Povesti de iubire - selectia a II-a

«Poveşti de iubire» - a doua selecţie

Din nou singur. Departe de iubita lui, Doru cade în consideraţii şi alunecări ironice privind geneza speciei umane. Istoricul obsedantei chemări - Sandra.

Se întâmpla în vara anului….. într-o vacanţă după terminarea anului II.
De pe dealul aflat la marginea satului Ulica, cu mărăcini crescuţi într-o dezordine parcă studiată, cu iarba verde măcinată insistent de oile costelive ale vecinilor, în zare se vedea liziera de sălcii de pe malurile Dunării, crescute strâmb, haotic, ca în basmele cu pitici şi barbă-cot.
Mângâiat de razele blande şi îngăduitoare ale soarelui de 9 dimineaţa, Doru stătea întins pe un preş ţărănesc vărgat ţesut de mama lui din cârpe din bumbac şi se gândea la prietena sa, Sandra.
Afară era cald şi plăcut, arşiţa sufocantă de amiază era încă departe. Simţea cum atmosfera calmă şi senină din jur îl cuprinde într-o dulce îmbrăţişare şi îl îndeamnă la visare. Tânărul de 20 ani era din partea locului şi fusese de multe ori la Dunăre. Privind în zare îşi imagina cum în bălţile mâloase apărute în urma revărsşrii din matca fluviului a apelor crescute, înoată cu disperare peştii prinşi ca într-o capcană în ochiurile de apă stătută, din ce în ce mai mică, din ce în ce mai caldă şi mai săracă în oxigen, victime sigure ale stârcilor de baltă, berzelor sau pescarilor întâmplători.
Ca de fiecare dată când era în vacanţă, ocupaţia şi totodată unicul lui divertisment era lectura. Citise biblioteci întregi de cărţi, în special romane ale căror titluri şi număr nu şi le mai amintea cu exactitate.
Singurătatea şi firea lui înclinată puternic spre romantism îl făceau vulnerabil în lumea reală. Din acest motiv se refugia în lumea cărţilor unde viaţa i se părea mai bună, mai curată, şi mai demnă de trăit decât cea adevărată. În mod deosebit îl atrăgeau domnişoarele din cărţi, acelea pe care majoritatea autorilor le descriu ca făpturi minunate, frumoase, delicate şi romantice al căror prototip rămâne peste veacuri Julieta lui Shakespeare. Desigur ca în paginile cărţilor el a întâlnit şi reversul lor; femei adevărate scorpii, otrăvitoarea Lucreţia Borgia fiind numai unul din exemple.
Pe aceste inchizitoare în fustă nu le-a considerat niciodată femei adevărate. Dezbrăcate de rochiile fastuoase rămâneau goale atât pe dinăuntrul lor, cât şi pe dinafară - numai cu caracterul lor malefic şi trupul plin de păcate, adevărate maşini de stârnit diversiuni şi de ucis, camuflate în ambalajul seducător de femei frumoase.
Sensibil la bunătate şi frumos, el a ales ca modele pe suratele Julietei şi căuta să concentreze într-un mic rezumat toate calităţile lor pe care mai târziu - când o va găsi - le va transfera fetei pe care o va iubi mereu, din ce în ce mai mult. Cu toate acestea, el nu a absolutizat niciodată calităţile nimănui şi deci nici ale femeilor. De aceea, cu toată deferenţa, a păstrat şi în privinţa lor un mod critic de a judeca, chiar dacă părerile lui s-au format mai mult din cărţi decât din realităţi trăite.
Iată de ce, vorbind despre cărţi şi literatură în general, indiferent dacă tratau subiecte romantice; erau drame sau tragedii; abordau subiecte despre religie şi ateism; erau romane S.F. cu poveşti despre călătorii de anticipaţie sau retro, el a tras concluzii pe care le-a menţinut toată viaţa. Una din ele se referă la femei, în general. El ştia ca în viaţa reală sunt fel de fel de femei. Cum o bună parte a literaturii nu prezintă femeia ca un înger, ci mult mai lumeşte, în apărarea ei, Doru a elaborat propria lui teorie.
Ca să fie un avocat bun, trebuia să înceapă cu începutul, adică geneza femeii şi să-şi transforme teoria într-o strălucită pledoarie pentru apărarea ei.
Un tânăr ca el, înfierbântat de lectură, nu se putea sustrage unei teme mereu dezbătute: apariţia omului şi deci a femeii pe pământ. La elaborarea conceptului său de apărare cunoştea că din multitudinea de idei, nu putea fi luată în considerare decât una din cele două alternative care au fost zeci de ani subiectul unor lupte crâncene în plan ideatic: lucrările ştiinţifice «Descendenţa omului» şi «Originea speciilor» ale savantului englez Charles Darwin şi Biblia.
Oricine are o minimă instruire, cunoaşte din simpla alăturare a celor două alternative că între ele sunt deosebiri fundamentale. Conştient de poziţia incomodă în care s-ar fi aflat dacă lua o poziţie partizană faţă de una din cele două variante, a căutat să se menţină în limitele unei neutralităţi comode ştiind că o poziţie publică l-ar fi expus riscului de a fi denunţat ca suporter al uneia sau alteia din cele două tabere. Odată riscul asumat, sub căldura binefăcătoare a soarelui de dimineaţă, Doru a început să alunece, din ce în ce mai mult, în zona în care amorţeala fizică se suprapune cu starea de semitrezie şi căderea în visare cu ochii deschişi. Ajuns acolo, zâmbind, a continuat să dezvolte în stilul său propriu, strategia de apărare a femeii. După ce a cunoscut-o pe Sandra, această preocupare a atins cote atât de înalte încât nici el nu le mai zărea vârful.
Cunoscând acest adevăr, nu-i de mirare că lui i se părea că este mai cavalereşte să fie de acord cu dogma biblică - a originii divine a femeii - decât să accepte teoria cu maimuţe a domnului Darwin. Englezul, înfruntând biserica şi corul femeilor frumoase, a lansat teoria potrivit căreia omul şi, prin urmare, femeia ar avea ca strămoşi nişte maimuţoi care au evoluat necontenit până au devenit oameni.
Imparţial, Doru a socotit că se cuvine ca susţinerile lui Charles Darwin să fie prezentate pe scurt înainte de a fi contrapuse Bibliei. «Procesul de transformare al unor maimuţe de tip special - botezate de el ”primate” - în oameni, s-a derulat cu mari greutăţi şi s-a întins mult în timp, în perioade care pentru sublinierea duratei exprimată în milioane de ani, au fost numite ere geologice.
În decursul lor, strămoşii omului au pierit rând pe rând; care de bătrâneţe sau boli, care din cauza cataclismelor sau pentru că nu au putut face faţă unor schimbări climatice, ori în lupte cu alte jivine. Astăzi nu se mai găsesc exemplare intermediare vii - să se poată face un schimb de informaţii cu ele sau eventual să fie împăiate şi plimbate prin circuri pentru a se argumenta teoria. Ea se susţine numai prin câteva fosile găsite pe ici, pe colo prin Europa - la Neanderthal şi Cro-Magnon - şi apoi în Africa sau Asia.
În ciuda tuturor vicisitudinilor, oamenii în devenire nu au fost singurii care au traversat cu succes timpurile. Generoasa lor familie mai cuprinde şi niste verişori primari, actualele maimuţe antropoide. Volens-nolens, gradul de rudenie dintre oameni şi maimuţele contemporane, a făcut ca între aceste grupări să existe unele asemănări. Din lipsă de timp însă, acestea sunt lăsate nespuse - cititorilor revenindu-le surpriza şi plăcerea de a le descoperi singuri. Totodată nu se poate ca marile deosebiri pe care fiecare le datorează ascendenţilor, să scape unei priviri atente.
Tot domnul Darwin a dorit să convingă lumea că a existat o perioadă la început, în care din aceiaşi părinţi au plecat cele două ramuri de strămoşi. În timp ce strămoşii oamenilor au fost băieţi deştepţi şi au descoperit la timp direcţia corectă în care să evolueze, cei ai verilor noştri mai puţin dotaţi la minte sau poate mai puţin norocoşi, au cam greşit socotelile şi din eroare sau din grabă au greşit drumul şi intrând într-o fundătură, au rămas maimuţe».
Ideile lui Darwin îi deranjează şi astăzi pe mulţi, la fel ca şi pe cei care ajunşi boieri la oraş, când au invitaţi îşi ascund rudele de la ţară, sau ca să fie mai siguri le încuie în debara. Mai mult, unii nu văd cu ochi buni nici unele zone din grădinile zoologice în care vizitatorii, mai cu seamă cei miloşi, nu se simt prea confortabil când îşi văd rudele închise în cuşcă şi prostindu-se pentru o coajă de banană.
Nici Doru care se considera un om citit, cu mintea luminată şi chiar era, nu prea aprecia teoria darwin-istă. Reţinerea lui se datora mai ales gândului că minunatele frumuseţi cântate de poeţi care sunt: mamele, surorile, iubitele şi fiicele noastre - într-un cuvânt femeile, fiinţele cele mai dragi din lume, printre care strălucea minunata lui Sandra - pot să aibă ca strămoşi comuni acele maimuţe urâte, păroase şi murdare, care au impresionat istoria mai mult prin talentul imitaţiei.
Pe cale de consecinţă, trebuia să accepte ideea că ele sunt descendente din femeia supremă, numită Eva. După cum se ştie, ea a făcut o carieră strălucită după ce a devenit publică informaţia că a fost creată de însuşi Dumnezeu dintr-un os şterpelit de la defunctul Adam. Dacă tot a ajuns la legenda creării Evei, scăpat de constrângeri, Doru s-a simţit liber să lanseze anumite informaţii despre acest subiect. Veştile cu pricina i-au ajuns la urechi în timpul lungilor sale călătorii în lumea viselor. Mii de ani s-a crezut că ele s-au pierdut în negura timpului. Din fericire, au fost regăsite întâmplător în deşertul Sahara cu ocazia unor săpături arheologice.
Istorioara de mai jos, scrisă pe un papirus vechi, îngălbenit de vreme, este relatarea unui martor ocular, povestită chiar de el unui grup de muncitori sezonieri angajati pentru săparea grădinii Raiului.
Naratorul, era un paznic blajin la livada de meri şi făcea parte din clasa şerpilor primordiali, fără nici o legătură cu faptele reprobabile ale unui alt şarpe celebru apărut mai târziu pe piaţa bârfelor. Acesta din urmă, devenit un personaj negativ, cu mintea tulburată de modificările genetice suferite, a fost considerat ca primul ispititor al lumii şi a rămas în istorie ca prototip al vicleniei, şi al intrigii.
Iată povestirea, redată exact cum era scrisă pe papirus:
“La început nu a fost nimic. Totul a fost creat din voinţa Stăpânului meu. Să nu mă întrebaţi cum, că nici eu nu ştiu. Nimeni dintre muritori nu va şti vreodată. Ştiinţa noastră, a celor care au avut norocul să fie lângă El, începe de la pomul cunoaşterii. Acesta este mărul. După cum ştii, femeia a fost făcută de Creator manual, dintr-o coastă a lui Adam. Ca să nu îşi bată prea mult capul, El l-a folosit ca model pe cel de la care luase coasta, pentru că oricum era la îndemâană”.
Terminând misterioasa introducere în tainele acestui miracol, paznicul şarpe s-a oprit pentru că avea conform ştiinţei zoologice capul mai mic şi deci creier mai puţin şi nu atingea nivelul de inteligenţă al animalelor cu capul mare, cum sunt omul şi boul. În plus, avea memoria slăbită şi atinsă de o boală modernă apărută pe pământ şi propagată până în Rai, boala lui Alzzzheimer, a sâsâit el numele americanului tradus în limba şerpească. După o pauză, şi-a reluat povestirea, dar numai când a considerat că i-a revenit memoria.
“În timp ce lucra, şi-a dat seama că exista riscul ca noua făptură să fie confundată cu modelul. Atunci a luat hotărârea să nu facă o copie identică şi înainte de a sufla peste ea să îi dea viaţă, i-a adus câteva modificări”.
Sosise momentul culminant al expunerii şi pentru a-i da importanţa cuvenită, şarpele paşnic, paznicul, s-a oprit şi a privit iscoditor să se convingă că cei din jurul lui sunt atenţi şi reţin tot ce spune el.
“În acea vreme, Creatorul era permanent în criză de timp pentru că era singur şi trebuia să facă totul cu mâna Lui. Tot gândindu-se cum să evite asemănarea dintre model şi noua Sa creaţie, privirea i-a căzut pe pomul cunoaşterii - adică pe măr - aflat chiar în faţa Lui. Acesta i-a furnizat şi inspiraţia. Înveselit brusc de găselniţă, a adus trei modificări machetei celei care urma să devină prima femeie. Pentru aceasta, s-a oprit în zona mediană a corpului: în dreptul pieptului - faţa - şi a fundului sau popoului cum îi spuneţi voi cuprinşi de o jenă inexplicabilă.
După ce a terminat lucrarea şi i-a dat viaţă cum se ştie, ca să finalizeze lucrarea şi să poată fi trecută în evidenţe, i-a dat noului locatar al Raiului numele de Eva - femeia supremă. În concluzie, a făcut femeia, având ca modele pe Adam şi fructul de măr. Că aşa stau lucrurile, aduc patru argumente.
“Primul argument. Femeia seamănă foarte mult cu bărbatul. Diferenţa de talie se explică prin încăpăţânarea lui Adam care nu a vrut să cedeze mai mult de o coastă şi asta cu mare scandal. Creatorul, neavând mai mult material la dispoziţie, femeia a ieşit mai mică. În continuarea acestui argument vă reamintesc că astăzi sunt: barbaţi cu părul lung şi femei cu părul scurt; femei care poartă pantaloni şi bărbaţi care poartă fuste”. De asemenea, sunt bărbaţi care îşi bat nevestele, dar şi femei care îşi altoiesc bărbaţii. Nu aş dori să mă bag şi în alte obiceiuri, de fapt abateri de la concepţia iniţială a Creatorului, ca să vă dovedesc cât de mică a ajuns diferenţa dintre cele două sexe. Un exemplu tot o să vă dau; în ultimul timp creşte numărul bărbaţilor cretini care se însoară între ei, ca şi al femeilor nebune care o fac între ele”.
Rotindu-şi ochii mici şi miopi, a privit asistenţa şi, satisfăcut de interesul dovedit prin gurile căscate ale ascultătorilor, a decis să continue.
“Cred că sunteţi de acord să mă opresc aici cu exemplele. Mulţumesc”, mai zise paznicul şi fără să aştepte răspunsul, a început să înşire celelalte trei argumente.
“Al doilea argument şi prima modificare adusă Evei faţă de Adam. Luaţi două mere din un anumit soi roşu mai bine crescute, de exemplu Red delicios şi ridicaţi-le la înălţimea pieptului unei femei normale. După ce le lipiţi de el, veţi avea imaginea sânilor primordiali, cu mult înainte ca deşertăciunea oamenilor să îi transforme în titluri de glorie, fală şi criterii de atracţie sexuală şi să-i mărească prin implanturi cu silicoane şi sutiene false.
Al treilea argument şi a doua modificare adusa Evei faţă de Adam. Dacă tăiaţi un măr exact în două şi aşezaţi jumătăţile una lângă alta cu coaja în sus, aveţi imaginea în miniatură a feselor femeii: mai rotunde, mai moi - plăcute la atins, mai jucăuşe şi mai apetisante decât ale tăntălaului de Adam”.
Nu se ştie de ce, dar parcă şi paznicului i-au sticlit ochii la acest pasaj al istorisirii. Şi-a dat seama la timp că atitudinea lui putea fi interpretată, mai ales că lângă el se aflau şi adolescenţi, aşa că a tuşit discret şi a abordat o figură nevinovată. Calm, şi-a reluat povestirea ca şi cum el nici nu ar fi fost de faţă când s-a vorbit despre acest subiect.
“Totusi, Creatorul nu a fost mulţumit de a doua diferenţă. Ea nu a ieşit cum a dorit. Ca să scape însă mai uşor de bombănelile lui Adam - aflat în convalescenţă după extracţia coastei, dar prezent atunci, de faţă - El a catalogat-o ca fiind neesenţială. În sinea Lui, a hotărât să se concentreze pe diferenţa următoare, să o facă cât mai vizibilă, să sară în ochi.
Al patrulea argument şi a treia modificare adusă Evei faţă de Adam. Priviţi o jumătate de măr tăiată perfect. La interior, în mijlocul fructului, o să vedeţi o anumită alcătuire care este gineceul mărului copt. Creatorul a preluat ce a văzut ca model, de altfel un desen stilizat al viziunii sale, şi l-a aplicat viitoarei Eva în zona în care se găseşte şi astăzi. Ca această ultimă modificare adusă faţă de Adam să fie cât mai evidentă, Şeful cel Mare a practicat acolo şi un orificiu, făcut mai mult din distracţie, fără un scop precis. Se pare că Eva, plină de iniţiativă şi inspiraţie i-a găsit repede o întrebuinţare de care se bucură şi astăzi toate urmaşele ei şi nu numai ele”.
Pentru a da mai multa substanţă demonstraţiei sale, bietul şarpe/paznic îmbătrânit de secole şi încolţit de vârstă a crezut că este bine să facă “mea culpa” în locul Creatorului. Atitudinea lui dovedeşte ce se ştia de mult. Cei mici trebuie să-şi asume întotdeauna greşelile sau nereuşitele celor mari, pentru că aceştia precum se ştie nu pot greşi, sunt infailibili.
“Acum vă mai spun că este posibil ca nici lucrarea numărul trei să nu semene prea mult cu jumătatea de măr luată iniţial drept model. Trebuie însă să întelegeţi că Cel de Sus a lucrat singur, se cam grăbea şi era obosit. Dar îndurare! Nimic nu iese perfect de prima dată. Chiar dacă nu este o copie fidelă a modelului, în orice caz este o mare diferenţă faţă de Adam, ceea ce El a urmărit”.
După ce şi-a sters o ipotetică transpiraţie de pe fruntea care nu exista, paznicul, din ce în ce mai obosit, s-a apropiat de final. Se vedea clar că se grăbeşte.
“Aş vrea să vă mai spun ceva despre măr - pomul cunoaşterii. La început în Rai exista un singur exemplar care făcea mere roşii. Stăpânul a interzis cu străşnicie tuturor să îi mănânce fructele. Numai că într-o zi, un nepot de al meu care avea mintea plecată cu sorcova, nu a avut ce face şi i-a îndemnat pe Adam şi Eva să mănânce câteva mere. Ce a urmat cunoaşteţi numai parţial, ca toată lumea”.
Toată atitudinea paznicului bătrân - precum s-a spus, un şarpe paşnic - arăta că nu îi cădea bine să facă aceste precizări, dar în spiritul adevărului trebuia, nu avea ce face.
“Că Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai ştie toată lumea, dar că pe nepotul meu, după ce i-a luat complet minţile, i-a tăiat picioarele şi l-a lasat apod, după care l-a făcut genţi şi pantofi - ştim numai noi, rudele lui. La beleaua asta s-a mai adăugat şi blestemul că şerpii să se târască pe pământ fără picioare, să sâsâie în loc să vorbească, drept caracter să le fie atribuite: perfidia şi viclenia, iar ca ocupaţie să practice intriga”.
După expunerea acestor precizări care demonstrau originea divină a femeii, şi deci a Sandrei - în calitatea ei de urmaşă în linie dreaptă a Evei - Doru a hotărât să disjungă dosarul ei în două cauze mai mici.
Prima cauză a format «Dosarul genezei» şi se referea la inventarea femeii, dosar pe care l-a închis cu hotărârea definitivă arătată în paragrafele anterioare. A doua cauză a format: «Dosarul pierzaniei la care te duce femeia» şi se referea la aventurile ulterioare ale Evei. Pe acesta l-a suspendat pentru a aduna noi probe, cu intenţia de a-l amâna până la calendele greceşti sau dacă tribunalul hotăra altfel, până la Paştele cailor sau la Sfântu’ Asteaptă.
Dacă dosarul nu se pierdea între timp, era hotărât să strămute judecarea lui la tribunalul din Craiova – România, unde ştia că funcţionează un complet de judecată cam ciudat.*
După ce a terminat, cum am văzut, partea cea mai grea a misiunii lui de apărător al femeii, Doru a plecat urechea la zvonurile care mai circulau în legătură cu acest subiect prin cercurile foarte înalte de sus. Acolo se mai spunea pe şoptite, că distinsa doamna Eva ar fi fost expulzată împreună cu numitul Adam dintr-un loc unde stăteau fără chirie şi beneficiau gratuit de hrană şi întreţinere.
Totodată un mecanism de informare fără greş numit bârfă - vechi de când lumea, dar care modernizat funcţionează şi astăzi în lumea civilizată - se face vinovat de răspândirea informaţiei că alungarea lor s-ar datora unei greşeli grave săvârşite în alimentaţie.
Astfel, se spune că ei s-au lăsat convinşi - de un element declasat, strecurat în rai sub formă de şarpe - să consume nişte mere vitaminizate la care nu aveau dreptul, ele făcând parte dintr-un lot experimental. Sustinerea că fructele incrimnate au fost mâncate din greşeală se bazează pe informaţii demne de crezare preluate şi însuşite de religia creştină care recunoaşte că a fost o eroare, adică inculpaţii au mâncat din greşeală ceva care le-a fost fatal.
Nici astăzi nu se ştie ce căuta în Rai acel ofidian din generaţia a doua de şerpi, care a influenţat toată istoria lumii. Cine l-a adus şi cine l-a tolerat în locul acela fără de prihană tocmai pe el, un individ lipsit de caracter care în loc să-şi vadă de ale lui se ocupa cu ispititul. În timpul acela biblic nu se cunoştea încă vorba înţeleaptă potrivit căreia «nu este vinovat cine mănâncă şapte pâini, ci cel care i le dă».
Dacă aceasta zicală se cunoştea, toată vina ar fi căzut pe şarpe sau in extenso, poate pe cel care l-a adus acolo - pentru că ispitindu-i, practic el le-a dat, iar proştii au mâncat.
Când a ajuns la această concluzie, Doru a hotărât că este bine să se oprească aici cu deducţiile sale privind greşeala de nutriţie săvârşită de cei doi şi nu întâmplător. El şi-a adus aminte că potrivit unei spaime populare cârtitorului sau celui care pune la îndoială cele sfinte, îi taie popa limba.
Gestul de «pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă» al cuplului Adam & Eva a rămas cunoscut în istorie ca marea greşeală care a degenerat în păcatul originar. În alte condiţii, enoriaşul Adam şi roaba lui Dumnezeu Eva ar fi rămas bine merçi în rai şi omenirea păcătoasă de azi nu mai apărea.
Partea proastă este că atacul la merele din livadă a continuat şi după izgonirea celor doi deveniţi între timp adevăraţii inventatori ai lumii de mai târziu. Din lipsă de interes sau neglijenţă, prădătorii livezilor nu au fost identificaţi nici până astăzi - sau nu s-a dorit deconspirarea lor - aşa că dosarele de cercetare a pagubei s-au închis cu menţiunea «autori necunoscuti».
Trecând cu vederea acest aspect, în lucrările unor istorici de seamă apăruţi mai târziu, se spune că Cel de Sus, s-a consolat repede cu privire la pierderea suferită în livadă. Chiar s-a gândit că pentru a evita situaţii asemănătoare, să stropească recolta cu un insecticid puternic sau în cel mai rău caz - dacă acest procedeu nu dădea rezultate - să pună bromura din belşug în apa de băut sau în mâncare.
Din păcate, istoria nu a putut consemna din lipsă de probe nimic din veridicitatea acestor presupuse măsuri.
Uitându-se din când în când pe pământ - obicei devenit din ce în ce mai rar, cu şanse mari de dispariţie completă în secolul XXI - şi văzând ce poate face femeia din globul pământesc, Creatorul s-a felicitat că a scăpat aşa usor de Eva şi de prostănacul de Adam. Abia atunci, după ce s-au convins că supărarea Atotputernicului a trecut, savanţii lumii au putut constata că singura consecinţă vizibilă a greşelii celor doi a fost apariţia popoarelor.
La puţin timp după schimbarea domiciliului, bietul Adam a început să fie din ce în ce mai strâmtorat de costurile vieţii luate pe cont propriu. Situaţia lui era agravată şi de obligaţia de a o întreţine şi pe Eva care în loc să apere bugetul familiei, începuse să cheltuiască excesiv, fără justificare şi manifesta din ce în ce mai mult aptitudinile cucoanelor de mai târziu.
Pentru ca beleaua acoperirii costurilor de întreţinere în noua locaţie a căzut tot pe capul lui şi neştiind să facă nimic altceva decât urmaşi, s-a gândit că ar putea câştiga ceva punând iarăşi pe tapet, vechea problemă a osului rămas în istorie sub numele de coasta lui Adam. Celebritatea acestui os se datorează faptului că a servit la fabricarea doamnei Eva, care culmea, în loc să fie recunoscătoare ca îi datorează viaţa lui Adam, prin cheltuielile ei îl aducea la sapă de lemn.
După o analiză şi gândire temeinică, primul bărbat al lumii (fireşte, în ordinea apariţiei), a ajuns la concluzia că ideea nu este rea şi că salvarea lui poate veni într-adevăr de la osul acela mic căruia iniţial nimeni nu i-a dat mare importanţă, aproape toţi evaluatorii locali atribuindu-i o valoare de întrebuinţare exclusivă pentru ros.
În concluzie, primul lui gând a fost să ceară reabilitarea osului cu pricina: să fie scos din grupa oaselor fără valoare şi să fie reevaluat la preţul pieţii din România.**
În logica lui primitivă a apreciat că sunt motive temeinice să apeleze la justiţia divină şi să ceară despăgubiri pentru prejudiciile suferite de el. Cum nu cunoştea legile şi era neştiutor de carte, adică era un analfabet, Adam ca să fie sigur că nu greşeşte din nou, mai ales că nu uitase cât l-a costat eroarea făcută acolo sus terminată prin alungarea lui şi a Evei, s-a hotărât să îşi tocmească avocaţi.
În întâmpinarea făcută de aceştia în numele lui, s-a cerut ca o comisie de experţi să facă o evaluare corectă a coastei care i-a fost şmecherită, la preţul pieţei, iar valoarea ei să fie reactualizată în funcţie de numărul de ani de când există sexul femeiesc, care: a trăit, a iubit, a înnebunit bărbaţii, a asigurat perpetuarea speciei şi a contribuit la propăşirea ei, a inventat pamperşii, dar a şi provocat războaie, a curvăsşrit şi multe altele.
Totodată bine sfătuit de echipa de avocaţi, a mai cerut cotă parte din câştigul realizat în decursul timpului din afacerile dezvoltate exclusiv pentru promovarea deşertăciunilor inventate pentru satisfacerea orgoliilor sexului numit pe bună dreptate, frumos.
O listă anexă cuprindea principalele articole incluse în această categorie: bijuteriile, cosmeticele, tocurile înalte, fustele scurte, desuurile, chiloţii bikinii, moda absurdă, animalele de companie, tipii gigolo şi striperii, operaţiile estetice în general şi implanturile cu silcon în special, liposucţiile, şedintele Spa, regimurile alimentare de slăbire scumpe şi stupide, şedintele de psihologie, vrăjitoarele, vopseaua de păr, etc.
În final, a mai cerut să primească 50% din câştigurile încasate de toţi cei care au legătura sau s-au ocupat de “cea mai veche meserie din lume”: peşti, patroane de bordel, prostituate stilate, curve proaste, poliţişti, medici ginecologi, parlamentari, etc.
Trezit din visare de căldura care a început să se instaleze Doru, revenit la realitate, a scuturat din cap, s-a aşezat în capul oaselor şi s-a recuplat la literatura citită. Dintre toate cărţile citite îi rămase întipărit în minte un roman scris de un autor american - din el mai cu seamă principalul personaj feminin.
Tresărise când a întâlnit-o prima dată în paginile cărţii pe Sondra, fata cu păr auriu, ochi albaştri şi trup de zână. Felul în care autorul a descris-o l-a fermecat imediat. În roman, ea era centrul universului - puţin arogantă, dar nehotărâtă cu privire la viitorul ei şi insuficient apreciată la valoarea reală de un anturaj bezmetic. Personajul Sondra, aşa cum i-a apărut din carte îl obseda şi îl urmărea în permanenţă. Era atât de îndrăgostit de imaginea ei încât a hotărât ca iubita lui, încă ipotetică, dar pe care era sigur că o va gasi pentru împlinirea viselor sale romantice, trebuie să se numească la fel ca ea. Era idealul imaginat pentru iubita lui căreia voia să îi ofere întreaga lui viaţă, în respectul sfânt al unei fidelităţi de care era convins, dar care nu îi fusese încă pus la încercare.
Mult mai târziu, când a întâlnit o fată de care s-a îndrăgostit până la limita imposibilului, el a înţeles că numele de botez nu are prea mare importanţă. Dacă ar avea, atunci pentru ce ar mai exista numele de alint pe care şi-l şoptesc iubiţii? Cu asta s-a mai potolit, dar nu de tot. Cu toate că fata pe care o iubea se numea Sanda, printr-un artificiu i-a apropiat numele de obsesia lui şi l-a transformat în Sandra. Nu era chiar Sondra - dar era tot fata cu păr auriu, ochi albaştri şi trup de zână. Ce mai conta o literă când el era convins că a tras lozul cel mare la loteria vieţii? A câştigat fericirea. Fata de lângă el nu mai era o himeră, era o realitate în carne şi oase.
- Şi-ar dori cineva mai mult?, s-a întrebat el retoric.
O întrebare retorică poate naşte uneori un dialog. În timpul vacanţelor Doru avea timp destul pentru conversaţii, dar rar găsea un partener pe măsură. Acum, singurul care s-a arătat dispus să răspundă provocării lui a fost ecoul propriei voci: o idee de personaj care îi reflecta ca o oglindă visele, speranţele dar şi nesiguranţa împreună cu toate îndoielile lui. Aşa a început un dialog absurd îintre Doru şi ecoul parşiv al spuselor lui care din răzbunare pentru rolul subaltern pe care soarta i l-a rezervat, dorea să încurce cât mai mult lucrurile.
- Nu, nimic, nimeni nu şi-ar dori altceva, i-a răspuns ecoul care încă dormita, adăugând nemulţumirii lui şi neplăcerea că a fost trezit din somn.
Apoi, alungându-şi lenea, a adăugat, mai mult să-l pună la încercare pe Doru, cel care emitea sunetele articulate pe care el trebuia să i le restituie.
- Poate, nemurirea. Şi tot ecoul viclean a completat din dorinţa de a-şi pune mentorul în încurcătură. Dar oare mai este actuală nevoia de nemurire în sens biologic?
- Nicidecum, ajunge nemurirea în sens poetic; fenomenul a fost verificat de zeci, de sute de ori pe pielea mea, a strigat sigur pe el Doru.
- Dar cine murea de fiecare dată când ea pleca şi cine învia de câte ori revenea?, a insistat ecoul, hotărât să câştige bătălia.
Aluzia lui cu privire la complexul de nemurire avut odata de Doru, era stravezie.
- Tot eu, Doru, eu sunt eternul visător! Veşnicul îndrăgostit de himere, acum nebun după Sandra.
De data asta ecoul a tăcut. Iubirea stăpânului său pentru fata asta era atât de evidentă încât chiar el, ecoul, un slujbaş umil, dar cu tupeu, s-ar fi făcut de râs îngânând şi acest adevăr.
O scurtă paranteză retrospectivă în viaţa lui o prevesteşte pe Sandra cu mult înainte de a o întâlni. S-a întâmplat când el era încă un copilandru ceva mai răsărit, cu pretenţii de semiadult. În una din zile, a venit în vizită la părinţii lui fratele mamei, un domn profesor, tânăr, citit, holtei, cu un fizic atrăgător, un tip chiar frumos.
Povestind acesta la masă mai multe istorioare hazlii, la un moment a descris o tânără femeie, probabil una din aventurile lui, ca avănd un trup de fee.
Deşi aparent nu era atent la discuţie, Doru a ridicat deodată ochii mari şi a privit cu intensitate către povestitor. Acest cuvânt nou l-a intrigat, dar i-a crescut şi pulsul. L-a făcut să tremure de emoţie. Unchiul şi-a dat imediat seama ce anume a trezit un declic în mintea băiatului şi l-a întrebat ce a înţeles el prin trup de fee.
Aspirantul de mai târziu la adolescenţă, eliberat de presiuni psihice şi de temeri i-a răspuns imediat cu răsuflarea tăiată, “nu ştiu, dar trebuie să fie ceva foarte tulburător”. Remarca lui a stârnit râsete şi priviri cu subînţeles, dar în mintea băiatului care începuse deja să viseze frumos, se făcuse puţină lumină. În sfârşit, aflase singur ceva despre înfăţişarea unei zâne.
La toate acestea se gândea el în acea zi de vară. Era conştient că o iubea atât de mult pe Sandra, încât numai gândul la ea fără să o vadă, îi făcea rău şi îl durea fizic. Îşi aducea aminte că el încă din timpul cursurilor i-a propus să nu îşi scrie zilnic pentru că despărţirea temporară să fie mai uşor de suportat. Gândul lui ascuns şi nemărturisit a fost altul; să verifice cât de acceptabilă sau nu poate fi fiecare zi petrecută în absenţa ei.
Drept urmare au hotarât să îşi scrie săptămânal, nu zilnic şi acum ros de dragoste el se întreba dacă ce au stabilit a fost bine sau nu. Grea dilemă.
Nu putea comunica cu ea în nici un alt mod. În sat exista un singur telefon la primărie, care funcţiona pe bază de manivelă şi magnetou. Astăzi ar putea fi un demn exponat de muzeu, unul din modelele arhaice datând de la începuturile telefoniei. Mai mult, din ordinul primarului, telefonul nu putea fi folosit pentru convorbiri particulare, ci numai dacă în sat izbucneau epidemii umane, epizootii sau incendii. Singurele distractii disponibile erau cititul cărţilor şi ascultatul pieselor de teatru la un radio cu galenă pe care şi l-a confecţionat singur, din auzite de la alţii şi aproape fără bani. Pentru punerea lui în funcţiune a cheltuit o sumă minoră numai pentru căşti şi o mică piatră care dacă îşi aduce bine aminte se numea atunci - mai mult ca sigur şi astăzi la fel - pirită.
Dacă primele zile au trecut cum au trecut, după două săptămâni tristeţea îl ucidea. Şi totuşi mânca bine, cu poftă. Poate că din cauza că tocmai se sculase de la masa şi era sătul, simţea un fel de dezgust faţă de el însuşi. I se întâmpla mereu de câte ori mânca bine, mai ales că ţinea la supleţea lui şi avea impresia că putea pierde uşor lupta cu kilogramele.
- Cum poţi să iubeşti atât de mult şi totuşi să trăieşti fără să îţi vezi iubita lângă tine, fără să o atingi?, se întreba revoltat Doru. Cum poţi să mesteci cu nesimţire mâncarea cea de toate zilele cu mentalitate de ierbivor rumegător, să leneveşti şi uneori să te şi îngraşi în aceste conditii?, s-a întrebat din nou Doru din ce în ce mai supărat pe el.
În cărţile citite de el, cei care cădeau în patima iubirii, de obicei nu aveau poftă de mâncare, slăbeau, deveneau jegăriţi, iar unii dintre ei, din exces de zel, chiar mureau. De aceea nu înţelegea cum se pot împăca cele două contrarii. Iubeşti, dar iubita este departe şi totuşi mănânci de spargi şi chiar te îngraşi. Cum vine asta?
Revoltat, a început să deplângă toată generaţia lui din care nu s-a exclus şi a învinuit-o de toate relele, făcând o lungă lista de defecte pe care a terminat-o cu blazarea şi nesimţirea.
- Oare noi, tinerii de astăzi, suntem numai nişte amărâţi, nişte epigoni incapabili să ne ridicăm la înălţimea sufletească a eroilor din romane şi ne mulţumim numai să îi admirăm până la idolatrizare? Sau mintea noastră perversă, ne păcăleşte din nou şi ne face să credem că există două feluri de suferinţă: una nobilă, înălţătoare - adică suferinţa altora - al cărui singur efect pentru noi este de cele mai multe ori emanaţia unor lacrimi de crocodil şi alta - suferinţa reală - care ne priveşte personal de care ne ferim ca dracu’ de tămâie?
Întrebări de acest fel îşi punea el zilnic sau de mai multe ori pe zi, dar se întâmpla ca un facut, dupa ce îşi satisfăcea mici plăceri omeneşti şi numai dacă reuşea să se detaşeze de prezentul nenorocit. Ele îl invadau întotdeauna după ce suferinţa era ostoită lăsând în urmă regrete şi hotărârea niciodată respectată ca slăbiciunea să nu se mai repete.

Nota bene !

*) La Craiova a funcţionat într-o perioadă de timp un tribunal ale cărei sentinţe au stârnit în toată ţara cel puţin nedumerire sau, spus altfel, au uluit prin neaşteptatul lor absurd. Poveştile cu Păcală şi Tândală par simple însăilături nefericite şi lipsite de inspiraţie comparativ cu isprăvile acestui vajnic tribunal.

**) România, brand de ţară…..ca la moară!
De ce evaluarea oaselor trebuie făcută la preţul pieţii din România şi nu din altă ţară?, l-au întrebat surprinşi avocaţii pe cel care le ceruse ajutorul.
Fără să se grăbească, cetăţeanul expulzat din rai le-a răspuns astfel încât iscusiţii avocaţi şi-au dat seama că domnul respectiv, în ciuda neştiinţei de carte nu era chiar tâmpit.
Iată răspunsul lui.
«România ajutată cu entuziasm şi hotărâre de conducătorii ei, a ajuns ţara cea mai săracă din Europa. Aici toată lumea bună fură într-o veselie. De sărăcie şi foame s-a ajuns la o situaţie unică; în această ţară oasele care în alte ţări nu se valorifică pe piaţă, fiind considerate fără valoare, se vând populaţiei la preţuri incredibil de mari.
Pentru a întări cele spuse, le-a prezentat avocaţilor săi o nouă creaţie populară.
Un poet de ţară, cu studii zero la fel ca păgubaşul, după ce s-a înscris la şcoala populară de arte, a început să facă folclor fără să ştie. El se plânge codrului cam aşa:
- Fură şefii cu justiţia,
fură administraţia şi poliţia,
iar populaţia,
rămâne cu frustraţia,
şi cu alegaţia,
că dispare naţia…..
……………………
Asta e situaţia ».