţă, ci prin continua ei cădere. (Ovidiu/Epistulae ex ponto)

După cum se bănuia, continuarea anchetei în cazul Doru Dragu a fost încredinţată ofiţerului de la judiciar Maximilian Cetate. Din studierea dosarului rezultă că în această fază o singură informaţie era certă: identitatea autorului accidentului. Restul pieselor anexate erau departe de a lămuri cât de cât misterul producerii lui. Primul anchetator, detectivul Ionuţ Puşcă lansase deja un scenariu: ceva necurat ar fi putut fi cauza reală a accidentului neverosimil de circulaţie căreia i-a căzut victimă doctoriţa Clara David.
Teoretic, explicaţia locotenentului privitoare la deteriorarea stării psihice a conducătorului auto care a avut drept consecinţă pierderea temporară a lucidităţii lui stătea în picioare. Argumentele logice, dar teoretice aduse de el în susţinerea teoriei sale trebuiau întărite de dovezi. Tocmai acest lucru lipsea echipei de anchetatori, dovezile. Ele trebuiau produse, altfel cazul se clasa.
Deşi scenariul construit de Ionuţ Puşcă însemna prelungirea anchetei, punctul lui de vedere susţinut cu încăpăţânare, dar şi putere de convingere a fost în cele din urmă acceptat.
Maxi, primul convins de argumentele prietenului său, drept recompensă pentru teoria lui nu a pregetat să îl coopteze în echipa lui de investigaţie. Acum sarcina prioritară a anchetatorilor era să verifice dacă inginerul Doru Dragu a fost otrăvit sau drogat - cu sau fără intenţie - înainte de accident. Ipoteza îşi avea originea în suspiciunile minţii înfierbântate a lui Ionuţ şi pleca de la ideea că în urma ingerării unei substanţe halucinogene poate chiar otravă, autorul accidentului a devenit o maşinărie stricata, scăpată de sub control, incapabilă să funcţioneze normal. El se baza pe cunoaşterea firii omeneşti şi încrederea pe care o avea în robusteţea ei. Nu putea să creadă că un om sănătos, lucid, puternic se putea transforma deodată, fără motiv, într-o cârpă de şters praful, fără putere, oscilând între pierderea lucidităţii şi apariţia simptomelor de paranoia.
Pentru explicarea stării deplorabile în care se afla autorul accidentului în momentul producerii lui, el a construit un eşafodaj de ipoteze şi acum primise permisiunea de a lucra împreună cu prietenul său Maxi pentru argumentarea şi confirmarea lor.
Când cei doi poliţişti s-au hotărât să investigheze în această direcţie au ştiut la ce se expun. Dacă în desfăşurarea ei ar fi făcut greşeli sau ar fi dat dovadă de grabă, imprudenţă sau superficialitate riscau un eşec usturător. Acţiunea lor semăna cu o cursă de alergare într-un cuibar cu ouă iar constrângerea era să nu spargă niciunul - atât de delicată era cercetarea pe care hotărâseră să o înceapă.
După ce au obţinut aprobarea de a demara ancheta, cei doi s-au găsit în primul impas. Nu ştiau cum să înceapă şi cum să o abordeze pe Liliana Alexandru, principala suspectă din scenariul imaginat de tânărul detectiv - neliniştit şi veşnic în căutarea adevărului. Asocierea ei în acest dosar nu era încă un fapt: la data punerii lui pe rol reprezenta o pură speculaţie susţinută numai de logica deductivă a lui Ionuţ. Dacă teoria lui era adevarată trebuia să găsească răspunsul la un număr de cel puţin şase întrebări; natura substanţei, cum şi când fost ingerată, unde şi cine i-a administrat-o.
Abia după ce le rezolva pe acestea se ivea şi întrebarea finală: care era motivaţia otrăvirii şi ce anume spera să obţină criminalul prin acţiunea sa?
Căutând să răspundă în ordinea firească la toate întrebările, cei doi au început ancheta prin a cere laboratorului medico-legal să folosească o parte din contraproba de sânge prelevat de la autorul accidentului pentru a se verifica dacă acesta conţine substanţele incriminate.
Sângele fusese recoltat de la Doru Dragu pentru determinarea alcoolemiei, iar contraproba era păstrată până la finalizarea cazului, pentru eventuale contestaţii. Aceasta era prima barieră de care trebuiau să treacă pentru demonstrarea veridicităţii celor susţinute prin teoria lor. Dacă în probă nu se evidenţia prezenţa măcar a unor urme de substanţe nocive, trebuiau să abandoneze pista otrăvirii ca lipsită de temei.
În aşteptarea rezultatului analizelor cerute, poliţiştii îşi construiau scenariile abordării suspectei Liliana Alexandru fără să o alerteze. Trebuia ca prima discuţie pe care urmau să o poarte cu ea să pară una de rutină, mai mult pentru culegerea unor informaţii despre autorul accidentului.
De asemenea, era necesar să obţină un mandat de percheziţie în apartamentul ei, căruia urma să i se dea curs, sau nu - funcţie de împrejurări. Odată ce luaseră aceste hotărâri, cei doi s-au despărţit - dar nu înainte de a stabili să se întâlnească imediat ce apar rezultatatele de laborator.

După o săptămână de aşteptări îngrijorate, Maxi a primit un plic de la laboratorul de medicină legală care conţinea rezultatele investigaţiilor cerute de echipa lor. Cu o firească nerăbdare a rupt plicul şi dintr-o privire aruncată rapid şi-a dat seama că prietenul lui nu se înşelase.
Rezultatele confirmau că în sângele analizat au fost depistate substanţe extrem de periculoase din grupa drogurilor sintetice, halucinogene. Se mai menţiona în buletinul de analiză că formula şi cantitatea găsită în probă putea doborî şi un cal. Drogurile aparţineau unei noi generaţii de stupefiante dublu concentrate de tip extasy. Din comentariile ce însoţeau rezultatele, Maxi a mai aflat că însuşirile lor le indicau provenienţa dintr-o zonă a lumii cunoscută ca având un nivel precar de dotare tehnică şi igienă, fapt ce mărea gradul lor de periculozitate.
După citirea rezultatelor Maxi a fost cuprins de o bucurie liniştită, în conformitate cu firea lui de ardelean. Pe lângă această stare, s-a strecurat hoţeşte în mintea lui şi dorinţa şugubeaţă de a se revanşa faţă de o soartă care îl ţinuse pe ghimpi timp de o săptămână.
Ca să-şi recupereze umorul pierdut o vreme, s-a gândit că nu ar fi rău dacă i-ar face prietenului său o mică farsă, ascunzându-i adevărul asupra rezultatelor reale şi eventual să îi comunice la început date false. Era curios să vadă ce reacţie îi va stârni această ingenioasă minciună prietenului său, vis-a-vis de credinţa lui nestrămutată privind corectitudinea presupunerilor avansate către şefii lor.
Acum ardea de nerăbdare să-i vadă cât mai repede mutra şi să savureze dezamăgirea pe care spera să o vadă lăţindu-se pe faţa lui. Nici măcar nu bănuia că gluma lui nevinovată va trezi din somn unul din principiile echilibrului - o răutate naşte altă răutate - şi va fi lovit la rândul lui de o suită de ironii care nu vor putea fi digerate fără o jumătate de oca de lămâi.
Dar zarurile fuseseră aruncate, mecanismul flagelării a fost pus în funcţiune şi lui nu i-a mai rămas decât să urmeze calea destinului. Cu o voce prefăcut morocănoasă l-a chemat la el. Ionuţ asta aştepta: să fie chemat.
Când a zbârnâit telefonul a fost convins că cel care sună este Maxi. Aşa a şi fost, anticiparea lui a fost corectă. După ce a pus receptorul în furcă, a urcat în fugă cele două etaje care despărţeau birourile lor şi a intrat precipitat în cameră, unde la o masă de lucru plină cu hârtii, trona imperturbabil Maxi.
Criminalistul pus pe şotii arăta impozant acum când era în aşteptarea momentelor de desfătare pe care le regizase. A mers cu amănuntele până acolo încât şi-a înlocuit figura bonomă care reprezenta brandul lui, cu o mască ursuză, care nu prevestea nimic bun.
- Bună, măi cheliosule, l-a luat în primire Ionuţ încă de la intrare. De ce m-ai chemat? Cărui eveniment îi datorez înalta ta atenţie?
- Nu te mai da tu mare, i-a răspuns cu voce moale cel împroşcat de ironia lui grosolană.
Vizibil stingherit, chiar iritat de exuberanţa negativă cu care l-a salutat amicul său a adăugat numai pentru el diferenţa de răspuns «cine râde la urmă, râde mai bine». Figura lui până atunci numai sobră, s-a întunecat şi el s-a nevrozat brusc. Explicaţia pentru schimbarea produsă în fizionomia lui Maxi era felul batjocoritor în care şi-a făcut intrarea amicul său. Ca aşa stăteau lucrurile, o dovedea tremurul uşor al buzelor şi introducerea degetului arătător pentru o scărpinare profundă în una din cele două urechi luată la întâmplare, ticuri care apăreau întotdeauna când era nervos.
Nu s-a putut opri să constate că discuţia dintre ei nu a început cum a dorit el, oricum nu în avantajul lui. Trebuia să inverseze rolurile - să atace el neruşinata persoană care tocmai năvălise în biroul lui, dacă vroia ca visurile lui de relaxare pe spinarea acestuia să devină realitate.
În ultimul timp, Maxi se irita uşor când cineva făcea aluzie la laşitatea părului său care dădea semne tot mai evidente că dă bir cu fugiţii. Această trădare lasă în urma ei un loc din ce în ce mai viran şi o figură tot mai tristă. Necăjit şi pentru că nici nu îşi terminase fraza destinată lui Ionuţ, s-a hotărât abia acum să o sfârşească.
- Degeaba te dai tu după cireş. Îţi vine rândul şi ţie, i-a replicat posesorul cheliei nefinalizate, nutrind speranţa că şi Ionuţ va cheli până la urmă.
În timp ce el îşi termina fraza, s-a uitat la părul lui Ionuţ şi plin de invidie şi-a dat seama că nu vor fi niciodată colegi de calviţie şi nu se vor pieptăna în tandem cu prosopul. Acesta, rămas în picioare, a continuat să îl examineze pe Maxi rânjind maliţios şi anticipând un viitor strălucit golului care se lăţea pe capul lui, a pus paie pe foc.
- O fi chelia ta acum tânăra în curs de afirmare, dar este evident că ea se va dezvolta cu multă hotărâre şi aşa cum îi stă bine unei chelii care se respectă, peste câţiva ani va înainta în grad şi îţi va conferi atributul de pleşuv pe care ţi l-ai dorit toată viaţa.
Din ce în ce mai nefericit şi mai scârbit, Maxi care iniţiase în mintea lui un plan diabolic menit să-l îngenuncheze pe Ionuţ, s-a săturat de schimbul acesta de replici care nu se mai termina şi cu un aer de seriozitate ofensată, a schimbat sensul discuţiei.
- Bănuiesc că ştii de ce te-am chemat. Am primit rezultatele şi vreau să stăm puţin de vorbă asupra lor. Eu cred că ele ….
Nu a apucat să termine ceea ce începuse că a şi fost oprit de nerăbdarea lui Ionuţ.
- Ce spun ele?, l-a întrebat el surescitat. Nu mă mai fierbe, spune-mi te rog imediat.
Nerăbdarea lui era reală şi se vedea după cum bătea tactul cu piciorul stâng care luase o poziţie de start ca înaintea începerii unei reprize de twist.
Dar Maxi tăcea gânditor şi îşi privea stăruitor, cu vădit interes unghiile. Se vedea că venise şi rândul lui.
- Oare trebuie să le tai sau numai să le curăţ?, părea că este singurul gând care îl interesă.
În acelaşi timp arăta ca un om foarte preocupat de rotunjimea lor şi lăsă impresia că este cel mai important lucru pe care îl putea face atunci.
- Maxi, este indecent şi imoral să procedezi aşa. Profiţi de nerăbdarea mea şi taci cu neruşinare. Nu este corect cum te comporţi. De ce îmi faci asta?
- Eu în locul tău nu m-aş grăbi să aflu rezultatele, i-a răspuns Maxi după o altă pauză. Replica spusă pe un ton voit nepăsător l-a aruncat pe Ionuţ într-o mare a deznădejdii.
Nu trebuia să îi explice nimeni semnificaţia atitudinii criminalistului şi tâlcul spuselor lui. A priceput imediat că rezultatele au ieşit negative şi teoria lui a rămas fără suport. Toată veselia de mai înainte i s-a risipit ca un nor de praf ridicat vara de trecerea unui automobil pe o uliţă de ţară. Prin capul lui treceau gânduri de umilinţă: trebuie să fie undeva o forţă neutră, uriaşă, care îi supraveghează pe cei care îşi fac o bucurie din batjocorirea celorlalţi şi acum restabileşte echilibrul împărţind dreptatea. Acum el îşi primeşte pedeapsa pentru excesele făcute în legătură cu Maxi.
Atitudinea lui spăşită nu a durat prea mult pentru că în clipa următoare, convins de justeţea teoriei lui s-a revoltat şi a explodat cu violenţă aruncând eşecul în spinarea altora.
- Dacă nu au fost depistate substanţe otrăvitoare, sunt sigur că au greşit ceva. Poate au încurcat proba de sânge sau rezultatele. Trebuie să fie cum am presupus eu, a adăugat el cu o voce mai conciliantă.
Îi părea rău că nu a ieşit cum a gândit el, nu numai pentru confirmarea logicii lui dar şi pentru Doru Dragu pe care îl compătimea până la o graniţă vecină cu simpatia. Aşa cum a presupus farseorul Maxi, faţa lui Ionuţ înregistra schimbări vizibile de dimensiuni şi formă: ba lungindu-se, ba lăţindu-se, ba schimonosindu-se într-un rictus comandat de posesor pe post de zâmbet. Părea faţa unui copil bătrân în curs de mumifiere, stăpânindu-se eroic să nu plângă, ca de o durere mută, fără sunet şi fără cuvinte.
După ce au mai trecut câteva momente, timp în care detectivul se învineţise de necaz şi toată figura lui arăta ca fiind în pragul unui posibil infarct, Maxi se gândea dacă să continue jocul sau să se oprească. Până aici el credea că a jucat genial, şi-a băgat amicul în focurile iadului fără să mintă, numai cu un joc de glezne.
Era o mare performanţă de care era mândru şi de aceea a vrut să mai stoarcă ceva, să îl mai chinuie puţin. “Nu de alta, dar succesul i se poate urca repede la cap”, şi-a spus el moralizator şi a continuat să îl pregătească culinar acordând cu mărinimie victimei dreptul la o opţiune în legătură cu felul în care prefera să fie preparat: fript sau fiert.
Ca să pună gaz peste foc, i s-a adresat în cele din urmă conform unui sistem de valori mai vechi, cunoscut de populaţie şi aplicat de fiecare cetăţean vechilor miliţieni, când dintr-un motiv sau altul se supăra pe ei.
- Măi, tablagiule cu veleităţi de curcan stafidit într-un borcan, atac frontal de confirmare a părerii proaste pe are o au cei de la criminalistică despre lucrătorii de la circulaţie: ţi-a pierit piuitul…..ori eşti bolnavioară draguţă mioară? Nu mai spui nimic? Nu mai lărgeşti cercul celor vinovaţi pentru că nu sar în foc să confirme rodul imaginaţiei tale bolnave? Mai ai în cap şi alte bazaconii?
Timpurile trecuseră, foştii miliţieni se preschimbaseră în poliţişti iar gradele de pe umărul lor nu mai erau confecţionate din tablă, material care a stat la originea poreclei de “tablagii” atribuită lor de populaţie.
Numele generic de “tablagii” a fost însă păstrat de amintirea cetăţenilor până astăzi, în sens peiorativ, ca un stigmat folosit la adresa poliţiştilor ori de câte ori apăreau nemulţumiri faţă de serviciile prestate de ei comunităţii.
Ionuţ simţea că se sufocă. Nu pentru cuvintele lui Maxi care numai aparent erau de ocară, mai mult pentru sensul lor şi ce anume ascund ele. Asta îl durea - eşecul la prima încercare de verificare a deducţiilor lui. În viitor va trebui să fie mai prudent, să păstreze pentru el opiniile mai puţin obişnuite, să nu se mai expună prin teorii riscante.
În timp ce îşi făcea aceste reproşuri, faţa lui se liniştea, îşi recăpăta pH-ul şi forma iniţială, dar pe chip i-a rămas întipărită o imensă tristeţe şi descurajare.
Văzându-l cum arată, Maxi a simţit că întinsese prea mult coarda şi îi părea rău. Fără să îi spună nimic despre rezultatele reale, i-a întins hârtiile însoţite de un scurt comentariu impersonal.
- Citeşte singur rezultatele şi vezi dacă le putem utiliza cumva sau renunţăm la anchetă.
Ionuţ a luat fără entuziasm hârtiile şi a început să le citească cu gândul aiurea. Pe măsură ce citea, faţa i se transforma: se însenina, tristeţea îi dispărea, îi revenea tinereţea, iar ochii îşi recăpătau vioiciunea. Brusc s-a ridicat de pe scaun privindu-l ţintă pe Maxi.
- Tu ai citit rezultatele astea?, l-a întrebat el.
- Da, le-am citit şi mărturisesc că m-am bucurat pentru tine. Ai avut dreptate, spuse el rânjind dubios. După părerea lui Ionuţ rânjetul lui de satisfacţie era chiar libidinos.
- Şi atunci de ce toate astea? Ce ai urmărit, asasinule? Ţi-ai pătat mâinile cu sângele meu nevinovat şi m-ai adus în pragul infarctului. De ani buni mă tot minunez cum nişte oameni cu scaun la cap pot avea încredere în elemente declasate ca tine?
Era clar, Ionuţ înviase.
- Măi Ionuţ, trezeşte-te şi adu-ţi aminte că eu nu ţi-am spus de fapt nimic. Toată panica ai declanşat-o tu din teama că nu va ieşi cum ai presupus. Ai căzut victima propriilor tale temeri, iar eu, ei bine, eu m-am distrat. Este singurul lucru pentru care cred că ar trebui să îmi cer scuze şi o fac chiar acum.
Cu aerul unui om care îşi luase o revanşă strălucită pentru umilinţele la care fusese supus, s-a ridicat apoteotic în picioare, i-a făcut o temenea, că numai salvarii îi lipseau ca să arate ca un turc şi cu o voce teatrală - de om trecut de la creştinism la mahomedanism - a terminat aria răzbunării: actul IV, scena 3 «Ţi-am făcut-o!», din opera «Cine seamănă vânt, culege furtună».
- Iartă-mă, Ionuţ, că m-am distrat pe seama ta, şi am profitat în mod nedemn de marea şi cunoscuta ta prostie, dar nu m-am putut abţine. Pentru spectacolul pe care l-ai dat, merită să-ţi suport furia.
Schimbul de replici de mai sus nu constituia o exceptie. Era ceva obişnuit între ei. Sub aceste scăpărări verbale se ascundea o prietenie profundă, călită în focurile de artificii ale exceselor cotidiene de limbaj. Terminând cu “gratulările” reciproce în care nici unul dintre ei nu a rămas dator, mult mai optimişti acum, au trecut la întocmirea unui adevărat plan de desfăşurare a anchetei în care s-au angrenat.
Partea grea în care trebuiau să îşi valorifice mai mult isteţimea şi pregătirea profesională decât experienţa - amândoi aveau sub 30 de ani - acum începea. Planul lor, care trebuia să le aducă succesul a fost finalizat după multe controverse şi reveniri şi cuprindea patru etape care se succedau într-o anumită ordine.
1. Solicitarea unei declaraţii suplimentare de la Doru Dragu în legătură cu accidentul de circulaţie. Dacă acesta reconfirma scurta lui vizită la domiciliul Lilianei Alexandru şi consumarea unei cafele pregătite de ea înainte de accident, urma pasul numărul doi.
2. Contactarea ei şi stabilirea unei întâlniri, de preferinţă la ea acasă, sub pretextul obţinerii unor informaţii cu caracter general despre autorul accidentului. La prima întâlnire nu vor dezvălui “amănuntul” precum că ştiau că înainte de a se produce accidentul Doru Dragu i-a făcut o vizită şi a băut o cafea la ea.
3. Obţinerea unei autorizaţii de percheziţie în apartamentul Lilianei, indiferent de rezultatul discuţiei avute cu ea. După epuizarea primelor două puncte, vor stabili la faţa locului dacă o vor folosi sau nu.

Fără să i se explice de ce trebuie să dea încă o declaraţie Doru Dragu a reconfirmat-o integral pe cea iniţială, inclusiv partea referitoare la cafea. Mai mult, la întrebările celor doi, a susţinut cu convingere că în ziua aceea nu a mai mâncat sau băut nimic altceva. Maxi a apreciat că este prematur să îi facă cunoscute bănuielile lui Ionuţ privind cauzele reale ale accidentului.
Nu vroia să trezească în mintea chinuită de remuşcări a lui Doru speranţe în legătură cu o posibilă absolvire a lui de vinovăţie. Toate le va afla la momentul oportun şi el considera că acesta încă nu a venit.
Urma atacarea punctului doi din plan, partea cea mai sensibilă a lui. În zadar aveau ei certitudinea că Doru Dragu a fost drogat şi că acest drog nu putea fi ingerat decât la Liliana acasă. Până ce acest fapt nu era dovedit, nu era nici un folos anchetei.
Obligaţia de a o contacta i-a revenit lui Ionuţ. Avea numărul ei de mobil şi a doua zi după întrevederea cu Doru, a sunat-o.
- Sărut mâna, domnisoară. Sunt locotenetul Ionuţ Puşcă de la poliţie şi aş dori să am o scurtă întrevedere cu dvs. pentru câteva relaţii în legătură cu o cunoştinţă.
- Nicio problemă, dacă prin asta vă pot fi de folos cu ceva. Spuneţi-mi vă rog, despre cine este vorba?, s-a auzit în receptor glasul melodios al femeii.
- Desigur, persoana despre care vreau să cunosc părerea dvs, este inginerul Doru Dragu. Despre dvs. ne-a vorbit cu plăcere chiar el, aşa v-am găsit.
Imediat ce a pronunţat numele de Doru Dragu, Ionuţ care avea urechea antrenată a auzit clar în receptorul telefonului o exclamaţie de surpriză.
- Ah!, şi apoi încă o dată, ah!
Pentru a nu lăsa impresia că ştie mai mult decât era necesar, pentru bunul mers al anchetei Ionuţ a continuat fără să îi lase răgazul unui răspuns.
- Nu ştiu cât de bine îl cunoaşteti, dar cred că orice aş afla în plus despre el este binevenit în ancheta mea. Cred că aţi auzit că în urmă cu ceva timp - s-a oprit un moment să-şi consulte carneţelul după care i-a spus data exactă - el a comis un grav accident de circulaţie. A lovit o femeie tânără pe trecerea de pietoni. Persoana accidentată este internată şi acum în spital.
A urmat o pauză prelungită. Pentru a se asigura că nu a pierdut legătura telefonică cu ea, a insistat.
- Alo, mă auziţi? S-a întrerupt cumva?
După câteva secunde Liliana a răspuns. Părea sfârşită, abia i se mai auzea vocea.
- Nu, nu s-a întrerupt, vă ascult în continuare. Vă rog să mă iertaţi, dar surpriza este foarte mare pentru mine. Îl cunosc bine pe Doru şi tocmai de aceea, ea este cu atât mai mare. Îmi fac timp când doriţi şi vin să stau de vorbă cu dvs.
- Domnişoară, eu cred că nu v-aţi simţi prea confortabil să purtăm discuţia la poliţie. Clienţii noştri obişnuiţi şi atmosfera de aici nu fac o impresie prea bună asupra celor care asemenea dvs. sunt rugaţi să dea simple relaţii. Aş dori ca la prima întâlnire să nu aveţi constrângerile locului în care vă aflaţi. Iată de ce vă propun să ne întâlnim în altă parte, unde decideţi dvs.
- Aveţi dreptate. Între timp m-am gândit şi eu la acelaşi lucru. V-ar deranja dacă v-aş propune să ne întâlnim la mine acasă, de pildă chiar în după amiaza asta? Nu aş vrea să fiu înţeleasă greşit. Vă asigur că nu urmăresc nimic suspect. Dacă nu sunteţi de acord, putem să ne întâlnim într-un parc sau la o cofetărie. Ce ziceţi?
Ionuţ nu ştia cum să se felicite pentru modul în care a condus discuţia, mai bine zis pentru rezultatele ei. Propunerea ei era tocmai ceea ce el şi Maxi îşi doreau. Nu a ezitat şi a confirmat imediat acceptul lui, au stabilit ora, a notat adresa ei şi a mai anunţat-o că din motive procedurale la întâlnire va veni împreună cu un coleg de al lui.
Şi iată-i pe cei doi investigatori - îmbrăcaţi civil - sunând la ora stabilitp la uşa apartamentului ei. Erau foarte concentraţi. Nu o cunoşteau pe Liliana, dacă ea era singură sau nu, şi dacă pornirile ei mai ales pe teren propriu erau 100 % paşnice.
După ce au sunat a doua oară, uşa s-a deschis şi în pragul ei a apărut chiar ea, o brunetă ucigător de frumoasă.
Deşi erau tineri şi sensibili la farmecul feminin nu trebuie uitat că cei doi erau poliţişti în misiune şi de aceea postura lor era prea ingrată ca să se arate entuziasmaţi de ceea ce vedeau. Acesta era motivul pentru care s-au limitat la a o saluta politicos, necomentând în niciun fel impresia puternică pe care le-o făcuse felul în care arăta femeia. Dacă nu erau poliţişti şi o întâlneau pe stradă - în mod sigur nu se abţineau şi fluierau admirativ la vederea ei.
Altfel stând lucrurile, i-au sărutat mâna şi au intrat în apartament. Odată prezentările făcute, Maxi a deschis discuţia cu scuzele de rigoare.
- Vă rog să nu ne luaţi în nume de rău vizita neaşteptată, a început el - care îşi aroga
conform protocolului poziţia de şef - dar am considerat că elementele pe care veţi avea amabilitatea să ni le comunicaţi, fără să vă angajeze pe dvs., ne pot fi de mare folos. Ştiu de la colegul meu că sunteţi în temă cu natura informaţiilor de care avem nevoie.
- Oh, da, cunosc despre ce este vorba. Ce nenorocire! Bietul Doru, este ultimul om la care m-aş fi gândit că poate păţi aşa ceva. Nu îmi vine să cred. Puteţi să îmi spuneţi cum s-a întâmplat, cum a reacţionat şi dacă acum este liber?
- Da, este liber. Detectivul locotenent Ionuţ Puşcă o să vă dea toate amănuntele. Nu este niciun secret, a plasat Maxi greutatea momentului pe umerii colegului său.
Cu puterea lui de conciziune, Ionuţ i-a răspuns la toate întrebările, ocolind cu abilitate informaţiile pe care nu voia să le facă încă publice.
Ea părea sincer afectată de ce afla şi într-un acces de sinceritate a început să îşi depene propriile amintiri despre Doru Dragu şi relaţia avută cu el.
- O să vă spun toată povestea mea cu el. Ne-am cunoscut întâmplător într-o seară
binecuvântată, la un spectacol. Ne-am plăcut din prima clipă şi am devenit amanţi chiar din seara în care ne-am cunoscut. Nu putea fi altfel, era peste puterile noastre să ne împotrivim. Nu îmi e ruşine de asta şi nici nu vreau să afişez o falsă pudoare, dar reţineţi că nu accept nici lecţii de morală din partea nimănui.
Felul în care a început relatarea poveştii cu Doru - cu o resemnare în care parcă adunase toate părerile de rău ale întregii omeniri - semăna cu o spovedanie. Lipsea numai cabina sacră destinată mărturisirii păcatelor şi preotul care să le preia dându-i în schimb iertarea şi odată cu ea, binecuvântarea.
- Perioada petrecută împreună pot să spun că a fost un vis. Cel mai frumos vis al meu. Credeam, cel puţin eu - şi îmi doream din tot sufletul să fie aşa - că o să ne căsătorim. Aş fi făcut orice pentru asta. Dar toate lucrurile bune şi frumoase au un sfârşit. De obicei, el este altfel decât îl visăm.
Uitându-se la ea, poliţiştii credeau că ea chiar visa când îşi depăna povestea. Deşi poate să pară ciudat, dar ei aveau impresia că asistă la materializarea unor fantastice versuri ale lui Eminescu “iară ochiul închis afară, înăuntru se deşteaptă “.
Cu ochii închişi ea traducea în cuvinte, ca pe un vis, imagini păstrate undeva înăuntrul ei pe care numai ea putea să le vadă. În acele clipe, ei se îndoiau că ar fi putut fi o criminală, era ceva în tot ce spunea ce aducea cu multă sensibilitate, ceva care îi mişca. Dorind să-i contrazică, Liliana s-a tezit din visul ei şi devenind placidă, fără nicio trecere, a curmat periculosul moment de poezie care se instala.
- Pe scurt ne-am despărţit dintr-o dată ca şi cum patima noastră nu ar fi existat. Nu am ştiut atunci şi nici acum, după trecerea a doi ani, nu ştiu de ce s-a întamplat aşa. Ca o consolare, vă pot spune că am reuşit să rămânem prieteni. El mă vizitează din când în când. Ultima oară a fost chiar în ziua accidentului. Îmi aduc aminte că l-am servit cu specialitatea casei: café frappe. Apropo, vă rog să mă iertaţi pentru că nu am fost până acum o gazdă bună. Mă duc să vă fac o cafea.
S-a ridicat imediat de pe canapea şi a plecat grăbită spre bucătărie.
Surpriză, mister şi suspans total. Totul s-a petrecut foarte repede. Cei doi rămaşi singuri s-au uitat unul la altul îngroziţi. Nu se aşteptau la o asemenea întorsătură a situaţiei. Ei veniseră pentru bănuiala cu privire la cafeaua otrăvită şi nu pentru a asculta amintirile romanţioase ale dumneaei. Acum datorită unui joc parşiv al întâmplării, ei se găseseau în situaţia de a păţi ceea ce credeau că i s-a întâmplat autorului accidentului. Poate mai rău. Mai mult decât speriaţi se chinuiau să găsească o portiţă de scăpare. Din minţile lor disperate se rostogoleau la vale, ca un torent năvalnic de munte, aceleaşi întrebări care trădau starea lor. “Nu cumva din vânători am ajuns vânat şi acum ne găsim în postura de cobai?”, le-a trăsnit prin cap amândurora în acelaşi timp. Dacă gazda lor avansase pe scara pornirilor ucigaşe criminale şi devenise o criminală cu sănge rece din cauza dragostei ei respinse? Şi dacă ce le pregăteşte ea acolo, singură în bucătărie nu este numai un drog, ci o otravă veritabilă, mortală? “Ce căutăm noi acolo?”, gândea fiecare. “Cărui impuls stupid i-am cedat ca nişte fanfaroni lăudăroşi şi îngâmfaţi ce suntem?“ Situaţia în care se găseau, era fără ieşire. Creierele lor lucrau la capacitatea maxima în căutare de soluţii.
Cel care a deschis discuţia - mai bine spus o consultare disperată a fost şi cel care se dădea mai mare, fratele Maximilian.
- Ce facem Ionuţ acum? Ce părere ai tu?
- Cred că trebuie să ne ţinem cumpătul, a replicat cel întrebat, deşi după mimica lui se vedea că era departe de starea de spirit invocată.
Cu o voce nesigură el încerca să restabilească liniştea şi calmul în echipa lor. Oricum ce se pregătea să spună era o dovadă că mintea lui încă funcţiona. Cât de bine, se va vedea.
- Eu am câteva variante. Până vine gazda cu cafelele, ţi le înşir şi după aceea, hotărâm împreună. Iată-le :
1. Nu bem. Lăudam cafeaua, dar pretextăm că avem tensiune sau alergie la cafea şi nu ne atingem de ea. / 2. Vărsăm cănile ca din greşeală. / 3. Unul din noi schimbă pe furiş cana cu a ei. / 4. Îi spunem adevăratul scop al venirii noastre, recoltăm probe şi le ducem la analiză. / 5. Mai vedem, în funcţie de împrejurări.
Maxi la rândul lui, a făcut o analiză critică a soluţiilor avansate de Ionuţ luându-le pe fiecare la rând, în aceeaşi ordine în care i-au fost propuse.
- 1/. Numai unul dintre noi va putea invoca motivaţia ta ca ea să rămână totuşi credibilă. Cine se sacrifică şi cine scapă? În concluzie: 50 % şanse de reuşită. 2/. Am fi nişte proşti dacă am vărsa cănile amândoi. Cel mult putem răsturna tava, dar în acest fel se varsă şi cafeaua pregatită pentru ea. Nu îmi dau seama dacă este cea mai bună soluţie sau nu. În orice caz, şansele de scăpare se apropie de 100 %. 3/. Este o soluţie bună, de moment. Dar numai unul scapă - cel ce reuşeşte să-şi schimbe cana cu a ei. Cum să faci însă schimbul fără să pară suspect? Acord acestei soluţii numai 25 % şanse de reuşită. 4/. Este cea mai bună soluţie, de aceea o lăsăm ultima. Şansele de reuşită ar fi de 100 %. 5/. Zic şi eu la fel ca tine, mai vedem.
Nici nu şi-au terminat bine consultările şi Liliana a apărut surâzătoare cărând o tavă cu trei ceşti mari pline cu cafea aburindă. Ionuţ cu toată panica lui, era dezamăgit. Nu îi trata cu café frappe. Se vede că nu avea tot ce îi trebuia pentru preparea cafelei cu frişcă şi îngheţată, devenită un actor foarte important în anchetă.
Gazda a aşezat ceştile pe măsuţă într-un anume fel, care poliţiştilor li s-a părut dubios; un triunghi isoscel, cu vârful spre fotoliul în care se aşezase ea.
Înainte de a lua cana în mână, Maxi cu privirea lui senină şi nevinovată de îngeraş cu termenul de valabilitate expirat, a cerut un pahar cu apă rece - dacă se poate. Se vede că el a luat foarte în serios soluţia de la punctul 5, aceea cu “mai vedem”.
- Binenţeles că se poate, i-a răspuns gazda şi a plecat să aducă apa.
În clipa următoare cei doi s-au repezit să ia cana ei - cea din vârful triunghiului - şi să o schimbe cu a lui. Cum de când este lumea şi pământul nu poţi să schimbi o cană cu două căni şi să rămână pe tavă tot trei, cineva trebuia să renunţe. Dând Cezarului ce este al Cezarului, cel care s-a retras a fost Ionuţ care şi-a lăsat amicul să profite de funcţie şi să beneficieze de avantajul riscului mai mic.
Renunţarea lui nu a fost făcută înainte de a mai încerca şi el ceva în cadrul soluţiei de la punctul 5, formulată ca: “mai vedem”.
Cu maximum de grijă a vânturat lichidul din cel două căni rămase, turnând din una în alta până ce a egalizat conţinutul acestora. Dacă vreuna din căni avea la început pe lângă componente inofensive şi ceva suspect, acum ambele căni aveau câte jumătate din componentele benigne şi jumătate din cele potenţial maligne. Se înţelege că măsura de egalizare a conţinutului a fost dusă la îndeplinire numai după ce Maxi a terminat cu succes operaţiunea de la punctul 3, schimbarea cănilor.
Cei doi terminaseră cam de mult manevrele arătate, dar gazda nu apărea. Această întârziere au atribuit-o fiecare altor motive, după cum i-a tăiat capul. Maxi era de părere că ea nu avea apă în casă şi a plecat la un vecin să împrumute, în timp ce Ionuţ credea că ea îi spiona prin gaura cheii.
În sfârşit, cerându-şi scuze pentru întârziere a apărut şi Liliana cu o altă tavă şi două pahare de apă rece.
Acum nu mai aveau ce face, trebuiau să ia taurul de coarne; fie că riscau să-şi bea cafeaua şi atunci cel puţin unul din ei era în pericol sau aşteptau în continuare mila punctului 5.
Liliana a fost prima care a pus mâna pe cana din vârful triunghiului - fără să bănuiască schimbarea ei - şi dând un exempu pozitiv musafirilor săi a sorbit cu lăcomie din ea reprimându-şi cu delicateţe un plescăit de plăcere. Poliţiştii o priveau cu admiraţie dar şi cu teamă, aşteptând să o vadă prăbuşindu-se din moment în moment ca urmare a ingerării substanţelor nocive, oricare ar fi fost ele. Numai că timpul trecea, cafeaua se racea şi nici un efect nu apărea. Ca să mai îndepărteze momentul în care să înceapă marea aventură a sorbitului din cafea, cei doi s-au repezit la paharele cu apă şi le-au dat hotărât pe gât.
Imediat, Ionuţ şi Maxi, cuprinşi de aceeaşi nebunească idee au intrat într-o panică apocaliptică văzând-o parcă lângă ei - în carne şi oase pe doamna cu coasă, o mai veche cunoştinţă de a lor. S-au îngălbenit apoi ca lanurile de grâu copt şi în pericol de a leşina, au mai cerut câte un pahar cu apă.
Pentru a respecta adevărul trebuie precizat că amintita doamnă umbla mai mult în oase decât în carne; cât priveşte vechimea cunoştinţei cu ea este de ajuns să se menţioneze că afirmaţia lor este adevărată, doar că ea se referă mai mult la faptul că a fost văzută întodeauna în dreptul altora şi niciodată lângă ei.
După ce Liliana a ieşit să execute şi această comandă, cei doi au izbucnit într-un glas.
- Halal poliţişti, ne-a păcălit ca pe nişte proşti. A anticipat tot şi a pus otrava în apă, de aceea a adus numai două pahare.
Numai ideea că s-au expus cu atâta lipsă de prevedere le dădea fiori şi chiar aveau senzaţia că prin organismul lor abia ieşit din perioada de tranziţie a început ireversibil - marşul triumfal al otrăvii. Se şi vedeau şterşi din activele poliţiei române înainte de a reuşi faptele de eroism pentru care se simţeau chemaţi şi a căror săvârşire urma să îi plaseze pentru totdeauna în panteonul neamului.
Gânduri sinistre amplificate de lipsa unor informaţii exacte, le dădeau crampe şi totodată o nevoie urgentă, irezistibilă de a se relaxa undeva, pe un tron anume. Ca foşti lucrători în poliţie cum se vedeau acum că sunt - cu siguranţă în scurt timp candidaţi la funerarii departamentale şi citări pe ordinul de zi al secţiei - aşteptau cu groază apariţia primului deces în apartament.
În sinea lor sperau că Liliana în calitate de gazdă, va profita de acest avantaj şi va fi prima care pierde contactul cu realitatea şi se va preda luntraşului din amontele râului Stix, cu un ban potrivit în mână. Dacă va fi aşa, mai mult ca sigur urmau ei, dar nu ştiau în care ordine. Nu ştiau nici dacă luntraşul era pregătit să le dea rest în cazul în care cache-ul plătit depăşea mercurialul şi presupunând că îl vor primi, ce să mai facă cu el? Nici măcar o răcoritoare nu puteau lua pentru călătoria către cazanele cu smoală pentru că, aflasera, din “surse” că acolo chioşcurile au fost asimilate cu magazinele duty-free şi au fost desfiinţate.
Între timp Liliana s-a întors, aducând pe tavă de asta data trei pahare cu apă pe care le-a aşezat pe măsuţă, lângă cafele. Trecuseră mai mult de 2 minute, timp în care nimeni nu a scos un cuvânt. Toţi trei se priveau în tăcere, fiecare cu gândurile lui aşteptând să se producă ceva.
Poliţiştii credeau că este de datoria Lilianei să dea dovadă de politeţe şi de un înalt civism şi să se sacrifice pentru descoperirea adevărului. Se poate presupune că ea, la rândul ei probabil era nerăbdătoare ca musafirii să plece cât mai repede. “Dar unde să se ducă? Acasă sau la morgă?” Aceasta era întrebarea hamletiana pe care şi-o puneau cei doi poliţişti la gândul că gazda era foarte interesată să scape de ei cât mai repede.
Din nou, timpul trecea şi nimic nu se întâmpla. Liliana continua să surâdă angelic, iar poliţiştii pipăindu-şi organismul păcătos în diferite zone, insistând în special pe burtă - considerată de ei ca locul de unde începe trădarea şi pactizarea cu duşmanul - constatau la rândul lor cu surprindere că totul pare în regulă.
Ceea ce se întâmpla nu era de crezut, dar nici nu le dădea motive să facă reclamaţie împotriva cuiva. Drept urmare, au hotărât să lase lucrurile cum sunt şi să încerce să-şi continue viaţa sau cât a mai rămas din ea - cu toate bunele şi relele ei.
Între timp, femeia s-a săturat de surâs, iar ei de panică.
Treptat, toţi trei - candidaţi la aceeaşi soartă - au început să nutrească un primitiv şi reciproc sentiment de solidaritate. A fost şi momentul în care poliţiştii socotind că nu mai au nimic de pierdut au trecut la aplicarea punctului 4 din soluţiile lui Ionuţ şi au hotărât să dea cărţile pe faţă.
În postura lui de şef al formaţiei în expediţia pentru combaterea criminalităţii, Maxi i-a expus Lilianei în amănunţime stadiul anchetei lor şi ipoteza lui Ionuţ cu privire la starea lui Doru înainte de accident. Nu a ocolit nici presupusele cauze care l-au transformat într-o legumă înainte de congelare. Ascultându-l, ea nu părea numai surprinsă, era de-a dreptul siderată. Nu se simţea capabilă să articuleze nici cele mai simple cuvinte.
Tot uitându-se la ea poliţiştii gândeau maliţios că femeia asta şi-a greşit cariera. Artistă trebuia să se facă, atât de bine disimula şi imita pe cineva gata să-şi piardă minţile ca o nebună îndurerată. Simţindu-se rău pe bune, ea a luat de pe masă un pahar cu apă din seria a II-a şi l-a golit din o suflare cu o asemenea dexteritate încât l-ar umple de invidie şi pe campionul mondial “en titre” la băutul în viteză, ca să nu mai vorbim de Setilă - personajul din poveste.
Cei doi s-au privit din nou cu subînţeles, dar şi puţin mai liniştiţi. Femeia băuse ce băuseră şi ei. Deşi pericolul se micşora, el încă plana asupra lor.
După ce şi-a mai revenit, Liliana a început să explice precipitată ce anume a cauzat pierderea ei de viteză. Exact simptomele descrise de Doru, le-a avut şi ea în aceeaşi zi şi în acelaşi spaţiu orar în care i s-a întâmplat lui. Uimirea poliţiştilor a atins apogeul. Erau, pentru a nu ştiu câta oară, în dilemă. Să fie adevărat ce spunea femeia sau era o nouă capcană fabricată pentru uzul poliţiştilor începători cu scopul de a-i pierde în ceaţă?
Oricum, în ambele variante se simţeau îndreptăţiţi să caşte gura de mirare, mai mult decât la dentist sau la circ. Pentru că situaţia în loc să se simplifice se complica şi mai mult, ei ar fi preferat să o creadă, dar nu puteau.
Subit, lui Ionuţ care deşi avea încă mintea în derivă după atâtea surprize, i-a venit o idee; că ar fi posibil ca Liliana - o criminală încă nedovedită în opinia lui - ar fi putut avea un complice. Înflăcărat de noua lui găselniţă i-a adresat o întrebare - folosindu-şi vocea mieroasă de protocol.
- Nu am motive să pun la îndoială ce ne-aţi dezvăluit acum, dar înainte de a comenta această ultimă informaţie, aş dori să vă întreb dacă după despărţirea de Doru aţi rămas singură - cred că înţelegeţi ce vreau să spun.
S-a uitat întrebător la ea şi neobservând nici un semn că este deranjată de întrebare şi-a terminat gândul.
- Sau firesc aţi căutat o consolare. Iertaţi-mă pentru această întrebare abruptă, vă asigur că nu este în intenţia mea să intru în viaţa dvs. privată, dar pentru mine un răspuns sincer ar conta foarte mult.
- Nu aveţi de ce să vă cereţi scuze, nu mă deranjează întrebarea şi am să vă răspund la ea.
S-a aşezat comod în fotoliu semn că răspunsul ei va fi mai amplu sau se va trasforma într-o lungă destăinuire şi a început confesiunea numărul doi.
- După despărţirea de Doru am avut zile grele. Ele se perindau searbede prin viaţa mea încât aveam senzaţia că eu trăiam viaţa alteia şi aveam numai obligaţia să-i asigur supravieţuirea. După ce m-am săturat de bocit, într-o zi am decis să îmi duc viaţa mai departe, fără el. Aşa cum spun bărbaţii pentru a se consola când sunt părăsiţi de iubitele lor - că lumea este plină de femei şi nu are rost să te consumi când ţi se întâmplă - la fel gândesc şi femeile. Şi eu m-am alăturat acestei filozofii ieftine care ne îndepărtează de ştreang şi face ca viaţa noastră nenorocită să devină suportabilă.
Pentru că i se uscase gura, nu se ştie de ce: de emoţia aducerii aminte sau de amărăciunea momentului, a sorbit din nou din unul din paharele rămase pline pe masă, fără să se uite al cui este. Întrucât pe al ei îl golise deja, firesc paharul nu putea fi decât al lui Maxi sau al lui Ionuţ.
Dacă pentru ea nu a avut nici o importanţă cine era proprietarul de moment al paharului, în schimb amândoi au urmărit cu atenţie să vadă al cui este norocosul recipient pe care distinsa gazdă l-a mângâiat cu buzele ei senzuale. Ei gândeau că în acest fel vor putea face o prognoză mai exactă asupra ordinii de producere a deceselor.
Fără să fie conştientă de preocupările lor, Liliana şi-a urmat neabătut firul confesiunii.
- Aşa a început pentru mine etapa căutărilor febrile. Nu căutam un mascul pentru un anumit gen de relaţii, ar fi fost prea simplu. Ceea ce căutam eu era un substitut al lui Doru cu care să mă simt bine nu numai în pat, dar să fie şi persoana cu care să găsesc o punte pentru visări comune.
A oftat apoi prelung - sunet care a stârnit în mintea poliţiştilor suspicioşi câteva controverse: poate chiar îl iubise oricât ar fi de greu de crezut sau era o fire romantică. Dar dacă juca alt act al aceleaşi piese de teatru? Cine ştia adevărul trebuia să ridice primul mâna. Ei nici nu îl bănuiau, aşa că au preferat să o lase să-şi depene frustrările.
- Căutarile mele nu mi-au adus până acum satisfacţii depline. Toţi bărbaţii pe care i-am cunoscut - şi au fost câţiva - erau nepotriviţi; au ratat ori un aspect ori pe celălalt.
Unii erau buni la pat, dar slabi la partea teoretică şi viceversa. Concluzia mea este că bărbaţii de rasă - cei adevăraţi - sunt puţini.
A oftat iarăşi de data asta prelung, mai convingător decât prima dată şi a continuat, convinsă că ce spune ea chiar aşa şi este.
- Ei se găsesc greu şi sunt o marfă perisabilă, legătura cu ei nu rezistă în timp şi dispar. Doru este cel mai bun exemplu.
Liliana s-a oprit un timp, cum proceda de fiecare dată când venea vorba de el.
După câteva momente de tăcere, care în circumstanţele date putea fi asimilat cu un moment de reculegere în faţa unei pierderi irecuperabile, şi-a reluat destăinuirea.
- Nu aş vrea să mai lungesc istoria vieţii mele - post Doru - şi mă refer la prezentul recent. Acum, mă amăgesc cu un play-boy, pe nume Ştefan Turturică. Nu are un serviciu stabil, trăieşte din expedienţe, dar are un fizic plăcut, este citit şi un pic visător. Pe scurt - brânză bună în burduf de câine. În ultimul timp a fost ca un fel de fată în casă. Se ocupa de curăţenie, pregătirea micului dejun şi de cumpărăturile necesare fiecărui menaj. Orice activitate era bună pentru el numai să nu meargă la un serviciu cu program fix.
Plictisită probabil de subiect, a dat din mână a lehamite şi a continuat să dea publicităţii noi pasaje din recentele ei amintiri privind convieţuirea cu o păsărică numită turturea.
- Uneori l-am surprins vorbind la telefon în şoaptă, parcă s-ar feri de ceva sau de cineva. Judecând după comportamentul lui inegal am ajuns să cred că mai are şi alte hibe. Intenţionez să îi dau drumul în lumea largă pentru că eu nu îl pot schimba.
Vajnicii căutători ai adevărului şi-au dat seama că ea a pus punct dezvăluirilor din viaţa personală. Oricum au aflat un fapt extrem de important. În casă mai locuia cineva fără o ocupaţie precisă.
S-au înţeles din priviri să exploateze această pistă şi au început pregătirea de artilerie - un fel de hărţuială ce nu părea să fie, dar tocmai asta era.
- Domnişoară, începu şeful, Maximilian Cetate, aş vrea să ne întoarcem puţin la momentul în care v-aţi simţit foarte rău - în mod inexplicabil - după ce aţi băut cafeaua împreună cu Doru Dragu. Pentru că şi el a avut simptome foarte dure, vă întreb.
- Dvs. aţi preparat cafeaua?
- Absolut, ca întotdeauna eu m-am ocupat singură de prepararea ei.
- Aţi folosit mereu aceleaşi ingrediente?, a fost următoarea întrebare.
- Da. Întodeauna folosesc: ness café, zahăr şi frişcă plus îngheţata de vanilie dacă vreau café frappe.
- Să le analizam puţin pe fiecare şi să vedem la ce rezultate ajungem, a continuat Maxi imperturbabil marşul prin memoria ei. Ness-ul, îngheţata de vanilie şi frişca se găsesc în mod curent în magazine în ambalaje sigilate sau gata preparate cu toate garanţiile necesare. Singurul produs care prezintă o mare variabilitate ca fel de prezentare, sursă de aprovizionare, ambalaj, etc. este zahărul. O utimă întrebare pentru dvs. Aţi folosit în permanenţă acelaşi fel de zahăr?
- Nici vorbă. Zahărul îl cumpăr de peste tot . Uneori folosesc zahăr cristal, alteori zahăr pudră sau cubic şi chiar înlocuitori de zahăr; un ameste de ciclamat, zaharină, aspartam sau acesulfam K. Înlocuitorii îi utilizez foarte rar şi numai când cineva o solicită în mod special. În ultimul timp de zahăr ca şi de restul cumpărăturilor s-a ocupat Ştefan - ultima mea achiziţie amoroasă de care v-am vorbit.
După ce o grimasă greu de interpretat i-a traversat mutrişoara şi-a văzut mai departe de declaraţia ei. Probabil că nemulţumirea fugară care i s-a citit pe faţă o datora readucerii în discuţie a numelui celui despre care ea s-a exprimat că ar fi “o brânză bună, într-un anumit burduf.”
- Odată mi-a adus şi zahăr de “fiţe”, de culoare brună, ambalat în nişte pacheţele mici, cilindrice, o formă mai deosebită de prezentare. Nu ştiu cum să vă explic mai bine, arăta ca nişte suluri mici de hârtie, bine lipite la capete de parcă era fâşicuri cu bani. Cântărea cam 5 grame fiecare, cantitate potrivită pentru o singură porţie de cafea. Nu prea am folosit zahărul ăsta.
S-a oprit şi s-a scărpinat în cap. Gestul acesta în mod sigur i-a împrospătat memoria pentru că s-a lovit cu palma peste frunte şi a reluat firul întrerupt al aducerilor aminte.
- Mint. L-am folosit şi pe ăsta. De fapt, numai o dată am îndulcit cafeaua cu zahărul ambalat aşa, când a fost Doru la mine. Nu l-aş fi folosit nici atunci, dar nu am găsit alt zahăr în bufet.
- Nu cumva s-a întâmplat să fie şi ziua în care v-a fost rău?
- Da, ce coincidenţă. A fost chiar ziua când am crezut că mor sau că m-am otrăvit. Nici acum nu ştiu ce nu mi-a priit că nu mâncasem nimic. La un moment dat am intrat în panică la gândul că am rămas gravidă, dar nu se potriveau simptomele aşa că m-am liniţtit. Dacă s-a întâmplat din cauza cafelei am avut noroc că nu am băut toată cana, am lăsat cam jumătate neconsumată. Tot în ziua aceea îmi amintesc că s-a întâmplat după ce mi-am revenit, am tras prima ceartă zdravănă cu Ştefan. S-a făcut negru de supărare şi a ţipat la mine că am folosit două pacheţele din acel zahăr.
- Este un zahăr special şi îl folosesc numai unii din prietenii mei, mi-a explicat mai târziu când s-a calmat. Mi-a cerut apoi iertare şi cum se întâmplă de obicei neînţelegerile dintre un bărbat şi o femeie - oricât ar fi de mari - se rezolvă într-un anumit fel, în pat.
Celor doi li s-a părut sau poate a fost adevărat; ultima frază, cea cu modul de rezolvare a neînţelegerilor cu iz domestic, a spus-o uşor jenată şi acum îi părea rău că a luat-o gura pe dinainte.
Maxi ori nu a băgat de seamă stânjeneala ei, ori era absorbit de misiunea lui şi nu a dat atenţie momentului, dar a reluat tirul întrebărilor.
- Am putea să mergem până la bucătărie şi să-mi arătaţi toate acestea?
- Desigur, mergem chiar acum, a venit promt răspunsul.
S-au ridicat toţi de pe canapea şi au plecat la bucătărie. Maxi a profitat de interludiul apărut şi a rămas în urmă cu colegul lui căruia i-a şoptit la ureche.
- Ca orice femeie, şi domnişoara noastră are dever la vorbă, nu glumă. Ştii numai când începe, dar niciodată când termină.
Ionuţ nu a mai avut timp să-i răspundă, pentru că au şi ajuns în bucătărie, dar a clipit complice din ochi ceea ce în limbajul lor secret însemna că este de acord cu cele spuse de prietenul lui.
Felul în care arăta bucătăria şi ordinea desăvârşită ce domnea aici arătau că nu se prea gătesc acolo mâncăruri complicate cu prăjeli, sosuri şi grăsimi.
- Uitaţi-vă! Ăsta este zahărul de “fiţe” pentru care am avut scandal cu Ştefan, a exclamat Liliana şi a arătat vizitatorilor ei o cutie metalică de cca 2 kg. care înainte de zahăr găzduise făină.
A deschis cutia şi plină de mirare a exclamat.
- Era plină şi acum este mai mult de jumătate goală. Eu de atunci nu am mai folosit nicio doză de zahăr. Probabil că i-au trebuit lui când şi-a făcut ness. Avea obiceiul ăsta când eu eram la serviciu.
Criminalistul cu început de chelie a luat un pacheţel de zahăr şi l-a mirosit. Nu i s-a părut nimic suspect şi l-a pasat colegului său. Acesta după ce l-a mirosit la rândul lui a dat negativ din cap, fapt ce confirma că organele lor de simţ specializate pentru miros nu descoperiseră nimic deosebit.
În acel moment ambii poliţişti erau încercaţi de vagi păreri de rău că măcar unul din ei nu era un câine dresat pentru depistarea drogurilor ca să poată confirma pe loc dacă pacheţelele cu zahăr ascund şi altceva. Asta ar fi scurtat mult timpul necesar pentru terminarea anchetei.
Primul care a încercat să şi-l închipuie pe colegul lui în calitate de câine a fost Ionuţ, dar din respect pentru şeful lui a renunţat imediat la această imagine. Mai insistent decât el, luat de val Maxi ca un şef ce era, îl şi vedea pe Ionuţ pe post de potaie mirosind cu osârdie pe jos tot ce se putea mirosi, cu nasul încreţit de atâta preocupare. Chiar şi pantalonii şefului său, fusta domnişoarei, nu puteau scăpa de atenţia căţelandrului Ionuţ. Desigur că Maxi nu l-ar fi lăsat să se compromită prea tare şi l-ar fi tras de lesă înainte ca el să manifeste un interes particular pentru articolele de îmbrăcăminte menţionate mai sus. Numai gândul că îl putea dirija pe Ionuţ căţelul, cum voia el ţinându-l din scurt cu comenzile: aport, şezi, ridică-te sau miroase, îl înnebunea de bucurie.
Necăjit că nu este aşa, Maxi s-a întors către Liliana şi cu privirea senină ca şi cum discuţia ce se purta avea ca temă timpul probabil, i-a adresat o rugăminte.
- V-am promis mai înainte că nu vă mai întreb nimic. Totuşi, mai am o întrebare la care nu trebuie să îmi daţi neapărat un răspuns - mai degrabă să îmi daţi un accept, pentru că este spre binele dvs, al lui Doru, al tuturor.
În faţa ochilor ei miraţi, Maxi a precizat.
- Sunteţi de acord să îmi daţi o mostră din acest zahăr, vreau să spun o doză de 5 grame pentru analiza ei completă? Cine ştie ce surpriză ne poate releva! Poate că ne va aduce liniştea. Oricum, eu şi colegul meu, vă suntem îndatoraţi pentru timpul acordat, pentru sinceritatea şi cooperarea fără cusur de care aţi dat dovadă. Odată, când toate se vor fi sfârşit, vom putea sta de vorbă relaxaţi şi vom lămuri toate treburile care acum nu numai că par, dar chiar sunt foarte încurcate.
- Desigur, cred că pasărea mea călătoare, nici nu o să observe. Acordul ei dat cu voce amară a trimis poliţiştii în două direcţii clare.
Prima: cuvantul pasăre îl indica pe Ştefan Turturică.
A doua: alăturând la definiţia de pasăre caracterizarea de “călătoare” era un semn că îl va trimite urgent în “lumea mare” cum s-a exprimat mai înainte.
Maxi, mulţumit peste măsură de poziţia ei şi mirosind cu nasul lui fin de copoi că se află în pragul unui mare succes profesional, s-a trezit vorbind.
- Domnişoară Liliana, vă invit oficial de pe acum la o cină în trei sau cine ştie poate în patru la sfârşitul anchetei. Sper că veţi onora invitaţia mea, a mai spus plin de galanterie Maxi.
- Vă mulţumesc pentru invitaţie, a fost răspunsul ei imediat, fără a preciza dacă o acceptă sau nu. Întotdeauna mi-am spus că nelămuririle cu poliţia trebuiesc tratate cu o sinceritate absolută.
Zâmbind şăgalnic şi aruncând asupra lui o privire plină de promisiuni nelămurite care au nimerit ca o săgeată direct în inima lui, tânăra domnişoară l-a înmuiat pe cerberul Maxi chiar înainte de a-i spune ce crede ea despre invitaţia lui. Dacă el ar fi avut vreo îndoială, atunci Liliana i-ar fi risipit-o cu răspunsul ei dublat de o timidă strângere de mână.
- Şi vă mai spun ceva, accept cu mare plăcere invitaţia dvs şi vă mai mulţumesc o dată. Ionuţ, care în ultimul sfert de oră se simţea alungat de Maxi pe un plan secundar, era mirat, invidios şi puţin supărat.
Nu îşi putea imagina ce s-a întâmplat cu “marele criminalist” care şi-a arogat pe faţă rolul de şef. Luat de valul unei mărinimii neobişnuite la el, dar mai ales al unei iniţiative care ameninţa să îl transforme dintr-un poliţist placid într-un adevărat om de lume, se fâţâia pe lângă Liliana Alexandru arătând o predispoziţie uimitoare de a lua masa din palma dumneaei.
Lovit în mândria lui - a decis să-şi apere poziţia de iniţiator al întregii anchete, un fel de lider al ei. Iată de ce pentru susţinerea ideii, a adăugat înainte de plecare.
- Domnişoară Liliana, vă rog mult să nu pomeniţi nici un cuvânt despre tot ce am discutat împreună astăzi - nimănui, dar în special domnului acela, iertaţi-mă că nu îmi aduc acum aminte cum îl cheamă, dar am reţinut despre el informaţia aceea cu brânza şi cu burduful.
- Să traiţi, am înţeles, nicio vorbă nimănui, i-a răspuns bine dispusă gazda. Mai mult, a bătut din călcâie ca un ostaş bine instruit.
Când ea a bătut din călcâie s-a întâmplat că Maxi tocmai o privea. În acea clipă el a simţit cum îl cuprinde un val de căldură dulce la vederea sânilor Lilianei care scăpaţi de inhibiţii, au tresărit într-o mişcare amplă şi plină de vioiciune acompaniindu-i salutul ostăşesc.
Acum la plecare, ajunşi în uşă, toţi trei şi-au zâmbit larg, cu gura până la urechi, au dat mâna şi s-au despărtit mai bine dispuşi decât la venire.
Aşa s-a terminat o anchetă în toată regula; cu întorsături neaşteptate şi inversări de roluri între vânători şi vânat; cu treceri de la starea de relaxare la panică şi invers; cu elemente de percheziţie mascată sub un eufemism străveziu: vizita pentru obţinerea de relaţii despre o persoană cunoscută.
Soarta, acest imprevizibil jucător la bursa întâmplărilor nu s-a mulţumit numai cu atât. Ea va complota cu doi dintre eroii acestei anchete într-un mod care până la urmă îi va mulţumi pe deplin.

Ofiţerii Maximilan Cetate şi Ionuţ Puşcă au aşteptat liniştiţi rezultatele analizei mostrei de zahăr “de fiţe“, fiind convinşi că supoziţia lor precum că ar conţine droguri se va confirma.
Abia atunci va veni momentul lor de glorie şi vor putea închide dosarul aparent banal al unui accident de circulaţie. Totodată vor putea oferi departamentului antidrog al poliţiei o pâine bună de mâncat - albă.

2 comentarii:

  1. mai trebuie sa spun ca mi-a placut la nebunie ?! la un moment dat ma sufoca rasul(asadar si tu ai putea fi considerat potential criminal) :))
    O surpriza icantatoare a fost poezia...
    Chiar nu pot pleca fara sa-ti multumesc ptr momentele petrecute aici :)

    RăspundețiȘtergere
  2. mi-a placut mult, tot spectacolul dintre cei trei, felul cum a-ti reusit sa redati dialogul , f. haios, am luat o portie de ras, pana la finalul cap. cu zaharul de" fite "
    Va multumesc pentru delectarea avuta in seara aceasta, (de altfel i-mi plac mult asa zisele proverbe , zicale din popor , cum le presarati in interiorul frazelor.)Va doresc o seara cat mai placuta !, sant captivata sa citesc in continuare

    RăspundețiȘtergere

Sustin campania

Stats

Persoane interesate

Vizitatori

cc